Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

GA 203


CONFERINŢA a XII-a

Dornach, 8 februarie 1921

Mi-am propus să ţin această conferinţă pentru că, încă înainte de călătoria mai lungă pe care o plănuiesc, trebuia să vorbesc despre unele aspecte legate de sarcinile importante ale mişcării antroposofice, cel puţin de intenţiile privind asemenea sarcini. Astăzi aş dori să atrag atenţia numai aforistic asupra unor probleme. Avem ocazia să ne aducem în faţa ochilor istoricul mişcării antroposofice, căci antroposofia trebuie să fie concepută şi folosită în mod corect de cei care vor să fie purtătorii ei. Să ne amintim că mişcarea antroposofică a lăstărit în perioada în care era posibil să duci o existenţă neobservată de lume. Nu trebuie să trecem cu vederea acest fapt care este unul dintre cele mai importante din cadrul dezvoltării mişcării antroposofice. Trebuie să ne fie clar că mişcarea antroposofică aşa a început şi aşa trebuia, de fapt, să înceapă, prin reunirea unor grupuri mici de lucru. În aceste grupuri s-au introdus însă în repetate rânduri, lucru ce nu poate fi negat, aspecte sectante ale vechii mişcări teosofice. Acest fapt a fost privit ca un obicei de lucru al unora dintre colaboratorii noştri, dar conţinutul ştiinţei spiritului de orientare antroposofică la care ne raportăm aici face imposibil să se suprapună unui comportament sectant oarecare. Aceasta s-a spus foarte clar când s-a început aici, la Dornach, construcţia Goetheanumului. În repetate rânduri s-a crezut, în unele cercuri ale membrilor, că ar fi posibil să se prezinte lumii o astfel de construcţie şi totuşi să se păstreze uzanţe vechi, sectante. Astfel de uzanţe sectante sunt uşor de înţeles, căci ele sunt folosite curent în toate societăţile teosofice, în anumite ordine etc., unde de cele mai multe ori realmente se lucrează într-un sens care se poate numi un sens obscur, unde se evită cu grijă să se aibă de-a face cu ceea ce acum chiar trebuie considerat, dacă o mişcare trebuie să aibă în sine un caracter general uman.

Obişnuinţele activităţilor din anumite ordine şi din mişcările teosofice nu puteau fi, din această cauză, nicidecum aplicabile la ceea ce era conţinutul care se răsfrângea prin mişcărea antroposofică, pentru că această mişcare antroposofică, deşi vorbeşte inimii şi dispoziţiei sufleteşti a fiecărui om, a fost, în acelaşi timp, de la început pe deplin pe măsura tuturor cerinţelor ştiinţifice ale prezentului. Acest din urmă aspect în multe locuri, chiar în comunitatea membrilor, nu a fost luat în serios. Face parte din natura oamenilor să vrea pe de o parte să rămână cu totul înăuntrul cursului tradiţional sau obişnuit al vieţii lor. În cadrul acestei vieţi curente este apoi, pentru ei, o anumită provincie izolată. Ei nu sunt împăcaţi cu tradiţia lor religioasă, cu ceea ce le este oferit prin popularizarea unei concepţii despre lume, şi resimt o anumită satisfacţie când li se oferă ceva care trece dincolo de ce le poate fi dat, atât prin tradiţia religioasă, ca şi prin concepţia despre lume, în general plată, rezultată din modul materialist de gândire al vremurilor actuale, care se răspândeşte prin popularizare. Însă oamenii ar dori să se consacre la ce le este oferit, nu vreau să spun ca unei satisfacţii de duminică, dar ca unui lucru care nu intervine în mod stânjenitor în viaţa obişnuită.

O mişcare cum este cea antroposofică, care ia în calcul toate forţele de viaţă ale prezentului, nu poate face aceasta. O astfel de mişcare cuprinde omul în întregul său, se referă la toate detaliile vieţii. Se poate chiar intra in anumite conflicte privind unele amănunte, numai că aceste lucruri sunt absolut de neocolit, şi nu poţi trăi în cadrul obiceiurilor de viaţă ale prezentului, în cele mai diferite domenii, mulţumindu-te, pe de o parte, ca orice ipocrit cu ce te-a făcut viaţa şi, pe de altă parte, să cultivi lectura antroposofică, acceptând pentru inima şi dispoziţia ta sufletească viaţa antroposofică. Acesta ar fi lucrul cel mai comod, dar nu corespunde conţinutului a ceea ce a rezultat din forţele de viaţă ale evoluţiei umane din prezent ca ştiinţă a spiritului de orientare antroposofică. Cu atât mai puţin este compatibil cu ştiinţa spiritului de orientare antroposofică ‒ care în mod necesar are o privire cu adevărat asupra tot ce atinge viaţa omului şi viaţa lumii ca atare ‒ ceea ce este preţuit în activitatea anumitor cercuri care vor să creeze, mai mult dintr-o voluptate sufletească, mici cercuri obscure închise şi acolo să-şi facă tot felul de iluzii, să cultive tot felul de misticisme etc. Mai ales nu se pot confunda asemenea lucruri cu ceea ce trebuie să fie făcut cu o vedere largă asupra tuturor aspectelor vieţii de ştiinţa spiritului de orientare antroposofică. Este necesar ca această realitate să apară cu toată claritatea în faţa sufletelor membrilor noştri, trebuind să se rupă cu tot ceea ce aminteşte de oarecare uzanţă sectantă, căci în prezent ştiinţa spiritului de orientare antroposofică se află în faţa lumii, astfel încât ea este atacată, este defăimată din toate părţile. Şi, anticipând, pot să vă vorbesc despre un aspect care-ţi vine în întâmpinare când iei în mână caietul pe luna februarie al publicaţiei lunare „Die Tat“ („Fapta“, n.tr.). Voi vorbi mai pe larg despre aceasta pentru că acest caiet al revistei este simptomatic. Iese în evidenţă cu o claritate brutală faptul că mişcarea antroposofică este acum tratată în caiete întregi, de un autor cu totul neînzestrat.

Este vorba de un articol ‒ de la un capăt la celălalt al caietului sunt numai articole despre antroposofie ‒ intitulat „Antroposofie şi creştinism“, scris de un analist neînzestrat. În acest articol găsiţi manevrate, aş spune, cu degete grosolane, motivele pentru care au loc atâtea dezbateri venind din exterior cu privire la ce este ştiinţa spiritului de orientare antroposofică. Domnul spune: „Atâta vreme cât antroposofia a fost cultivată în mod esoteric, în cercuri, ea putea fi lăsată în voia ei, ca şi alte curente colaterale ale istoriei spiritului. Acum însă, întrucât ea apare cu pretenţia de a deveni capabilă să poarte înnoirea socială şi de a construi viaţa publică, politică, culturală şi socială având la bază gândirea şi «adevărurile» sale de mâna a doua şi a treia, a venit timpul să analizăm această «ştiinţă ocultă» caracterizată prin decadenţă culturală şi spirituală şi s-o împingem în graniţele ei după cum merită, ca să nu se nască un precursor care să depună mărturie falsă despre forţele veritabile ale înnoirii.

Neamului nostru, care se îndreaptă în mari grămezi spre antroposofie, i se prezintă un simbol în scena primei cărţi a lui Samuil, atunci când Saul, înaintea zilei morţii sale, părăsit de Dumnezeu, face apel la ghicitori, la prezicători“.

Vedeţi ce dă oamenilor prilejul să se exprime atât de insultător la adresa antroposofiei! Este împrejurarea la care se face aluzie şi care este exprimată grosolan în fraza: „Neamului nostru care se îndreaptă în mari grămezi spre antroposofie... “ Este faptul că antroposofia conţine în sine ceva care face ca lumea ‒ îmi iertaţi repetarea expresiei, ea este destul de lipsită de gust, pentru că nu-ţi poţi reprezenta ce este o „mare grămadă“ ‒ să se îndrepte în „mari grămezi“ spre ea. Dar aceasta atrage atacurile şi lumea ne-ar fi lăsat cu siguranţă în pace dacă am fi activat, să spunem, ca în perioada 1900-1907 sau în 1909. Eu personal nu am fost lăsat în pace nici în acea perioadă, dar, în orice caz, atacurile erau mai puţine şi nu erau însoţite de o asemenea dorinţă de distrugere cum sunt acum.

Dar ceea ce pare deosebit de greu de înţeles în cadrul mişcării noastre este necesitatea de a ne debarasa de sectantism. Vedeţi dumneavoastră, se poate face abstracţie de orice ‒ multe ar putea fi relatate în acest sens ‒, căci nu poţi ridica o clădire cum este cea de la Dornach şi să te agăţi în continuare de anumite uzanţe sectante obscure, aşa cum într-adevăr tocmai în comunitatea membrilor mişcării antroposofice încă se practică frecvent. Nici altceva nu poate fi făcut. Nu se poate face ceea ce facem noi fără a avea un anumit simţ al omului universal, fără o amplă perspectivă a lumii. Se pot aduna unii în cercuri mici, că sunt şase sau patruzeci de oameni, aceasta este indiferent, şi se poate anunţa în gura mare că cineva este reîncarnarea sfintei Magdalena sau chiar a lui Christos etc. Dacă nu depăşeşte cercurile respective, se poate vieţui aceasta în mod voluptuos. Dar nu poţi apărea, de exemplu, în faţa publicului cu ceva cum este euritmia noastră fără un anumit simţ al lumii. Aceasta înseamnă că cei care participă la o asemenea mişcare nu au un simţ capricios sau meschin, ci au o amplă perspectivă asupra lumii, că nu au orientări sectante, nici care să-i facă să se simtă bine numai în cercuri mici, ci doresc cu adevărat să vadă introdus în ceea ce îi leagă de lume ce trebuie să fie propriu unei astfel de mişcări, care nu este numai o concepţie asupra lumii, ci cuprinde în sine tot ce este spiritual şi mai ales viaţă umană. Din această cauză, este necesar să aibă loc dezbateri referitoare la unele curente spirituale sau de alt fel. Ceea ce este sectant are particularitatea de a se manifesta adeseori cu nasul pe sus şi cu un mare dispreţ despre ce este în afara sa, dar nu înţelege mare lucru din ceea ce este în afara sa, vrea să se delimiteze, să se izoleze. Acest lucru nu se poate întâmpla pe termen lung. Dacă mişcarea noastră vrea să fie luată în serios este necesar să nu se mai pălăvrăgească despre anumite lucruri aşa cum se întâmplă în numerose cazuri, ci trebuie să se ajungă la un anumit simţ al lumii ‒ trebuie să folosesc frecvent acest cuvânt ‒, la o înţelegere pentru ceea ce se petrece şi apoi să se lumineze, să se trateze aceste lucruri plecând de la un punct de vedere preluat din antroposofie. Aceasta trebuie să se întâmple în toate domeniile. Desigur, nu poţi cere să facă un lucru sau altul cuiva care n-are prilejul să facă acele lucruri. În ultimele săptămâni am făcut numeroase experienţe în legătură cu faptul că anumite persoane din mişcarea noastră şi-au propus să acţioneze. Din aceasta adesea a ieşit ceva cu totul groaznic. Trebuie să spunem că nu este neapărat necesar să cerem cuiva să facă un lucru pentru care el nu crede că este potrivit. Dar ceva este cu totul posibil: să omitem anumite lucruri. Pentru că anumite lucruri, care nu sunt omise, acţionează apoi mai departe în cel mai înspăimantător mod. Dragii mei prieteni, eu nu înţeleg prin aceasta să nu ne implicăm în niciun fel. ‒ Nu, nu aceasta înţeleg, ci vorbesc de omiterea unor lucruri, care pot fi ignorate în caracterul lor nechibzuit sau de pălăvrăgeala şi alte asemenea. Pentru a da un singur exemplu, s-a întâmplat totuşi nebunia ca, în adunări, membrii ai mişcării noastre să coopereze cu adversarii.

Bineînţeles, aceste lucruri sunt greu de comentat, pentru că dacă ele sunt comunicate lumii într-un mod eronat se poate înţelege că se cere un partizanat orb. Acesta nu este cazul, ci este vorba de situaţii în care se manifestă lipsuri grosolane de tact, care împiedică teribil să se poată acţiona. Căci dacă membrii noştri repetă mereu şi mereu ca lozinci ce am spus şi am dres eu şi la ce activitate s-a renunţat atunci, fireşte, ca mişcare antroposofică, nu putem înainta. Aş vrea să menţionez din nou ca exemplu ceva ce se spune în acest caiet al revistei „Die Tat“.

Vedeţi dumneavoastră, la cererea comunităţii noastre de membri unele cicluri de conferinţe au fost tipărite pur şi simplu aşa cum au fost notate, pentru că activitatea mişcării antroposofice nu a permis să facă lucrurile aşa cum ar fi trebuit. Cererea de a se tipări ciclurile a venit din partea comunităţii membrilor, dar de obicei acest lucru se face fără să existe un sentiment de responsabilitate pentru o asemenea acţiune. Este natural ca o asemenea cerere să vină din comunitatea de membri, dar trebuie să ai şi sentimentul de responsabilitate, pentru a nu se deforma un lucru. Şi aceasta este ceea ce ni se reproşează în modul cel mai tăios în caietul din februarie al revistei „Die Tat“, unde se spune: „Nu vreau să mă opresc asupra faptului că Steiner a publicat o parte a conferinţelor sale esoterice, de exemplu cele privind Evangheliile, după stenograme ale elevilor săi, fără a prelua răspunderea şi fără a se sinchisi de acest aspect (aşa cum asigură pe pagina de titlu) “.

Aceste conferinţe nu au fost răspândite pentru că mi-ar fi mie necesare, ci pentru că sunt necesare societăţii antroposofice, dar ele cer din partea acestei societăţi un sentiment de responsabilitate pentru ca ceea ce îi este ei necesar, nu mie, să nu aibă repercusiuni asupra mea căci prin aceasta eu sunt împiedecat să reprezint în faţa lumii domeniul antroposofiei. Trebuie neapărat să se recunoască acest lucru, în caz contrar societatea antroposofică va împiedeca răspândirea în sensul cel mai larg a antroposofiei. Întrucât acum ne aflăm în faţa unor situaţii serioase, va trebui să fiu mult mai sever în aceste privinţe decât am fost până acum, dintr-o anumită bunăvoinţă faţă de comunitatea membrilor. Şi în acest context aş vrea să mai subliniez o dată că nu este sufcient să respingem pur şi simplu adversităţile împotriva noastră; am spus aceasta şi alaltăieri. Asemenea respingeri, care uneori trebuie făcute dintr-o anumită necesitate, nu servesc cu adevărat la nimic, căci în ziua de azi nu avem de-a face, în cazul anumitor categorii, al anumitor grupuri de oameni care acţionează în viaţa spirituală, cu persoane care acordă importanţă unei respingeri sau unei apărări, ci cu persoane care nu pun niciun preţ pe evidenţierea adevărului, care sunt chiar interesate să răspândească neadevăruri.

Este necesar să se facă referiri la anumite lucruri legate puternic de o mişcare atât de străbătută de spiritualitate cum este cea antroposofică. Nu se poate trece pe lângă anumite evenimente numai pentru că ele se repetă. De curând am primit o scrisoare în care cineva îmi spune că s-a adresat cunoscutului Max Dessoir [ Nota 49 ], acel Max Dessoir care este destul de mult pomenit printre antroposofi referitor la calităţile sale morale şi intelectuale. Respectivul îmi scrie că a avut o convorbire cu acest Max Dessoir. Este de la sine înţeles că un om ca Max Dessoir nu poate fi convertit printr-o discuţie. Căci, în primul rând, nu vrea, şi în al doilea rând este prea prost pentru a înţelege un aspect antroposofic oarecare. Deci nu are niciun sens să se discute în continuare cu un astfel de individ.

Din convorbire a reieşit că Max Dessoir va scrie în curând o lucrare foarte dură împotriva mea, iar respectivul s-a declarat gata să parcurgă el mai întâi această scriere şi să corecteze greşelile pentru ca Dessoir să nu comită, pe cât se poate, erori! Aproape nu poţi crede că aceste lucruri pot fi făcute cu adevărat între noi, adeseori de celebrităţi dintre noi. Şi care este rezultatul dacă atragi atenţia asupra greşelilor şi le comunici respectivului? Acela poate spune: Dacă nu se face aşa înseamnă că antroposofia nu se discută cu oameni de ştiinţă. Dragii mei prieteni, nu aşa trebuie să gândim. Nu este permis să se generalizeze în mod abstract, ci este vorba de faptul că aici avem de-a face cu o individualitate concretă, cu individul Max Dessoir caracterizat prin incapacitatea sa morală şi intelectuală, şi că nu se poate face lui Max Dessoir onoarea de a-l lua în serios în plan ştiinţific, nu te poţi lăsa antrenat, aşadar, într-o discuţie doar dintr-o anumită puritate spirituală interioară. Aceste lucruri trebuie concepute şi făcute efectiv în mod izolat, altfel vom putea vieţui cu adevărat faptul că scrieri duşmănoase pot fi corectate de membrii societăţii noastre cu scopul ca acestea să nu conţină „erori“. Este necesar să discutăm aceste aspecte, căci ne aflăm într-un moment important al mişcării antroposofice. Multe acţiuni se fac în aşa fel încât se poate spune că se realizează un lucru pe care noi îl distrugem uneori, ca şi în acest caz, din cea mai mare bunăvoinţă. Dar cea mai mare bunăvoinţă poate să se termine rău, dacă nu este însoţită de o reflecţie condusă de un simţ serios al lumii ‒ din nou trebuie să repet acest cuvânt. Aceasta este o problemă care incumbă în prezent atât de mult mişcării noastre antroposofice.

În prezent, nu se pune, aşadar, problema unor astfel de apărări simpliste. Să nu credeţi însă că am ceva împotriva apărării, bineînţeles că acest lucru trebuie făcut, dar problema care se pune este aceea de a caracteriza tendinţele care se manifestă. Când este vorba de un om cum este Frohnmeyer nu avem de-a face cu un simplu adversar şi atacator al antroposofiei. Mult mai important este modul în care el face aceasta şi ce simţ al adevărului îl domină. Mult mai important este să se ştie că acest preot Frohmneyer vine dintr-o categorie de oameni care sunt întocmai ca el. El este doar ceva mai liber decât această masă, el reprezintă această masă de oameni, care este una foarte mare, în faţa lumii. Nu se poate spera în prezent ca oamenii care vorbesc dintr-un astfel de simţ să poată fi convertiţi. Le facem cea mai mare bucurie dacă nu le opunem realitatea, ci prostii, căci atunci ei ies mai uşor la socoteală. Aşadar, nu este vorba doar să ne apărăm într-un fel oarecare în faţa unor astfel de oameni. În afară de aceasta ajungem într-un lanţ nesfârşit de vorbire şi contravorbire. Problema este de a descoperi fundamentul spiritual pe care se lucrează şi semnificaţia pe care o are această acţiune pentru întreaga împotmolire şi degradare a vieţii noastre spirituale actuale. Lucrurile trebuie privite din acest punct de vedere general, al omului universal, căci în cazul simplei apărări se poate rămâne la înţepături facile. Dar acesta este un lucru care nu ni se întâmplă, căci noi urmărim caracterizarea cuprinzătoare a acelor strădanii spirituale care trebuie să fie neapărat depăşite. Numai prin aceasta se poate veni de hac unora ca Frohnmeyer, Gogarten, Bruhns şi Leese [ Nota 50 ] etc. Nu este important ca cineva care se află într-o astfel de mişcare să aibă timp să scrie o carte ‒ aceasta o poate face în prezent oricine a învăţat ceva ‒, ci este vorba de a şti din ce fundament spiritual se înfăţişează aceste lucruri înaintea lumii. Trebuie să ne fie clar că oameni ca Frohnmeyer nici nu pot gândi altfel decât o fac despre antroposofie. Aici trebuie făcut total abstracţie de aspectul personal. În cazul meu nu ajung niciodată la aspectul personal. Eu nu vreau să mă apăr în vreun fel sau să atac un Frohnmeyer, un Bruhns, un Heinzelmann sau cum îi va fi chemând, ci vreau să analizez din ce curent spiritual provin aceşti oameni. Aceşti oameni pot fi onorabili în sensul actual al cuvântului. Nu vreau să le pun în cârcă ceva personal. Nu-l iau în discuţie nici măcar pe preotul Kully, care şi el este produsul unui anumit curent din cadrul Bisericii catolice.

Aşadar, acestea sunt aspectele care trebuie neapărat luate în considerare în prezent cu seriozitatea care ne caracterizează. Acest lucru trebuie să-l avem în vedere în toate împrejurările. Trebuie să avem un ochi spiritual pentru tot ce este prezent ca mişcare spirituală decadentă şi care trebuie caracterizat ca atare. Trebuie să ne fie clar că în prezent un număr foarte mare de oameni posedă aptitudinile necesare pentru a recunoaşte prin ei înşişi ştiinţa spiritului şi a-şi însuşi ca fiind conţinutul propriei lor vieţi ceea ce vine din ştiinţa spiritului. Înainte de orice, dacă aţi putea testa tineretul de azi, ar trebui să spuneţi: Tinerii au aptitudini, capacităţi care fac să apară la suprafaţă ştiinţa spiritului ca fiind ceva de la sine înţeles. Dar, din altă perspectivă, mai există suficiente forţe care pot stăvili ceea ce vrea să iasă la suprafaţă, aşa cum se întâmplă şi în viaţa politică.

Credeţi oare că în ţările învinse sau în cele învingătoare nu există suficiente personalităţi care, dacă ar ajunge să fie influente în prezent, ar putea face ceva raţional? Cu siguranţă există numeroşi oameni de acest fel, dar nu se ajunge la ei, pentru că cei care sunt legaţi de concepţiile vechi, degenerate despre lume şi despre viaţă sunt mereu scoşi la suprafaţă. Atât timp cât nu se recunoaşte că este imposibil să realizezi ceva cu oameni care provin din curentele spirituale vechi, chiar şi dacă se află în partide radicale ale prezentului, dacă se tratează cu cei care au evoluat din vechile structuri spirituale, nu se poate face niciun progres. Avem nevoie de cultivarea unor forţe noi, iar ceea ce revista discutată prezintă reprimă aceste noi forţe.

Aceeaşi este situaţia şi în viaţa spirituală generală. Trebuie să tragem o linie netă de demarcaţie între tineretul actual care vrea să se integreze în lume şi cei care au ocupat catedrele şi care decid prin examene. Aceasta este o presiune extraordinară. Trebuie să se recunoască că în felul acesta nu se poate ajunge la o concepţie despre ceea ce este imperios necesar în prezent. În acest caz, pesimismul este total nejustificat. Este necesar doar să apară ceva care să facă posibilă ieşirea din degenerare. Ne ajută oare la ceva faptul că ascultăm cursuri universitare, oricât de frumoase ar fi ele? Cu siguranţă unii tineri vor fi entuziasmaţi. Aceasta s-a şi întâmplat şi se va mai întâmpla. Dar ei vor fl entuziasmaţi un anumit timp, apoi vor evolua în ambianţa cunoscută, în examene şi în ipocrizie, pentru că trebuie să-şi caute o sursă de venit, pentru că sunt împiedicaţi să dezvolte activităţi care să le asigure viitorul. Aceste lucruri trebuie recunoscute şi trebuie lucrat în sensul depăşirii lor. Şi nu o putem face dacă în acest moment al evolutiei omenirii şi al mişcării noastre antroposofice nu vrem să recunoaştem că aceste lucruri există. Caracteristic în această privinţă este apariţia acestui caiet al revistei „Die Tat“.

Ar trebui să se acorde importanţă modului în care evoluează aceste lucruri pe substratul ştiinţei spiritului, cum sunt gândite ele. Pentru totul s-ar putea obţine o argumentare mult mai amplă, dacă nu s-ar pune problema de a se trasa mai întâi liniile directoare. În cartea mea Enigmele sufletului [ Nota 51 ] m-am referit la această capacitate a lui Dessoir: Dessoir povesteşte în mod foarte naiv, caracteristic pentru structura foarte specială a sufletului său, în nereuşita carte pe care a scris-o şi care a găsit o mare apreciere în lume, cum i se întâmplă ca atunci când crede că trăieşte în mijlocul gândurilor sale, brusc, să nu mai poată continua. Eu am prezentat aceasta ca fiind ceva caracteristic pentru o gândire astfel alcătuită încât la un moment dat nu mai poate continua... [lipsă în stenogramă]. Acestea sunt condiţii preliminare pentru a nu-l putea considera un învăţat serios şi, nu-i aşa, avem de-a face în prezent cu o lume în care poate apărea ceva cum este revista „Die Tat“.

Editorul „Die Tat“-ului este Eugen Diederichs. L-am întâlnit o dată la o conferinţă pe care acesta a ţinut-o în faţa studenţilor din Jena, unde apoi, la discuţii, principalul vorbitor a fost Max Scheler [ Nota 52 ]. Diederichs îmi scrisese cu ceva timp înainte că ar fi dorit să editeze o carte a mea. Era în 1902 sau 1903. Ceea ce el dorea să editeze, Creştinismul ca fapt mistic, apăruse deja. În faţa cuvântului „teosofie“ el a dat imediat înapoi, tresărind. Apoi în ziua următoare a vrut să vorbească cu mine. Această discutie a avut ca obiect un fapt editorial din care însă nu a ieşit nimic pentru că, este de la sine înţeles, de la Diederichs nu putea ieşi nimic... [lipsă în stenogramă]. El a spus că scrierile mistice, ale lui Plotin ca şi ale altor mistici, ar trebui mai mult cultivate, căci ele fac omului o impresie deosebit de bună. Este ca şi cum ai bea vin dulce sau ceva asemănător, care apoi curge prin organismul uman. Şi, efectiv, nu te poţi abţine de a gândi că cel ce stă acolo se bate cu mâinile pe burtica sa grasă în timp ce-şi digeră mistica!

Mai târziu, acest domn mistic a fondat revista „Die Tat“ al cărei al doilea caiet, din anul 1921, conţine numai articole despre antroposofie. Primul, „Antroposofia ca drum spre spirit“, este scris de un om, LW. Hauer, care ar trebui să fie angajat de anumite societăţi pentru combaterea antroposofiei. Ceea ce scrie el este compus numai din neruşinări şi nonsens. Al doilea articol, „Antroposofia ca monism şi ca teosofie“, este o respingere a primului, şi este scris de Walter Johannes Stein, căci Diederichs vrea să arate că este obiectiv. Aşadar, el îi invită să scrie şi pe adepţii antroposofiei; prin aceasta lumea care citeşte trebuie să înţeleagă că Diederichs este obiectiv, că dă cuvântul atât adversarilor cât şi adepţilor. Printre articolele adepţilor este unul, „Goetheanumul din Dornach, lângă Basel, şi cursurile Universităţii antroposofice din toamna 1920“, cu adevărat foarte bine scris de Wil Salewski. Desigur, există câteva articole bune în acest caiet, dar ce este scris de către adversari se evidenţiază printr-o prostie grandioasă, printr-o totală neînţelegere a ceea ce trebuie realizat prin antroposofie, a ce înseamnă ea etc.

Tragic-umoristică, caraghioasă, aş spune, este însă o precizare făcută de editorul Eugen Diederichs, intitulată „Pentru caietul special antroposofic “. Permiteţi-mi să vă citesc această gelatină: „Acest caiet este încercarea unei discuţii ce se străduieşte, prin rodnicia unor oameni religioşi care stau dincolo de orice confesionalism, să se poarte cu cercul de gândire antroposofic şi cu conducătorul acestei mişcări, dr. Rudolf Steiner. Modul în care reuşeşte o asemenea încercare depinde de personalităţile pe care le găsim pentru colaborare. Trebuie să recunosc că, în ciuda eforturilor depuse, nu mi-a reuşit prea bine să atrag pe discipolii lui Steiner într-o colectivitate mai mare de colaboratori“.

Aş fi vrut chiar ca ei să nu muşte din momeală, pentru ca Diederichs să nu-şi poată umple caietul său din „Die Tat“ cu ceva care vine chiar din cercul nostru.

„S-ar spune că în raportul său lacunar se află chiar «smerenia» în sensul lui Mennickes, dar ca editor simt că am datoria de a fi cu totul nepărtinitor şi pot doar să constat faptul. Sper însă că, mai târziu, chiar şi un antroposof de rangul preotului Rittelmeyer va opune în mod serios articolelor lui Michel, Gogarten şi Mennickes propriile sale vieţuiri ale lui Christos.

Ca persoană privată pot să mărturisesc că până acum nu am reuşit să obţin o poziţie de confirmare a antroposofiei.“

Ea pare să nu aibă gustul vinului dulce şi să curgă de la sine în jos!

„Aici, personal, mă aflu cu totul pe poziţia lui Mennickes, că antroposofia este punctul terminus al materialismului şi al raţionalismului şi din această cauză nu reprezintă, în final, nicio construcţie nouă. Aceasta nu exclude că ea ar putea fi un fenomen de tranziţie spre noua construcţie şi ca, din această cauză, să ascundă în sine tot felul de valori, ca orice eclectism care se construieşte pe valori ale trecutului. Nu mi se pare că antroposofia ar proveni din «nemijlocit»... ‒ «nemijlocitul» vine, în acest caz în general, dintr-o activitate acidă anormală a stomacului ‒ „şi din această cauză nici nu este doveditoare ‒ cu toată vorbirea despre intuiţie, creaţie şi clarvedere goetheană. Eu ştiu că teosofii vor considera această afirmaţie o lipsă maximă de înţelegere, dar, fie şi aşa, ea este spusă dintr-o poziţie proprie luată faţă de forţele misterioase ale subconştientului.“

Această „luare de poziţie“ tocrnai v-am povestit-o! „Aşa văd eu problema din această luare de poziţie personală (care nu trebuie să fie în niciun caz un atac împotriva antroposofiei, ci numai o mărturisire de credinţă).“

Nu-i aşa că este foarte abil, căci cei care sunt destul de şireţi pot spune: Acesta nu este un atac la adresa antroposofiei? Aşadar, el spune: „În felul acesta eu văd... un pericol pentru fondarea Germaniei viitoare, şi consider că este o necesitate stringentă ca nu numai cercul de cititori ai «Die Tat»-ului, ci şi tineretul să discute mental cu Rudolf Steiner şi cu mişcarea care porneşte de la el. Căci în zilele noastre este de înţeles să vrei să te salvezi din haosul noii deveniri pe un turn sigur“.

Conduceri ale statelor s-au salvat uneori pe „turnuri înalte“ în timpul revoluţiilor sau revoltelor; despre aceasta s-ar putea povesti câte ceva! Acum însă editorul încheie: „Colaboratorul meu, Ernst Michel, bine cunoscut cititorilor acestei reviste prin articolele şi cărţile sale despre Goethe, a luat poziţie în acest caiet împotriva antroposofiei, plecând de la sentimentul catolic al lui Dumnezeu şi al lumii“.

Acum, vă rog să ascultaţi totuşi ceva mai atent, căci sunteţi preveniţi asupra unui aspect pe care eu vi l-am precizat deja plecând de la diferite fundamnete şi veţi vieţui în curând cum catolicismul, într-o formă aparent înnoită, devenit un fel de catolico-dadaism, se ascunde şi el la Eugen Diederichs, în revista „Die Tat“. „Articolul său formează uvertura la un caiet special de vară al mişcării catolice tinere, ce va apărea în aprilie ca anexă a acestui caiet.“

Aşadar, aceasta înţeleg eu când vorbesc de mişcare catolico-dadaistă. Acest lucru nu-l spun nemotivat, pentru că imediat vă voi relata câte ceva din articolul lui Ernst Michel, „Antroposofie şi creştinism“, şi voi avea prilejul să vă fac cunoştinţă cu un reprezentant al dadaismului religios.

„Pentru mine este o deosebită satisfacţie ca prin caietul catolic să se dea posibilitatea cercului de cititori predominant protestant al revistei «Die Tat» de a-şi compara individualismul protestant cu spiritul comunitar catolic. Sper că din toate dezbaterile de idei gândul de bază al revistei să obţină noi stimulări: întărirea simţului responsabilităţii faţă de propria sa evoluţie şi prin aceasta şi faţă de întregul popor.“

Acestea sunt cuvintele domnului Eugen Diederichs. Este, aşadar, vorba despre o mişcare catolică tânără, căreia i se dă gir prin articolul lui Ernst Michel „Antroposofie şi creştinism“. Eu am făcut mereu referiri, în ultimele două conferinţe, chiar foarte energic, la ceea ce ne ameninţă tocmai din această direcţie viaţa spirituală modernă. Dar acest articol al lui Ernst Michel este în întregime dadaism religios. Cele mai vechi ramificaţii ale creştinismului catolic, romano-catolic, sunt prezentate cititurilor într-un limbaj emfatic. Se pot face aici descoperiri deosebit de interesante în ceea ce priveşte acest dadaism religios. Astfel, de exemplu, Ernst Michel găseşte un adevăr fundamnetal al creştinismului: „Este un adevăr fundamental al creştinismului că omul nu poate depăşi păcatul primordial faţă de Dumnezeu prin forţă proprie, avându-l în mod ereditar în sânge şi fiind smuls fiinţial din starea de sfinţenie; el nu se poate ridica prin sine şi prin structurile sale la o treaptă superioară; străpungerea, trecerea de la o stare la alta, faţă de starea primordială, sunt adevărate acte de zămislire ale fiinţei docile“.

Aşadar, câte cuvinte atâtea fraze! S-ar putea lua la puricat fiecare propoziţie şi s-ar putea găsi cele mai copilăroase mărturisiri de credinţă pentru un catechismus catholicus. Interesant este faptul că Ernst Michel spune că omul nu poate ajunge la un ultim adevăr spiritual. Aţi auzit că este vorba de „străpungere“, deci se „trece prin“. Omul primeşte aceasta prin har; atunci se produce străpungerea. Trebuie să ne lăsăm în voia acestui fapt. Omului nu-i este îngăduit să ajungă prin sine la adevăruri supreme: „Nu există evoluţie spirituală, există numai desfăşurare şi străpungere“.

Dar este deosebit de amuzant ce spune acest Ernst Michel, plecând de la punctul de vedere al celui mai primitiv catechism dadaist: Dogmele, cu acestea este altceva, trebuie să fie crezute, ele sunt adevăruri! ‒ „În dogmă, nu omul sau o comunitate îşi formulează conceptual trăirile lor religioase fundamentale (ca «adresare a omului către Dumnezeu»), ci Dumnezeu, fiind capul Bisericii, vorbeşte direct şi nemijlocit, ca Duh Sfânt, prin biserica vizibilă...“

Aşadar, părinţii conciliilor, sau chiar Papa, care vorbeşte ex cathedra, nu reprezintă un om, nu-i aşa! Dar, pentru suprasaturaţie, dadaistul religiei mai face apel şi la Sfântul Pavel, care trebuie să fi spus şi el că nu-ţi este îngăduit ca om individual să cercetezi ultimele adevăruri: „Aici este locul în care, fără a trebui să ne temem de pericolul interpretării gnostice, putem cita cuvintele Sfântului Pavel către Corinteni: „Ceea ce vorbim este înţelepciunea lui Dumnezeu [ Nota 53 ] în taină, cea ascunsă, pe care Dumnezeu a dispus-o înainte de toţi vecii spre gloria noastră, pe care n-a cunoscut-o niciunul dintre conducătorii acestei lumi... Nouă însă Dumnezeu ne-a dezvăluit-o prin Duh, căci Duhul cercetează toate lucrurile, chiar şi profunzimile lui Dumnezeu. Cine dintre dumneavoastră cunoaşte interiorul unui om, decât Duhul omului care se află în el? Tot astfel, încă nimeni nu a fundamentat interiorul lui Dumnezeu decât însuşi Duhul lui Dumnezeu. Totuşi noi nu am primit Duhul lumii, ci Duhul care provine din Dumnezeu pentru a înţelege prin acesta ce ni s-a dăruit de către Dumnezeu...“ etc. Dacă se citează aceste cuvinte ale lui Pavel pentru a le aplica felului de a fi al antroposofiei, toate acestea pot să corespundă. Dar dacă interzici omului să ajungă la adevăr prin spirit şi apoi citezi aceste cuvinte eşti dadaist religios. La fel stau lucrurile şi cu vieţuirea lui Christos etc. În capetele care gândesc în acest fel, desigur aceste lucruri nu intră. În capetele mondene este normal că aceste lucruri pot intra, dar în ele nu poate intra ceea ce spune antroposofia despre Christos. Din această cauză, ceea ce se relatează aici despre problema christică legată de antroposofie este plumb laminat la maximum. Tot Ernst Michel spune că trebuie să ai faţă de vorbire o relaţie religioasă; din această relaţie religioasă cu vorbirea au rezultat şi „marile grămezi“ pe care vi le-am citat mai înainte. Nu-i aşa că acesta este un stil de vorbire special!

Acel articol dadaist despre probleme religioase se manifestă ca o ocară la adresa stilului meu. Acesta este lucrul cel mai caracteristic, faptul că degete atât de grosolane, unsuroase, nu ajung la ceea ce este cu adevărat necesar pentru a reprezenta adevăruri spirituale. Aici este necesară o anumită incomoditate a stilului. Aici este necesar să se treacă dincolo de o astfel de gogoaşă dadaistă cum desfăşoară domnul Ernst Michel. Se poate înţelege că pentru domnul Ernst Michel Misteriile mele nu reprezintă nimic.

El nu înţelege chiar nimic din acestea. El spune, de exemplu: „Misteriul sigur nu se află în suprasensibilul gol: cine-l caută acolo este un materialist la fel ca şi cel care-l caută în materie. Nu ai creat un Misteriu dacă ajuţi fantome de cuvinte sau minuni magice să se deghizeze în noţiuni şi le laşi să acţioneze, ci taina se află în legătura creatoare dintre natură şi spirit într-o formă ce nu se poate spune...“.

Acum reprezentaţi-vă acest lucru, „forma ce nu se poate spune“, şi apoi lăsaţi să vi se spună: „în unitatea materie şi formă, forţă şi direcţie“, „în forma pecetluită care se dezvoltă vie“; acestea, desigur, sunt citate din Goethe! [ Nota 54 ] Acum urmează o propoziţie ‒ trebuie să ai o relaţie dadaistă cu vorbirea pentru a putea suporta aşa ceva, şi pentru a nu privi la astfel de lucruri ca la ceva pe care, dacă trebuie să-l pui pe limbă, dă prilej la expulzarea flegmei sau chiar la ceva mai grav: „Vorbirea este taina“, da, aşa este scris, aceasta este o propoziţie: „Vorbirea este taina, Fiul omului, Iisus Christos, este taina...“ şi „Crucea... este taina“. Vedeţi dumneavoastă, se înţelege că ceea ce se prezintă ca literatură antroposofică nu este făcut pentru un astfel de stil de vorbire, chiar dacă este de la sine înţeles că în conferinţele stenografiate, necorectate de mine, unele exprimări ar putea fi diferite. Dar aceasta nu împiedecă să se facă referire la faptul că este în adevăr o încercare când prin „simţul răspunderii“ lui Diederichs trebuie adus în faţa întregului popor un asemenea produs şi eşti pus prin aceasta în situaţia de a-l dezbate, dar şi de a-l caracteriza. Este ciudat când un astfel de dadaist al religiosului afirmă că la mine nu s-ar găsi o transpunere a unui adevăr interior în sunetul şi în ritmul elementului vorbirii. El prezintă apoi drept exemple de persoane la care ar fi avut loc o astfel de transpunere doi oameni, Nietzsche şi Holderlin. Acest lucru este caracteristic pentru un asemenea jeg al vieţii spirituale care nu are niciun sentiment pentru faptul că stilul, atunci când trebuie prezentată o materie spirituală dificilă, este ceva prin care trebuie să te transpui în acea stare a vieţii prin care poate fi împiedecat, ca apoi, când stilul devine ca acela al lui Holderlin şi al lui Nietzsche, să iasă la suprafaţă acel deznodământ tragic care s-a manifestat la cei doi. Întreaga ticăloşie a golului de gândire a acestei şlehte de persecutori contemporani se evidenţiază tocmai în asemenea pasaje; ea nu are niciun sentiment pentru tragedia unor Holderlin şi Nietzsche, nici pentru necesităţile unui stil obectiv, care este necesar pentru a aduce în exprimare adevăruri spirituale şi fapte spirituale. Este necesar să facem referire la faptul că, dacă eşti pus în situaţia de a purta dispute cu asemenea jeguri de tipul lui Diederichs, lucrul trebuie făcut în mod energic. Trebuie văzut din ce cloacă, din ce dadaisme îşi extrage hrana sa spirituală ceea ce, fiind adversitate împotriva antroposofiei, se învăluie în mantaua obiectivităţii.

Aceste lucruri nu pot fi exprimate altfel, în acest moment, căci nu trebuie să apară părerea că o astfel de „obiectivitate“ este altceva decât un rafinament pentru a fora substratul şi fundamentul a ceea ce este antroposofia şi a ceea ce trăieşte în ea. Despre acestea, persoane ca Ernst Michel, în dadaismul său religios, şi de asemenea un Eugen Diederichs, în mistica sa pentru abdomen, nu au, bineînţeles, nici cel mai vag habar. Aceasta este ceea ce trebuie ştiut şi la care trebuie reflectat. Este nevoie de un limbaj convingător şi nu să te pierzi în aspectele care se prezintă ca fiind strădanie spirituală în faţa lumii. Trebuie spus, şi trebuie să se prezinte în faţa lumii sub toate formele, că tocmai prin ceea ce apare ca fiind strădanie spirituală de felul acesta omenirea este împinsă în degenerare, în mlaştină şi că este necesar ca antroposofia să se rezume la o muncă care nu cunoaşte nicio comuniune cu asemenea flori de mlaştină.

Pe mine nu mă interesează dacă apare ceva laudativ la adresa antroposofiei, căci nu dau doi bani nici pe laudele nici pe acuzele care vin dintr-o direcţie incapabilă să ajungă la ceea ce vrea ea pentru mântuirea omenirii. Acest dadaism religios nu poate, natural, nici el să facă altfel decât să se exprime în fraze ca: „Forţa prin care omul evoluează pe fundamentul credinţei, spre taină, nu este, în primul rănd, cunoaşterea, ci iubirea care urmează vederii şi care conduce mai adânc în clarvedere“.

Prin aceasta însă nu se înţelege decât voluptatea sufletească pe care o au în vedere astfel de persoane şi care nu este slujită prin ceea ce apare la suprafaţă în creaţia pur spirituală, unde nu ar trebui să fie permise aceste dadaisme religios-sexuale transformate în sufletesc-spiritual, dadaisme care, chiar dacă apar sub cele mai diferite aspecte mentale, nu sunt nimic altceva decât trăire neruşinată a voluptăţii sufleteşti, ca multe altele care se prezintă ca fiind religioase, deşi nu sunt altceva decât voluptate sufletească.

Faţă de aceste probleme trebuie să lămurim faptul că în vremea noastră trăieşte ceea ce apoi, după ce a răzbit toate piedicile, poate ajunge la adevărata cuprindere a vieţii spirituale creatoare în viaţa materială. Trebuie să ne clarificăm asupra faptului că avem nevoie de cultivarea acestor capacităţi ale omului, că trebuie să ne dedicăm cu fiecare fibră a sufletului nostru acestei acţiuni şi că nicio nuanţă a seriozităţii nu este destul de puternică pentru a desemna energia plină de dăruire care trebuie să fie folosită pentru a putea progresa pe această cale. Aici nu trebuie admise compromisuri. Trebuie să-ţi faci datoria. Evident că oriunde antroposofia vrea să se facă auzită trebuie adusă în atenţie; trebuie să-ţi faci datoria. Nu este însă permis să te dăruieşti niciunui fel de iluzii. Căci este necesar să acţionezi fără compromisuri din obiectivul însuşi. Fiecare dintre noi are sarcina, în limitele capacităţii sale individuale, să lucreze la însănătoşirea mişcării antroposofice, pentru ca ea să iasă din starea de outsider, din orice meschinărie şi din orice misticism sufletesc voluptuos, ca ea să ajungă cu adevărat la o cuprindere liberă cu simţ universal a tainelor existenţei. Căci numai atunci când tainele existenţei sunt cunoscute în acest mod se poate şi acţiona în sensul scopurilor vieţii practice, care trebuie să fie stăpânite, pentru a nu inhiba evoluţia omenirii. Tocmai în acest ultim sens suntem însă rău înţeleşi. Câte nu se fac pentru a deforma aceste lucruri în modul cel mai neruşinat! În cunoscutul ziar „Berliner Tageblatt“ [ Nota 55 ] se publică un articol despre toate acţiunile cu iz de cloacă care se practică la Berlin ca diferite tipuri de ghicit şi ca profeţii de cea mai proastă specie, în cadrul cărora se face referire la mine şi la antroposofie. Acest articol este apoi trimis în lume. El apare în ziare englezeşti şi elveţiene. Se acţionează în modul cel mai infam şi neruşinat, prin articole fabricate, la nimicirea concepţiei antroposofice despre lume. Aceasta este ceea ce trebuie perceput, şi nu ajungi la o rezolvare a acestei situaţii numai prin respingeri, ci trebuie caracterizaţi înşişi oamenii care o fac. Fără îndoială că nu ar fi chiar atât de greu de răzbătut, dacă am analiza fundamentul şi baza din care creşte toată pleava şi dacă i-am prezenta în oglindă propria sa esenţă. Acesta este lucrul care devine tot mai necesar. Noi nu ne putem limita doar, pe de o parte, să prezentăm o dogmatică antroposofică şi, pe de altă parte, să ne apărăm, când suntem atacaţi, ci avem nevoie de o examinare a a tuturor celor care lucrează în prezent la idioţirea şi la degenerarea omenirii. Şi există foarte, foarte mulţi. Aceasta trebuie să ne-o spunem cam în fiecare dimineaţă şi aici lucrul este exprimat fără fanatism. Căci eu, efectiv, vorbesc rar, vorbeam rar şi înainte despre aceste aspecte, acum însă, pentru că efectiv atenţia dumneavoastră trebuie să fie îndreptată asupra unui astfel de nonsens care se revarsă din întreaga decadenţă a timpului nostru, cum este acest articol fabricat la Berlin care îşi face acum turneul prin lume, aşa cum îşi fac şi alte lucruri turneul prin lume, vorbesc mai des şi am avea efectiv teribil de multe de făcut. S-ar putea lucra cu adevărat 24 de ore la respingerea acestui lucru de ruşine. Apoi vin oameni ca Frohnmeyer şi spun că ceea ce au scris nu le-a fost niciodată respins. Dr. Boos a respins aceste scrieri, a scris redacţiei respective, care însă nu a acceptat dreptul la replică, astfel încât Frohnmeyer a scos ulterior din foaie ceea ce a minţit respectivul preot şi apoi a spus că replica pur şi simplu nu a existat. Cred că a avut loc şi o corespondenţă în care nici nu se menţionează nimic despre faptul că replica a sosit şi nu a fost primită. Am avea într-adevăr foarte mult de lucru dacă am vrea să respingem toate aceste lucruri. Este comoditatea lui Frohnmeyer şi a lui Hinzelmann de a invoca ‒ dacă vor să spună ceva care nu corespunde adevărului ‒ faptul că tema respectivă ar fi fost respinsă aici sau acolo, şi s-a crezut că ar fi adevărat. Cel care scrie ceva are îndatorirea de a-şi căuta sursele [ Nota 56 ].

Cu aceste persoane care-şi dezvoltă concepţiile exclusiv din rea-voinţă şi dintr-o iraţionalitate preponderentă nu ajungi niciodată la un rezultat, dacă vrei numai să respingi. Este vorba însă ca fundamentele spirituale, care pot fi găsite peste tot, să fie acum cu adevărat puse în lumina corectă [ Nota 57 ] .

[Lacună în stenogramă; urmează cuvintele finale]

Este în interesul problemei şi nu în interes personal când spun că începând din aprilie 1919 am ţinut nenumărate conferinţe în Stuttgart, în care sunt incluse cele mai importante aspecte şi adevăruri economice, în care, de asemenea, sunt incluse multe caracteristici ale curentelor spirituale contemporane, conferințe care ar fi trebuit să fie exploatate, folosite. Este vorba de faptul că acolo ar fi disponibil un material important ‒ El este „pus în sicriu“. Lucrurile se tipăresc, se trimit membrilor cercurilor Tripartiţiei, se trimit uniunilor Tripartiţiei, se citesc cu voce tare în cercuri restrânse. Ceea ce a fost gândit ca adresându-se „omului Universului“ a devenit în schimb ceva sectant. În interesul cauzei, te doare că lucrurile nu sunt preluate și continuate, ci sunt tratate astfel.

În fond, o muncă zadarnică, care este folosită la aşa ceva – ceea ce chiar este dus prea departe! –, dacă nu este preluată şi dezvoltată, nu este prelucrată mai departe, dacă nu se lucrează în acest sens.

Aceasta este însă ceea ce este necesar și de care avem nevoie în prezent, înainte de orice!

Nu merge să citim aceste lucruri într-un mod sectant în cercuri restrânse; ci dimpotrivă sunt în întregime chestiuni la care se poate lucra mai departe. Pretutindeni există puncte germinative pentru continuarea lucrului! Şi atunci de ce să munceşti să realizezi aşa ceva, dacă apoi pur şi simplu zace acolo ca material tipărit şi, de fapt, nimeni nu se sinchiseşte de el în mod serios? Dar este vorba de faptul că dacă este prelucrat mai departe, putem în mod real urma mai departe acele lucruri care au fost indicate în mod special. Acesta este necesar, să urmăm mai departe aceste lucruri în activitate; aici sunt germeni care sunt daţi pe Pământ. Aceasta înseamnă cu adevărat a lucra în mod energic: a scoate mişcarea noastră de sub semnul sectarismului, în timp ce, dacă luăm lucrurile așa pur și simplu cum sunt ele şi le îmbibăm din nou cu sectarism, nu putem merge mai departe. Conţinutul lucrurilor, care este dat prin ştiinţa spiritului orientată antroposofic, nu este astfel încât să se potrivească unei mişcări sectante; ci el este întru totul astfel încât poate fi introdus ca ceva care poate da impulsuri pentru acţiuni cosmice.

Dar pentru aceasta este necesar ca fiecare să-și pună în joc forţa sa. Ne aflăm în prezent în faţa necesităţii ca lucrurile să fie transpuse şi în practică. Nu progresăm dacă acest lucru nu este luat în mod serios, dacă nu este realmente recunoscut cum spiritul adevărat poate lucra şi în practica adevărată. Trebuie însă făcut așa ceva, care nu „bagă lucrurile în sicriu“, ci care le asimilează, care le manifestă în sens viu, continuând să acţioneze.

Aceasta este ce voiam să vă spun în încheiere. Nimeni, dar absolut nimeni nu trebuie să se simtă lezat de cele spuse. Dar într-un timp în care este posibil ceea ce de asemenea am citat aici de curând: că prin foiletoane se acţionează împotriva ştiinţei spirituale antroposofice şi împotriva a ceea ce a făcut ea, astfel încât ea să se stingă: scânteile de foc spirituale ar fi suficiente aici; ar fi acum necesar, ca în scurt timp pe acest deal de la Dornach să coboare şi scânteia de foc adevărată, fizică ‒ în timpul în care din reaua-voinţă a subsolurilor acestea pot fi scoase la suprafaţă, în acest timp chiar sunt necesare aceste cuvinte grave.

Din această cauză, v-am rugat azi să veniţi aici. Să nu-mi luaţi în nume de rău dacă am folosit acest prilej pentru a vă adresa un avertismnet foarte serios! Trebuia să aduc acest lucru în fata sufletelor dumneavoastră, a gândirii dumneavoastră, a dispoziţiei dumneavoastră sufleteşti înainte de această călătorie!