Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

GA 203


CONFERINŢA a XVIII-a

Dornach, 1 aprilie 1921

Dacă contemplăm din afară ceea ce găsim consemnat în Teosofia, în Ştiinţa ocultă şi în alte cărţi ca fiind alcătuirea articulată a omului, putem observa forţele de înţelegere, facultăţile de înţelegere ale omului. Este sigur că ceea ce reunim sub numele de facultăţi de înţelegere cuprinde aspectele cele mai variate din ceea ce numim mădularele omului. Numai prin astfel de observaţii care focalizează noţiuni şi idei pe care le avem din diferite puncte de vedere putem avansa în discuţiile noastre. Aşadar, vedem, pe de o parte, activităţile destinate înţelegerii vieţii umane sufleteşti-spirituale, pe de altă parte, activităţile determinate de viaţa de dorinţe şi de viaţa voliţională. Azi vrem să focalizăm aceste facultăţi din punctul de vedere al întregii umanităţi, adică vrem să ne întrebăm: Ce importanţă au forţele raţionale în viaţa omului şi ce importanţă au forţele voliţionale? O astfel de cercetare poate da roade numai dacă nu se focalizează omul izolat, ci ca un membru al întregii planete. Faptul că avem dreptul să procedăm astfel rezultă din urmărirea celor expuse, de exemplu, în Ştiinţa ocultă privind evoluţia Pământului nostru de-a lungul perioadelor Saturn, Soare şi Lună.

Dacă vă amintiţi ce se spune acolo despre evoluţia Saturn, Soare şi Lună, veţi înţelege că lucrurile nu trebuie abordate cum fac geologii şi cercetătorii actuali ai naturii, care, pe de o parte, cercetează geologic Pământul, făcând abstracţie de existenţa omului, pe de altă parte cercetează omenirea într-un fel de antropologie închisă, ca şi cum aceasta s-ar mişca pe un sol care-i este complet străin. Din această cauză, nu poate fi vorba despre un mod de abordare cu adevărat rodnic. Dacă urmăriţi ce se spune despre evoluţia Saturn, Soare şi Lună, veţi vedea că forţele care se desfăşoară în umanitate şi cele care se desfăşoară în restul planetei nu pot fi gândite separat. Faptul că omenirea a obţinut o anumită independenţă faţă de planeta pe al cărei sol se deplasează reprezintă un stadiu al evoluţiei; el nu poate fi însă hotărâtor. Noi trebuie să abordăm omul în contextul întregii evoluţii a Pământului. Şi trebuie să spunem că dacă focalizăm capacitatea de a înţelege raţional şi ne amintim de cele spuse despre metamorfoza Saturn, Soare şi Lună a evoluţiei Pământului vom descoperi că această interioritate, pe care o aflăm în prezent în omul evoluţiei înţelegerii raţionale, nu exista în metamorfozele anterioare ale evoluţiei Pământului. Ceea ce, în prezent, este localizat în mare măsură în capul nostru era repartizat ca o raţiune generală, ca o raţiune legică atotcuprinzătoare, pe întreaga planetă. S-ar putea spune că raţiunea acţiona în faptele întregii planete. Fără a mai vorbi despre Saturn şi Soare, omul încă nu avea pe Lună conştienţa raţionalităţii, ci numai o conştienţă de reverie. Această conştienţă de reverie privea în afară, spre fenomenele lumii, şi în timp ce avea această conştienţă omul nu spunea: Afară se petrec fenomenele lumii şi eu nu le înţeleg cu mintea mea, ci el visa în imagini.

Ceea ce noi simţim a fi localizat în capul nostru ca minte el percepea ca fiind întreţesut în lucruri şi fapte. Noi facem deosebire între legile naturii şi felul în care sunt cuprinse ele de mintea noastră. Omul preistoric trăia conştient sufleteşte numai în imagini, acesta fiind cazul şi pentru perioadele mai vechi ale evoluţiei noastre pământeşti, şi nu făcea deosebire între legile exterioare ale naturii şi mintea sa, ci însăşi natura avea raţiune, minte, natura îşi dădea ea însăşi legile. Afară acţiona raţiunea. Reprezintă un stadiu de evoluţie a omenirii devenite independente faptul că spunem: Noi avem în interior raţiunea, iar afară există legile naturii. ‒ Suma acestor legi ale naturii era pentru omul preistoric raţiunea.

Acum am dezvoltat deja până la un anumit grad conştienţa faptului că raţiunea este prezentă în noi şi că afară sunt legile naturii pe care raţiunea noastră doar le cuprinde. Indicând acest fapt, atingem un puternic impuls evolutiv al umanităţii. Dar trebuie să fim conştienţi că acest impuls trebuie tot mai mult pus în evidenţă şi dezvoltat. El nu este pe deplin dezvoltat în prezent. Noi spunem în adevăr că am avea în interior mintea şi că afară domnesc legile naturii, dar nu ne însuşim încă pe deplin mintea, raţiunea. Ca omenire ne-am oprit la jumătate de drum cu privire la această preluare în noi a raţiunii, a legităţii naturii. Acest fapt, pe care l-am amintit acum, face parte din aspectele spre care trebuie să ne îndreptăm atenţia din punctul de vedere al ştiinţei spiritului. În prezent, suntem încă mândri când, cu privire la tot ce ţine de raţiune, ce recunoaştem a fi ştiinţă umană, găsim ceva ce este comun şi pentru om. Încă se consideră a fi ceva deosebit de important pentru întreaga evoluţie umană a naturii faptul că ştiinţa trebuie să fie ceva ce pluteşte deasupra umanităţii şi că oamenii, în timp ce se dedică ştiinţei, trebuie să-şi sacrifice individualitatea, trebuie să gândească cum gândeşte „toată lumea“. Este un ideal mai ales al instituţiilor noastre de învăţământ de a finisa o ştiinţă cu totul impersonală, cu totul neindividuală, de a face din această ştiinţă ceva în legătură cu care să se spună cât mai puţin posibil „eu“ şi cât de mult posibil „se“: „S-a“ găsit cutare sau cutare lucru, trebuie „să se“ considere adevărat cutare sau cutare fapt! Idealul reprezentanţilor oficiali ai ştiinţei ar fi tocmai ca diferiţii conferenţiari universitari să nu poată fi deosebiţi ‒ cel mult prin temperament ‒ dacă se merge de la o universitate la altă universitate foarte îndepărtată. Ar fi considerat chiar un ideal dacă, să spunem, s-ar putea audia o conferinţă de botanică undeva în nord, apoi s-ar putea zbura cu un balon foarte rapid spre sud, dacă s-ar putea asculta acolo continuarea la această conferinţă şi ea ar corespunde cu totul la ceea ce „se“ ştie în botanică! Ceva cu totul impersonal, neindividual, aceasta este ceea ce se consideră a fi corect în acest domeniu şi există un fel de spaimă îngrozitoare că s-ar putea strecura ceva personal în această ştiinţă, în această lucrare a minţii omeneşti. Nivelarea întregii culturi umane este cel mai mult apreciată. Este o mare mândrie de a nu se devia de la ceea ce a fost formulat într-un anumit fel o dată pentru totdeauna. Aşadar, s-ar dori să se desprindă ştiinţa de om. Ea este desprinsă şi în altă privinţă de om. Se pot da exemple în acest sens. Gânditi-vă la felul în care cei mai mulţi oameni care se implică în mod oficial în viaţa ştiinţifică îşi scriu disertaţiile, cărţile de conferenţiar, cărţile de candidatură la titlul de profesor etc. Ei participă cât se poate de puţin la elaborarea lor şi iau cât se poate de puţin în calcul faptul că aceste cărţi ar fi citite de cineva. Ele sunt scrise, dar le citesc doar cei din comisia de examinare, sau cel mult le citeşte unul, răsfoindu-le, şi spune apoi celorlalţi cum trebuie să le aprecieze. Căci ştiinţa este un lucru asupra căruia „se“ gândeşte, nu unul conceput în mod personal, după care se depozitează în biblioteci. Dacă cineva vrea să scrie ceva asemănător, el consultă cataloagele bibliotecii şi caută ce s-a mai scris pe această temă, după care şi această scriere se depozitează şi are prea puţin de-a face cu ceva individual-personal. În biblioteci sunt o sumedenie de cărţi care nu interesează pe nimeni în mod personal. Aceasta este o stare de lucruri înspăimântătoare. Dar lucrul şi mai înspăimântător este că oamenii nici nu simt această necesitate, că ei se complac în această situaţie, că ei cred că nu trebuie să ştie nimic, deoarece în biblioteci poţi găsi orice dacă ştii să cauţi rubrica potrivită în cataloage. Astfel stau lucrurile. Dar oamenii trec pe lângă ştiinţa care este ceva atât de general. În orice caz, ştiinţa ar trebui să arate altfel, dacă oamenii ar păstra-o în capetele lor şi nu în rafturile bibliotecilor.

Aceasta ne indică ‒ şi s-ar putea povesti multe în această direcţie ‒ că în prezent cultura este încă neindividuală, impersonală, că oamenii o văd ca pe un nor plutind deasupra lor. Însă ceea ce produc oamenii nu aparţine numai umanităţii, aparţine Cosmosului. Din această cauză am spus că pentru a ajunge la o abordare fecundă trebuie să observăm omul în legătură cu planetele şi planetele în legătură cu întregul Univers.

Cu ceea ce omul produce folosindu-şi raţiunea se poate proceda în două feluri. El poate să-şi supună mintea unui efort pentnt a putea elabora cunoştinţe care apoi se varsă toate în „se gândeşte“, „se ştie“, „s-a ajuns la cutare progres“ ; apoi se introduc în cărţi, acestea se depozitează, şi aceasta este ştiinţa pentru mai multe generaţii; oamenii pot să se sclerozeze cu o astfel de activitate a minţii. Se considera că nu este important ca după cuvântările oficiale să se poarte discuţii în cercuri mici cu privire la unele detalii ştiinţifice. În loc de aceasta se discută tot felul de fleacuri, foarte departe de problemele ştiinţifice. Iar cei care au slăbiciunea de a fi entuziasmaţi de ştiinţa lor, şi care încearcă să vorbească, la ceai sau la cafea, despre o temă filosofică sau alt fel de temă, sunt acuzaţi că practică „discuţii ştiinţifice“ plicticoase, că nu au spirit monden şi nu sunt luaţi în serios. O dată m-a impresionat într-un mod cu totul neobişnuit această atitudine impersonală faţă de ştiinţă. Am fost la o adunare la care Helmholz a citit cuvânt cu cuvânt un text [ Nota 80 ] care era de mult sub tipar. După conferinţă a venit la mine un jurnalist care mi-a spus: Cine doreşte să ştie toate acestea poate foarte bine să citească o astfel de conferinţă după ce se tipăreşte; de ce trebuie să-ţi mai fie şi citită? Ar fi mult mai inteligent dacă Helmholz ar trece printre auditori şi ar da mâna cu fiecare; cu aceasta s-ar realiza mult mai mult. ‒ Acesta este un exemplu bun pentru situaţia în care ceea ce „zboară în jurul nostru“ este considerat a fi ştiinţă în mod atât de impersonal. În acest caz oamenii, se înţelege de la sine, se usucă. Acesta este unul din modurile în care poate fi înţeleasă cultura raţională.

Un alt mod este acela de a te interesa de toate detaliile pe care le sesizează dispoziţia entuziastă şi care animă ştiinţa, pe care o retopeşte în noţiuni vii, încât tot ceea ce noi înţelegem, cuprindem, este luat în primire de viaţa interioară a sufletescului. În felul acesta, tot ceea ce oferă ştiinţa poate fi întreţesut cu focul interior, aşa este posibil ca în timp ce cuprinzi ştiinţele individuale să pătrunzi treptat în întreaga viaţă a lumii, în felul acesta poţi modela ceva care devine problemă personală specifică pentru om. Acesta este celălalt mod de a înţelege cultura raţională. Tot ce se face numai parţial este impersonal, este rupt de om. Cel mai bine ar fi ca oamenii să inventeze automate pentru activitatea ştiinţifică, astfel încât să nu mai aibă nimic de gândit cu capetele proprii. Însă ceea ce realizează activitatea ştiinţifică făcută plenar, cu temeritate, nu aparţine numai omului, ci reprezintă problema întregii planete, şi prin aceasta a întregului Cosmos. Căci ceea ce face omul în timp ce gândeşte, în timp ce formulează în capul său ceva raţional este un proces asemănător cu drumul apei unui izvor spre mare sau cu ce se întâmplă când plouă şi apa se evaporă. Ceea ce se întâmplă exterior material când plouă, ce se întâmplă când lăstăreşte planta etc. reprezintă evenimente de un fel. Ceea ce se întâmplă prin acţiunea omului reprezintă evenimente de alt fel. Nu este numai o problemă umană, este o problemă a întregii planete. Şi tocmai aceasta este sarcina omului în evoluţia sa pe Pământ, să preia în sine raţiunea care era răspândită pe toată planeta, să se unească cu ea. Aşadar, este un impuls de evoluţie al omului să facă din ştiinţă o problemă personală, s-o poată întreţese cu entuziasm, ca ea să poată pătrunde în el astfel încât să fie cuprinsă de focul inimii sale. Dacă acest lucru nu se întâmplă, dacă acumulează ştiinţa în mod impersonal, atunci lucrurile nu merg în sensul evoluţiei pământene. Atunci cultura raţională nu cuprinde dispoziţia sufletească a omului. Cultura raţională se dezvoltă numai în cap şi pluteşte prea departe de suprafaţa Pământului; ea se dezvoltă numai în capete, deşi ar trebui să coboare în inimi. Spiritele luciferice aşteaptă ceea ce nu este cuprins de inimi, ceea ce, aşadar, nu este cuprins de dispoziţia sufletească. Şi acest lucru pe care-l aşteaptă atât de mult spiritele luciferice dumneavoastră puteţi să-l receptaţi atunci când pluteşte într-un mod atât de impersonal deasupra Pământului. Singura posibilitate de a smulge de la spiritele luciferice ceea ce este lumea raţiunii constă în a o pătrunde cu căldură sufletească, de a o transforma în problemă personală. Iar ceea ce se întâmplă în vremea noastră, ceea ce se întâmplă de mult trebuie să înceteze. De aceea nu trebuie să lăsăm ca existenţa pământeană să devină pradă a lumii luciferice, pe calea ocolită a uscăciunii raţionale lucide. Prin aceasta Pământul este oprit în evoluţia sa într-un stadiu anterior. El nu ajunge la desăvârşire. Dacă oamenii vor accepta mult timp impersonalitatea aşa-numitei ştiinţe, îşi vor pierde însufleţirea. Această ştiinţă impersonală este ucigaşa a ceea ce este sufletesc şi spiritual în om; ea usucă omul, îl pustieşte. În final, ea va face din Părnânt o planetă moartă, cu automate în loc de oameni, cu indivizi care şi-au pierdut componenta spiritual-sufletească. Lucrurile trebuie privite cu seriozitate. Nu este permis să asistăm la acest asasinat cosmic realizat de activitatea abstractă, de activitatea impersonală a ştiinţei pe Pământ. Acesta este un aspect.

Alt aspect se referă la capacitatea de dorinţă a omului. Aceasta este legată de voinţă. Ceea ce este legat de voinţă poate merge la rândul său pe două căi. În primul rând, ceea ce este voliţional trebuie să se subordoneze unor porunci sau legi statale etc. şi să se integreze în ceea ce este legitate generală, astfel încât aceasta să existe alături de dorinţa pur instinctivă a omului. În al doilea rând, ceea ce se oglindeşte în om drept facultate de a dori, ceea ce este prezent ca facultate a voinţei trebuie să se ridice treptat până la gândire pură, să îşi trăiască viaţa individual, astfel încât să se revarse în viaţa socială ca iubire. Este acel mod în care se epuizează voinţa şi facultatea de a dori descris în Filosofia libertăţii. Acolo am arătat că ceea ce este legitate generală umană trebuie să reiasă din fiecare individualitate şi că atunci când ceea ce apare din individualitatea umană se ridică până la gândirea pură, prin consonanţa ulterioară a ceea ce fac oamenii, dă naştere ordinii sociale. Oamenii se tem de orice ordine socială. Ei ar vrea să organizeze ceea ce oamenii trebuie să vrea. Ei ar vrea să instituie „imperative categorice“ în locul iubirii care se revarsă din fiecare om. Dar deoarece există asemenea porunci abstracte ‒ fie că sunt fasonate după modelul decalogului, fie că sunt legi ale unor state unitare ‒ nu se manifestă decât dorinţele instinctive din om, dorinţe care au devenit singurul ingredient social al timpului prezent. La rândul său, faptul că omul nu-şi modelează voinţa până la nivel individual, până la gândirea pură, acest fapt nu mai este ceva care-l priveşte numai pe om, ci întreaga planetă şi întregul Cosmos. Iar spiritele ahrimanice aşteaptă cu nerăbdare ce se întâmplă când voinţa omului nu se poate forma în mod individual. Ele folosesc toate dorinţele ce nu trăiesc în om în scopul iubirii, ceea ce trăieşte voliţional, pentru a le transfera unor entităţi demonice individuale. Aşa cum prin ceea ce este activitate de înţelegere care pluteşte deasupra omenirii ia naştere o entitate generală, tot astfel iau naştere entităţi formate individual prin capacitatea de dorinţă netransformată în iubire a diferitelor individualităţi. Dacă în ordinea socială nu se va năzui spre o modelare a convieţuirii libere, Pământul se va umple de entităţi individuale, dar care duc o existenţă ahrimanic-fantomatică şi care i-ar răpi posibilitatea de a se transforma în Jupiter în metamorfoza planetară următoare. Aceasta ar însemna că ceea ce ţine de raţiunea abstractă ar modela planeta noastră într-o direcţie (vezi desenul, stânga), nu ar lăsa-o să ajungă la împlinire, iar ceea ce ia naştere din voinţa netransformată în iubire ar zămisli în cealaltă directie (dreapta) entităţi individuale. Astfel am prezentat schematic ce vede cel care priveşte începuturile unei civilizaţii integrate în procesul evolutiv al planetei Pământ ca fiind ceea ce se modelează când impulsurile care lăstăresc atât de puternic în lumea vestică se manifestă nestingherite şi ceea ce se dezvoltă atât de puternic în lumea estică (vezi desenul) şi apare aici din subiectivitate umană în cultura statală ajunsă în decadenţă; aceasta este de fapt ceea ce vrea să orienteze evoluţia Pământului spre demoni individuali. Ceea ce se dezvoltă în Vest ne conduce la o raţionalitate generală şi vrea să facă, treptat, din oameni automate.

desen plansa 8 Planşa 8
[măreşte imaginea]

Aceste lucruri pot fi perceptibile, chiar dacă doar în structurile acestor automate, care astăzi parţial există deja ‒ spun în mod cu totul conştient „parţial“, căci ele sunt, ce-i drept, încă ceva foarte individual. În multe privinţe, automatismul poate fi deja văzut. Dar mai este prezent ceva în aceste automate într-un mod încă foarte individual, care apare ca un apendice al acestor automate, o anexă care, dacă lucrurile nu sunt transformate direct în bancnote, are clinchetul aurului şi al argintului. Dar automatismul ar acţiona în aşa fel încât şi portofelele individuale să devină portofele comuniste, generale.

Dar aceasta este ceva ce nu trebuie perceput cu simpatii sau antipatii, ci cu acea privire care întrevede mersul lumii, care poate contempla ce se întâmplă între oameni, care poate face o legătură cu mersul Cosmosului. Dacă priveşti lucrurile în felul acesta vei spune: Oamenilor le este dat să ducă planeta mai departe în evolutia sa. ‒ Dacă omenirea nu încearcă să transforme ştiinţa în înţelepciune, ceea ce se poate întâmpla doar dacă omul face din ştiinţă o problemă personală şi dacă o leagă cu ceea ce, pe calea ocolită a iubirii, devine o problemă generală a omenirii plecând de la facultatea de a dori, acest mod de a percepe existenţa ar ameninţa omenirea. Cu o nuanţă puternică de înţelegere raţională interioară aceste lucruri pot fi preluate din ştiinţa spiritului. În fond, aceasta ne-o arată, în prezent, planeta care a rămas un simbol cosmic, Luna.

Când Luna se află în primul sau în ultimul pătrar, avem o imagine a ceea ce ar putea deveni Pământul; în partea mai întunecată ea arată celui care poate vedea suprasensibilul aceste mici siluete demonice care se mişcă spre curbura concavă a semilunii. Aşa încât este corect când se spune că omul trebuie să ferească Pământul de existenţa lunară.

Luna ne arată ce poate deveni Pământul într-o imagine cosmică ce ne este pusă în faţă. Trebuie să ne obişnuim deja cu ceea ce vedem afară, în Cosmos. Trebuie să vedem că Luna ne prezintă o caricatură a existenţei terestre, ne indică ce ar putea deveni Pământul dacă omul nu învaţă să facă din ştiinţa impersonală o problemă personală, să transforme prin incandescenţă dorinţele individuale în iubire, prin care ea ar deveni în viaţa socială asociativă o problemă generală a întregii umanităţi. Se poate înţelege mai bine ce se întâmplă în întregul Cosmos când se priveşte la ceea ce se întâmplă în om, şi, invers, se poate vedea în mod corect care este sarcină umană când se pot percepe în mod corect condiţiile Cosmosului. Apoi întorceţi-vă şi la ceea ce trebuie să existe în omenire ca moralitate, ca eticism.

Lucrurile care se spun despre Lucifer şi Ahriman nu trebuie înţelese în sensul că trebuie teoretizat asupra lor, că trebuie vorbit numai despre faptul că Lucifer este ceva şi Ahriman altceva, ci trebuie preluate în aşa fel încât să se perceapă influenţele spiritelor luciferice care vor să reţină Pământul în stadii anterioare, şi să se înţeleagă că Ahriman vrea să menţină stadiul actual al Pământului pentru ca acesta să nu progreseze spre stadii viitoare; dar aceste lucruri trebuie văzute în detaliile lor. Aspectele morale trebuie să fie valorizate prin legile naturii, iar ceea ce ţine de legile naturii trebuie valorizat în sens moral. Dacă se întâmplă acest lucru, se va arunca puntea între concepţia morală despre lume şi concepţia teoretică despre lume, punte despre care am vorbit de mai multe ori chiar în acest loc.

Din acest punct de vedere trebuie să fie abordat şi ce se întâmplă în prezent. Căci numai dacă intervine voinţa liberă a omului în mersul lumii se poate întâmpla ceea ce eu v-am prezentat schematic aici. Evoluţia Pământului este întru totul sarcina omului şi a umanităţii. Acest lucru nu este permis să-l trecem cu vederea. Cel care vrea doar să teoretizeze, care, de exemplu, vrea să audă doar: După atâtea şi atâtea secole se mai întâmplă..., nu ia în considerare faptul că noi trăim deja într-o epocă în care umanităţii îi revine sarcina de a fi părtaşă la metamorfozele evoluţiei Pământului, că trebuie preluat în dispoziţia sufletească umană ceea ce este raţiune generală a lumii şi că din om trebuie să se reverse sub forma iubirii umane generale, care însă poate fi atinsă numai în gândirea pură, liberă, ceea ce trăieşte individual ca facultate de a dori.

Cu aceasta v-am adus în faţa ochiului sufletesc două curente culturale importante şi am încercat să vă arăt, din alt punct de vedere, care este sarcina ştiinţei spiritului. Sarcina ştiinţei spiritului este de a interveni în evoluţia umanităţii, astfel încât mersul lumii să decurgă din esenţa însăşi a omenirii.