Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

GA 203


CONFERINŢA a XIII-a

Haga, 27 februarie 1921

Vremurile în care trăim sunt atât de grave, încât nu se pune problema să ne gândim la eventuale relaţii personale. Aşa că, vă rog să-mi permiteţi să exprim pe scurt, numai în câteva cuvinte, onorabililor care conduc şedinţa mulţumiri cordiale pentru frumoasele lor cuvinte şi să trec imediat la ceea ce vreau să vă spun, după ce nu ne-am văzut de mai mult timp, aici, în Olanda.

Condiţiile în care trăim sunt mult mai serioase decât conştientizează majoritatea oamenilor. Aceste condiţii le putem aborda din punctele de vedere pe care ni le pune la dispoziţie studiul de mulţi ani al ştiinţei spiritului. Noi ştim că trăim într-o epocă al cărei specific s-a manifestat în secolul al XV-lea. Atunci a început să-şi dezvolte încet particularităţile. Iar cei care în calitate de iniţiaţi în condiţiile spirituale ale evoluţiei umanităţii pot superviza această evoluţie ştiu că cea de a doua parte a secolului al XIX-lea a înregistrat un nivel scăzut al evoluţiei umane în cadrul civilizaţiei, mai ales al celei europene. Acest nivel scăzut, pe care-l putem caracteriza prin ieşirea la suprafaţă a unui val de egoism la toţi membrii omenirii civilizate, a unui egoism cum nu a existat mai înainte, şi-a extins tentaculele acaparatoare în cel de al XX-lea secol, iar aceste tentacule ţin încă omenirea pe loc.

Când spun că un val de egoism a ieşit la suprafaţă în întreaga civilizaţie actuală eu nu vorbesc despre ce se numeşte în sens curent egoism, ci despre egoism aşa cum îl vom analiza în dimineaţa de azi, şi cum este cunoscut celui care este iniţiat în tainele evoluţiei recente a umanităţii.

Cunoaştem mădularele naturii umane. Ştim că de mai mult timp mădularele sufleteşti ale naturii umane sunt prinse într-o evoluţie specială, într-o remodelare specială. Dacă ne reîntoarcem în vremuri străvechi ale evoluţiei umanităţii, avem de-a face, în cadrul evoluţiei străvechi indiene, cu o formare specială a corpului eteric uman, apoi începe o formare specială a corpului astral; o evoluţie mediană a avut loc în intervalul de timp al evoluţiei europene care a început în jurul anului 747 înainte de Christos în sudul Europei, şi care a luat sfârşit în prima treime a secolului al XV lea. Atunci a început epoca evoluţiei umane în care ne mai aflăm în prezent. În anul 747, înaintea Misteriului de pe Golgota, începe acea fază a evoluţiei umanităţii în care s-a dezvoltat aşa-numitul suflet al raţiunii sau al afectivităţii. Şi tot ce preţuieşte in prezent omenirea drept cultură greacă s-a dezvoltat atunci pentru că în acel timp sufletul raţiunii sau al afectivităţii s-a aflat în faza sa cea mai înaltă de evoluţie. În timp ce se dezvolta minunata cultură greacă, ceea ce numim sufletul raţiunii sau al afectivităţii se afla într-o mişcare ascendentă. Încă nu-şi atinsese punctul său culminant Astfel de puncte culminante sunt întotdeauna, într-un anumit sens, pentru omenire şi timpuri de încercare. S-ar putea spune că grecii au vieţuit cu o prospeţime juvenilă sufletul raţiunii sau afectivităţii. Din această prospeţime juvenilă a unei raţiuni încă nepătrunsă de egoism, plecând de la această prospeţime juvenilă a dispoziţiei sufleteşti umane, a luat naştere civilizaţia greacă atât de admirată de lumea care a urmat. Latinitatea, romanitatea, a preluat ceva din acest caracter al sufletului raţiunii. Cel care are o înţelegere profundă pentru ceea ce exista în cultura romană ştie că raţiunea ajunge aici la un punct culminant. Din această cauză romanii au elaborat noţiuni atât de abstracte, au elaborat ceea ce nu existase în întregul Orient, ceea ce, aşa cum o cunoaştem, nu existase în Europa nici în cultura greacă: romanii au elaborat noţiunile de drept, noţiunile juridice. În prezent, lumea este studiată superficial; se consideră că ceea ce gândim despre ius, despre drept, ceea ce lăstăreşte din sufletul raţiunii al romanilor ar fi existat deja în Orientul vechi, la Hamurabi sau alţii. Acest lucru nu este adevărat. Decalogul, cele zece porunci, cât şi alte documente ale acelui timp erau cu totul altceva decât noţiunile noastre, moderne, de drept. Acestea sunt ceva abstract, ceva ce nu mai este foarte apropiat sufletului omenesc. Tot ce constituie evoluţie a sufletului raţiunii şi-a atins punctul culminant în cadrul civilizaţiei europene, într-o epocă care este puţin studiată istoric, dar care pentru cel ce vrea să cerceteze evoluţia umană în sens spiritual este deosebit de importantă şi semnificativă.

Anul marcant la care ne putem referi ca fiind în mod cu totul deosebit important pentru evoluţia europeană este 333 după Misteriul de pe Golgota. Anul 333 după Misteriul de pe Golgota [ Nota 58 ] reprezintă mijlocul celei de a patra epoci postatlanteene. Este acel moment în care în Europa exista concomitent o cunoaştere fluctuantă a lumii şi o cunoaştere fluctuantă a omului. Nu mai este prezent astăzi nimic din cunoaşterea pătrunzătoare a lumii pe care o aveau grecii, în schimb există o oscilaţie între dorul după cunoaşterea lumii şi dorul după cunoaşterea de sine, după cunoaşterea proprie. Sufletul uman al popoarelor europene a trecut prin multe încercări în acest interval, al patrulea postatlanteean. Romanitatea se pregătea atunci pentru apusul său. Ea a lăsat moştenire atunci limba sa, ea şi-a lăsat moştenire omenirii europene bagajul său cultural valoros. Şi aşa a trăit apoi omenirea din cea de a doua jumătate a acestei a patra epoci postatlanteene până în cel de al XV lea secol, când a început epoca noastră.

Din epoca anterioară, în care cei mai mulţi dintre noi au parcurs una sau mai multe vieţi, am introdus în cea de a cincea epocă postatlanteeană ‒ parţial prin ereditate fizică, dar mai ales prin aceea că am fost suflete încarnate anterior ‒ moştenirea celei de a patra epoci postatlanteene. În tot ce este în prezent civilizaţia noastră trăieşte această moştenire a celei de a patra epoci postatlanteene.

Noi am integrat în mod activ raţiunea, gândirea, în sufletul raţiunii. Aceasta înseamnă mult. Sufletul conştienţei, care aduce pe om la înţelegerea propriu-zisă a Eului său, a pus stăpânire la începutul acestei a cincea epoci mai întâi pe gândire, pe viaţa de reprezentare, pe intelect. Omenirea a devenit înţeleaptă, dar înţeleaptă în cadrul sufletului conştienţei. Aceasta reprezintă în evoluţia omului epoca de fasonare a egoismului până la rafinament. Acest timp al egoismului noi nu trebuie doar să-l atacăm criticându-l, ci trebuie să-l recunoaştem, în ciuda faptului că aduce cu sine atâtea ispite, în ciuda faptului că aduce pericole sufleteşti şi exterioare atât de mari, ca fiind cel în care conştienţa Eului se manifestă cu intensitatea cea mai mare. Prin aceasta devine posibil ca omul să preia în sine sentimentul corect al libertăţii. Acest sentiment al libertăţii noi nu l-am avut în încarnările anterioare, în epocile anterioare ale evoluţiei umanităţii. Trebuia să trecem prin egoismul care oferă atâtea tentaţii, pentru a ajunge la dorul de libertate pe care îl are omenirea modernă. Ţine de cele mai importante cunoştinţe antroposofice faptul că ştim că trebuia să preluăm ceva pentru a depăşi o etapă importantă a evoluţiei omenirii, etapa dezvoltării libertăţii. Dar tocmai din această cauză trebuie să fim conştienţi că această depăşire este însoţită de multe ispite, de multe pericole pentru umanitate, în legătură cu spiritualul-sufletesc şi cu corporalul. Cunoaşterea orientată antroposofic trebuie să ne dea posibilitatea de a prelua sentimentul deplin al libertăţii, dar totodată de a-l înnobila, de a-l pătrunde cu o cunoaştere spirituală a lumii, care, în ciuda sentimentului prezent, matur, al Eului, conduce omenirea la soluţionarea sarcinilor, care nu sunt numai sarcini ale egoismului, ci ale întregii evoluţii a umanităţii, ba chiar ale întregii evoluţii a Pământului, ale întregii evoluţii a lumii.

În această privinţă, ne aflăm în prezent în faţa unui punct de cotitură în întreaga noastră civilizaţie. Suntem într-o perioadă a încercărilor. În faţa oamenilor se ridică mari sarcini. Dar recunoaşterea acestor sarcini este deosebit de dificilă, şi este îngreunată prin faptul că tocmai am trecut prin perioada marelui egoism.

Noi dormim de la adormire până la trezire. Ne aflăm într-o stare de conştienţă atenuată. Cei mai mulţi dintre dumneavoastră cunoaşteţi somnul ca fiind starea negativă în care conştienţa este atenuată. Dar nu în acelaşi mod este apreciată perioada de veghe. Acest timp al veghei, timpul de la trezire până la adormire, era altfel perceput în cea de a patra perioadă postatlanteeană. În prezent oamenii cred că sunt treji, aşa cum erau treji cei care trăiau, să spunem, în preajma Misteriului de pe Golgota. Nu aceasta este situaţia. Întreaga constituţie sufletească era alta. Oamenii vegheau pe atunci altfel. Ei aveau o conştienţă mult mai puternică a corpului lor. Omul actual ştie extrem de puţine lucruri despre procesele corporale. Grecii, nu grecii timpului mai târziu, ci grecii timpului presocratic sau preplatonic, ştiau multe despre procesele corpului propriu. Grecul cu adevărat cultivat privea spre Soare. De la Soare el primea lumina. Odată cu aceasta el avea şi sentimentul că absoarbe ceva eteric, că absoarbe lumina în interior. Şi când gândea spunea: Lumina, Soarele, gândeşte în mine. Acesta era pentru grecul presocratic un sentiment real. El nu gândea atât de abstract cum gândim în prezent despre aceasta. El spunea: Soarele gândeşte în mine; el îşi lasă lumina să absoarbă prin mine; lumina care afară iradiază lucrurile, care afară face ca lucrurile să fie vizibile, acţionează în mine în timp ce se oglindeşte în ea însăşi astfel încât în mine încolţesc gândurile. ‒ Gândurile pe care le avea în sine erau pentru grec lumină solară. În acelaşi timp, ele reprezentau pentru el ceea ce trăia în macrocosmos graţie acţiunilor unor entităţi divin-spirituale.

Totodată ele erau pentru el ceea ce îl ridica, de fapt, deasupra demnităţii sale umane obişnuite, înălţându-l spre divin. Când percepea în sine lumina solară ca gândire el se simţea ridicat deasupra pământescului. ‒ Şi când mânca grecul considera acest proces prin care prelua ceea ce Soarele nu dă în mod direct, ci vine din pământ ca pe o necesitate vitală, dar se simţea în acelaşi timp transformat în hrana care devenea el însuşi, trecând prin gura lui, prin organele sale digestive. El se simţea una cu aceste alimente, la fel cum se simţea una cu lumina Soarelui. Şi percepea gravitaţia Pământului în timp ce digera. Se simţea oarecum ca şarpele, nu prea apreciat de el, ci observat mai mult cu timiditate, care iese şerpuind din pământ, şi care după ce a mâncat îşi mistuie hrana în mod vizibil. Aşa simţea grecul ceea ce se petrecea în corpul său, fie că resimţea lumina solară care gândea în el, fie că vieţuia ceea ce îl înlănţuie de pământesc, preluarea hranei. Prin legătura intimă a raţiunii cu corpul său, el simţea ceea ce trăia în el şi ca fiinţă fizică într-un mod deosebit de energic. Acest lucru îl puteţi deduce şi din ce vă voi spune în continuare.

Noi vedem oamenii şi, când îi redăm prin pictură, credem că reproducem ceva din ceea ce noi înşine vieţuim. Nu este adevărat că putem vieţui aceasta. Am face-o doar dacă am putea reproduce ca prin vrajă, în noi, modul în care se simţea omul grec pătruns de întreaga natură. Acest lucru trebuie să-l învăţăm din nou pe cu totul alte căi decât îl făceau grecii. Începând cu mijlocul secolului al XV-lea am atins abstract-teoretic o structură sufletească interioară care nu ne mai lasă să ne vieţuim corpul, ci care trăieşte în reprezentări ce ne fac să ne închipuim că am cucerit gândirea, în beneficiul egoităţii, pentru Eu. De acest lucru trebuie să fim conştienţi. Şi trebuie să înţelegem că trebuie să preluăm din nou spiritualitate din ştiinţa spiritului de orientare antroposofică pentru ca egoitatea să se umple cu ceva, pentru ca în viaţa noastră să pătrundă din nou, acum pe o altă cale, ceea ce grecii vieţuiau nemijlocit, dar care nu s-a perpetuat. Pentru grec mersul era o necesitate naturală, asemănător cu zvâcnirile fulgerelor, cu rostogolirea tunetelor. El nu ştia nimic despre libertate. El cunoştea omul. El ştia despre om chiar mai mult decât se crede în prezent. El deţinea, de exemplu, cuvinte care arătau clar că avea cunoştinţă despre legătura dintre spiritual-sufletesc şi fizic-corporal. Cuvintele greceşti, acele cuvinte care au rămas de la greci sunt în prezent mult mai semnificative decât cele care provin din concepţia noastră patologică sau terapeutică. Hipocondria, de exemplu, defineşte cartilaginozitatea abdomenului inferior. Este ceea ce grecii au numit plecând de la cunoaşterea modului în care se manifestă cartilaginozitatea într-o anumită parte a corpului prin acţiunea spiritual-sufletescului. Aceste denumiri reprezintă mult mai mult decât bănuiesc oamenii actuali şi decât poate scoate medicina actuală din gândirea ei abstractă, chiar dacă experimentează, disecă etc. Astăzi noi trebuie să revenim la adevăruri, la realităţi, lucru ce poate fi realizat prin ştiinţa spiritului.

În cea de a patra epocă postatlanteeană, în care oamenii au parcurs într-o anumită măsură ceea ce este cunoaşterea de sine fizică, înţelegerea corporal-umanului ‒ aproximativ în prima treime a sa ‒, se plasează cel mai mare eveniment al evoluţiei umane, Misteriul de pe Golgota. Ce caracterizează timpul în care se înscrie Misteriul de pe Golgota? Dacă ne întoarcem mai mult înapoi, întâlnim în timpurile vechi, în epoca greacă, în epoca egipteano-caldeeană, în cea persană, în cea indiană veche, o cunoaştere nemijlocită a întregii entităţi umane. Această cunoaştere dispare apoi. Ultimele resturi ale acesteia se găsesc în timpul în care a avut loc Misteriul de pe Golgota. Atunci mai exista ceva din cunoaşterea instinctivă veche a umanităţii. De exemplu, personalităţile care ne sunt descrise de Evanghelii ca fiind apostolii sau ucenicii Domnului mai posedau ceva din cunoştinţele vechi, dar în mod instinctiv, nu trăind cu claritate în sufletele lor. Şi alţii mai aveau astfel de cunoştinţe. În acea vreme, astfel de cunoştinţe erau în mare parte pe cale de dispariţie, dar totuşi mai existau. Ele erau în stare muribundă, de stingere, dar mai rămăseseră suficiente pentru ca un mare număr de oameni să poată înţelege Misteriul de pe Golgota; atunci a fost inserat în evoluţia acelui timp Apostolul Pavel, care a devenit el însuşi văzător al lumii spirituale. Prin toate acestea s-au creat condiţiile pentru a fi înţeles într-un mod originar, instinctiv, Misteriul de pe Golgota. Mulţi oameni se aflau deja într-o fază de evoluţie ulterioară. Mai ales grecii cultivaţi şi romanii cultivaţi aveau deja noţiuni mult prea abstraete pentru a înţelege Misteriul de pe Golgota. Dar anumiţi oameni îşi păstraseră ultimele resturi ale cunoaşterii vechi, clarvăzătoare, tradiţii clarvăzătoare, şi au înţeles că aici într-adevăr o forţă extraterestră, Christos, s-a ataşat de un om terestru, Iisus din Nazaret. 333 a fost anul în care puteai întâlni ultimii urmaşi ai celor care în Europa mai înţelegeau Misteriul de pe Golgota, dar nu cum ni-l redă ştiinţa spiritului de orientare antroposofică ‒ aceasta încă nu exista ‒, ci prin intermediul resturilor vechii cunoaşteri, a celei rămase din gnoză etc. Mai exista aici o anumită cunoaştere spirituală. În sufletele omeneşti trăia o moştenire umană străveche. Cu ajutorul acesteia ei puteau înţelege Misteriul de pe Golgota.

Ce a rămas din Misteriul de pe Golgota? Tradiţie raţională. Gnoza veche a devenit teologie, înţelegere pur logieă a divinului. Teologie, pură înţelegere logică, nu intuire clarvăzătoare a divinului.

Şi aceasta s-a întâmplat, începând cu anul 333, până la începutul fatalului secol al IX-lea, când la cel de al optulea Conciliu ecumenic din anul 869, de la Constantinopol, a fost proclamat ca dogmă faptul că omul nu este alcătuit din trup, suflet şi spirit, ci numai din trup şi suflet, iar sufletul are unele calităţi spirituale. În acest context a fost anulată dogmatic trihotomia, cum se numea atunci ‒ singura cunoaştere a faptului că omul este alcătuit din trup, suflet şi spirit ‒, şi a trebuit să fie acceptată dogma că omul este alcătuit doar din trup şi suflet ca fiind singura credinţă corectă. Filosofii moderni pretind că au o cunoaştere lipsită de prejudecăţi şi vorbesc despre trup, pe de o parte, şi de suflet, pe de alta. Despre spirit ei vorbesc într-un mod pur frazeologic, căci nu-l cunosc. Ei l-ar cunoaşte doar dacă ar recunoaşte ştiinţa spiritului de orientare antroposofică. Această „filosofie lipsită de prejudecăţi“ care se predă în prezent, adeseori, ce este ea de fapt? Ea este dogma celui de al optulea Conciliu ecumenic din anul 869. Şi în timp ce marii filosofi ai timpului nostru afirmă că fac o ştiinţă lipsită de prejudecăţi, ei nu toarnă, de fapt, în forme noi nimic altceva decât ceea ce a impus ca dogmă cel de al optulea Conciliu al creştinismului.

Acest lucru trebuie înţeles. Trebuie să vă fie clar că referirea la spirit în cadrul naşterii civilizaţiei moderne a fost considerată periculoasă deja în a doua jumătate a celei de a patra epoci culturale postatlanteene. Azi ne aflăm în faţa îndatoririi de a atrage din nou atenţia asupra spiritului care într-o perioadă îndelungată a civilizaţiei europene a fost declarat ca fiind diavolul. În fond, după anul 333 nu au rămas decât tradiţiile vechii christologii.

Pentru ceea ce este artistic se recunoaşte mai uşor că a rămas tradiţie. Priviţi, de exemplu, tablourile lui Cimabue [ Nota 59 ], aici veţi vedea că în ele mai trăia o lume, care de îndată ce iese la iveală la Giotto [ Nota 60 ], devine alta. La Cimabue mai trăieşte ceva, aşa cum mai trăieşte la Dante, de exemplu, pe care oamenii ulteriori nici nu-l mai vieţuiesc. Dar această aflare în lumea spirituală care mai este prezentă la Cimabue a încetat mai târziu. Pentru Cimabue era încă un lucru de la sine înţeles să se facă un fundal auriu. Icoana rusească nu reprezintă ceva care ar fi fost pictat după un model, ci ceva în care mai trăiesc tradiţii vechi, tradiţii rămase dintr-o clarviziune care mai era prezentă în timpul Misteriului de pe Golgota şi care făcea inteligibil Misteriul de pe Golgota. Apoi au sosit timpurile în care tradiţiile au fost menţinute prin mijloace exterioare, prin forţă. Apoi a venit timpul celui de al XIX-lea secol, când obişnuita vioiciune sufletească, care a dat roade atât de bogate în ştiinţa naturii şi în tehnică a fost aplicată şi teologiei. Dar ce a devenit ea în teologie? Din Iisus Christos, din întruparea unei entităţi extraterestre a rezultat „omul modest din Nazaret“, omul cel mai excepţional, dar nu purtătorul unei entităţi extraterestre. Naturalismul a devenit Teologia. Cu cât teologii moderni Îl concep mai uman pe Iisus din Nazaret, cu cât au mai puţin prilejul de a face christologie cu atât mai mult le place aceasta. Ei ar vrea să se ridice şi în teologie numai până la descrierea omului Iisus din Nazaret, nu până la înţelegerea lui Christos ca o entitate extraterestră care a locuit în omul Iisus din Nazaret.

Cel ce este iniţiat în prezent în evenimentele cosmice ale spiritului trebuie să vadă unele lucruri altfel decât o pot face oamenii după judecata exterioară. Europa Centrală, care trăieşte în prezent o soartă atât de tragică, a suportat, printre alte lucruri care nu sunt de discutat aici, şi pe acela de a-l considera pe Adolf Harnack [ Nota 61 ] mare cărtutrar, pe acel om care a ajuns să spună că Fiul nu ar aparţine Evangheliei, ci numai Tatăl, iar Evanghelia trebuie astfel înţeleasă încât să nu se vorbească decât despre Iisus din Nazaret şi despre ceea ce acesta a predicat despre Dumnezeu-Tatăl. Conform teologiei lui Harnack ar trebui eliminată înălţarea privirii spre spiritualitatea lui Christos. În Europa Centrală, teologia lui Harnack a însemnat tăgăduirea creştinismului, contestarea acestuia, a însemnat întemeierea acelei concepţii despre lume care declară în mod expres: Nu vrem să mai ştim nimic despre spiritualitatea lui Christos. Lucrul cel mai semnificativ pentru omenirea de astăzi este faptul că peste noţiunile cele mai importante pentru viaţă se suprapun acum cele mai ciudate concepţii.

Astfel, omenirea actuală ştie ce este somnul de la adormire până la trezire, dar nu este atentă la ce este celălalt somn, de la trezire până la adormire, când ne mişcăm în cotidian şi ne dăruim unor iluzii, unor visuri cu privire la faptele cele mai importante. Omenirea mai nouă nu doarme numai noaptea în pat ‒ acesta este cel mai bun somn ‒, ea doarme, în egoismul ei, şi când se baricadează în interiorul ei, când nu învaţă să cunoască trupul uman, dar nici nu vrea să se ridice la cunoaşterea spirituală de sine. Este un altfel de mod de a dormi decât cel din timpul care se scurge de la adormire la trezire. Pentru a înţelege acest lucru trebuie în mod obligatoriu să cunoaştem natura adormirii şi a somnului din timpul scurs de la adormire la trezire. Ce se întâmplă atunci, de fapt, cu omul? De ce, în concepţia raţională a omului modern, dormitul ar însemna pentru structura sa sufletească acelaşi lucru ca şi pentru grecul din Antichitate? Grecul nu veghea, şi egipteanul nici atât, cum veghează omul de azi, şi nici nu dormea astfel. Noi trebuie să cunoaştem, pentru fiecare epocă, structura sufletească care o caracterizează. Când sufletul uman, aşadar Eul şi corpul astral, se desprind în somn de corpul fizic şi de cel eteric, care rămân culcate, unde se află sufletul, aşadar Eul şi corpul astral?

Cu descrieri exterioare cum ar fi aceea că un nor se ridică deasupra corpului fizic răspunsul nu ne este dat, deşi pentru clarviziunea exterioară, pentru clarviziunea cea mai exterioară, acesta este un fapt. Trebuie privit spre interior. Trebuie privit spre ceea ce sufletul vieţuieşte propriu-zis între adormire şi trezire. La omul actual, sufletul trăieşte între adormire şi trezire acele experienţe prin care pe de altă parte trec sufletele care încă nu s-au încorporat pe Pământ. Să luăm un eveniment care mi-a fost adus la cunoştinţă chiar acum, înainte de a fi început conferinţa: unui antroposof i s-a născut o fetiţă. Acum un an ea se afla în lumea spirituală şi încerca să coboare în lumea fizică. Aşadar, ea a fost în lumea spirituală în toate deceniile anterioare cu care noi suntem mai în vârstă decât această fetită care s-a născut acum. În timpul în care am dormit, şi noi am trăit, de la adormire până la trezire, tot în lumea pe care a parcurs-o această fetiţă înainte de concepţie, respectiv înainte de naştere. Aceasta este şi lumea noastră. Sufletele încă neîntrupate trăiesc nişte experienţe; împreună cu aceste trăim noi în cea de a cincea epocă postatlanteeană când dormim şi în toate evenimentele care sunt asemănătoare cu cele pe care le vieţuiesc astfel de suflete în lumea spirituală. ‒ În schimb, cu ceea ce noi ignorăm, dormind în starea de veghe de la trezire până la adormire, noi trăim în moştenirile provenind de la vechea viaţă pământeană. Ceea ce a rămas de la culturile indiană, iraniană, egipteană, ceea ce însă a fost vieţuit spiritual pe Pământ, cu aceasta trăim cu totul încleştaţi în mod egoist în interiorul nostru, pentru că o aducem cu noi în încarnarea actuală. Cu această trăim noi în viaţa diurnă, ignorând prin dormire prezentul ‒ căci acesta conţine foarte multe evenimente spirituale sesizabile ‒, dar noi ne încleştăm de reprezentările pe care le avem din trecut, pe care le menţinem chiar cu încăpăţânare în vorbirea noastră, căci pentru noi vorbirea conţine în mare parte elemente vechi de înţelepciune cristalizate. Noi ne opunem ca aceste bunuri de înţelepciune să acţioneze în vreun fel asupra sufletelor noastre. Azi vorbim, de exemplu, despre cuţit şi foarfece (în limba germană, Messer şi Schere, n.tr.) şi în general nu reflectăm când focalizăm acţiunea de tăiere cu foarfecele că la baza cuvântului se află substantivul tuns (în limba germană, das Scheren, n.tr.) pe care-l găsiţi scris pe orice firmă de frizerie. Iar la baza cuvântului cuţit se află o reprezentare morală; acesta este legat de măsură (în limba germană, das Mass, n.tr.), de a doza, a măsura (în limba germană, zumessen, n.tr.). Lucrurile care se află cristalizate în cuvinte reprezintă viaţă spirituală veche. În prezent, folosim cuvintele fără a gândi, lucrurile însă se odihnese in profunzimile fiinţei noastre. Când vorbirea se desprinde din noi, vieţuim timpuri pământene vechi. De la trezire la adormire noi trăim spiritual timpuri vechi, dormind; iar de la adormire până la trezire vieţuim acele evenimente care indică coborârea sufletelor în viaţa pământeană.

Acestea sunt realităţi, sunt adevăruri. Omenirea trebuie să-şi însuşească aceste adevăruri dacă vrea să nu facă cunoştinţă numai cu forţele declinului, ci şi cu forţele de răsărire. Ar fi bine dacă un număr mai mare de oameni ar face seara, înainte de adormire, altceva decât fac de obicei. Gândiţi-vă puţin care este, pentru mulţi oameni, ultimul lucru pe care-l fac seara când se duc la culcare. Pentru omul actual ar fi corect să-şi spună: Aş vrea să pătrund în acea lume în care există forţe de răsărire, în care sunt vieţuite forţele care conduc sufletele spre viaţa pământeană, în care aceste forţe sunt vieţuite spiritual. În prezent, omul vieţuieşte între adormire şi trezire forţe ale viitorului. El ar trebui să-şi dezvolte, din această cauză, o dorinţă vie pentru acele învăţături care vorbesc despre lumea spirituală, care dezvoltă o stare de conştienţă despre ceea ce vieţuiesc sufletele când se află într-o stare asemănătoare, dar conştientă, cu sufletele între adormire şi trezire. Din această lume trebuie să vină marile impulsuri care pot face să înainteze civilizaţia, care pot vindeca civilizaţia. De aici trebuie să vină impulsurile spirituale şi cele social-economice care trebuie să se desfăşoare ca forţe vindecătoare ale civilizaţiei noastre. Căci în vremea noastră trebuie să avem din nou posiblitatea de a înţelege spiritual Misteriul de pe Golgota.

Ce este oare esenţial ‒ sau să spunem lucrul esenţial, căci există multe aspecte esenţiale ‒ în Misteriul de pe Golgota? Un Dumnezeu, o entitate supraterestră a coborât, a sălăşluit în Iisus din Nazaret. O calitate a unor astfel de entităţi este aceea că ele nu mor. Toate acele entităţi pe care le găsiţi descrise în cartea mea Ştiinţa ocultă în schiţă ca fiind entităţi ale ierarhiilor superioare, ale Îngerilor, ale Arhanghelilor etc., până la cele mai înalte, Serafimii şi Heruvimii etc., nu mor ca oamenii; puteţi vedea care este destinul vietii lor ‒ ei nu mor cum mor oamenii. Ce a luat asupra sa Christos care a ieşit în evidenţă dintre aceste ierarhii superioare? El a murit într-un corp omenesc. Aceasta este tranziţia sa cea mai importantă spre adevăr în cadrul omenirii. El a murit într-un corp uman. El a străbătut acea vieţuire a morţii pe care alţi zei care sunt legaţi de Pământ nu o parcurg. Acest aspect mai era întru câtva înţeles până în anul 333, şi trebuie să învăţăm să înţelegem din nou că, în fapt, o entitate extraterestră a vieţuit moartea şi prin aceasta s-a integrat în evoluţia Pământului, a trăit alături de noi în evoluţia terestră. Dar trebuie să avem marea smerenie de a recunoaşte că această entitate se află deasupra a ceea ce poate vieţui structura sufletească umană. Această entitate a coborât din lumi în care nu se moare. Ce fiinţe slujesc entitatea Christos? Nu toate au ajuns la acelaşi sacrificiu; nu toate au coborât pe Pământ şi au murit. Entităţi, începând cu Îngerii şi până la ierarhiile superioare, îl slujesc pe Christos care s-a unit cu evoluţia terestră. Dar noi nu le recunoaştem dacă nu ne lansăm în cunoaşterea supraterestră a ierarhiilor superioare. Ceea ce conduce la Christos trebuie căutat prin cunoaşterea lumilor superioare. Avem nevoie de ştiinţa spiritului pentru a putea ajunge din nou la cunoaşterea lui Christos. Căci Christos este pe Pământ, dar ceea ce-L înconjoară este în lumea ierarhiilor superioare. A fost marea ispită a omenirii timpurilor mai noi aceea de a străbate ştiinţa naturii cu marile ei triumfuri, de a prelua în sine exclusiv cunoaşterea forţelor naturale exterioare. Dar dincolo de toate aceste forţe naturale trăiesc entităţile spirituale, dincolo de aceste ştiinţe ale naturii trăiesc, conducând şi diriguind, entităţile spirituale care-I slujesc lui Christos. Christos este în tot ce este evoluţie terestră. Fiinţele supraterestre care îl slujesc sunt cunoscute numai prin ştiinţa spiritului. Din această cauză, ştiinţa spiritului are faţă de înnoirea creştinismului o sarcină de o importanţă imensă. Ştiinţa spiritului nu o putem practica în prezent dacă o privim numai ca pe o problemă personală. Ea este o problemă a întregii lumi civilizate: Şi din această cauză a fost o necesitate interioară, încă de la început, în interiorul cercului care a păstrat denumirea Societate antroposofică, ca ştiinţa spiritului să fie pusă altfel în practică decât în Societatea teosofică. Societatea teosofică a avut încă de la începuturile ei, în întreaga ei constituiţie, un caracter sectant, ceva care lua în calcul egoismul timpului mai nou. Antroposofiei i-a revenit sarcina să ia în calcul conştienţa modernă, să ia în calcul ceea ce este cultura exterioară a conştienţei moderne, în care trebuia să introducă rezultatele cercetării spirituale. Faţă de aceasta, toate micile dispute şi ciorovăieli nu intră în discuţie. Esenţial era că eu trebuia să menţin pură acea mişcare a spiritului care ia în calcul întreaga ştiinţă modernă. În această privinţă, nu mă interesează dacă unul sau altul recunoaşte sau nu un lucru. Chiar dacă toată lumea ar tuna şi ar fulgera, chiar dacă toată lumea ar critica, nu despre aceasta este vorba, ci despre faptul ca ştiinţa spiritului pe care eu o reprezint să fie în consonanţă cu mentalitatea ştiinţifică modernă şi cu conştiinţa morală modernă. ‒ Eu a trebuit să dau prioritate Filosofiei libertăţii şi propovăduirii karmei. A trebuit să aud adesea cu strângere de inimă în cercul teosofilor cum aceştia spuneau că dacă pe cineva îl atinge o suferinţă, sau dacă cineva este, din punct de vedere social, o fiinţă chinuită apartinând unei clase sau caste inferioare, acest lucru se întâmplă pentru că se află în karma lui, el a meritat aceasta. ‒ Aceasta era o tălmăcire a ideei de karma pe care o făceau oamenii egoişti ai secolului al XIX-lea sau al XX-lea. Aceşti oameni nu reflectau la faptul că noi nu trăim numai în această viaţă pământeană, ci că vom trăi şi în vieţi viitoare. Şi în prezent nu trebuie să privim tot timpul înapoi, la ceea ce am avut în vieţile pământeşti trecute, ci trebuie să reflectăm şi la faptul că acel lucru pe care-l vieţuim acum, în vieţile pământene viitoare va trebui să-l privim retrospectiv ca fiind ceva pentru întâia oară. Libertatea este în deplină consonanţă cu ideea karmică, numai că tot ce există în cartea de conturi a vieţii se află într-un context karmic.

Dacă fac suma destinului de viaţă potrivit activului şi pasivului şi apoi stabilesc diferenţa, ajung la un bilanţ al vieţii, dar din această cauză cifrele luate separat nu sunt supuse unei necesităţi naturale, tot aşa cum cifrele individuale ale cărţii de conturi a comerciantului nu depind de aşa ceva, şi în final redau totuşi cu necesitate un bilanţ. Astfel, libertatea poate fi perfect asociată cu ideea de karmă. Nu ne este îngăduit să ne dăruim comodităţii unui fatalism când prezentăm ideea de karmă ca pe un lucru pe deplin justificat. Tot astfel, ştiinţa spiritului trebuie să fie în acord deplin cu conştiinţa modernă, cu mentalitatea morală a umanităţii moderne. Din această cauză, aproximativ când s-a produs catastrofa care se datorează sufleteşte, spiritual şi fizic egoismului omenirii moderne a apărut necesitatea de a lucra cu ştiinţa spiritului la scară mare.

Ar fi fost oare cinstit şi de bună-credinţă să se proclame că ştiinţa spiritului există pentru a ajuta omenirea, şi apoi, în vremurile în care cerinţele sociale au devenit atât de stringente cum se întâmplă în prezent, să nu avem nicio concepţie socială? Nu trebuie oare să progreseze iubirea de oameni până la stadiul de cunoaştere socială? Trebuie să rămânem la declamaţii frazeologice despre iubirea de oameni? Oare nu trebuie să înaintăm spre impulsuri sociale reale? Priviţi evoluţia spre impulsuri sociale reale ca fiind rezultatul ştiinţei spiritului, ca fiind un rezultat a ceea ce v-am spus azi despre veghe şi somn, despre veghea dormindă şi despre trezirea somnului prin ştiinţa spiritului; priviţi-o ca fiind un rezultat al acelei cunoaşteri care vă spune că spiritele slujitoare ale lui Christos ne devin clare numai când privim în sus, în lumea spirituală, abia prin aceasta ne redevine prin ştiinţa spiritului, ne redevine clar, într-un sens care corespunde omenirii actuale, Misteriul de pe Golgota; priviţi ca fiind un rezultat al tuturor acestor aspecte faptul că ştiinţei spiritului nu-i este permis să stagneze în cadrul unor loji sau ramuri sectante oarecare, ci că trebuie s-o ducem în afară atât cât putem, fiecare după măsura lui. La Dornach nu trebuia să se creeze un loc sectant, ci un loc în care să poată fi fertilizate toate ştiinţele, întreaga viaţă activă, viaţa socială, viaţa artistică. Ştiinţa spiritului de orientare antroposofică trebuie să devină o problemă a maselor largi ale umanităţii, cu toate că, de ceea ce este mai important în ea, ceea ce ne stă mai aproape de inimă, ceea ce ne permite ca forţele din interior să prindă viaţă, ne ocupăm totuşi în cercul mai restrâns al ramurii noastre. Întrucât trebuie să ne adunăm forţele, pentru ca să putem cultiva o anumită cunoaştere superioară, pe care s-o asimilăm mai întâi în aceste ramuri. Această cunoaştere trebuie însă să fie cultivată şi formată. Căci trăim, în prezent, într-o epocă în care oamenii de fapt nu ştiu ce vor pentru că ignoră, dormind, ceea ce este mai important în viaţa în care vor însă toţi o recunoaştere a spiritului. Aceasta trebuie s-o simţim în zona cea mai profundă a inimii, în calitate de pionieri, să spunem, ai înnoirii spirituale, ca antroposofi.

Din această cauză doresc din toată inima ca şi în cadrul ramurilor noastre din Olanda să domnească o studiere serioasă, activă şi sârguincioasă a ceea poate fi oferit mişcării noastre din lumile spirituale drept cunoştinţe. Dar eu doresc să nu se rămână la activitatea în interiorul ramurilor, astfel încât ceea ce este cultivat în ramuri să fie doar punctul de plecare al unei ieşiri printre toţi oamenii, pentru ca acele doruri care trăiesc în întreaga umanitate să poată fi satisfăcute prin concepţia spiritului de orientare antroposofică. Acesta este motivul pentru care trebuie să înţelegem în ce constau aceste doruri ale umanităţii moderne. Să nu credem că devenim materialişti prin faptul că spiritualizăm materia. Să ne fie clar faptul că o mare nenorocire se află în faţa umanităţii, dacă nu este recunoscută în mod corect pentru a fi înlăturată.

Cel de al optulea Conciliu ecumenic din anul 869 a eliminat din umanitate privirea asupra spiritului. Cei care sunt chiar materialişti convinşi ar vrea să pregătească etapa următoare; ei ar vrea să pregătească abolirea deasemenea a sufletului, şi să transforme într-o cunoştinţă generală dogmatică a vieţii moderne şi viitoare ideea că omul este numai trup. Anumiţi iniţiaţi diabolici cugetă la mijloace pentru a educa în sens materialist ‒ nu prin influenţe sufleteşti, ci prin ingrediente, prin anumite sucuri extrase din natură ‒, pentru a putea pregăti în general în sens materialist omul ca trup. Mai mult, cu alte principii decât cele ale şcolii Waldorf ‒ protestele spirituale sunt împotriva materialismului modern ‒, alţi oameni gândesc la elaborarea psihologiei experimentale, care face în prezent tot felul de experienţe pentru testarea capacităţilor. Aceasta este numai treapta premergătoare a ceea ce se vrea de fapt. Nu se mai doreşte educarea copilului prin mijloace sufleteşti, ci cu mijloace materiale exterioare, pentru a dezvolta capacităţile în context corporal. Vom ajunge la automatizarea omului dacă nu reflectăm în timp util la faptul că nu trebuie să fie făcută cale ca după abolirea spiritul, să se ajungă în plus şi la abolirea sufletului, ci trebuie să fie făcută calea întoarsă faţă de cea urmată de la al optulea conciliu, că trebuie să fie făcută calea pentru a regăsi spiritul şi de a cultiva ceea ce poate fi din nou aflat din el în omenire în toate domeniile vieţii umane practice.

Aceasta aş vrea să fi aşezat în sufletele dumneavoastră, în inimile dumneavoastră, după ce mai mult timp nu ne-am putut vedea. Cultivaţi ştiinţa spiritului mai întâi ca o problemă a inimii, aşa cum trebuie s-o cultive fiecare om luat individual, pentru a putea progresa. Apoi, cultivaţi ceea ce aţi preluat astfel în dumneavoastră, în timp ce introduceţi aceasta în omenire în toate domeniile vieţii. Atunci veţi găsi treptat calea pentru a face ceea ce este corect, fiecare la locul său, în cadrul timpului actual grav, copleşit de încercări al umanităţii.