Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

GA 203


CONFERINŢA a X-a

Dornach, 5 februarie 1921

În caietul din luna noiembrie al revistei „Hochland“ a apărut un articol inititulat „Trei lumi“ sub semnătura Hsi-Lung. El se referă la civilizaţia prezentului din punct de vedere chinezesc. Pe noi ne poate interesa mai puţin felul în care articolul îşi are rădăcinile în civilizaţia chineză şi ce înseamnă el din această perspectivă ci mult mai mult că el îşi face apariţia în cadrul propriei noastre lumi europene şi că analizează civilizaţia prezentului dintr-un anumit punct de vedere. Este vorba despre împărţirea în trei lumi, în funcţie de cele trei impulsuri culturale importante, după aprecierea autorului, ale prezentului. Primul impuls cultural pe care îl deosebeşte este civilizaţia apuseană modernă, căruia îi opune cel de al doilea impuls cultural, cultura răsăriteană, asiatică, iar despre a treia va trebui să vorbim mai târziu. Civilizaţia modernă europeană este prezentată din perspectivă asiatică, din perspectiva în care omul îşi are rădăcinile în reprezentări care provin dintr-o veche civilizaţie a Pământului. Ele vieţuiesc într-un anumit mod în lumea afectivă a oamenilor, care sunt implementaţi în ceea ce mai există ca fiind cultura asiatică, avându-şi originea în înţelepciuni vechi, mari, puternice, care însă au intrat în decadenţă.

În această simţire se manifestă cu intensitate o critică pătrunzătoare a civilizaţiei europene moderne. Asiaticul contemporan ‒ acest lucru se vede şi la Rabindranath Tagore ‒ vorbeşte din punctul de vedere al unei culturi străvechi despre civilizaţia europeană şi a ce oferă această civilizaţie. Este suficient să focalizăm propoziţii din acest articol pentru a vedea ce spirit critic se manifestă aici în Asia împotriva civilizaţiei europene: „Da, erudiţia modern-europeană a preluat ea însăşi ceva din servilismul anevoios, din cărăuşia epocii tehnicii. Ea se revarsă ca o specializare care disecă firul de păr, înconjurată de sunetul a mii de citate sau blindată cu statistică şi experienţe meschine. Nu mai există nici profunzime, nici înţelepciune, nici viaţă! Totuşi, rezultatele, judecate cu unitatea ei de măsură, sunt extrem de apreciate; dar o altă evaluare nu a mai fost permisă, şi cine i-a resimţit nevoia a fost în mare pericol de a fi catalogat ca fiind retrograd şi medieval. Lucrurile au stat altfel în domeniul economic. Acolo unde maşina a înghesuit viaţa, concurenţa industriei a suplinit lipsurile prin noi necesităţi, mijloace şi satisfacţii în beneficiul ei. Dezmoştenită de soartă, organizarea societăţii a mai însoţit-o un timp. Aşa au părut supuse şi masele mari. Da, era comerţului mondial, a fabricilor lucrând fără întrerupere, a armatelor în repaus, a cinematografelor, a mitralierelor, a zgârie-norilor, a gramofoanelor şi a enigmelor mondiale a conchis: Toate acestea ne sunt supuse! Ca un ecou neliniştitor, s-au anunţat elementele indignate şi atomii umani, care ecou se confirmă şi se exprimă prin război şi revoluţie şi în ziua de azi. În timpul activităţii neîntrerupte se aude: «Totul duce la distrugere» “.

Aşadar, o critică tăioasă a ceea ce a izvorât ca civilizaţie europeană modernă înăuntrul dezvoltării omenirii contemporane!

Să ne amintim care sunt de fapt caracteristicile acestei civilizaţii europene. Ea îşi are rădăcinile în ce a fost elaborat în ultimele trei, patru secole, în care cunoştinţele despre natură s-au emancipat într-un anume fel de ceea ce era tradiţie istorică din viaţa religioasă a epocii anterioare în Europa. Şi această civilizaţie modernă îşi are mai departe rădăcinile în tot ce s-a legat de aceste cunoştinţe ştiinţifice despre natură ca tehnică modernă. Tot ce a apărut atunci s-a dezvoltat, aş spune, din subsoluri umane într-o anume opoziţie cu tradiţia istorică. Personalităţile care se află la punctul de pornire al civilizaţiei moderne sunt prinse în mod caracteristic în viaţa noastră europeană.

Să observăm de exemplu o personalitate ca cea a lui Copernic [ Nota 42 ], de la care  se trage o mare parte din ceea ce trăieşte, înspre direcţia caracterizată, în această civilizaţie europeană. El este preot catolic. Aşadar, trăieşte în primul rând cu reprezentări primite prin educaţia de preot catolic. Dar el trăieşte într-o epocă în care în sufleul său, pe lângă ce i-a dat educaţia sa, se aşează ceea ce după aceea a devenit viziunea mecanică a cerului a timpurilor mai recente, din care în esenţă a izvorât şi ‒ sau cel puţin a izvorât din aceeaşi sursă ‒ ceea ce în general este concepţia mecanica a lumii, chiar şi ordinea mondială mecanică ‒ în politică şi în viaţa economică.

Toate acestea trăiesc, în timp ce cuprind tot mai mult cercurile cele mai largi ale civilizaţiei occidentale, în aşa fel încât orientalului i se pare că are doar trup, nu şi suflet. Peste tot lipseşte sufletul. Şi îi apare orientalului astfel ca şi cum prin această lipsă a sufletului, prin această ridicare în gândire a ce este pur mecanic s-ar putea produce şi toate acelea care îi apar orientalului la european, când europeanul îl întâmpină pe oriental. Orientalul se simte în întregime neînţeles de european în toată simţirea sa şi în ceea ce el numeşte înţelepciunea sa. Să mai adăugăm un lucru caracteristic. Se spune că Japonia ar fi preluat ceva de la civilizaţia vest-europeană. Din această cauză, după părerea orientală, Japonia este pândită de o primejdie: „Poporul Japoniei riscă acum să confunde patriotismul său profund fundamentat şi simţul său cavaleresc cu pirateria şi spiritul de exploatare europene. Dar acel ferment care ajută la conservarea vechilor opere şi care leagă într-o anumită unitate Asia de Răsărit cu Sudul, budismul, nu va ieşi din acţiune aşa curând“.

Aşadar, ceea ce vede Asia că o întâmpină din partea europenilor este piraterie practică şi spirit exploatator. Şi consideră că, odată cu concepţia mecanicistă despre lume, cu tot ce s-a importat aici în contrasens cu tradiţiile mai vechi, ar fi venit şi spiritul pirateresc şi simţul exploatării. Asiaticul crede că europeanul a uitat treptat să introducă suflet în ceea ce el vieţuieşte drept cultură sau drept civilizaţie. Asiaticul are reprezentarea că europeanul nu mai ştie ce este sufletul. Este caracteristic următorul pasaj: „Ce a făcut Europa?“ ‒ el se referă la timpul recent. „Unde au rămas bunurile sale cele mai sfinte? Îngropate, uitate, mutate sau stivuite în muzee, etichetate.“

Astfel ceea ce în fond totuşi este aici, vede doar asiaticul, aş spune, în contururi precise. Tot ceea ce înainte era viaţă, ceea ce acţiona asupra oamenilor, în timp ce ei primeau spiritul prin arhitecturi potrivite pentru aceasta şi prin picturi murale, ei aparţinând aceluiaşi spirit, care le răsuna prin arhitectură şi prin pictură, totul ‒ aşa înţelege asiticul ‒ este dus de civilizaţia europeană în muzee, stivuit, etichetat, astfel încât este privit numai ca antichitate. Şi asiaticul simte puternic că ceea ce a fost sufletul unei civilizaţii anterioare, este acum de asemenea etichetat, şi că europeanul de fapt nu mai ştie ce este sufletul în semnificaţia sa în cadrul lumii. Astfel asiaticul vede în european mai ales lipsa sufletului.

Iată cum gândeşte asiaticul: „Popoarele Răsăritului, ale acestei a doua lumi, au avut cu adevărat bunuri sfinte? Cum puteau ele să se mai mişte în mod independent şi încă spiritual, fiind oprite de zeci de ori de focurile de artilerie europene unite? Acest lucru putea deveni periculos pentru civilizaţia europeană! ‒ Merită oare să cunoşti aceasta? “

Asiaticul se întreabă dacă, vrând să fii om în înţelesul deplin al cuvântului, observând lumea nu numai din punctul de vedere al mecanismului corporal, ci din punctul de vedere al sufletului, merită să acorzi interes unor lucruri care pentru european sunt deosebit de importante.

„În faţa măreţelor ziduri ale Palatului de vară, pe «muntele celor zece mii de fericiri» se odihnea, într-o după-amiază, împărăteasa văduvă de aproape 70 de ani. Ea dispusese să se instaleze în locul ei preferat, pe vaporul construit foarte artistic din marmură de pe marele lac, un jilţ-tron de mătase galbenă. În mijlocul desăvârşitei splendori atrăgeau atenţia sculpturile, tablourile şi picturile pe sticlă distruse, şi, întorcându-se spre o nouă doamnă de onoare, Tzu-hsi, spuse: «Aceasta au făcut-o soldaţii europeni (1900), şi nu sunt de acord să dispun să se restabilească totul şi să uit lecţia lor». Ea îşi amintea toate experienţele amare, cum cu aproape 40 de ani în urmă un funcţionar de stat fidel îi descrisese spiritul europenilor: «Ei au încheiat cam 20 de contracte cu China care conţin cel puţin zece mii de semne scrise. Se pune oare într-unul singur dintre acestea chiar şi un singur cuvânt referitor la respectul profund faţă de părinţi şi cultivarea virtuţii care să se raporteze la respectarea ceremoniilor, a datoriilor, a purităţii şi a sentimentului ruşinii, cele patru principii de bază ale poporului nostru? Nu, şi iarăşi nu! Singurul lucru despre care vorbesc este avantajul material» (Wu-ko-tau către Tzu-hsi, 1873). Era imposibil ca împărăteasa să aprecieze şi cealaltă latură a expansiunii europene, misiunea creştină, căci ea a făcut cunoştinţă, în calitate de şef al statului, cu avantajele materiale pe care forţele europene le scoteau de sub protecţia misionarilor. Ea avea o privire pentru neajutorarea spirituală şi aroganţa europenilor şi spre sfârşitul vieţii a folosit mijloace tehnice cum e trenul, mineritul, armata şi flota, dar numai ca mijloace ajutătoare. Calomniată în diferite moduri, ea era un om deosebit. În fiecare zi, orele dimineţii erau consacrate expunerilor miniştrilor, marelui sfat, problemelor de redactare a documentelor şi rapoartelor viceregilor, examinatorilor şi cenzorilor, a căror judecată curajoasă, adeseori incomodă, era ascultată de ea tot atât de des.“

Aceasta este critica asiatică. Ea ar fi făcută întotdeauna pe acest ton, dacă am auzi-o din gura unei personalităţi aflate în mijlocul a ceea ce a rămas în Asia din vechea cultură de înţelepciune. Natural, fiecare asiatic opune civilizaţiei europene cea de a doua lume, aceea în care trăieşte el, însă nu acordă atenţie faptului că această lume, în punctul ei de plecare, avea o inspiraţie, o intuiţie şi o imaginaţiune de neînţeles pentru europeanul actual şi că ea a ajuns în decadenţă. Asiaticul cult, în sensul nostru, spune: Acest Pământ este locul de reşedinţă al omului, pe acest Pământ au locuit cândva fiinţe care aparţin unei categorii superioare celei căreia îi aparţin fiinţele pe care le numim oameni. Ele au întemeiat o civilizaţie, iar oamenii au adoptat-o. Asiaticul crede că încă mai trăieşte în această civilizaţie a zeilor. Pământul a preluat moştenirea unui bun de înţelepciune străvechi care se adresează omului în întregul său, nu numai intelectului, cum face cultura europeană mecanicistă. Pe asiatic nu-l interesează ce ar putea deveni Pământul şi face abstracţie de faptul că el este purtătorul a ceea ce a preluat ca pe o veche moştenire.

Pentru acest mod de gândire şi de reprezentare, pentru simţirea unui astfel de punct de plecare, europeanului i-a dispărut astăzi orice înţelegere; acest fapt trebuie acceptat. Europeanul actual îşi citeşte Homerul său, citeşte despre Ahile al său, într-un anumit sens îi preţuieşte, dar nu-i ia în serios. Acest lucru nu-l poate face cât timp el lăstăreşte din civilizaţia prezentului. Cum ar putea lua în serios europeanul ceea ce vine din timpuri europene vechi atunci când, de exemplu, citeşte din Homer şi înţelege cele citite în spiritul său actual: „Cântă-mi, o, Muză, mânia lui Ahile Peleanul“? [ Nota 43 ] Homer nu povesteşte el însuşi, el spune că Muza povesteşte, aşadar că o fiinţă spirituală vorbeşte în interiorul lui. Acest lucru europeanul nu-l ia în serios, îl ia ca pe o frază, ca pe ceva care este spus. El nu are o simţire corectă despre faptul că vechiul grec se simţea însufleţit de fiinţe divine care vorbeau în sufletul său, că el nu credea că gura sa spune ceea ce îi dictează intelectul său, raţiunea sa, ci că gura sa pronunţă ceea ce vorbeşte în el o fiinţă divină. Cine percepe astăzi în profunzime şi fundamental faptul că grecul care cânta astfel simţea că este învelişul acestei fiinţe divine?

De fapt, ce simţea vechiul grec? El vedea în această fiinţă divină pe cel care a întemeiat odinioară pe Pământ o civilizaţie pentru fiinţele care se numesc oameni, dar înţelegea că acesta nu era un om în sensul în care îl înţelegem astăzi, că el a rămas în cadrul omenirii şi poate inspira oamenii ca fiinţă spiritual-divină; nu trebuie înţeles ca fiind vorba de simple voci omeneşti în interiorul uman. Se observă oare în prezent opoziţia profundă care ne întâmpină când comparăm epicul grecesc cu dramaticul grecesc, când îi comparăm pe Homer cu Eschil? Homer îşi lasă muza să cânte; el este poet povestitor. Acest fapt este legat de concepţia vechilor greci care credeau că entităţi divine care au coborât din lumi spirituale pe Pământ mai sunt încă active în oameni şi povestesc despre ceea ce a existat odinioară, cum a apărut Pământul, cum a apărut lumea în care trăim.

Când, povestind astfel, emiţi păreri cu privire la ce a dat naştere civilizaţiei actuale trebuie să te predai acelor entităţi divine care au coborât odinioară din lumi spirituale superioare şi care acum pot însufleţi oamenii.

Grecul vedea ca fiind esenţă a epicului faptul că el era prezentat de fiinţe care au venit din întrupări anterioare pe Pământul acesta. Pe lângă aceasta, grecul spunea că în om trăieşte ceva care-şi va găsi desăvârşirea abia în viitor, care, în prezent, este în om într-o stare preumană. Grecul îl simţea ca fiind dionisiac. Aceasta el o exprima prin acele figuri divine cărora le adăuga, chiar dacă în cazul dionisiacului atenuat, unele trăsături animalice. Grecul resimţea ce provenea din fundamentele impulsivităţii umane, a emoţiei umane, a forţei de voinţă umană ca pe ceva care acum este haotic şi neordonat în om, care abia în lumi viitoare în care se va încorpora Pământul va găsi expresie pentru ceea ce în prezent omul poate prezenta în contemplaţie liniştită, în abordare liniştită. Ceea ce răbufneşte spiritual-animalic din om, care este dionisiac, grecul îl atribuia dramaticului. Din această cauză vedem la Eschil faptul că într-o dramă originară nu exista decât un personaj principal, zeul Dionysos, în jurul căruia apare corul care povesteşte ce se întâmplă cu acesta. Când privea spre interior, grecul spunea: În mine trăieşte ceva ce a venit din lumi străvechi pe Pământ. Dacă mă dăruiesc acestei spiritualităţi, mă dedic unui ceva supraomenesc şi spun: „Cântă-mi, o, Muză, despre mânia lui Ahile Peleanul“. Vechiul grec se adresa trecutului spiritual-divin din care a lăstărit omul. Aici devenea epic. Când se adresa viitorului, grecul vedea ce va deveni omul în viitor, când Pământul se va desprinde de alte lumi, îl vedea în formă dionisiacă spiritual-animalică, în frământare dramatică, în mişcare dramatică. El privea omul din afară şi nu vorbea despre Muză, ci despre Dionysos, şi devenea dramatic. Omenescul din poezie grecul îl vedea în lirică. Supraomenescul îl vedea în epică. Subumanul, care se dramatizează şi creează din interiorul forţei sale germenele pentru viitor, îl vedea în dramatic. Ceea ce se vălureşte, uman-ritmic, în sus şi în jos în natura umană îl vedea în lirică.

Astfel se plasa grecul sufleteşte în lumea fizic-spirituală, aşa se resimţea pe sine în legătura cu lumea sa fizic-spirituală. Şi invocarea Muzei trebuie luată în serios, dacă vrem să reprezentăm cu adevărat viaţa de gânduri a grecilor. Trebuie luată în serios şi împrejurarea că dramaticul, la începuturile sale, nu prezenta evenimente umane, ci acţiunea lui Dionysos în om. Trebuie subliniat faptul că grecul spunea: Dacă nu vezi interiorul omului, ci numai exteriorul său, el te întâmpină în forma sa dionisiacă. Apolo şi Dionysos ‒ Apolo este conducătorul muzelor, cel care conservă ce trăieşte, infiltrându-se din trecut în prezentul Pământului, iar Dionysos germenele răscolitor, pustiitor care se va clarifica ‒ sunt cele două opoziţii mari. Iar în centru se plasează lirismul grecilor.

Astfel de stări ale culturii europene străvechi în care s-a încetăţenit acest a-se-simţi ca om în Cosmos prin opoziţie cu zeii viitorului trebuie privite retrospectiv când vrem să vedem ce au devenit în prezent. Cultura veche europeană trebuie pusă în contrast cu ceea ce trăieşte în prezent în concepţia mecanicistă despre lume, pe care o critică atât de vehement asiaticul. Şi trebuie să ai un sentiment pentru faptul că un om modern cum era Goethe, care nu era plasat în acel mecanicism în care ne aflăm în prezent, ci în epoca în care acest mecanicism abia îşi dezvolta primele sale lăstare, trăia prin fiecare fibră a sufletului său nostalgia acestei vieţi europene din care se desprindea, având un dor retroactiv după ce a fost odată civilizaţia europeană. Aceasta simţea Goethe în anii 70 ai secolului al XVIII-lea când avea nostalgia Italiei, pentru a putea să presimtă prin ceea ce mai era prezent aici în decadenţă izvorul din care a rezultat civilizaţia europeană.

Trebuie să precizăm faptul că asiaticul trăieşte în decadenţa acestei străvechi şi înţelepte culturi, dar trebuie deasemenea să clarificăm faptul că deşi această cultură a lui, această civilizaţie a lui este în decandenţă, el are totuşi un simţ ascuţit pentru a ceea ce a devenit între timp Europa, din ceea această Europa ce fost cândva. De aici provine şi critica sa, care fasonează cu aşa umbră intensă şi înlătură de aici luminile, care totuşi, după părerea sa, în Orient încă pot fi văzute, Orient care exterior poate fi murdar dar care, potrivit părerii sale, are suflet şi care, atunci când priveşte din sufletul său, nu află niciun interes pentru trenuri, vapoare cu aburi, cinematografe, gramofoane, pentru enigmele lumii lui Haeckel [ Nota 44 ] etc., cum se întâmplă la noi. O astfel de gândire despre enigmele lumii este cu totul străină asiaticului, căci ea se bazează pe combinarea a ceea ce observă simţurile, în timp ce el ştie că a primit de la spirite superioare ceea ce apoi se aclimatizează în suflet şi-l face, de fapt, om.

În această privinţă, oamenii au ajuns astăzi extrem de meschini, crezând că sunt măreţi, şi privesc ceea ce a trăit acolo mai înainte în cultura europeană străveche ca aparţinând unei ere istorice, în timp ce consideră a fi important numai ceea ce această omenirea europeană a produs în mod particular în secolul al XIX-lea. În prezent, când trăim în epoca marilor decizii, oamenii ar trebui să treacă peste această îngustime de vederi şi să recunoască faptul că totuşi înseamnă ceva că dincolo, în Asia, există oameni care mai au în sufletul lor ceva viu din conştienţa spiritului şi sufletului, care priveşte cu o critică acerbă, distrugătoare, acidă, tot ce europeanul numeşte măreţia sa. Aceasta înseamnă ceva! Ar trebui să spunem: Ceea ce trăieşte în sufletele asiatice va fi potrivit într-o zi să conducă la catastrofa europeană, deoarece deţine o puternică impulsivitate pentru suflete, în special pentru că se află faţă în faţă cu starea sufletească a europeanului care a fost pustiit în epoca mecanicismului, şi care nu se poate ridica pentru a construi acum ceva spiritual şi sufletesc din sine însuşi. Europenii care resimt pustiul vieţii europene, mecaniciste, mult mai degrabă, decât să se uite spre ceea ce se construieşte, vor să extragă de la Orientul decadent ceea ce le este iarăşi necesar ca spiritualitate. Din această cauză ei nu vor să audă ce se spune în prezent atât de clar în Asia: „Ce a făcut Europa? Unde au rămas bunurile sale cele mai sfinte? Înmormântate, uitate, mutate sau stivuite în muzee, etichetate. Oriunde ajunge ochiul, el vede doar lipsă de gust. Când Europa se va regăsi din ură şi înşelătorie, risipă de energie şi mizerie, ea va produce mai departe, va face greve, va coloniza, va militariza, va acapara întreaga lume, dar îşi va pierde sufletul.“

Apoi se indică ce spune chiar un european care face, aş spune eu, o critică neputincioasă. Se spune mai departe: „Să aşteptăm o nouă salvare din America? Un critic atât de competent cum este Kuhnemann [ Nota 45 ] conchide: «Nimeni nu ştia în 1914 ce este cu adevărat America. Acum însă ştim: niciun progres şi nicio învăţătură pentru lumea morală. Nu avem în faţa noastră gânduri ale unei umanităţi superioare. Dimpotrivă! Păcatul care este legat de cultura neoeuropeană nu apare nicăieri atât de înfiorător de gol şi neinhibat ca aici: egoismul orb, lipsit de conştiinţă, pofta de bani ce domină totul. Nicăieri el nu poartă mai deschis şi mai jignitor ca aici haina urâţeniei în ipocrizie, sub pretextul serviciului făcut umanităţii, unde simţul avantajului gândeşte şi acţionează» “ (Germania şi America, cap. 13).

Acest lucru l-a relatat asiaticul. Este totuşi ceva care ‒ atunci când îl simţi trebuie să-l spui ‒ apare dintr-o concepţie meschină. Căci este ‒ o spun tăios ‒ o ciorovăială europeană întru totul justificată, ba chiar de zece ori justificată; dar dincolo de această critică a Americii făcută de Kuhnemann, dincolo de critica asiatică făcută civilizaţiei europene moderne se află ceva care vorbeşte ca odinioară Muza lui Homer. Este ceva care dă forţă, ca aceea pe care a avut-o odinioară dramaturgul grec când, privindu-l pe om din afară, şi-a dramatizat emoţiile dionisiace. Când critică civilizaţia europeană asiaticul vorbeşte, într-o oarecare măsură, din Cosmos.

Acesta este un lucru pe care europeanul ar trebui deasemenea să şi-l spună astăzi. Ar trebui să-şi aşeze în faţa ochilor, cu o mare intensitate acest contrast, pe care trebuie sa-l simţim astăzi, dacă vrem să punem ce trăieşte în literatura noastră, în scrierile noastre, ce trăieşte în aşa-zisa noastră cultură, lângă o epocă care credea că ar trebui să exprime din suflete de zei relaţiile pământeano-cosmice.

Şi acum să vorbim despre unii oameni care încep, dar numai încep, să simtă ceva din spiritul civilizaţiei europene, din ce există în civilizaţia europeană. Într-o revistă alcătuită în mod magistral veţi găsiţi un articolul care analizează cartea Căi greşite spre Roma şi care aici se numeşte Întoarcerea ereticului. O cale a lui Hans Ehrenberg. Ehrenberg, docent universitar, este o personalitate reprezentativă, are toate calităţile unui profesor. Am putut observa personal aceste lucruri. El este dezgustat de neîmplinirile care există în ştiinţa şi cultura moderne. El rosteşte un răspicat nu la tot ce a apărut în ultimele trei-patru sute de ani în viaţa europeană, în viaţa întregii civilizaţii moderne şi ar dori ca în simţirea modernă, în civilizaţia modernă să se instaleze din nou un spirit religios, un adevărat spirit religios. În acest scop vrea el să indice drumurile care duc la Roma. Şi atrage atenţia asupra faptului că pe lângă Petru există şi Ioan, şi că lui Ioan îi sunt atribuite cuvintele: „Copii, iubiţi-vă unii pe alţii“. Sintagmei „Copii, iubiţi-vă unii pe alţii“ autorul articolului îi opune o altă vorbă a lui Ioan. El spune: „Eu mai cunosc o altă vorbă a lui Ioan: Când cineva vine la voi şi nu vă aduce această învăţătură, nu-l primiţi în casă şi nu-i adresaţi un salut“.

Aşa gândeşte expertul religios profund ancorat în catolicism care vorbeşte în această privinţă conform spiritului roman, în timp ce Ehrenberg este un diletant al acestui spirit roman. Cel care gândeşte în acest fel ştie ‒ dacă îmi este permis să mă exprim alegoric ‒ că omul nu are nevoie numai de muşchi, de tendoane şi de ligamente, ci şi de oase. Aceasta înseamnă că omul are nevoie de învăţătură, de o viaţă de reprezentare şi că din această viaţă de reprezentare trebuie să apară ceea ce este sistemul osos al vieţii spiritual-sufleteşti umane, conţinutul. Acest lucru este caracteristic pentru oameni moderni cum este Hans Ehrenberg care spun că ştiinţa ne lasă sufletul rece şi gol. Noi trebuie să cultivăm iubirea. Aceasta ar însemna însă că trebuie să renunţăm la formarea sănătoasă a oaselor, căci nu se poate înţelege de ce avem nevoie de oase; omul devine mult mai maleabil, se mulează mult mai bine condiţiilor când este rahitic. Astfel încât vedem, pe de o parte, mecanismul, pe de alta, ceva care vrea cu o anumită justificare să iasă din acest mecanism, dar care tinde spre o formaţiune rahitică. Căci iubirea rămâne o frază, atunci când vrea să existe fără fundalul învăţăturii spirituale. În acest caz ea s-a născut din disperarea aceluia care, pentru că nu are curajul să se avânte spre sistemul osos al culturii civilizaţiei noastre, vrea să se oprească la rahitismul civilizaţiei.

Într-un astfel de european care are nostalgia rahitismului cultural asiaticul, în care mai trăieşte ceva din osificarea înţelepciunii orientale străvechi, nu poate vedea, bineînţeles, ceva sigur pentru viitor. El priveşte la această Europă în timp ce se anunţă, pe de o parte, cultura mecanicistă, pe care asiaticul o numeşte, în ceea ce priveşte aspectul ei etic, piraterie şi spirit de exploatare, iar pe de altă parte se vieţuieşte ceea ce numai într-o anumită măsură ar vrea să se muleze cu muşchii pe ceva anume, dar care nu vrea să se plaseze pe oase bine alcătuite.

În timp ce asiaticul supervizează aceasta, el ajunge la o părere ciudată, care însă se propagă cu voluptate în cadrul anumitor cercuri europene, căci aceste cercuri ştiu ce vor; acest lucru trebuie neapărat subliniat. Spre ce se îndreaptă toate astea, aceasta aş vrea să vă citesc cuvânt cu cuvânt din articolul „Trei lumi“, care este scris din perspectiva asiatică, chinezească, şi care caracterizează, aşa cum v-am spus, lumea civilizaţiei europene noi, lumea vechii culturi asiatice, cărora le alătură „cea de a treia lume“. Şi aceste trei lumi el le caracterizează spunând ceea ce asiaticul trebuie să gândească, ceea ce încă mai trăieşte ca fiind apt de un viitor în afara Europei. Dacă Europa nu vrea să moară, ce trebuie ea să facă? ‒ întreabă asiaticul. Şi tot el răspunde: „În realitate, sinteza trebuie să fie un al treilea lucru, o a treia lume. Şi această a treia lume se deschide peste şi între celelalte două, ba chiar în mijlocul lor, fără a le contesta orice valoare proprie, cel puţin pe aceea de a fi factori educativi. Cea mai veche este lumea spiritului inspirată de supranatură, care s-a menţinut timp de milenii în micul regat al poporului ales, în centrul unor culturi superputernice şi în diferite sclavii, apoi transformând Antichitatea sub forma maielei creştine şi crescând ca un arbore grandios. Lumea Bisericii catolice este cea în care s-a format admirabilul om al Evului Mediu, europeanul propriu-zis, unicul european armonios. Biserica catolică este cea care s-a menţinut în ciuda tuturor persecuţiilor, şi a cărei voce nu a amuţit nici în tumultul zguduirilor moderne, fiind chiar singura care a răsunat nobilă şi umană în vremea noastră, ca un sunet grav de clopot ce acoperă gălăgia şi destrăbălarea unui mare oraş. Unde altundeva poate fi găsită mult-chemata, ca garant al istoriei lumii, conştiinţă a lumii, păzitoarea moralităţii? Numai această lume a văzut venind şi plecând totul, ea singură este lumea autorităţii. Împotriva lumii Răsăritului, ea va relua în forţă campania de cucerire a sfântului Franz Xavier [ Nota 46 ] şi a adepţilor săi. În ciuda a tot ce este modern, ea arată că smerenia are mai multă forţă şi stăpânire de sine decât conştienţa stăpănitorilor. Ea poate imbrăca cerşetorul cu demnitate regală. Ea este religia splendorii şi a renunţării, armonia acceptării şi negării, a libertăţii în cucernicie şi a constrângerii în dogmă, a lui philosophia perennis, a ritualurilor, ceremoniilor şi disciplinei severe şi apoi din nou a înţelegerii cu inima largă, a adaptării, a asistenţei sociale, a bogăţiei artistice şi a profunzimii dispoziţiei sufleteşti. Această lume ar trebui oare să fie temătoare şi îngrijorată de modul în care s-ar putea afirma, ar trebui oare să fie preocupată de a face compromisuri cu modernitatea? Chiar şi copiii acestei Biserici se tem şi întreabă la fiecare Non possumus! al autorităţii: Cum vom rezista noi? O, voi credincioşi mărunţi, aveţi încredere; «Eu am învins lumea!». «Eu m-am înţeles cu lumea!» Armonia trebuie căutată dincolo de prima şi de a doua lume, în supranatural, în adevărata supraomenie a fiului lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Sale.

Cu cât sunetele sunt mai estompate, cu atât mai pur şi eliberator va fi finalul unui cântec după toate disonanţele. O felix culpa! Din acest motiv este bine să se elaboreze, foarte net conturate, teza, antiteza şi sinteza. Atunci va rezulta o omenire deplină şi bogată. În viaţă totul este întreţesut şi toate trei lumile coexistă“.

Aşadar, singura speranţă pentru Europa, din punctul de vedere asiatic-chinezesc, este Biserica catolică, şi într-o revistă care, aşa cum am spus, este alcătuită într-un mod exemplar, datorată unor oameni care ştiu bine cum se dezvoltă impulsurile actuale, găsim propagată această concepţie care ne interesează mult mai mult decât provenienţa acestui articol. Aici se spune că există trei lumi: lumea modernă a civilizaţiei europene, care nu are suflet, vechea cultură asiatică pe care Europa nu o poate primi necondiţionat, pentru că nu o înţelege, şi eterna Romă, Biserica catolică. Pe această bază trebuie construit; în prezent vedem mulţi europeni care tind spre aceasta.

Mulţi oameni nu văd ce se ascunde dincolo de toate acestea, ce trăieşte în toate acestea, pentru că nu vor să participe la ceea ce, de fapt, acţionează şi tălăzuieşte în lumea modernă actuală. Pe de o parte nu se vede la ce invită civilizaţia modernă, mecanicistă, lipsită de suflet, pe de altă parte nu se vede ce forţă imensă de distrugere izvorăşte din ceea ce este pus în valoare în Asia şi nici cu ce putere imensă se acţionează dinspre Roma în epoca haotică actuală şi cu ce forţe fără perspectivă se munceşte. Nu se doreşte să se vadă aceste lucruri pentru că este incomod. Este necesar să ai un anumit punct de vedere, la care trebuie lucrat cu sârg şi energic, atât spiritual cât şi corporal, dacă vrei să ajungi la concluzii clare.