Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PERSPECTIVE ALE EVOLUŢIEI UMANITĂȚII

GA 204


CONFERINŢA I

Dornach, 2 aprilie 1921

Dezvoltarea materialismului se situează în special la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Azi trebuie să ne intereseze mai ales partea teoretică a materialismului. Unele lucruri din cele ce vi le voi prezenta azi despre acest aspect teoretic pot fi spuse cam în acelaşi fel şi despre partea practică a vieţii materialismului. Numai că, aşa cum am spus, azi vom face abstracţie de acest aspect şi vom privi mai mult spre ceea ce a apărut, în întreaga lume civilizată la mijlocul secolului al XIX-lea, ca fiind concepţia materialistă despre lume.

Abordând o asemenea problemă se poate vorbi despre un dublu aspect. În primul rând este necesar să ne clarificăm asupra măsurii în care trebuie să combatem concepţia materialistă despre lume, în al doilea rând trebuie să purtăm într-o oarecare măsură în noi toate reprezentările şi ideile cu care ne putem înarma pentru a respinge concepţia materialistă despre lume. Numai că pe lângă această înarmare cu lumea de reprezentări necesară mai avem nevoie din punctul de vedere al ştiinţei spiritului şi de altceva. Avem nevoie să înţelegem acest mod materialist de reprezentare, să-l înţelegem în primul rând din perspectiva conţinutului, în al doilea rând să vedem în ce măsură a putut să apară în evoluţia omenirii această concepţie materialistă extremă despre lume.

Fapul că, pe de o parte, trebuie să combatem concepţia materialistă despre lume, iar pe de altă parte trebuie s-o putem înţelege ar putea să apară ca o contradicţie. Pentru cel care se află pe poziţia ştiinţei spiritului, acest lucru nu este în fapt o contradicţie, ci doar contradicţie aparentă. Problema se pune mai degrabă în felul următor. În cursul evoluţiei umanităţii trebuie să apară momente care mai întâi într-un anumit fel trag în jos omenirea, care coboară omenirea sub un anumit nivel, pentru ca apoi ea să se poată ridica din nou, prin ea însăşi. Şi nu ar fi de niciun ajutor pentru omenire ca, printr-o decizie divină oarecare, ea să fie scutită de a parcurge coborârile în mocirla morală a existenţei. Pentru ca omenirea să poată ajunge la folosinţa deplină a forţelor ei de libertate, este necesar ca ea să coboare în mlaştinile atât ale concepţiei despre lume cât şi ale vieţii. Iar pericolul nu constă, de fapt, în aceea că la momentul oportun – şi acesta a fost pentru materialismul teoretic jumătatea secolului al XIX-lea – apare un astfel de lucru, ci pericolul constă în aceea că atunci când în cursul evoluţiei normale a apărut aşa ceva, apoi acest lucru este menținut, că acest lucru necesar pentru un anumit moment este apoi purtat în vremuri viitoare. Şi dacă se poate spune că materialismul a fost într-o anumită privinţă o încercare pentru omenire la mijlocul secolului al XIX-lea, încercare care trebuia să fie parcursă, este corect şi că o cramponare de materialism trebuie să aducă pagube înspăimântătoare şi că înfricoşătoarele catastrofe mondiale şi ale umanităţii au drept cauză faptul că omenirea vrea să răspândească acest materialism în cercuri largi.

Ce înseamnă, de fapt, materialismul teoretic? Este concepţia care spune că omul este în primul rând cadrul pentru ceea ce constituie procesele materiale ale corpului său fizic. Materialismul teoretic a studiat procesele fizic-sensibile ale corpului fizic, şi chiar dacă ceea ce a înglobat în acest studiu este mai mult sau mai puţin la început, el a tras totuşi încă de acum ultimele concluzii cu privire la concepţiile despre lume. El a prezentat într-o oarecare măsură omul ca fiind confluenţa acestor forţe fizice, a explicat partea sa sufletească ca fiind ceva care nu apare decât prin conlucrarea acestor forţe fizice. El a introdus însă şi cercetarea naturii fizice a omului. Aceasta din urmă, cercetarea în continuare a naturii fizice a omului, este ceea ce trebuie să rămână. Concluzia pe care a tras-o secolul al XIX-lea din această cercetare fizică, este ceea ce trebuie să constituie un fenomen temporar în evoluţia omenirii. Dar vrem mai întâi să-l înțelegem sub aspectul de fenomen trecător.

De fapt, ce avem în faţa noastră? Dacă privim retrospectiv evoluţia omenirii, şi ţinând seama de ce am făcut cunoscut în Ştiinţa ocultă, privind destul de departe în urmă, trebuie să spunem: Fiinţa umană a parcurs cele mai variate stadii. – Limitându-ne la ceea ce fiinţa umană a parcurs în cursul evoluţiei pământene, va trebui să spunem: Fiinţa umană a plecat, în cursul evoluţiei pământene, de la o conformaţie primitivă în comparaţie cu forma sa actuală, pe care apoi a transformat-o, devenind tot mai apropiată de cea pe care o are în prezent. Atât timp cât se rămâne în partea grosolană a modelării formei umane, dacă se urmăreşte existenţa istorică a omului, nu se vor găsi diferenţe foarte mari. Cine vrea să compare cu mijloacele existente pentru istoria exterioară forma unui vechi egiptean sau chiar pe cea a unui vechi indian cu cea a unui om aparţinând civilizaţiei europene actuale va găsi deosebiri relativ mici, dacă rămâne în întregime la observarea aspectelor mai grosolane. Cu privire la acest aspect mai grosolan al observării, deosebirile cele mai mari faţă de forma primitivă apar abia în vremurile care se află mult înaintea timpurilor istorice. Dar dacă pătrundem în aspectele mai fine, care, oricum, se ascund privirii exterioare, ceea ce am spus nu mai este valabil; atunci trebuie să spunem: Între organismul unui om al civilizaţiei actuale şi organismul unui vechi egiptean sau chiar al unui vechi grec sau roman există o diferenţă semnificativă, importantă. Chiar dacă schimbarea s-a petrecut în mod treptat în timpurile istorice, ea a avut loc totuşi la nivelul tuturor modelărilor mai fine ale organsmului uman. Şi ceea ce s-a petrecut aici a atins un apogeu, un punct culminant la mijlocul secolului al XIX-lea. Oricât ar suna de paradoxal, privitor la formarea sa interioară, cu referire la ceea ce poate deveni organismul uman, omul a fost desăvârşit pe la mijlocul secolului al XIX-lea, iar începând din acea perioadă s-a manifestat din nou un fel de decadenţă, şi anume organele cele mai deplin formate au fost acelea care au servit drept organe fizice activităţii raţionale.

Ceea ce noi numim raţiunea umană, intelectul uman, are nevoie de organe fizice. Aceste organe au fost mult mai puţin dezvoltate în timpurile vechi decât erau la mijlocul secolului al XIX-lea. Lucrurile stăteau întru totul astfel, încât ceea ce admirăm, de exemplu, la greci, chiar şi la greci atât de desăvârşiţi cum sunt Platon sau Aristotel, se bazează pe faptul că aceştia nu aveau organe de gândire atât de perfecte, în sens pur fizic, cum le au oamenii secolului al XIX-lea. Cine are asemenea predispoziţii poate spune: Să-i mulţumim lui Dumnezeu că oamenii epocii greceşti nu aveau organe de gândire atât de desăvârşite ca oamenii secolului al XIX-lea! – Dacă însă eşti un om care judecă la rece secolul al XIX-lea şi dacă vrei să-ţi păstrezi lucidictatea, poţi spune: Grecii erau nişte copii, ei nu aveau încă acele organe de gândire perfecte pe care le are omul secolului al XIX-lea şi din această cauză trebuie să priveşti cu oarecare indulgenţă la ce au produs Platon şi Aristotel. – Profesorii gimnaziali fac adeseori acest lucru, simţind că se află la un nivel deosebit de înalt în critica pe care-o fac lui Platon şi Aristotel. Dar ceea ce am spus eu va fi pe deplin înţeles numai atunci când ai făcut cunoştinţă cu oameni care au până la un anumit grad o capacitate de clarvedere, ceea ce se poate numi, în cel mai bun sens al cuvântului, un fel de conştienţă clarvăzătoare.

La oameni care au în prezent o astfel de conştienţă clarvăzătoare, prezenţa acestei conştienţe poate avea la bază – cei care, în acest auditoriu, ar avea o astfel de conştienţă clarvăzătoare pot să-mi ierte prezentarea acestui adevăr – tocmai alcătuirea defectuoasă, incompletă a organelor gândirii raţionale. Este întru totul un fenomen obişnuit faptul că putem întâlni în cadrul lumii noastre actuale oameni cu o anumită conştienţă clarvăzătoare care, de fapt, au extraordinar de puţin din ceea ce putem numi în prezent înţelegere ştiinţifică. Şi pe cât este de adevărat aceasta, tot atât de adevărat este şi faptul că astfel de oameni clarvăzători pot ajunge ei înșiși prin cunoaşterea lor la anumite lucruri, pe care să le producă, constate sau să le relateze, și că în aceste relatări trăiesc gânduri mult mai inteligente decât gândurile acelor oameni care, fără a dezvolta aptitudini clarvăzătoare, lucrează cu cele mai bune unelte ale raţiunii. Se poate întâmpla ca, în prezent, persoane proaste din punctul de vedere al ştiinţei de azi – scuzaţi-mi expresia –, persoane proaste dar clarvăzătoare, să producă gânduri prin care ele nu devin mai inteligente, dar care sunt mai inteligente decât gândurile oamenilor de ştiinţă cei mai proeminenţi din prezent. Acest fapt este deja curent. Pe ce se bazează el? Se bazează pe faptul că astfel de persoane clarvăzătoare nu au nevoie să supună efortului ceva din organele de gândire pentru a ajunge la aceste gânduri. Ele creează din lumea spirituală imaginile corespunzătoare, și acolo în ele gândurile sunt deja prezente, sunt în stare finită, în timp ce ceilalţi oameni, care nu sunt clarvăzători şi pot numai gândi, trebuie să-şi modeleze organele de gândire pentru formarea gândurilor lor. Schematic, lucrurile s-ar prezenta după cum urmează. Să acceptăm că astfel de persoane clarvăzătoare aduc în tot felul de imagini ceva din lumea spirituală; acesta (vezi desenul, roşu) ar fi un asemenea lucru adus de astfel de persoane din lumea spirituală. Dar înăuntru există gânduri, înăuntru se află o reţea de gânduri. Acest lucru persoanele respective nu-l gândesc, ci îl văd, ele îl aduc din lumea spirituală; ele nu au nevoie să supună efortului organe de gândire.

desen

plansa 1   Planşa 1
[măreşte imaginea]

Să privim acum spre un alt om, care nu este înzestrat cu clarvedere, ci care poate gândi, la care nu există nimic din zona roşie; pe aceasta el nu o poate aduce în existenţă. El nu aduce nimic nici din lumea spirituală a acestui schelet de gânduri (vezi desenul din stânga), dar îşi forţează organele de gândire şi aduce în lume acest schelet de gânduri (vezi desenul din dreapta).

Dacă observi în prezent oamenii, poţi constata pretutindeni

existenţa diferenţelor dintre aceste două extreme. Pentru cel care nu şi-a cultivat capacitatea de clarvedere este foarte greu să discearnă dacă celălalt este cu adevărat deştept, în sensul că gândeşte cu organele de gândire raţională, sau dacă nu gândeşte deloc cu organele sale de gândire raţională, că îşi creează ceva în conştienţă, şi că la el se dezvoltă numai ceea ce este imaginativ, dar atât de slab încât nu-l observă nici el însuşi. Şi astfel există în prezent oameni care produc gânduri foarte deştepte, dar care nu trebuie să fie ei deştepţi, în timp ce alţii produc gânduri foarte deştepte, dar nu au nicio relaţie specială cu vreo lume spirituală oarecare. Instruirea cu privire la aceste deosebiri reprezintă o sarcină psihologică importantă în vremea noastră şi furnizează baza pentru o cunoaştere temeinică a oamenilor. Dacă acceptaţi această explicaţie, nu vi se va mai părea atât de neînţeles că cercetării empirice suprasensibile i se dezvăluie faptul că la mijlocul secolului al XIX-lea organismul uman avea, la marea majoritate a oamenilor, organele de gândire cele mai perfecte. Niciodată nu se gândise în mod exclusiv atât de mult ca la mijlocul secolului al XIX-lea şi atât de puţin deştept ca în acel timp.

Priviţi retrospectiv – numai că oamenii nu fac acest lucru în prezent – la anii ’20 sau chiar înainte de anii ’20 ai secolului al XIX-lea şi vedeţi ce se crea atunci în plan ştiinţific; veţi constata că acele produse aveau o cu totul altă rezonanţă, în ele nu trăia încă acea gândire dependentă de organele fizice de gândire ca mai târziu, ca să nu mai vorbim de scrieri ca cele pe care le-au dat Herder sau Goethe şi Schiller. În acestea mai trăiesc concepţii grandioase. Faptul că aceste lucruri nu sunt crezute, iar comentariile de azi vorbesc ca şi cum nu acesta ar fi cazul, nu intră în discuţie. Căci cei care scriu aceste comentarii şi care cred că-i înţeleg pe Goethe, Herder şi Schiller, în fapt, nu-i înţeleg şi nu văd la ei lucrurile cele mai semnificative.

Este important că la mijlocul secolului al XIX-lea organismul uman ajunsese într-o anumită măsură la o culme cu privire la forma sa fizică, la un vârf, şi că de atunci el regresează – într-un anumit mod pentru înţelegerea raţională a lumii –, şi chiar rapid.

De acest lucru se leagă însă desăvârşirea materialismului la mijlocul secolului al XIX-lea. Căci ce este, de fapt, organismul uman? El este o copie fidelă a componentei spiritual-sufleteşti a omului. Nu trebuie să ne mirăm că unora, care nu pot pătrunde la nivelul spiritual-sufletesc, acest organism uman le apare în structura sa ca fiind explicaţia întregului om. Mai ales când se ia în considerare organizarea capului, iar în cap organizarea nervilor, acest lucru iese puternic în evidență.

De curând, am menţionat la Stuttgart, în cadrul conferinţelor mele [ Nota 1 ], o întâmplare care este cu adevărat potrivită pentru a arunca o lumină asupra acestui lucru. La începutul secolului al XX-lea, la o adunare a asociaţiei Giordano Bruno din Berlin, a vorbit un om – ceea ce eu numesc un materialist solid –, un om foarte informat, care cunoştea structura creierului atât de bine cum poate fi înţeleasă cu adevărat numai când ai studiat-o în mod conştiincios; el era unul dintre acei oameni care văd în analiza structurii creierului deja întreaga ştiinţă a sufletului, şi care spun: Trebuie să ştii cum lucrează creierul; numai atunci cunoşti sufletul, descrii sufletul. – A fost interesant; el a desenat în culori pe tablă aceste diferite părţi ale creierului, aşadar, cordoanele de legătură etc., şi a furnizat acea minunată imagine pe care o obţii când urmăreşti din exterior această structură umană a creierului. Şi era convins că odată cu descrierea acestei structuri a creierului a dat ceva care este ştiinţa sufletului. După ce şi-a terminat expunerea, s-a ridicat un filosof tenace, un adept al lui Herbart [ Nota 2 ]. Acest herbartian a spus: Eu trebuie să mă declar, natural, cu toată hotărârea, împotriva părerilor pe care le-a expus acest om, cum că s-ar cunoaşte deja ştiinţa sufletului dacă explici structura creierului; dar faţă de desenul pe care l-a făcut nu trebuie să iau atitudine, acest desen corespunde destul de bine şi cu părerea mea herbartiană că reprezentările se asociază între ele, că de la o reprezentare la alta merg anumite cordoane de legătură de natură pur sufletească. Şi el a mai adăugat că ar putea foarte bine, ca herbartian, să facă acelaşi desen, numai că la el diferitele cercuri etc. nu ar reprezenta părţi ale creierului, ci complexe de reprezentare. Dar desenul ar rămâne exact la fel!

Vedeţi dumneavoastră, este foarte interesant! Dacă se ajunge la implementarea lucrului în realitate, oamenii sunt de păreri total opuse; când realizează reprezentări ale aceluiaşi lucru, ei trebuie să facă, de fapt, aceleaşi desene, deşi unul este în întregime filosof herbartian, celălalt un solid fiziolog materialist.

Pe ce se bazează aceasta? Pe faptul că în realitate lucrurile stau astfel: avem fiinţa spritual-sufletească pe care o purtăm în noi. Această fiinţă spiritual-sufletească este creatorul întregii forme a organismului nostru. Şi nu trebuie să ne mirăm că acolo unde organismul nostru are partea sa cea mai desăvârşită, în sistemul nervos al creierului, copia pe care entitatea spiritual-sufletească o scoate în afară arată perfect asemănător cu această fiinţă spiritual-sufletească. În realitate, lucrurile stau astfel încât acolo unde omul este cel mai mult om, dacă mă pot exprima în acest fel, în structura sa nervoasă, el este o copie fidelă a spiritual-sufletescului său, astfel încât cel ce se mulţumeşte cu copia, cel care vrea să aibă în faţa sa, înainte de orice, ceva sensibil şi este mulțumit cu copia vede, în fapt, în copie acelaşi lucru care se percepe şi în plan spiritual-sufletesc. Şi întrucât nu are o cerinţă pentru spiritualul-sufletesc, întrucât într-o oarecare măsură vrea numai copia, el se agaţă de structura creierului. Şi pentru că această construcţie a creierului se prezenta atât de desăvârşit cercetătorului la mijlocul secolului al XIX-lea, era cât se poate de la îndemână, dacă se are în vedere predispoziţia de atunci a omului, elaborarea materialismului teoretic.

Ce este, de fapt, omul? Dacă observăm omul ca atare – îl voi prezenta aici schematic şi avem în vedere apoi construcţia creierului, constatăm în primul rând că el este o fiinţă tripartită, aşa cum ştim: omul-membre, omul ritmic şi omul neurosenzorial. Dacă privim omul neurosenzorial, avem în faţa noastră partea cea mai desăvârşită, ca să spunem aşa, partea cea mai omenească. În această cea mai omenească parte se oglindeşte lumea exterioară (vezi desenul, roşu).Vreau să sugerez această oglindire prin aceea că reprezint, de exemplu, percepţiile prin ochi. Aş putea reprezenta şi percepţiile prin urechi etc. Lumea exterioară se oglindeşte, aşadar, în om, astfel încât avem în faţa noastră construcţia acestui om şi oglindirea lumii exterioare în el. Atât timp cât abordăm omul în acest fel nici nu putem face altfel, chiar dacă trecem dincolo de reprezentările uneori grosolane ale materialismului, decât să interpretăm omul în mod materialist. Căci, pe de o parte, avem structura omului. Putem urmări această construcţie în toate structurile sale tisulare cele mai fine şi obţinem, cu cât mai mult urcăm spre sistemul cap, o imagine fidelă a spiritual-sufletescului. Apoi putem să urmărim, mai departe, ce se oglindeşte în om din lumea exterioară. Aceasta însă este imagine pură. Avem realitatea omului, pe care o putem urmări până în structurile ei cele mai fine, şi avem imaginea lumii.

desen
plansa 2   Planşa 2

[măreşte imaginea]

Să reţinem aceasta: avem realitatea omului în structura organismului său şi avem ceea ce se oglindeşte în om. Aceasta este ce se prezintă mai întâi observării sensibile exterioare. Acestei observări sensibile exterioare i se înfăţişează, aşadar, următorul lucru: când moare, întreaga structură a omului se descompune. În afară de aceasta i se înfăţişează imaginile lumii exterioare. Dacă spargeţi oglinda, nu se mai poate oglindi nimic; deci şi imaginile dispar când omul trece prin moarte. Nu este, aşadar, firesc faptul că observării exterioare fizic-sensibile nu i se înfăţişează nimic altceva decât ceea ce tocmai am menţionat? – că atunci trebuie spus: Odată cu moartea, structura fizică a omului se descompune. – Mai devreme aceasta oglindea lumea exterioară. Ceea ce poartă omul în suflet este imagine în oglindă; aceasta însă trece. Materialismul secolului al XIX-lea pur și simplu a prezentat acest fapt. El trebuia să-l prezinte, pentru că în definitiv nu ştia nimic despre altceva. Acum, lucrurile deja se schimbă când intri puțin în însăşi viaţa spirituală şi sufletească a omului. Aici însă pășim într-un domeniu în care observaţia fizic-sensibilă nu mai poate pătrunde.

Să evidenţiem o serie de fapte evidente ale sufletului, seria simplă de fapte care ne este dată prin aceea că stăm ca observatori în faţa lumii exterioare. Noi observăm lucrurile, le percepem, apoi le avem ca reprezentări în noi. Dar avem şi o memorie, o capacitate de a ne aminti. Ceea ce vieţuim în legătură cu lumea exterioară putem reactualiza în imagini din adâncurile fiinţei noastre. Noi ştim ce importanţă are această amintire pentru om. Să ne oprim mai întâi la această serie de fapte. Aveți în vedere aceste două trăiri interioare: vedeţi prin ochi lumea exterioară, o auziţi cu urechile, o percepeţi şi altfel cu simţurile dumneavoastră. Vă aflaţi într-o preocupare sufletească prezentă. Aceasta trece în viaţa dumneavoastră de reprezentări. Ceea ce aţi trăit azi puteţi să scoateţi la iveală după câteva zile din străfundurile sufletului dumneavoastră, ca imagini. Într-un mod oarecare, ceva trece în dumneavoastră, scoateţi la iveală din nou în afară. Este uşor de recunoscut că ceea ce pătrunde în suflet trebuie să-şi aibă originea în lumea exterioară.

Eu nu vreau să mă refer acum la altceva decât la starea pură, evidentă, la faptul că ceea ce este amintit în acest fel trebuie să provină din lumea exterioară. Căci dacă aţi văzut un obiect roşu oarecare vă amintiţi din nou obiectul roşu, şi ce vi s-a evidenţiat este imaginea obiectului roşu, care urcă din nou în dumneavoastră. Aşadar, este ceva ce lumea exterioară a imprimat în dumneavoastră, a imprimat mai profund decât atunci când numai reprezentându-vă nemijlocit activaţi în lumea exterioară. Acum imaginaţi-vă: treceţi pe lângă ceva, îl observaţi, sunteţi, aşadar, într-o activitate sufletească actuală faţă de obiectul observat. Îl părăsiţi; după câteva zile aveţi prilejul de a scoate din adâncul fiinţei dumneavoastră imaginile celor observate, ele sunt din nou aici; sunt mai palide, desigur, dar sunt aici, ele sunt în om. Dar ce s-a întâmplat între timp?

Acum, vă rog, reţineţi cele ce v-am spus şi comparaţi acest joc special de reprezentări perceptive actuale şi de reprezentări-amintiri cu ceea ce cunoaşteţi bine ca fiind imagine a visului. Veţi putea observa uşor cum capacitatea de rememorare este legată de visare. Reprezentările de vis trebuie să nu fie prea confuze; atunci veţi vedea cum ele se leagă de reprezentări de amintiri, cum există, aşadar, o înrudire între visare şi ceea ce trece aici din reprezentările vii în amintire.

Dar acum luaţi în considerare altceva. Omul trebuie să fie perfect sănătos organic dacă vrea să suporte corect visarea. Aparţine visării să fii organic deplin stăpân pe tine, să poată surveni mereu momentul în care poţi să spui: Acesta a fost un vis. – Ceva trebuie să nu fie în ordine, dacă cineva nu ar ajunge la momentul în care să poată reflecta pe deplin: Acesta a fost un vis. Au existat oameni care au visat că li s-a tăiat capul. Acum gandiţi-vă, dacă ulterior aceşti oameni nu ar putea face deosebirea între această decapitare din vis şi adevărata decapitare, ei ar crede că au fost cu adevărat decapitaţi şi ar trăi totuşi mai departe, gândiţi-vă cât de puţin ar putea aceşti oameni să perceapă lucrurile prin diferenţiere fără a deveni confuzi. Ei ar trebui să aibă permanent în cap trăirea: Eu am suferit o decapitare. – Şi dacă ar trebui să plece de la premisa că trebuie să creadă acest lucru, se poate presupune aproximativ ce fel de vorbe ar rosti buzele lor. Aşadar, este necesar ca omul să aibă mereu posibilitatea să se controleze, astfel încât să poată deosebi visele de situaţia de a-fi-înfipt-în-realitate cu reprezentările sale. Dar există şi oameni care nu pot face acest lucru. Există oameni care trăiesc tot felul de halucinaţii, de lucruri vizionare etc. şi le iau drept realităţi. Aceştia nu pot face deosebirea, nu se pot controla suficient. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că la aceşti oameni ceea ce trăieşte în vis are o influenţă asupra organizării lor, că organismul lor este adaptat la reprezentarea de vis. Undeva, ei au ceva incomplet dezvoltat în sistemul lor nervos, care ar trebui să fie pe deplin format; din această cauză, în ei este activ visul, acesta acţionează în ei.

Aşadar, când cineva nu poate face deosebire între reprezentările sale de vis şi adevărurile trăite de el, aceasta înseamnă că forţa de vis acţionează în el în mod organizator. De îndată ce visul ar pune stăpânire pe creierul nostru am privi întreaga lume ca fiind vis. Cel care ar putea aborda un astfel de fapt la valoarea sa deplină ar ajunge treptat la probleme până la care ştiinţa noastră obişnuită nu vrea să se ridice pentru că-i lipseşte curajul necesar; el ar ajunge să recunoască faptul că în ceea ce acţionează în viaţa de vis se află acelaşi lucru care există în forţa noastră de organizare, care este forţă de creştere, forţă de vitalizare. Numai prin faptul că organismul este astfel consolidat, că este în sine atât de consolidat, că are structuri atât de solide, că rezistă în faţa visului obişnuit, numai prin aceasta forţa viselor obişnuite nu are puterea de a desface structura omului, şi acesta poate face deosebirea dintre trărea din vis şi trăirea adevărului.

Dar când copilul creşte, devenind tot mai mare, în el există o forţă. Este aceeaşi forţă care există şi în somn. Şi când acţionează în corp această forţă care este în vis, creşti prin ea. Nici nu trebuie să mergi atât de departe să observi creşterea. Când mănânci, de exemplu, zilnic, şi digeri în tine cele ingerate, dispersându-le în întregul organism, aceasta se realizează prin forţa care acţionează în vis. Din această cauză, dacă ceva nu este în regulă în organism, acest ceva se leagă şi de vise anormale. Este aceeaşi forţă care, privită din exterior, acţionează în viaţa de vis, şi care interior acţionează în noi chiar până în forţele de digestie.

Astfel putem spune: Dacă percepem în mod corect viaţa omului, conştientizăm forţa de vis activă din organisml său. Şi în timp ce eu descriu această forţă de vis activă păşesc, de fapt, în această redare, pe aceleaşi căi pe care trebuie să le urmez când descriu corpul eteric uman.

Gândiţi-vă că cineva ar putea întrevedea tot ceea ce creşte în om începând de la stadiul de copil, ceea ce activează digestia, ceea ce acţionează pentru a menţine întregul organsim în activitate, gândiţi-vă că aş putea lua acest întreg sistem de forţe, să-l extrag din om şi să-l plasez în faţa sa; atunci aş avea corpul eteric în faţa omului. Acest corp eteric, aşadar acest corp care se revelează numai în neregularităţi în vis, a fost în sine mult mai modelat înainte de secolul al XIX-lea, la care m-am referit. El a devenit tot mai slab în structura sa. În schimb, corpul său fizic a devenit din ce în ce mai puternic. Corpul eteric poate să-şi reprezinte în imagini, el poate avea imaginaţiuni asemănătoare visului, dar nu poate gândi. Şi de îndată ce într-un om oarecare al prezentului acest corp eteric începe să fie deosebit de activ, el devine ceea ce am spus mai înainte, devine puțin clarvăzător; dar atunci poate gândi mai puţin, căci pentru a gândi are nevoie tocmai de corpul fizic.

Din această cauză nu este de mirare că oamenii care în secolul al XIX-lea aveau sentimentul că pot gândi deosebit de bine erau de fapt împinşi spre materialism. Cu alte cuvinte, ceea ce-i ajuta cel mai mult să gândească era corpul fizic. Dar tocmai de această gândire fizică se leagă modul special de memorie care a fost dezvoltată în secolul al XIX-lea; ea este o memorie cât se poate de puţin imagistică, care se cantonează cât se poate de mult în abstracţiuni.

Un astfel de fenomen este interesant. Am pomenit adeseori de antropologul criminalist Moritz Benedikt [ Nota 3 ]; aş vrea să amintesc şi azi o trăire interesantă pe care el însuşi o povesteşte în ale sale Amintiri din viață. El trebuia să ţină o cuvântare la o adunare a cercetătorilor naturalişti şi povesteşte că s-a pregătit pentru această cuvântare douăzeci şi două de nopţi, timp în care n-a dormit deloc. A pregătit cuvântarea timp de douăzeci şi două de nopţi, după care în ultima zi înainte de adunare şi-a făcut apariţia la el un jurnalist care trebuia să publice această cuvântare. Benedikt i-a dictat-o, deoarece nu scrisese cuvântarea, povesteşte el, o imprimase numai în memoria sa. Aşadar, i-a dictat jurnalistului cuvântarea şi apoi a ţinut-o la adunarea cercetătorilor naturalişti. Ceea ce jurnalistul a publicat după dictare corespundea cuvânt cu cuvânt cu ceea ce a prezentat apoi Benedikt adunării cercetătorilor naturalişti. – Trebuie să spun că eu admir în mod deosebit aşa ceva! Căci întotdeauna admiri ceea ce nu eşti în stare să faci tu însuţi. Acesta este un fenomen foarte interesant. Omul a lucrat la această conferinţă douăzeci şi două de nopţi pentru a încorpora oraganismului său ceea ce a pregătit, astfel încât el nu ar fi putut spune o frază, în succesiunea cuvintelor, altfel decât se afla ea imprimată în organismul său, atât era de bine fixată acolo.

Aşa ceva este posibil numai dacă poţi să imprimi organismului fizic textul ce se structurează treptat. Ceea ce gândeşti se impregnează în organismul fizic tot atât de solid cum forţa naturală construieşte sistemul osos. Atunci, întregul text se află în organismul fizic ca un schelet. Memoria este de obicei legată de corpul eteric, dar în acest caz corpul eteric s-a imprimat în întregime în corpul fizic. Aşa cum are în sine oasele sale, întregul organism fizic conţine ceva care se află aici ca un schelet al acestei cuvântări. Apoi se poate face ce a făcut profesorul Benedikt. Aşa ceva este posibil numai când organismul fizic este astfel alcătuit în structura sa nervoasă încât să poată prelua fără rezistenţă ceea ce se introduce în el în mod treptat; acesta a trebuit să fie introdus, printr-o lucrare, timp de douăzeci şi două de zile, respectiv de nopţi, la rând.

Nu trebuie să te miri că cineva care construieşte în acest fel în corpul său fizic capătă sentimentul că acest corp este singurul care lucrează în om. – Și viaţa omului se transformă treptat, în aşa fel încât totul se prelucra în corpul fizic, din care cauză şi ajungea la credinţa: Corpul fizic este totul în organismul uman. Eu nu cred că un alt timp decât cel în care se pune un preţ atât de mare pe corpul fizic ar fi putut ajunge la o invenţie atât de grotescă iertaţi-mi expresia – cum este stenografia. Căci pe vremea când nu exista încă stenografia nu s-ar fi pus atâta preţ pe cuvânt, pe succesiunea de cuvinte şi pe acţiunea de a imprima atât de precis cuvintele. Acest lucru nu îl poate face decât imprimarea în corpul fizic. Aşadar, numai preferinţa pentru imprimarea în corpul fizic determină înclinaţia pentru păstrarea cuvântului impregnat, de a nu păstra ceva aflat cât de cât la un nivel mai înalt. Aici stenografia nu ar avea nimic de făcut, dacă s-ar urmări menţinerea acelor forme care se manifestă în corpul eteric. Era necesară tendinţa materialistă pentru a se inventa ceva așa grotesc cum este stenografia.

Acest aspect ar trebui să fie adăugat doar explicativ la ceea ce vreau să ajute la problema: înţelegerea apariţiei materialismului în secolul al XIX-lea. Omenirea ajunsese la o anumită formă de structurare care înclina la o impregnare a spiritual-sufletescului în organismul fizic. Ceea ce am spus, dumneavoastră trebuie s-o luaţi ca pe o interpretare şi nu ca pe o critică a stenografiei. Eu nu vreau ca stenografia să fie desfiinţată. Niciodată nu este aceasta tendinţa care se află la baza unor astfel de caracterizări. Căci trebuie să ne fie foarte clar: Prin faptul că înţelegem ceva nu înseamnă că vrem neapărat să-l şi desfiinţăm imediat! Există multe lucruri în lume care sunt necesare vieţii, care însă nu pot nici servi la orice – nu vreau să dezvolt acum această temă –, pe care trebuie totuşi să le înțelegem și în necesitatea lor. Dar noi trăim, mereu trebuie să subliniez acest lucru, într-o vreme în care este necesar să pătrundem mai adânc atât în evoluţia naturii cât şi în evoluţia culturii, de a ne putea întreba: De unde vine un fenomen sau altul? – Căci cu simpla condamnare certăreață şi cu criticarea nu se face nimic; trebuie înţelese cu adevărat toate lucrurile din lume.

Aş vrea să rezum cele prezentate azi, în sensul că evoluţia omenirii ne indică faptul că perfecţionarea structurii corpului fizic la mijlocul secolului al XIX-lea a atins o culme care acum regresează şi că de această perfecţionare este legat avântul concepţiei materialiste despre lume. În zilele următoare voi mai avea de spus câte ceva despre aceste aspecte, plecând de la diferite puncte de vedere. Azi am vrut să aduc în faţa dumneavoastră ceea ce tocmai am rezumat acum.