Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

GA 203


CONFERINŢA a XI-a

Dornach, 6 februarie 1921

Ieri v-am atras atenţia asupra felului în care se prezintă în judecata Orientului civilizaţia europeană modernă şi am spus că dintre cele trei lumi despre care se vorbeşte aici cea de a treia este catolicismul roman şi că el trebuie adăugat la civilizaţia modernă europeană şi la ceea ce este cultura asiatică mai veche. Nu ne este îngăduit să trecem pe lângă o asemenea judecată ignorând-o, niciun om care gândeşte nu ar trebui să facă aceasta, căci este vorba de ceva care are o importanţă deosebită în cadrul civilizaţiei actuale. Ne vom apropia de cele spuse aici, dacă vă mai amintesc de ceea ce am prezentat, dintr-un anumit punct de vedere, privitor la civilizatia noastră actuală în conferinţa de la Basel. Potrivit consfătuirilor pe care le avem în cadrul cercului antroposofic în legătură cu astfel de abordări, aş vrea să vă reamintesc pe scurt problema. În culturile mai vechi şi în acel timp la care m-am referit ieri ca fiind perioada greacă era prezentă o conştienţă deplină despre acest lucru şi se făcea trimitere la prag şi la paznicul pragului. Se imagina că din condiţiile anterioare ale cunoaşterii umane s-ar putea afla câte ceva despre lume, dar că nu era permis să pătrunzi nepregătit în această lume, ocolind ceea ce a fost numit pragul cunoaşterii.

Dincolo de prag, aşadar dincolo de o anumită graniţă a cunoaşterii, se presimţeau lucruri care, în acele timpuri vechi, nu era îngăduit să fie preluate de structura sufletească umană fără o pregătire. Oamenii se temeau că, dacă ar pătrunde fără pregătire în aceste domenii ale cunoaşterii, şi-ar pierde conştienţa de sine, gradul conştienţei de sine pe care-l aveau atunci ar ajunge întru-câtva într-o stare de leşin sufletesc. Din această cauză, celor care urmau să devină elevi ai înţelepciunii, elevi ai Misteriilor, li se cerea un anumit antrenament al voinţei, o anumită cultură a voinţei. Prin acest antrenament era întărită atât de mult conştienţa de sine încât ei puteau trece pragul şi chiar pe lângă paznic. Apoi ajungeau într-un domeniu în care, dacă ar fl avut structura sufletească obişnuită, le-ar fi fost luată conştienţa de sine.

Prin întregul mers al evoluţiei umanului, în acele timpuri vechi conştienţa umană actuală ar fi fost considerată a fi dincolo de prag. Eu am făcut referire în conferinţa de la Basel la faptul că cei vechi propovăduiau în şcolile lor de iniţiaţi aşa-numita concepţie despre lume heliocentrică, că ei plasau Soarele în centrul sistemului planetar. Dar această învăţătură era bine păzită şi numai în cazuri izolate unii, cum este Aristarh din Samos [ Nota 47 ], au publicat câte ceva despre aceasta. Exista teama că asemenea învăţături ar acţiona asupra sufletului în aşa fel, încât ornul şi-ar putea pierde pământul de sub picioare. Aşadar, tocmai ce nu se dorea în acele timpuri să ajungă la sufletele umane nepregătite este ceea ce în prezent ştie fiecare om. Căci ceea ce se poate spune cu privire la concepţia despre lume heliocentrică ar putea fi spus referitor la multe alte domenii, concepţii care sunt în prezent general umane. Ceea ce este acum reprezentare populară prin influenţa ştiinţei naturii era presupus atunci a se afla dincolo de prag. Din această cauză, acele tradiţii confesionale care au păstrat judecăţile timpurilor vechi s-au întors împotriva răspândirii acestei concepţii moderne a ştiinţei naturii. De aici procesul lui Galilei [ Nota 48 ], de aici faptul că până în anul 1827 în cadrul comunităţii catolice de credincioşi era interzis să te proclami adept sau să răspândeşti învăţătura lui Copernic. S-a păstrat o veche judecată asupra acestor lucruri şi astfel nu s-a putut opri evoluţia umanităţii. Omenirea a păşit în acel domeniu care se considera a fi dincolo de prag.

De ce a putut omenirea să păşească în acest domeniu fără să treacă printr-un leşin sufletesc, aşa cum s-ar fi întâmplat cu cei vechi care, fără îndoială, ar fi căzut pradă acestei stări prin structura lor sufletească? Omenirea a putut face aceasta pentru că ‒ aceasta o vedeţi din prezentarea făcută în cartea mea Enigmele filosofiei ‒ a ajuns la o conştienţă de sine prin vieţuirea până la capăt a lumii în care nu mai poate surveni leşinul sufletesc. De aici încolo oamenii se pot considera partizani a ceea ce nu mai este concepţie de viaţă copernicană, ci reprezentări populare, fără să mai cadă pradă unui leşin sufletesc. Să focalizăm acest lucru.

Ceea ce în prezent este concepţie populară pentru cei vechi se afla, pănă în secolul al XIV-lea, dincolo de prag, iar paznicul pragului era acea forţă ‒ este mai mult decât o personificare, este o entitate reală ‒ pe lângă care trebuia să treci dacă voiai să pătrunzi în domeniul concepţiei naturalist-ştiinţifice moderne despre lume. Oamenii moderni nu-şi mai pierd conştienţa de sine sufletească în contact cu aceasta, nu mai cad într-un leşin sufletesc. Dar ei pierd totuşi ceva după ce au ajuns în domeniul pe care cei vechi îl considerau ca aflându-se dincolo de prag. Oamenii actuali nu şi-au pierdut conştienţa de sine, dar au piedut conştienţa lumii. Ei au preluat nenumărate detalii privind existenţa sensibilă, şi-au însuşit tot felul de legi, prin combinaţii raţionale, privind legăturile din această existenţă sensibilă, dar nu au ajuns să cunoască, în cadrul acestui ansamblu de cunoştinţe ştiinţifice izolate care, în prezent, au devenit populare, conţinutul spiritual, fundalul spiritual a ceea ce îl înconjoară sensibil pe om şi pe care el îl sintetizează în conceptul ştiinţei naturii modeme. În măsura în care s-a apropiat de fazele de evoluţie ale timpului prezent, omul a pătruns în domeniul de dincolo de prag fără a avea conştienţa faptului că lumea este integral spiritualizată. El nu s-a pierdut pe sine, dar a pierdut spiritul lumii. Acest spirit al lumii a fost pierdut.

Acel crez care a ţinut să nu treacă pragul, să rămână dincoace de prag, a încercat să închidă, să inhibe căile spre zona în care se află umanitatea în prezent, încât, aşa cum vă este cunoscut, a eliminat în anul 869, la cel de al optulea Conciliu ecumenic de la Constantinopol, spiritualul ca forţă pe care omul trebuie să o recunoască. A mărturisi că corpul şi sufletul sunt componente ale omului şi a spune că sufletul este cel care posedă proprietăţi spirituale a devenit dogmă. Era, aşadar, un mod al omului de a se împotrivi introducerii unei cunoaşteri spirituale. Consecinţa acestei atitudini a fost faptul că el a pătruns dincolo de prag fără o conştienţă a spiritualului în lume. Aşadar, omul a pătruns într-o lume în care din vechime se ajungea după o pregătire, care era transferată în Misterii numai acelor elevi care parcurseseră o severă educaţie a voinţei. Dar s-a pătruns în aşa fel încât omul şi-a pierdut nu conştienţa de sine, ci conştienţa cosmică a spiritului. Din această cauză, în prezent este vorba despre ceea ce am desemnat adesea în scrierile mele ca fiind pragul, pe care omul prezentului trebuie să-l cunoască, pragul, care trebuie trecut, păşind în afară, peste graniţa observării senzoriale exterioare şi a combinării raţionale, în domeniul spiritului, pe care omul îl poate găsi de la domeniul deschis al simţurilor mai departe.

Această concepţie se află la baza expunerilor care se fac în cadrul ştiinţei spiritului de orientare antroposofică, şi ea se deosebeşte radical de tot ce a apărut ca fiind învăţătură teosofică. Învăţăturile teosofice sunt în întregime numai o reînsufleţire a ceea ce este vechi. Când ei vorbesc despre paznicul pragului, vorbesc exact la fel cum vorbeau cei vechi despre paznicul pragului. Revedeţi ceea ce spun eu în Cum se obţin cunoştinţe despre lumile superioare? despre paznicul pragului şi veţi găsi acolo o descriere modernă care este extrasă nemijlocit din conştienţa actuală. Cei care îndrăznesc să judece în prezent ştiinţa spiritului de orientare antroposofică amestecă antroposofia cu ceea ce este reînsufleţire a învăţăturilor gnostice vechi sau alte aspecte asemănătoare.

Asemenea probleme trebuie focalizate, căci ele ne arată cum a evoluat civilizaţia modernă şi ne apropie de o judecată ca cea pe care v-am expus-o ieri, care ajunge la recunoaşterea, în cadrul civilizaţiei moderne decadente, de pe poziţia punctului de vedere oriental, a catolicismului ca fiind forţa care încă mai poartă în sine un conţinut spiritual. Trebuie, pe de o parte, să înţelegi acest lucru, iar pe de altă parte să întrevezi pericolele care vin din strădaniile caracterizate prin astfel de concepţii. Când catolicismul roman este avut în vedere în totalitatea sa în prezent, bineînţeles nu aşa cum îl înţeleg unii preoţi care sunt foarte rău instruiţi, ci ca sistem teologic, drept conţinut al unei concepţii cuprinzătoare despre lume, el devine un sistem plin de conţinut al unei concepţii despre lume cuprinzătoare. Aspectul de măreţie al învăţăturii catolice, aşa cum a apărut ea în Evul Mediu sub forma scolasticii, îl constituie faptul că ea este un ansamblu conceptual despre lume închis din toate direcţiile şi elaborat logic, în detaliile sale. Este un ansamblu conceptual despre lume care a păstrat din vechime reprezentarea Tatălui, a Fiului, a Duhului Sfânt, care conţine anumite învăţături dogmatice asupra Treimii, îmbrăţişând lumea, care, în viziunea augustino-tomistă, a dus problemele până acolo încât să elaboreze şi o concepţie despre ordinea umană socială. Este o formaţiune închisă din toate părţile, şi pentru a pătrunde în ea este necesar un studiu aprofundat. Pentru a înţelege sistemul catolic, învăţătura de credinţă catolică, dacă dorim s-o numim astfel, trebuie să facem tranziţii noţionale precise şi clare, să operăm cu noţiuni într-un mod pe care filosofii moderni şi mai ales teologii protestanţi îl găsesc incomod. De fapt, ar trebui cunoscut că pe lângă toate acele lucruri de care omul are un dor de a le pătrunde cu cunoaşterea sa ‒ chiar dacă este numai o cunoaştere revelată, o cunoaştere de credinţă pentru domeniile superioare ‒ în catolicism sunt prezente învăţături coerente, încât acesta nu va cădea niciodată pradă erorii pe care am desemnat-o ieri ca fiind o concepţie devenită rahitică despre lume; căci catolicismul are o construcţie a credinţei de duritatea oaselor, puternic structurată, care porneşte de la principiile naturii, care se construieşte începând de jos şi ajunge la o concepţie despre lume cuprinzătoare, pe care apoi omul o poate uni cu sufletul său, chiar dacă domeniile superioare sunt recunoscute doar ca adevăruri revelate. Ceea ce poartă în sine catolicismul nu este în fond nimic altceva decât ultimul rest al acelor vechi concepţii despre lume, care erau construite pe ideea de a nu trece pragul în domeniul înăuntrul căruia se află de fapt omenirea modernă.

Aceasta este marea opoziţie dintre catolicism şi civilizaţia modernă. Catolicismul s-a constituit în modul cel mai divers în cursul timpului, prin concilii, prin decrete sau hotărâri dogmatice. El este numai un ecou al unor învăţături vechi, în măsura în care a reunit ceea ce omul vechi a conceput fără a fi pregătit pentru a trece pragul. Catolicismul este ca o clădire executată arhitectonic extraordinar, care însă vine din timpuri vechi, care nu ia în calcul ceea ce trebuie integrat în întreaga evoluţie prin ştiinţa naturii, prin lumea de noţiuni moderne şi prin ceea ce a pătruns deja şi trebuie să pătrundă prin noţiunile sociale pe care le adoptăm.

Dacă catolicismul ar fi singura învăţătură care s-ar răspândi în omenire, atunci Pământul în evoluţia s-ar putea sfârşi astăzi. Privit dintr-un punct de vedere real, faptul este că ceea ce sufletele umane au putut asimila prin catolicismul ca sistem, prin faptul că la bază a stat catolicismul, ele au primit deja în cursul vieţilor de până acum. Dacă catolicismul ar fi singura învăţătură din lume, atunci evoluţia pământească ar putea foarte bine sa-şi atingă sfârşitul, deoarece catolicismul ia în calcul numai ceea ce, ca să spun aşa, a fost caracteristic evoluţiei umanităţii până în secolele al XIV-lea, al XV-lea. Apoi au venit timpuri în care trebuia să se întroneze ştiinţa naturii modernă, timpuri în care omul, în timp ce se dăruia exterior lumii, prelua de fapt numai ceea ce nu-l conducea spre spiritual. Au venit acele timpuri în care omul stătea în faţa lumii ca în faţa unui câmp plin de cadavre. Căci ceea ce noi cuprindem cu noţiunile noastre de ştiinţă a naturii este şi rămâne mort, un câmp de cadavre, indiferent că este vorba de cunoştinţele noastre anatomice, fiziologice sau că experimentăm în laboratorul de chimie. Cunoştinţele fiziologice, anatomice pe care le obţinem în sala de disecţii provin din corpul uman din care a dispărut sufletul. În laboratorul de chimie noi experimentăm într-un mod care exclude spiritul. Pretutindeni ne aflăm în faţa unei lumi care, pusă faţă în faţă cu viul fundamental al lumii, este un câmp de cadavre. Şi aceasta este în consonanţă cu cerinţele care se pun omenirii moderne. Umanitatea modernă se înstrăinează de spiritual cu cât priveşte mai mult în jurul ei, cu cât se înarmează cu telescop, cu microscop, cu aparat Röntgen, cu spectroscop etc., cu cât pătrunde mai mult în lumea înconjurătoare şi vrea să o cerceteze cu ajutorul statisticii. Ştiinţa noastră modernă nu-l lasă pe om să ia nimic din spirit. El trebuie să adauge din interior spirit la ceea ce obţine din afară. El trebuie să păşească peste câmpurile de cadavre care-i dezvăluie cel mult umbrele a ceea ce a fost cândva spirit. Trecând peste câmpul de cadavre al ştiinţei moderne trebuie să introducă ceea ce dă o nouă revelaţie spirituală, ceea ce dă o nouă ştiinţă a spiritului, ceea ce poate izvorî cu adevărat antroposofic din om. Numai prin aceasta ajunge omul la forţa deplină. În timp ce păşeşte spre ceea ce pentru cei vechi se afla dincolo de prag, el nu trebuie să obţină numai conştienţa de sine, ci s-o consolideze printr-o ştiinţă despre lumea spirituală, care poate izvorî din această conştienţă de sine, ca să poată găsi în lumea sensibilă exterioară lumea întreagă, realitatea adevărată.

Aceasta este problema în faţa căreia se află omul civilizaţiei actuale. Omenirea trebuie să devină conştientă că se află în faţa acestui prag, că acest prag trebuie să fie trecut. Ea trebuie să devină conştientă de faptul că ceea ce a adus cunoaşterea nouă nu trebuie să fie acuzat sau eliminat, că nu este îngăduit să fie respins din comoditate ceea ce furnizează concepţia naturalistă modernă, dar că trebuie să se introducă în această concepţie modernă despre natură o ştiinţă nouă despre spirit; prin aceasta se leagă ceea ce s-a petrecut anterior în evoluţia Pământului cu ceea ce mai trebuie să vină pentru ca această evoluţie să-şi poată atinge scopul. Catolicismul nu va putea niciodată să determine avansarea oamenilor faţă de poziţia în care se află. Ei au evoluat de trei-patru milenii în ceea ce priveşte cunoaşterea exterioară a lumii, dar nu au introdus în civilizaţia modernă viaţa spirituală.

Acest lucru nu este înţeles în prezent de evaluarea orientală a civilizaţiei moderne. Judecata orientală nu vede în civilizaţia modernă decât câmpul de cadavre, din care rezultă ceea ce v-am indicat ieri în critica din punctul de vedere al orientalului. Critica orientală nu ştie, pentru că nu cunoaşte decât învăţăturile moştenite, că omul în timp ce, în civilizaţia modernă, se află în faţa unui câmp de cadavre poate găsi în sine forţa de a elabora din sine însuşi adevăratul spirit uman, în întregime intim unit cu ceea ce este omenesc, care poate să răspândească la rândul său lumină asupra întregului Cosmos.

Aici se află punctul în care spiritele se separă. Vedem referitor la acest lucru ce a adus catolicismul. În timpurile cele mai recente el a adus iezuit-„ismul“, nu creştin-„ismul“. A adus din cadrul iezuitismului concepţia dogmatică care-l prezintă pe Iisus ca fiind un Imperator, ca fiind un Triumfator, ca cel care are atribute spirituale, ca şi sufletul care conţine ‒ potrivit deciziei Conciliului de la Constantinopol din anul 869 ‒ însuşiri spirituale. De Christos, această conştienţă nu a devenit de fapt conştientă. Christos ca o fiinţă supraterestră, suprasensibilă trebuie să fie recunoscut de ştiinţa spiritului antroposofică, el trebuie să fie recunoscut ca acela care s-a legat din legat de sfere extraterestre cu evoluţia Pământului, deoarece această evoluţie pamântească necesită ceva care pur şi simplu până acum nu a fost aici. În fond, catolicismul nu se ocupă de Christos, ci de Iisus. Iar confesiunile evanghelice moderne i-au urmat în această privinţă întru totul. Încă nu a luat naştere o adevărată christologie în afara ştiinţei spiritului de orientare antroposofică. Christologia adevărată este legată de faptul că omul găseşte spiritul în conştienţa sa liberă, în ciuda faptului că păşeşte peste un câmp de cadavre, cu o ştiinţă a naturii care îi arată pretutindeni lucruri lipsite de spirit. Acest lucru conştienţa orientală nu-l vede. Ea nu vede că, tocmai prin aceasta, în contactele sale cu lumea exterioară, ştiinţifice, tehnice sau de alt fel, în timpurile mai noi chiar şi artistice, omul pierde conştienţa lumii. Din această cauză el este provocat să găsească o astfel de conştienţă spirituală a lumii prin forţa sa interioară.

În realitate, această conştienţă a lumii este prezentă în germene. Ea se străduieşte, prin ceea ce a fost căutat la trecerea de la secolul al XVIII-lea la secolul al XIX-lea, să găsească o cale dreaptă, mergând din ce în ce mai departe, de la goetheanism la ştiinţa spiritului modernă. Este vorba de a deveni apţi de a cuprinde şi cunoaşte spiritul viu. În ştiinţa spiritului modernă nu sunt date numai idei despre spirit, ci sunt date idei pe care chiar spiritul le trimite în lume. Aceasta este ceva care trebuie să fie înţeles, că în învăţăturile moderne abstracte pretutindeni avem numai idei despre ceva, dar în ştiinţa spiritului sunt date idei care izvorăsc din spirit, care într-o anumită masură sunt din nou o relevaţie spirituală primordială, aşadar că în ştiinţa spiritului se exprimă lumea prin spiritul ei, că avem din nou spiritul viu.

E necesar însă să realizăm că trebuie depaşit mult din gândirea îngustă în viaţa civilizaţiei noastre actuale, dacă vrem să avem o astfel de poziţie faţă de aceste lucruri mari. Mulţi oameni înclină în prezent să vină spre catolicism, care are un sentiment de triumfător, deşi toate semnele pledează pentru aceea că el poate să distrugă orice strădanie spirituală nouă, iar prin aceasta tot ce se adaugă nou la ce este vechi în evoluţia Pământului. Această voinţă a distrugerii este prezentă.

Acum însă, în timpul din urmă, în dispoziţia sufletească a oamenilor a apărut un agnosticism înfiorător legat de modul necorespunzător de a năzui la o concepţie despre lume. Oamenii vor să aibă conştienţa faptului că sufletul lor se află în relaţie cu o lume spirituală, dar nu vor să-şi impulsioneze voinţa, nu vor să-şi piardă „libertatea“, pentru a ajunge la ceea ce oricum necesită o activitate interioară, cuprinderea spiritului prin ştiinţa spiritului. Ei vor să-şi unească sufletul cu spiritualul în mod pasiv, nu vor să treacă prin greutăţile pe care trebuie să le învingi pentru cuprinderea activă a spiritului.

Oamenii care au nostalgii după eternitate caută în prezent calea înapoi spre concepţiile vechi despre lume, pentru că nu mai au forţa de a prelua activ pe Dumnezeu în sufletul lor. Pretutindeni oamenii sunt gata să-şi argumenteze judecăţile, să vadă doar ce li se oferă pe farfuria de prezentare. Ei vor să-şi procure judecăţile politice, sociale din ce află ca informaţie la zi şi manifestă un astfel de egoism, încât nici nu observă dacă li se oferă o judecată care încearcă să se sprijine pe o cunoaştere mai bogată. Faptul că oamenii se apără atât de uşor cu judecăţile lor impresionează atât de dureros civilizaţia noastră decadentă. Pentru a întări cele spuse, aş vrea să vă dau un exemplu care se depărtează de observaţiile pe care le-am făcut. Aici s-au spus multe, nu pentru a răspândi concepţii dogmatice despre ultimii ani catastrofali ai civilizaţiei moderne, ci pentru a comunica baza pentru construirea de judecăţi independente. S-a urmărit aducerea acestor judecăţi într-o direcţie pe cât posibil generoasă, iar prin aceasta şi adevărată.

Câţi oameni sunt mulţumiţi că au numai judecăţi sau informaţii oferite de jurnalismul actual. Din ziare ei află despre catastrofa războiului care a secerat în ultimii ani atâtea vieţi, citesc ce spun oamenii de stat etc., şi preiau aceste lucruri pentru că în ei a murit sentimentul. ‒ În câmpul de cadavre actual al concepţiei moderne despre lume pot muri astfel de sentimente ‒ că adevărul iese mai bine la suprafaţă într-un loc decât în altul. Pentru judecarea situaţiei europene mi se par mai importante decât alte aspecte gogoşile pe care oamenii au acceptat să li se spună în ultimul timp. De exemplu, a ieşit la iveală că, printre alţii, ambasadorul francez aflat la curtea Rusiei, Paléologue, şi-a scris în anul 1914 memoriile. Toţi îşi scriu memoriile, numai că unii sunt mai mincinoşi, alţii mai limbuţi, iar acest ambasador francez a prezentat cu o mare limbuţie ce a vieţuit la Petersburg. Aici au avut loc cu mare fast, în prezenţa preşedintelui francez, Poincaré, sărbători extraordinare. În seara de ajun a unei asemenea sărbători, cu ambasadorul francez au vorbit două personalităţi demonice, Anastasia şi Militza, fiicele regelui Nikita al Muntenegrului. Aceste două femei funeste au impresionat atunci inima ambasadorului francez. S-a întâmplat la 22 iulie 1914. Ambasadorul francez comunică textual ce i-au spus ele: „Ştiţi dumneavoastră că trăim zile istorice, ba chiar zile sfinte?... Mâine, în timpul paradei militare, orchestra militară va cânta numai «Marche Lorraine» şi «Sambre et Meuse». Am primit azi de la tatăl nostru o telegramă. El ne scrie că războiul va izbucni înainte de sfârşitul acestei luni... Ah, ce erou este tatăl nostru!...“ Din Austria nu va mai rămâne nimic... Vă veţi lua înapoi Alsacia şi Lorena...Armatele noastre se vor întâlni la Berlin… “

Când vrei să judeci situaţia prezentului trebuie să ai în vedere şi asemenea lucruri. Nu există nicio scuză că nu s-ar fi cunoscut aceste aspecte, mai ales nicio scuză printre cei în faţa cărora s-a acţionat nu pentru a se ajunge la o judecată dogmatică, ci în aşa fel încât s-au pus bazele pentru o judecată bine susţinută. Dar acest lucru vreau să-l aduc numai ca pe un exemplu. În memoriile lui Paléologue mai puteţi găsi şi alte lucruri interesante, căci el pălăvrăgeşte cu o anumită senilitate despre lucrurile cele mai uimitoare. Eu nu prezint acum acest exemplu pentru a vorbi despre cauzele războiului, ci pentru a vă spune ce este necesar să-şi însuşească omenirea modernă. Se aud atâtea în lume! În acest context trebuie să ştii unde se găseşte ceva adevăr şi unde nu se poate găsi nimic adevărat. Nu poţi să fii mulţumit cu o judecată prea puţin susţinută. Trebuie să ai un sentiment special pentru a şti în ce loc se găseşte, de fapt, adevărul. Lumea sensibilă exterioară este astfel construită, încât în domeniul moral, etic, politic, în anumite condiţii, mai importante decât judecăţile ambasadorului şi ministrului pot fi judecăţile a două femei funeste ca Anastasia şi Militza. Atunci nu s-a întâmplat ceea ce preziseseră miniştrii în anul 1914, dar s-a adeverit ce au profeţit Anastasia şi Militza când au spus: Înainte de sfârşitul lunii vom avea un război. Nu va rămâne nimic din Austria; veţi relua Alsacia şi Lorena ‒ atunci, aceste femei-demoni au fost întru totul profetese, căci s-a adeverit ceea ce au spus ele, şi nu cele spuse de miniştri sau de generali. Lumea este complicată şi înţelege aceasta numai acela care are deschidere pentru adevăr, pentru cercetarea adevărului. Din ştiinţe noi am învăţat să percepem superficial adevărul. Acest lucru s-a infiltrat în întreaga viaţă modernă. Este un aspect pe care trebuie să-l avem în vedere. Căci dacă nu ne vom scutura de mlaştina de judecăţi în care se află în prezent omenirea nu vom putea găsi puncte de vedere ce depăşesc meschinăriile prezentului şi care sunt necesare pentru a face deosebirea dintre paznicul modern al pragului şi paznicul antic al pragului, pentru a şti ce este cu adevărat necesar omenirii. Trebuie să ne fie clar că sufletele leneşe, care au însă un dor de veşnicie viu, şi care, în afară de aceasta, sunt suflete egoiste, ar vrea să alerge unde se conservă lucruri vechi; ele evită să se mobilizeze pentru a contribui la preluarea spiritului divin în voinţa omului. Suntem la ora grea a deciziei, când trebuie să se vadă dacă în cadrul civilizaţiei moderne există forţa de a găsi spiritul în câmpul de cadavre al civilizaţiei moderne. Dacă acest lucru este posibil, oricât ar fi de mulţi cei care caută, în pasivitatea lor, veşnicul în cele ce există deja, şi oricât de multe critici orientale s-ar face auzite, ele vor vedea numai ceea ce este decadent în civilizaţia europeană, nu însă şi ceea ce este fertil în aceasta, ceea ce este în devenire, dar la care trebuie lucrat.

Decizia este cu atât mai importantă cu cât cultura orientală mai conţine spiritualitate; ea deţine efectiv o spiritualitate înrudită cu catolicismul roman. Dacă civilizaţia modernă nu va ajunge la spiritualitate, orientalismul şi romanitatea vor inunda necondiţionat lumea. Dacă civilizaţia modernă vrea să ajungă prin sine însăşi la spiritualitate, ele nu vor putea face nimic împotriva acestei spiritualităţi deoarece ea corespunde ultimelor stadii de evoluţie ale existenţei noastre pământene. Dar ora marii decizii a sosit. Numai cel care vede esenţialul în această oră a deciziei şi care este hotărât cu adevărat să privească aceste probleme cu cea mai profundă seriozitate ştie ce se petrece în prezent.

Pentru aceasta este, oricum, necesar ca oamenii să-şi însuşească un sentiment temeinic, profund, serios, al adevărului. Ştiinţa spiritului de orientare antroposofică nu ignoră conţinutul spiritual din curentele vechi. Ştiinţa spiritului de orientare antroposofică cunoaşte pericolul care derivă din faptul că chinezăria orientală este înrudită cu chinezăria europeană, şi astfel înţelegem de ce intelectualii aleargă în număr mare spre chinezăria europeană; ei găsesc aici, dacă vor să rămână pasivi, ceea ce pot uni ca fiind veşnic cu sufletele lor. Ei realizează aceasta numai pe cale luciferică şi pentru că rămân ancoraţi în epoci trecute ale evoluţiei Pământului. Dacă s-ar întâmpla aceasta, Pământul ar fi întors din evoluţia sa. Nu trebuie să fii impasibil faţă de măreţia crezului catolic, dar, dacă nu eşti orb, recunoşti şi legătura sa cu ceea ce omenirea a parcurs deja şi necesitatea ca ceva nou să pătrundă în ea. Se poate naşte însă întrebarea: Cum se face că strădania spirituală, loială, care a venit din timpuri vechi nu vede nimic din ceea ce vine din civilizaţia europeană modernă, care se elaborează şi care ar putea fi văzută, de fapt, în înrudirea sa spirituală, de către oriental?

Da, oamenii sunt dependenţi, chiar dacă sunt orientali, de ceea ce îi întâmpină exterior. Desigur, antroposofia devine din ce în ce mai cunoscută, dar în numeroase locuri există multă preocupare pentru modul în care devine cunoscută antroposofia! Acesta este un capitol asupra căruia trebuie revenit; mai ales celor care se declară aparţinători ai ştiinţei spiritului de orientare antroposofică acest lucru trebuie să le fie cunoscut.

Avem aici o revistă, „Evangelisches Missionsmagazin“, editată de Fr. Wirz, serie nouă, anul 65, februarie 1921, Ed. Basler Missionsbuchhandlung. În paginile ei se pune în discuţie o carte a lui D.J.L. Frohnmeyer, Mişcarea teosofică. Istoric, prezentare şi evaluare. Reiese cu claritate că această carte trebuie să fie elogiată în cadrul comunităţii de credinţă creştin-evanghelică şi ridicată la rangul unui catehism dătător de ton cu privire la ce este antroposofia: Vreţi să ştiţi ce este antroposofia? Atunci citiţi-l pe Frohnmeyer. ‒ Lumea ştie cum se face asta. Se stabileşte un catehism din care se pot instrui credincioşii. Şi se ataşează o discuţie asupra cărţii Asmuţirea împotriva Goetheanumului, în care printre altele se spune că această replică, această asmuţire este supărătoare, dar că nici ripostele din partea antroposofilor nu sunt exemplare. Dr. Steiner ar ajunge în acest fel la un neadevăr, cu bună ştiinţă.

Am vrut să văd dacă la pagina 20 a cărţuliei Asmuţirea împotriva Goetheanumului se găseşte ceva care ar putea fi caracterizat în acest fel. Aici însă se scrie: „Pentru a ridica mănuşa, dr. Boos a scris: acesta este un neadevăr deliberat. Bineînţeles că este un neadevăr deliberat, deoarece Cronica Akasha nu se poate găsi în nicio bibliotecă, aceasta trebuie s-o ştii, pentru că nu o poţi avea ca document fizic. Nu există ca atare“.

Aici nu este conţinută nicio definiţie, aici nu este conţinut nimic care ar fi ceva împotriva „acelei definiţii“ ‒ că este un neadevăr cu bună ştiinţă; decât că acela care scrie despre Cronica Akasha ca despre un document fizic trebuie să ştie că nu o poate avea în biblioteca sa, aşa cum are în biblioteca proprie Upanişadele sau Bhagavat-Gita.

Este de-a drepul demonstrat că aceasta trebuie să fie spusă cu bună ştiinţă, şi apoi recenzentul spune că eu am dat o „definiţie“ ! În toată pagina nu se află nicio definiţie, ci este demonstrat direct că acest Kully a pretins cu bună ştiinţă că această Cronică Akasha este un document fizic. În ciuda acestui fapt, aici se spune că eu aş fi definit un neadevăr deliberat ‒ cu bună ştiinţă ! Fireşte, mai este în afară de aceasta încă o opinie monstruoasă, pe care Heinzelmann o susţine, căci dincolo de aceasta oricine se poate baricada cu orice, prin faptul că afirmă mai târziu că nu ar fi spus-o cu bună ştiinţă ‒ ştiind că nu e adevărat ‒, ci că pur şi simplu aşa a crezut. Dacă acest lucru este posibil este o altă întrebare care priveşte întreaga noastră activitate ştiinţifică decadentă, superficială şi comodă. Dar celălalt lucru, ceea ce se spune aici este un neadevăr deliberat, pentru că ceea ce este scris aici poate fi scris numai cu bună ştiinţă. La pagina 20 nu se află nicio definţie, este arătat că a fost afirmat cu bună ştiinţă ceva neadevărat. Aşadar, aici se spune din nou cu bună ştiinţă un neadevăr, de către acelaşi om care care mai sus spune: „Cu siguranţă, în scrierea lui Frohnmeyer se găsesc şi informaţii eronate despre antroposofie“.

Pentru că oamenii ştiu acum adevărul, ei nu mai pot răspândi această minciună, dar încep să se scuze, spunând că Frohnmeyer ar fi preluat această afirmaţie de la un alt preot, care este considerat ca fiind veridic. ‒ Acum, cât este el de veridic se vede din faptul că a făcut această afirmaţie. Aşa tratează oamenii adevărul! Şi cei care prezintă adevărul în felul acesta se numesc reprezentanţi ai teologiei, sunt profesorii tineretului nostru! Eu nu am fost preocupat niciodată să spun ceva împotriva lui Frohnmeyer sau a lui Hinzelmann etc., care au atacat antroposofia; eu sunt preocupat de cei care tratează în acest fel adevărul, care au un astfel de concept despre caracterul ştiinţific, care sunt distrugători ai dispoziţiilor sufleteşti ale tineretului, eu sunt preocupat să arăt unde a ajuns ştiinţa noastră, făcând total abstracţie de atacurile îndreptate împotriva antroposofiei. Mie îmi sunt cu totul indiferenţi aceşti oameni, pentru că ştiu că o astfel de frază are altă semnificaţie decât cea pe care i-o atribuie acest Heinzelmann. Aici se spune că preotul Frohnmeyer s-ar afla spaţial foarte aproape de centrul actual al antroposofiei şi că în scrieri s-ar fi familiarizat temeinic cu aceasta. ‒ Că aceste posibilităţi nu sunt mari, aceasta o ştiu precis, de aceea împotriva a ceea ce spune preotul Frohnmeyer contra antroposofiei nu am de obiectat, în fond, nimic deosebit. Toţi aceşti oameni nu pot înţelege problema. Aspectul principal îl constituie faptul că trebuie luată o atitudine hotărâtă împotriva spiritului care a pătruns în ştiinţă, căci este spiritul neadevărului, este spiritul care ascunde adevărul. Şi acest lucru trebuie evidenţiat cu putere. Atâta vreme cât în universităţi adevărul va fi tratat în modul acesta nu putem trece dincolo de neadevărul în care suntem atât de puternic înglodaţi, căci aceşti oameni sunt cei care influenţează sistematic judecata. Când scrierea lui Frohnmeyer este prezentată ca un catehism, şi când aceste lucruri sunt citite în Orient, este de la sine înţeles că orientalul nu găseşte în această prezentare a teosofiei decât o banalizare a ceea ce el cunoaşte mult mai bine din orientalismul său, şi în această banalizare europeană a învăţăturii teosofice orientale el află inserat un capitol care prezintă antroposofia în viziunea lui Heinzelmann şi Frohnmeyer şi, natural, nu-şi poate face o reprezentare despre ceea ce este aceasta. Căci i se inoculează faptul că este vorba de reîncălzirea unor învăţături gnostice vechi etc. Pe scurt, i se oferă orientalului o imagine care nu-i poate da o reprezentare exactă despre cum se poate regăsi o concepţie despre spirit din civilizaţia europeană foarte modernă. Aşadar, nu este de mirare că orientalul care ar fi apt să vadă astfel de aspecte trebuie să le perceapă într-o lumină falsă.

Aceasta este ceea ce trebuie spus şi repetat, pentru că trebuie să pătrundă puternic în conştienţa modernă; trebuie pusă, de asemenea, problema de ce se spun atât de multe neadevăruri despre antroposofie. Pentru că domnii se simt deranjaţi! Dacă se lucrează cu comunitatea de credincioşi în felul lui Frohnmeyer, înseamnă că se ia în calcul faptul că ce se spune nu se va verifica. Astfel se poate proceda numai când ai în faţa ta o masă de oameni lipsită de judecată care urmează ca o turmă, în baza sentimentului autorităţii şi a credinţei oarbe, pe cel care le este impus de puteri superioare. Domniilor lor nu le convine faptul că în cadrul societăţii antroposofice sunt atraşi mulţi oameni care devin apţi să judece aceste probleme, să verifice cele spuse.

Adepţii societăţii antroposofice trebuie să se simtă datori să verifice tot ce li se spune. Nu mi se pare important să se facă tărăboi în legătură cu apărarea faţă de calomniile şi neadevărurile adversarilor, ci să se pună în faţa ochilor adversarilor propria lor imagine în oglindă, să se analizeze veracitatea care domneşte în viaţa noastră modernă ştiinţifică. Nu ajungem la niciun rezultat dacă ne apărăm împotriva calomniilor şi neadevărurilor care circulă în prezent, deoarece în urma unei astfel de apărări nu reiese adevărul, iar discuţiile vor fi fără sfârşit. Ceea ce este important este să se vadă ce spirit domneşte în ştiinţa modernă, în activitatea religioasă modernă etc., şi să se pună oamenilor în faţă oglinda propriei imagini spirituale, lucru care se poate face de pe poziţiile ştiinţei spiritului. Iar în final trebuie să aibă loc o discuţie adevărată despre ceea ce trebuie să fie dezbătut în prezent. Din faptul că ne apărăm mereu nu se obţine niciun rezultat. Se înţelege că acest lucru trebuie să se întâmple mereu. Este însă un aspect subordonat. Important este ca noi să identificăm spiritul care domneşte în ştiinţă ‒ nu trebuie să descoperim ungherele unde se ascunde, căci el se prezintă pe căi oficiale ‒, să-l caracterizăm. Acesta este aspectul cel mai important. Este un lucru mai dificil decât a ne apăra. Se pot desigur identifica uşor adevărurile şi neadevărurile, dar nu este vorba numai de atât, ci de a prezenta întreaga decadenţă a prezentului, de a se evidenţia pericolul pe care-l reprezintă domnia unui astfel de spirit. Pe noi nu trebuie să ne afecteze faptul că oamenii spun vorbe grele, dar trebuie să ne intereseze ce spirit este cel care se exprimă, dacă este un spirit al neadevărului şi al patimii pentru calomniere. Acest lucru trebuie să se întâmple neapărat, pentru că altfel munca devine din ce în ce mai grea.

Odată cu răspândirea învăţăturii antroposofice, se întâmplă să fii cu adevărat bucuros când primeşti un raport gazetăresc în care nu se scrie nimic despre antroposofie. Dar de cele mai multe ori poţi vedea ieşind din cele mai incredibile ascunzişuri ceva despre aceasta. Citeşti în „Neue Zürcher Zeitung“ un foileton despre Carlyle şi Nietzsche şi ajungi brusc la un pasaj care nu are nicio legătură cu restul şi unde se spune că Nietsche l-a denaturat pe Goethe, vrând să-l laude, aşa cum face şi Steiner. Pretutindeni găsiţi asemenea lucruri. Aceasta este metoda prin care se formează judecăţile.

Dacă nu vom înfăţişa lumii întreaga decadenţă a spiritualităţii, astfel încât lumea s-o înţeleagă, nu vom putea merge mai departe. Aceasta este ceea ce avem în prezent de făcut, sarcinile au crescut, astfel că puterile mele de lucru ‒ aceasta o pot spune în prezent ‒ sunt suprasolicitate şi nu pot surprinde multe probleme pe care aş vrea să le abordez. La aceasta se adaugă şi faptul că numărul celor care colaborează cu adevărat în mod activ la ceea ce este necesar în prezent este din păcate prea mic. Este adevârat şi că necesităţile societăţii antroposofice au făcut ca mişcarea să capete forme care necesită mulţi colaboratori. Un om izolat ar putea găsi mijloacele şi calea de a face ce este necesar pentru a plasa în lume această învăţătură. Întrucât însă aici este vorba de o societate, apar sarcini care depăşesc ceea ce poate face un om izolat. După ce societatea a început să funcţioneze, devine necesar să crească numărul celor care trebuie să acţioneze în mod susţinut pentru a realiza diferite obiective. Însă numărul celor care lucrează activ în prezent este din păcate foarte mic, şi trebuie apelat mereu la aceiaşi oameni.

Eu am spus că nimic nu mă îngrijorează mai mult decât faptul că în prezent se găsesc atât de puţini oameni cu adevărat pregătiţi pentru a acţiona într-o situaţie oarecare. Aceasta, pe de o parte; pe de altă parte, nu este vorba aici de descoperirea capacităţilor preexistente, acestea ar exista, dar ele nu sunt scoase din dispoziţia sufletească a oamenilor. Oamenii nu vor să colaboreze activ. Ei ar vrea să se dăruiască în mod pasiv. Este mai uşor să te întrebi: La care partid ader? decât: Care este adevărul despre acest lucru? ‒ Căci partidul este aici, biserica este aici etc., deci te poţi comporta pasiv. Problema care se pune însă oamenilor în prezent este de a-şi căuta singuri calea spre adevăr şi de a colabora activ pentru descoperirea adevărului. Dacă acest lucru nu se înţelege în mod corect, nu se înţelege nici marea decizie în faţa căreia se află omul astăzi, deci nu vom evolua. Putem evolua numai dacă vom conştientiza ce poate fi pus la dispoziţia omenirii de către ştiinţa spiritului, dacă vom găsi mijloacele şi căile de a acţiona pentru a pune în faţa lumii ca o oglindă problemele din punctul de vedere al ştiinţei spiritului.

Mă aflu înaintea unei călătorii în Olanda, dar trebuie să mai petrec un timp în Germania. Înainte de a pleca, voi mai ţine o singură conferinţă, marţi la ora opt şi jumătate, pentru a nu tulbura exerciţiile de euritmie. Voi rezuma atunci diferite aspecte pe care consider că este necesar să vi le fac cunoscute în acest moment.