Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

GA 203


CONFERINŢA a XVII-a

Dornach, 28 martie 1921

În prezent, este important să găsim punctele de vedere de la care au plecat diferiţii căutători ai spiritului în timpurile mai vechi. Aceasta nu numai pentru că o opoziţie rău intenţionată şi diletantă îndreptată împotriva ştiinţei spiritului îi atribuie acesteia faptul de a fi preluat pur şi simplu tot felul de aspecte din timpuri mai vechi, ci înainte de toate pentru că o cunoaştere a ceea ce poate fi aflat în prezent din surse spirituale originare devine inteligibilă când este legată cu forţele pe care omenirea le deţinea în vremuri mai vechi, cu diferitele moduri ale căutării cunoaşterii spiritului în vremuri mai vechi, instinctive, ale evoluţiei omenirii. Şi pentru a vă prezenta asemenea lucruri aş vrea să vorbesc azi despre o asociere făcută frecvent între Iisus Christos şi un contemporan al său, Apollonius din Tyana [ Nota 76 ]. Există chiar strădanii pentru compararea vieţii lui Apollonius din Tyana cu viaţa lui Iisus Christos. Când îl compari pe Apollonius din Tyana cu Iisus Christos rezultă un număr mare de elemente biografice exterioare care prezintă o anumită asemănare. Noi ştim că povestirile evanghelice privitoare la Iisus Christos aduc ceva care cade în prezent sub incidenţa noţiunii de minune; de asemenea, biografii lui Apollonius din Tyana povestesc tot felul de minuni despre acesta. Modul în care se prezintă în prezent asemenea lucruri nu dovedeşte altceva dacât că se manifestă o atitudine cu totul diletantă faţă de evoluţia umanităţii. Ceea ce Evangheliile numesc semne, vindecări şi alte lucruri asemănătoare corespunde unei cu totul alte trepte a evoluţiei umanităţii decât cea în care trăim în prezent. Influenţa psihică a unui om asupra altuia, ba chiar influenţa psihică a omului asupra ambianţei nevii au regresat foarte mult în cursul timpului. Şi când ni se vorbeşte pentru timpul de început al calendarului nostru creştin despre astfel de lucruri, cel care cunoaşte cu adevărat aspectul interior al acestor lucruri ştie că ceea ce se putea vieţui în acele timpuri era diferit de ceea ce se poate întâmpla în prezent. În prezent, trebuie plecat de la alte premise, premise care trebuie recreate prin cunoaşterea ştiinţei spiritului. Şi dacă trebuie să înţelegem Evangheliile în mod corect, nu ne este permis să acordăm o asemenea importanţă povestirilor despre minuni, ci trebuie să clarificăm faptul că ele erau un lucru cu totul de înţeles pentru un om care se evidenţia, pentru timpurile despre care este vorba aici, prin simţ moral. Nici nu se pune problema că ar fi putut fi altfel în cazul lui Iisus din Nazaret în care sălăşluia Christos sau în cazul unui om cum era Apollonius din Tyana.

Să ne fie clar în această privinţă: faptul că despre un astfel de om se spune că făcea minuni este ceva ce se înţelege de la sine. Iar dacă teologia actuală se străduieşte să deducă divinitatea lui Iisus Christos din împrejurarea că El făcea minuni, aceasta nu se plasează pe punctul de vedere creştin, deoarece face abstracţie de faptul că o asemenea concepţie este anistorică. Niciodată, în cazul lui Iisus Christos, nu este vorba de săvârşirea minunilor, ci despre ce ni se prezintă cu ajutorul minunilor. Este vorba despre faptul că se atrage atenţia că în timp ce oamenii de mai demult dacă voiau să producă electe mari acţionau cu o forţă a Eului mai mică, Iisus Christos acţiona direct din forţa Eului. De asemenea, astăzi nu am înţelege rugăciunea Tatăl nostru, dacă am vrea s-o explicăm prin faptul că este o rugăciune veche. Cel care compară forma mai veche a rugăciunii Tatăl nostru cu rugăciunea Tatăl nostru de astăzi se va lămuri că înainte rugăciunea nu era orientată spre Eu, iar acum se spune orientând-o spre Eu.

Tot astfel, nu ne este permis să căutăm asemănări între biografia lui Iisus Christos şi cea a lui Apollonius. Este natural că vor apărea relatări asemănătoare când este vorba de minuni. Dacă vrem să clarificăm alăturarea lui Iisus Christos de Apollonius din Tyana aceasta trebuie privită cu totul altfel. Şi în acest sens trebuie să atragem atenţia asupra următoarelor aspecte.

Se spune că încă din copilărie Apollonius din Tyana prezenta unele predispoziţii care s-au amplificat după ce a luat parte la instruiri speciale care se făceau atunci, ca, de exemplu, instruirea izvorâtă din şcoala pitagoreică. Apoi Apollonius din Tyana a făcut călătorii în vederea perfecţionării cunoaşterii, întâi unele mai mici, apoi importanta călătorie la marii înţelepţi indieni. Astfel el a învăţat să-i venereze şi să-i admire pe înţelepţii indieni şi prin ei a ajuns la anumite surse ale cunoaşterii. Ni se spune că s-a reîntors entuziasmat de ceea ce aflase de la aceşti înţelepţi indieni, a predicat în sudul Europei, apoi a preluat din nordul Egiptului o învăţătură care i s-a părut mai puţin importantă decât înţelepciunea minunată a indienilor. Apoi ni se povesteşte cum a urcat pe cursul Nilului până la izvoare, dar şi la aşezările aşa-numiţilor gimnosofiţi [ Nota 77 ]; este vorba de comunitatea acelor înţelepţi care, după brahmani, după înţelepţii indieni, aveau parte de cel mai mare respect în acele timpuri. Se spune că Apollonius din Tyana era atât de saturat cu înţelepciune indiană, încât putea face deosebire între aceasta şi cea, inferioară, a gimnosofiţilor. După ce s-a întors, a făcut mai multe călătorii minunate la Roma, unde a fost urmărit şi închis.

Pentru noi deosebit de interesant este faptul că i se atribuie lui Apollonius din Tyana aceste mari călătorii şi că ele sunt asociate cu creşterea continuă a înţelepciunii sale. În peregrinările sale, Apollonius caută oameni care se aflau în posesia celei mai mari înţelepciuni a acelui timp.

Prin aceasta el se deosebeşte de Iisus Christos, care face deplasări pe un teritoriu relativ restrîns, care nu vorbeşte despre înţelepciunea aflată pe Pământ, ci împărtăşeşte omenirii ceea ce a adus cu sine din lumile extraterestre. S-a făcut uneori încercarea de a-I atribui şi lui Iisus Christos tot felul de călătorii în India, numai că aceasta reprezintă cel mai pur diletantism. Singurul adevăr este că în aceeaşi perioadă pe Pământ s-au aflat două entităţi, pe de o parte Iisus Christos care vorbeşte din extraterestru, şi, pe de altă parte, Apollonius din Tyana care adună toată înţelepciunea aflată pe Pământ, chiar dacă prin marile sale predispoziţii era în situaţia de a putea prelua totul în sufletul propriu. Aceasta este deosebirea principială, importantă dintre cei doi şi cine nu o vede nu recunoaşte ce au reprezentat pentru vremurile ulterioare existenţa acestor două personalităţi. Dar ceea ce se leagă de persoana lui Apollonius din Tyana ne trimite la anumite particularităţi ale timpurilor mai vechi. Eu mă refer la timpuri care au existat cu mult înaintea Misteriului, la timpuri foarte de demult. Câte ceva s-a transmis de atunci omenirii ulterioare şi vom vedea cum Apollonius din Tyana întâlneşte ceea ce s-a păstrat astfel atât la înţelepţii indieni, la brahmani, cât şi la gimnosofiţii din Egipt. Dar se înţelege despre ce este vorba dacă se priveşte retrospectiv în vremurile mai vechi cu ajutorul cercetării spirituale caracteristice ştiinţei spiritului, iarApollonius din Tyana indică ‒ potrivit biografului său [ Nota 78 ]‒ faptul că înţelepciunea aproape de nemăsurat pe care a întâlnit-o la indieni este legată de influenţe extraterestre care iradiază oamenii de pe o anumită suprafaţă de Pământ. Ni se indică astfel că omul nu este expus numai unor influenţe terestre. Influenţele terestre sunt uşor de studiat cu toate că, în prezent, faţă de alte influenţe, la om ele încă mai regresează. Anumite fiinţe organice inferioare capătă coloraţia a ceea ce ele consumă datorită metabolismului. Putem vedea la anumite fiinţe organice inferioare cum ceea ce ele preiau ca produse metabolice le dă culoarea, celelalte proprietăţi. V-am făcut atenţi că, plecând de la scolastică, Vincenz Knauer, vechiul meu prieten din ordinul benedictinilor ‒ aceasta nu înseamnă că şi eu am fost în acest ordin, ci doar că el a aparţinut acestui ordin ‒, a atras atenţia asupra faptului că conţinutul spiritual al noţiunii este ceva real faţă de existenţa pur sensibilă a existenţei materiale. El spunea, în sensul scolasticilor: Dacă am închide un lup şi i-am da mult timp să mânânce numai carne de miel, el nu ar deveni un miel, cu toate că a consumat numai carne de miel. Aceasta dovedeşte, pentru Vincenz Knauer, că în noţiunea de lup se mai află şi altceva decât ceea ce este material, căci potrivit aspectului material lupul ar fi miel, dacă ar mânca numai carne de miel. El însă nu devine miel. Deci la animalele superioare lucrurile se întâmplă altfel decât la fiinţele organice inferioare; acestea prezintă până şi în coloraţie influenţele metabolismului lor. Oamenii, într-o măsură mai mare decât lupul, nu suportă influenţele metabolismului; altfel ar trebui ca în ţinuturile unde se consumă mulţi ardei să existe numai oameni galbeni, ori se ştie că doar dacă se consumă anumite alimente apar stări de gălbenare şi altele asemănătoare. Omul este, în mare măsură, independent de influenţele metabolice pământeşti. Dar în prezent, în era materialismului care are nu numai un fundament teoretic ci şi unul întru totul real, el este mai puţin expus influenţelor lumii extraterestre, Cosmosului, decât era mai demult. Şi înţelepciunea indiană veche trebuie să fie atribuită în principal ‒ ca să ne exprimăm sintetic ‒ incidenţei speciale a radiaţiei solare în ţinuturile indiene. Acolo radiaţia solară cădea sub un alt unghi decât în alte părţi. Aceasta înseamnă că influenţele extraterestre, cosmice, asupra omului erau diferite faţă de alte zone. Dacă un indian vechi ar fi ştiut ce este Europa, el ar fi spus aproximativ următoarele: Ah, acolo în Europa oamenii nu pot ajunge niciodată la oarecare înţelepciune, Soarele nu are incidenţa necesară ca ei să poată ajunge la înţelepciune; sunt legaţi de ceea ce le pregăteşte metabolismul din ce este terestru. Despre înţelepciune nu poate fi vorba în Europa. Acolo există numai oameni inferiori, sunt semianimale, căci nu au lumina solară necesară pentru a deveni înţelepri. ‒ Aşa ar fi spus indianul, dacă ar fi vorbit despre aceste lucruri. Din cauza acestei condiţii speciale create de incidenţa luminii solare nu ar fi putut vorbi altfel despre adunătura umană din Europa decât vorbeşte omul actual despre animalele sale de casă. Nu că nu ar fi iubit acest om de un soi inferior (omul îşi poate iubi foarte mult animalele de casă), dar nu i-ar fi putut acorda aceeaşi valoare în ceea ce priveşte capacitatea spirituală.

Prin aceasta am vrut să indic faptul că ceea ce era propriu înţelepciunii mai vechi era dependent de locul de pe Pământ. Acest lucru se leagă şi de altceva. În timpurile mai vechi ale evoluţiei Pământului, omenirea s-a diferenţiat mult mai mult prin această dependenţă decât a fost cazul mai târziu. Diferenţierea a apărut de îndată ce oamenii statorniciţi într-un anumit teritoriu au renunţat la locul unde erau endemici şi au migrat spre alte ţinuturi. Ei s-au schimbat, au devenit sufleteşte şi fizic alţii. De acest lucru se leagă diferenţierea pe întregul Pământ. Era aşadar, în esenţă, ceea ce avea vechiul om din ambianţa Pământului, ceea ce el reprezenta la rândul său când prelua în sine în mod corespunzător aceste influenţe ale ambianţei Pământului. Astfel, putem spune: În timpurile vechi era înţelept acela care trăia în acel loc de pe Pământ unde putea ajunge astfel. Din acest motiv, bătrânii priveau cu o anumită îndreptăţire spre acest loc. Dacă în prezent s-ar crede, în acelaş mod, că înţelepciunea este circumscrisă în Asia s-ar furniza prin aceasta dovada că nu se trăieşte în timpul actual. Există oameni uimitori care încă mai vorbesc azi despre locuri deosebit de favorabile de pe suprafaţa Pământului; dar acestea trebuie considerate a fi, în sensul unei cunoaşteri autentice a spiritului, întru totul diletantism. Dar dacă ne întoarcem în timpuri mai vechi, trebuie să gândim omul înţelept ca fiind legat de locul său. Ţinând seama de acest lucru, ne întrebăm ce fel de om era Apollonius din Tyana? Apollonius din Tyana voia să devină înţelept, în ciuda faptului că el nu trăia într-un asemenea loc ‒ şi ţinutul din apropierea izvoarelor Nilului unde locuiau gimnosofiştii era un loc excelent pentru a putea deveni înţelept. El avea numai imbodul pentru a deveni înţelept. Din această cauză a pornit în călătorii ca odinioară Pitagora, care se afla în aceeaşi situaţie.

Astfel vedem cum Apollonius din Tyana este, în vremea lui, un om care caută în depărtările Pământului ceea ce poate să umple omul de satisfacţie interioară, ceea ce-l aduce la situaţia de a-şi cuceri spiritualitatea interioară. Căci acele timpuri trăiau în vremea lui Apollonius din Tyana numai în ecou. Mai rămăsese ceva, în vechea Indie, din ceea ce fusese odată, şi aceasta a învăţat să cunoască Apollonius din Tyana. Dar el ar fi deja exponentul unui timp mai nou, acel om care este pus în situaţia de a căuta în orice loc al Pământului înţelepciunea umană în cel mai înalt sens. Numai că el este obligat s-o caute prin drumeţii îndepărtate.

Aici se plasează în faţa noastră, dând direcţie pentru noua evoluţie a umanităţii mai noi, Misteriul de pe Golgota, în aşa fel încât putem spune: Prin faptul că în Iisus din Nazaret s-a sălăşluit Christos, El a devenit acea entitate dătătoare de ton pentru această căutare, independent de localizarea pe Pământ. Din această cauză, Apollonius din Tyana şi Christos sunt în opoziţie. Apollonius din Tyana este întru câtva contemporanul lui Iisus Christos, care potrivit structurii sale umane nu mai trăieşte în timpul vechi, ci deja într-un timp nou. Dar în acest timp nu poţi trăi decât cu influenţa lui Christos. Influenţa lui Christos vine de la Iisus din Nazaret. Iisus din Nazaret şi Apollonius din Tyana sunt cei doi poli ai omului de la începutul calendarului nostru.

În acest fel noi suntem avizaţi asupra a ceea ce a pătruns în omenire prin Iisus Christos. Spuneam ieri că, înainte de orice, este important să înţelegem ce a intrat în omenire, ce se exprimă în gândul Învierii. Gândul Învierii spune că omul poate găsi în sine ceva care îl ridică din condiţia de fi legat de Pământ când preia impulsul christic. Ceea ce-l chinuie pe omul răstignit pe cruce sunt forţele care, plecând de la existenţa pământeană, sunt integrate corpului uman şi prin acesta omului în general. Dacă ne ridicăm privirea spre crucifix, spre faţa transfigurată de suferinţă, spre corpul sfâşiat de durere, aflăm cea mai profundă expresie a ceea ce poate imprima existenţa umană omului. Dacă însă înălţăm privirea la ceea ce am atras ieri atenţia că trebuie să vedem deasupra crucifixului devenim atenţi la ce poate să învie în om, la ce se poate înălţa din forţele telurice şi care ne arată că omul este o fiinţă cosmică. Pământul imprimă forţele sale numai unei părţi din el, însă din aceste forţe poate învia ceea ce este de fapt ingredientul cosmic al omului.

Aceste lucruri trebuie văzute în legătură cu gândul Învierii, sunt aspecte care trebuie să fie recunoscute, mai ales în timpul nostru în care tindem spre învierea cunoaşterii spiritului. Ceea ce trebuie să înţelegem înainte de orice este faptul că în timpurile mai vechi era prezentă o înţelepciune instinctivă. Această înţelepciune era ceva sugestiv, care-l învingea pe om, în care el nu putea trăi în libertatea sa. Natura voliţională a omului era mai puţin exprimată în timpurile mai vechi. Ea trebuie să se dezvolte în acel timp al evoluţiei Pământului care urmează Misteriului de pe Golgota. Cu privire la voinţa sa, omul vechi trăia într-o stare confuză. Voinţa însă trebuie să fie pătrunsă de înţelepciune, de forţă a ideii, de spiritualitate. Din această cauză este necesar înainte de toate ca impulsul Christos să-şi facă intrarea în voinţa omului. Acest lucru trebuie însă să fie înţeles în sens corect. În mod cu totul special este vorba de elaborarea voinţei din prezent spre viitor. Omul trebuie să devină tot mai conştient de puterea voinţei sale. În prezent, noi vieţuim reacţia care s-a născut din menţinerea comodă a unor prejudecăţi vechi, reacţia împotriva voinţei. În prezent, nu se doreşte formarea în vreun fel a voinţei. Chiar se urăşte elaborarea voinţei. Cum se comportă în această situaţie omul?

Dacă i se cere să fie un om întreg, un om deplin, care şi în voinţa sa să fie cuprins de înţelepciune, el spune: La aşa ceva nu mă angajez, deoarece Biserica vrea să-mi conducă voinţa. Biserica îşi are vechile ei porunci, Biserica îmi va spune cum trebuie să procedez cu voinţa mea. Sau, dacă nu spune aceasta, omul prezintă altfel lucrurile. El spune: Ah, de ce aş da o direcţie voinţei mele, doar am statul. Statul are legile sale, statul are amenajările sale, statul face totul. Statul preia copilul. EI îl preia dacă este trecut de greutăţile cele mai mari. Va veni însă şi timpul când statul va prelua grija copilului la o vârstă când are tot felul de probleme. Dar de ce n-ar trebui să existe şi oameni de curte care să schimbe scutecele şi un minister al schimbării scutecelor! Aceste lucruri ar fi interesante pentru modelarea viitoare a unor instituţii sau servicii.

Apoi însă, când lucrurile nu mai sunt atât de incomode, când devin mai simple cu privire la dirijarea copilului, statul nu se mai angajează la a mai încredinţa cuiva o judecată şi oamenii, în totalitatea lor, sunt, în fond, mulţumiţi cu aceasta. Ei nu trebuie să se mai gândească, de exemplu, la ce le este necesar copiilor lor, căci nici statul nu se gândeşte cu adevărat la aceasta, dar ei aşa cred. Aş putea să continui mult timp această analiză. Omul ar trebui să-şi transpună voinţa în activitate, însă el apelează la altceva, care în centrul voinţei sale nu radiază lumină. Dar tocmai despre aceasta este vorba, ca voinţa să preia impulsurile pline de lumină care se află în gândul-Christos corect înţeles.

Christos este acea entitate care nu ia niciodată în stăpânire grupuri, care nu-şi face de lucru cu grupuri. Cea mai mare nerozie este să se vorbească despre un Christos german sau francez sau scandinav sau olandez sau montenegrean, sau despre un Christos, să spunem, din Maroc etc. Christos este acea fiinţă care nu cunoaşte grupuri, ci numai fiinţe individuale şi oricine crede că El ar avea vreo legătură cu anumite grupuri greşeşte, nu înţelege ființa lui Christos.

Dar această înţelegere a lui Christos vine odată cu înţelegerea individualităţii umane. Când se întâmplă aceasta va fi prezent şi gândul Învierii, căci spiritul poate învia numai în individualitatea umană. Spiritul poate învia numai când se dă individualităţii umane posibilitatea de a se desfăşura. Acest lucru se poate întâmpla numai dacă se scoate viaţa spiritului din restul configuraţiei statale, aşa cum o înţelege tripartiţia socială a organismului social. Multor oameni le poate părea forţată apropierea între gândul Învierii şi gândul tripartiţiei. Dar cel care are simt şi înţelegere pentru caracterul unitar al civilizaţiei umane va înţelege că ceea ce este gândit pentru viaţa socială trebuie să reiasă din acea înţelegere care doreşte pentru om cel mai înalt lucru care-i este accesibil. Gândul Învierii trebuie să fie înţeles în sens spiritual. Acest lucru va fi posibil dacă nu te bizui numai pe contemplare, adică pe intelectualism, ci dacă se încearcă înţelegerea corectă a modului în care trebuie să fie luată în stăpânire voinţa omului.

Ştiinţa spiritului, cum este ea înţeleasă aici, se adresează voinţei omului. Tot restul vorbăriei ştiinţa spiritului nu-l înţelege. Vedeti ce se află în literatura noastră. La ce ar ajunge oamenii dacă ar vrea să cuprindă cu intelectul noţiunile şi conceptele care se află în literatura noastră? Numai la discuţii pline de poticneli! Ei ar putea purta tot felul de discuţii profane asupra problemelor de care vorbeşte ştiinţa spiritului. Dar gândurile şi ideile conţinute în ştiinţa spiritului vor să fie cuprinse de voinţă, vor să devină preocuparea întregului om. Dacă vrei să înţelegi ştiinţa spiritului trebuie să vrei s-o cuprinzi în întregul ei. Şi astfel cultura voinţei începe cu înţelegerea.

Ea ar trebui să pătrundă în fiinţa umană a celor care aderă la ceea ce numim aici mişcarea de ştiinţă a spiritului. Această mişcare antroposofică ar trebui să se îndrepte spre tot ce este practic din relaţia ei cu evoluţia vremurilor în timpul mai nou. Nu pentru a prezenta lucrurile în mod răutăcios ‒ acest lucru este foarte departe de mine ‒, ci pentru a atrage atenţia asupra unor aspecte vă prezint cele ce urmează.

În ultimul timp noi am făcut tot felul de amenanajări practice. Pentru astfel de amenajări avem nevoie de oameni, trebuie să ocupăm oameni în aceste activităţi. Noi îi ocupăm, bineînţeles, pe cei care înţeleg ceva despre intenţiile existente în mişcarea antroposofică, sau cel puţin ar trebui să înţeleagă ceva. Să presupunem ‒ aceasta ar putea fi numai un mod de a concepe, eu vreau să prezint numai eventualităţi ‒ că un antroposof se implică în activităţile noastre practice şi că acţionează, spunându-şi: Acum, când se vor face lucruri practice, lucrurile trebuie privite dintr-un alt fundament; ca antroposof eu sunt implicat cu adevărat în toată acţiunea şi nu-mi trece prin cap să fac mai mult decât se face în mod obişnuit în vremea de azi. Eu sunt una cu ceea ce se vrea prin aceste aspecte practice. ‒ Aceasta ar fi o concepţie posibilă. Altă concepţie pasibilă ar fi a celui care spune: Da, aici sunt tot felul de amenajări practice, există posibilitatea de a activa. Dar eu sunt antroposof, de aceea nu vreau să mă las tratat cum se obişnuia în vechile servicii, când trebuia să fii punctual, să vii şi să pleci la o anumită oră. Eu vin când îmi place, plec când îmi place, uneori nu mă duc, sau fac altceva decât trebuie, căci în antroposofie lucrurile trebuie să se petreacă cu totul altfel decât în vechea lume ipocrită, meschină. ‒ Aceasta ar fi cealaltă concepţie, extremă. Acestea sunt numai eventualităţi, problemele de care ne ocupăm fiind mult prea serioase pentru a continua ceea ce, din motive de la sine înţelese, răspândesc cercuri mari de antroposofi care-şi găsesc în aceste lucruri plăcerea într-un spirit sectant. Aceste cercuri găsesc că este normal să spună: Da, oamenii beau ceai de atâta vreme, la ceai oamenii vorbeau ‒ să lăsăm la o parte ce vorbeau la ceai sau la cafeaua neagră de după masă! Dar de ce să nu se vorbească la ceai sau la cafea şi despre Saturn, Soare, Lună, de ce nu şi despre reîncarnare, de ce să nu gândeşti ce ar fi putut fi cineva în încarnarea precedentă? Cu alte cuvinte, de ce nu s-ar face antroposofie de salon sau altceva asemănător?

Oricum, am depăşit aceste situaţii. Ele nu mai sunt de actualitate. În prezent, privirea trebuie să cadă numai asupra celorlalte două eventualităţi. Eu vreau să atrag atenţia asupra faptului că s-ar putea merge mai departe cu una dintre eventualităţi, în timp ce cu cealaltă, conform căreia antroposofii nu mai vor să apară la ora opt, ci la zece jumătate, pentru că până atunci poate vor să mediteze etc., de această eventualitate absolut sigur o cultură a voinţei, aşa cum am caracterizat-o acum, nu se poate lega. Timpurile sunt prea serioase pentru a nu focaliza aceste două posibilităţi polare ale mânuirii antroposofice a lucrurilor. Eu însumi nu vreau să prezic nimic, dar vă sfătuiesc să priviţi puţin în jur pentru a vedea dacă aceste două eventualităţi există şi să vă formaţi după aceea o judecată şi eventual să vă comportaţi, în funcţie de aceasta, într-un fel oarecare. Este foarte frumos să te mărturiseşti ca fiind apartenent la mişcarea antroposofică, dar pentru timpurile actuale acest lucru nu este suficient. Timpul actual cere în mod necondiţionat intervenţia stimulatoare a voinţei în evoluţia umanităţii.

Este poate important să spui: Într-un anumit loc, inaccesibil, undeva ascuns, se află un anumit „maestru“. ‒ Dintr-o anumită sursă a fost dezvăluit odată în Ungaria un astfel de loc, şi unii locuitori naivi ai Budapestei au căutat să-l afle cu ajutorul poliţiei şi nu au găsit reşedinţa acelui maestru! Când s-a povestit cuiva că s-a mers pe această cale pe urmele unor forţe spirituale ale Pământului nu s-a putut obţine altceva decât un zâmbet, căci era un demers naiv să se caute adresele poştale ale conducătorilor spirituali ai omenirii. Dar acest lucru prefer să nu-l comentez! Despre aceste probleme există tot felul de păreri. Astfel, de exemplu, îşi făcea de lucru printre noi un anumit Grashof ‒ cum se numea el pe atunci. În cărţile sale el s-a numit mai târziu Max Heindel, dar atunci el avea un alt nume, se numea Grashof. Acest om înmagazinase tot ce se putea prelua din conferinţe oficiale şi din cărţi. Din aceasta el a făcut ceva mistic, o carte numită Rosicrucian Cosmos Conception şi apoi, într-o a doua ediţie, a preluat ceea ce se găseşte în ciclurile noastre de conferinţe, pe care şi le-a notat. Apoi a povestit oamenilor din America că el ar fi obţinut aici prima treaptă de învăţătură, dar pentru cea de a doua s-ar fi dus în adâncul Ungariei la un maestru. De la acesta, a afirmat apoi, ar fi învăţat ceea ce a rescris apoi folosind ciclurile de conferinte pe care şi le listase şi a căror copiere constituia un plagiat! Unii dintre dumneavoastră vor fi ştiind că atunci a mai survenit şi faptul, de un comic de nedescris, că acest text a fost tradus în germană, cu observaţia că aşa ceva se poate găsi şi în Europa, dar că ar fi mai bine să-l primeşti în forma în care a putut să se nască sub soarele liber al Americii.

Omenirea acceptă să i se ofere ce poate prelua fără voinţă. Cultura voinţei, dacă este realizată cu adevărat, face în mod sigur şi ca aşa ceva să nu mai poată fi posibil. Dacă voinţa rămâne slabă slabă, atunci ea devine tot mai slabă şi mai slabă faţă de posibilitatea de a evalua ceea ce o întâmpină din lumea exterioară. Noi trebuie să învăţăm să legăm Fiinţa Supremă de ceea ce trăim în viaţa de toate zilele. Asupra acestor lucruri nu trebuie totuşi să ţinem o contabilitate separată. Trebuie să înţelegem că dacă cuprindem spiritul atunci ieşim şi dincolo de judecarea superficială a vieţii obişnuite. Şi dacă ne exprimăm conform sentimentului, oricât ar părea de uimitor, suntem aproape de elementul de credinţă al Învierii de care avem nevoie în prezent. Avem nevoie de primul element, aş spune, cel dintâi început, care constă în a prelua în voinţa noastră ceea ce poate veni din ştiinţa spiritului. Apoi, în linia pe care am pornit, în direcţia în care suntem îndrumaţi, se află calea spre adevărata credinţă a Învierii. În prezent, trebuie să ajungem la o adâncire a gândului Paştilor. Trebuie să reunim, în prezent, ceea ce pentru noi reprezintă antroposofia cu ceea ce pentru un cerc mare de oameni nu este decât un cuvânt care nu are conţinut. Un astfel de cuvânt este cuvântul Înviere, Paşti, pentru cercurile cele mai largi ale oamenilor. De aceste lucruri trebuie din nou legat un sens. Trebuie să ajungem la cunoaşterea evoluţiei umanităţii şi trebuie să învăţăm să înţelegem din nou, plecând de la lumina clară a conştienţei, ce înseamnă cuvântul paulinic [ Nota 79 ]: „Dacă Christos nu a înviat, credinţa voastră este deşartă“. Deşartă este orice strădanie spre cunoaştere şi orice strădanie umană, dacă nu poate prelua în interiorul dispoziţiei sufleteşti umane adevăratul gând de Paşti al Învierii.