Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PERSPECTIVE ALE EVOLUŢIEI UMANITĂȚII

GA 204


CONFERINŢA a II-a

Dornach, 3 aprilie 1921

Menționez în mod expres că această conferinţă de astăzi nu face parte din seria întrunirilor din cadrul cursului [ Nota 4 ], ci trebuie să se asocieze într-o anumită privinţă cu ceea ce am prezentat ieri seară. Ieri a fost vorba să ne uităm la acea modelare specială a evoluţiei istorice a umanităţii care se situează la mijlocul secolului al XIX-lea şi încă şi în a doua jumătate a acestuia, a impulsului evolutiv al materialismului. Am spus că atenţia noastră trebuie să fie îndreptată, în timpul acestor observaţii, nu atât de mult asupra materialismului în general, ceea ce necesită alte puncte de vedere, cât în special asupra materialismului teoretic, a materialismului ca o concepţie despre lume. Şi am atras atenţia asupra faptului că este necesar să luăm o atitudine suficient de critică împotriva acestui materialism, dar, din altă perspectivă, trebuie spus că acesta a fost o fază de evoluţie necesară a istoriei umanităţii, că nu ne este permis să vorbim numai în sensul că materialismul ar trebui respins, că el ar fi o rătăcire umană, ci el trebuie să fie înțeles. Aceste două aspecte nu se exclud. Şi tocmai la o astfel de abordare este important să se extindă, mai mult decât se obişnuieşte, domeniul acelor reprezentări care se referă la rătăcire şi adevăr. Se vorbeşte curent în sensul că te poţi înşela în viaţa logică de gânduri sau că poţi găsi adevărul în aceasta. Dar nu se vorbeşte despre faptul că în anumite condiţii şi privirea care cade asupra lumii exterioare poate găsi erori în realitatea exterioară. Şi oricât de greu ar fi pentru reprezentarea actuală de a recunoaşte erori în fenomenologia naturală – ceea ce se poate întâmpla şi prin ştiinţa spiritului –, omului actual îi este uşor să găsească în ceea ce îşi face apariţia în cursul devenirii istorice, care are, într-o oarecare măsură, în general, o influenţă în viaţa socială a omenirii, rătăciri reale, rătăciri care nu se vor corectate numai logic, ci care se vor înţelege din condiţiile lor de apariţie.

Eroarea trebuie să fie combătută şi respinsă exclusiv în gândire. Trebuie să ieşi din eroare şi să ajungi la adevăr prin învingerea erorii. Dacă este însă vorba de erori care se găsesc în realitatea faptică, atunci trebuie întotdeauna spus că aceste erori îşi au şi partea lor pozitivă, că ele îşi au valoarea lor pentru evoluţia umanităţii. În acest fel, nu trebuie să condamnăm pur şi simplu într-un mod ipocrit, unilateral, materialismul teoretic al secolului al XIX-lea, ci el trebuie înţeles în importanţa sa pentru întreaga evoluţie a umanităţii. El a constat – şi ceea ce a rămas din el mai constă şi în prezent – în faptul că oamenii s-au dăruit unei cercetări precise, conştiincioase a faptelor materiale exterioare, că într-un anumit sens ei se pierdeau în această lume de fapte şi că apoi, plecând de la această cercetare a lumii faptelor, cu care te obişnuieşti foarte mult, găseşti o concepţie despre lume al cărei scop este să afirme că nu ar exista ca realitate decât această lume a faptelor, că tot ce este spiritual, sufletesc, este un produs rezultat din întâmplările acestei lumi materiale. – Într-o anumită perioadă, a circulat această concepţie despre viaţă şi pericolul ar exista numai dacă ar persista o cramponare rigidă de ea care să influenţeze mai departe evoluţia omenirii, într-un timp în care ar trebui ca alte conţinuturi să se instaleze în conştienţa umană.

Astăzi vrem să analizăm pe ce se bazează, de fapt, acest impuls evolutiv al materialismului teoretic. Ajungem la aceasta dacă ne mai aducem o dată în faţa sufletului, dintr-un anumit punct de vedere, tripartiţia organismului uman. Cu diferite prilejuri am caracterizat această „tripartiţie a organismului uman“ [ Nota 5 ]. Am spus că trebuie să deosebim, în cadrul organismului uman, ceea ce putem defini pentru omul fizic sistemul neurosenzorial; el este concentrat mai ales în capul omului, dar se întinde într-un anumit mod şi în întregul organism uman, pătrunde şi celelalte componente ale acestuia. Apoi, ca o a doua componentă avem sistemul ritmic al omului, al cărui cel mai important aspect ne întâmpină în ritmul respirator şi în cel circulator. În al treilea rând, avem sistemul metabolic al omului, în sens mai larg, de care aparţine şi sistemul total al membrelor. Sistemul membrelor este sistem de mişcare şi orice mişcare a omului este, în fond, o expresie a metabolismului. Când se va putea cerceta o dată mai îndeaproape ce se petrece, de fapt, în metabolism când omul este în mişcare, se va recunoaşte această legătură intimă dintre sistemul uman al membrelor şi sistemul metabolic.

Dacă luăm în vedere aceste trei sisteme ale omului, aflăm deosebirea profund semnificativă care există între cele trei sisteme. Am atras ieri atenţia asupra felului în care doi oameni care aveau concepţii despre viaţă total diferite voiau să clarifice prin aceleaşi desene ceea ce se referă la sistemul uman al capului, dar şi la reprezentarea umană. Am povestit cum mi s-a întâmplat o dată să fiu prezent la o conferinţă ţinută de un materialist extrem. El voia să descrie viaţa sufletească, dar a descris de fapt creierul uman, l-a descris în părţile sale componente, fibrele care leagă aceste componente etc. Prin aceasta a obţinut o imagine; această imagine, pe care a desenat-o pe tablă, nu era pentru el decât expresia a ceea ce se întâmplă în plan fizic-material în creierul uman, dar ea era în acelaşi timp expresia trăirii lui sufleteşti, mai ales a vieţii de reprezentare. Un altul, profesorul herbartist, a vorbit despre reprezentări, despre asocieri ale reprezentărilor, aşadar despre acţiunea unei reprezentări asupra alteia etc., şi a spus că ar putea folosi aceeaşi imagine. – Avem aici de-a face cu ceva total empiric, care este deosebit de interesant. Avem de-a face cu faptul că cineva pentru care viaţa sufletească este, pentru cercetare, ceva real, cel puţin în reprezentările ei – acest lucru trebuie mereu adăugat când este vorba de herbartism – vrea să lămurească prin aceeaşi imagine cum acţionează această viaţă sufletească, la fel cum celălalt, care vrea să reprezinte numai întâmplările din creier, descrie viaţa sufletească.

Ce stă la baza unui astfel de lucru? Realitatea e că, în fapt, creierul omenesc este în forma sa plastică o copie extraordinar de fidelă a ceea ce noi cunoaştem ca fiind viaţa de reprezentare. În plastica creierului uman se exprimă cu adevărat viaţa de reprezentare, într-un mod pe care l-am putea denumi ca fiind adecvat. Dar pentru a putea duce acest gând cu adevărat până la capăt mai este necesar un lucru. Mai este necesar ca ceea ce se numeşte înlănţuiri de reprezentări în psihologia obişnuită şi în psihologia herbartiană, ceea ce ni se prezintă a fi înlănţuiri de reprezentări în judecată, în tragerea de concluzii prin logică etc., să nu existe numai în gânduri, ci să fie lăsat să se desfăşoare în imagine cel puţin în fantezie – chiar şi dacă nu se poate ridica până la imaginaţiuni clarvăzătoare; aşadar, ceea ce este ţesătura logicii, ceea ce este ţesătura a ce ne dă psihologia asupra vieţii de reprezentare să fie lăsat să se desfăşoare în imagine. Dacă ajungem în fapt la acest lucru, adică să modelăm logica şi psihologia în mod pictural-plastic în imagine, rezultă forma umană a creierului, avem figurată o imagine a cărei reprezentare este creierul uman.

Pe ce se bazează aceasta? Pe faptul că acest creier uman, în principal întregul sistem neurosenzorial, este sigiliul unui imaginativ. Şi înveţi să înţelegi deplin construcţia minunată a creierului uman abia când poţi să cercetezi în mod imaginativ. Atunci îţi este dat creierul uman ca imaginaţiune umană concretizată. Cunoaşterea imaginativă ne învaţă să cunoaştem creierul exterior ca fiind imaginaţiune realizată în concret, creierul pe care învăţăm să-l cunoaştem prin fiziologie şi anatomie. Acest lucru este foarte important.

Dar şi un alt fapt este tot atât de important. Să reţinem, pe de o parte: creierul uman este imaginaţiune umană reală. Noi ne naştem cu un creier, chiar dacă nu finisat, dar existând tendinţele de evoluţie a sa; el vrea să se dezvolte în sensul de a deveni lume imaginativă reală, tinde să devină amprenta unei lumi imaginative. Acest lucru este, pentru a spune astfel, ceea ce este finitul creierului nostru, faptul de a fi amprenta unei lumi imaginative. În această amprentă a lumii imaginative noi construim ceea ce este viaţă de reprezentare în timpul pe care-l parcurgem între naştere şi moarte. În acest timp avem trăiri de reprezentare, ne imaginăm, transformăm percepţiile în reprezentări, judecăm etc. Aceasta construim noi în creierul nostru. Ce fel de activitate este aceasta?

Atât timp cât trăim în percepţie directă, atât timp cât suntem în interacţiune cu lumea exterioară, atât timp cât deschidem ochii spre culori şi trăim în coexistenţă cu culorile, atât timp cât ne deschidem organele auzului spre sunete tot atât timp lumea exterioară continuă să trăiască în noi mai departe, pătrunzând prin simţuri ca prin golfuri. Cu viaţa noastră interioară noi îmbrățişăm această lume exterioară. Însă în acea clipă asupra căreia am atras de ieri atenția, în care încetăm această trăire nemijlocită a lumii exterioare, în acea clipă în care întoarcem privirea de la lumea culorilor, în momentul în care lăsăm urechea neatentă la sunetele lumii exterioare, sau când întoarcem aceste simţuri spre altceva, ceea ce are concreteţe – interacţiunea noastră cu lumea exterioară în percepţie – coboară în adâncul sufletelor noastre şi poate fi readus în imagine în amintire. Putem spune: În timpul vieţii dintre naştere şi moarte interrelaţia noastră cu lumea exterioară se desparte în două, în trăirea nemijlocită a lumii exterioare în percepţii şi în reprezentări transformate. Aici ne aflăm, ca să spunem aşa, cu totul dăruiţi, aici încetează activitatea noastră interioară. Apoi însă se continuă această activitate prezentă. Ea se sustrage mai întâi, în mare parte, conştienţei noastre; ea coboară în inconştient, dar poate fi adusă înapoi, în reprezentarea amintită. Cum este ea prezentă în noi?

Aici există un punct în care numai contemplarea nemijlocită, care poate fi dobândită în imaginaţiune, ne poate da explicaţia. Omul care îşi urmăreşte în mod cinstit calea în strădaniile sale ştiinţifice trebuie să recunoască că în clipa în care enigma amintirii se apropie de el nu mai poate face niciun pas. În timp ce ceea ce trăieşte în prezentul nemijlocit este împins în jos, în subconştient, el este răpit conştienţei obişnuite; aici nu poate fi urmărit mai departe. Dacă se lucrează corespunzător în sufletul uman prin acele exerciţii spiritual-sufleteşti de care s-a vorbit adesea în aceste abordări, se ajunge la aceea că nu se mai pierde vederea continuărilor vieţii noastre nemijlocite de percepţie şi de reprezentare, care apoi trece în viaţa de reprezentare posibilă în amintire. Am discutat în mod repetat cum o primă urmare, un prim rezultat al urcării la reprezentări imaginative este acela că vezi ca într-un tablou de viaţă măreţ în faţa ta, în faţa sufletului, evenimentele trăite, începând de la naştere. În timp ce altfel curentul celor trăite curge numai în inconştient, şi diferitele reprezentări care vin în amintire, apar din acest curent inconştient sau subconştient printr-o activitate pe jumătate de vis, pentru cel care a dezvoltat reprezentarea imaginativă este oferită posibilitatea de a cuprinde cu privirea ca într-un tablou curentul celor trăite. Am putea spune că timpul care s-a scurs de la naşterea noastră se prezintă ca însuşi spaţiul. Se vede în contextul formei imaginii ceea ce altminteri este în subconştient. Dacă ridicam în acest mod în vederea nemijlocită ceea ce altfel se furișează în subconştient, atunci putem observa această continuare a experiențelor prezente, nemijlocite de percepere şi de gândire, până la reprezentările de care ne putem aduce aminte; putem urmări ce se petrece în fiinţa umană, să spunem, cu o trăire pe care o avem în viaţa de reprezentare, din momentul în care am pierdut-o pentru reprezentare până la momentul în care ne-o amintim din nou. Se întâmplă încontinuu ceva în acest organism uman de la experiența trăită până la amintire; pentru vederea imaginativă acesta devine vizibil; devine vizibil în imaginaţiuni, dar se dezvăluie acum într-un mod cu totul special.

Gândurile care s-au pierdut întru câtva în inconştient nu pun în mişcare în subconştient o activitate corelată cu impulsul nostru de viaţă, cu impulsul nostru de creştere, ci o activitate corelată cu impulsul nostru de moarte. Acesta este rezultatul important al cunoaşterii imaginative, care apare pe calea pe care azi nu am putut decât s-o sugerez, şi anume că omul nu-şi leagă activitatea sa de amintire, care duce la împrospătarea gândurilor, a experiențelor de reprezentări, a experiențelor de percepţii, de ceea ce ne cheamă la viaţă, ceea ne cheamă la viaţa fizică, ceea ce ne favorizează digestia în viaţa fizică, astfel încât să înlocuim materiile devenite inutilizabile prin altele utilizabile etc. Nu cu acest sistem de viaţă ascendent al omului este corelat ceea ce trimitem în jos, în entitatea umană, ca forţă de amintire, ci este corelat cu ceea ce purtăm, de asemenea, în noi încă de la naştere, cu care ne naştem tot aşa ca şi cu cel prin care trăim şi creştem, este corelat cu ceea ce ne apare apoi comprimat într-un singur moment, pentru întregul organism, în murire.

Moartea ne apare ca o mare enigmă numai atât timp cât nu este văzută în viaţa continuă dintre naştere şi moarte. Dacă îmi este permis să mă exprim în mod paradoxal, noi nu murim numai atunci când murim, noi murim, în fond, în fiecare moment al vieţii noastre fizice. Şi în timp ce în organismul nostru se perfecţionează acea activitate care conduce la amintire ca gândire pe baza memoriei – şi orice cunoaştere în viaţa fizică obişnuită este, în fond, legată de amintire –, în aceeaşi măsură în care se desăvârşeşte această cunoaştere, în aceeaşi măsură noi murim continuu. Este o moarte tăcută care există încontinuu în noi, pornind de la sistemul nostru cefalic, de la organizarea capului nostru. În timp ce desfăşurăm această activitate care se continuă în amintire, noi începem actul muririi. Numai că împotriva acestui act al muririi lucrează forţele de creştere care există în celelalte mădulare ale organismului uman, care copleşesc forţele de murire. În acest fel continuăm toată viaţa. Dacă ar depinde de sistemul capului nostru, de sistemul nostru neurosenzorial, fiecare clipă din viaţă ar fi o clipă a morţii. Ca oameni, noi învingem încontinuu moartea, care se scurge de la capul nostru spre restul organismului. Restul organismului nostru acţionează în sens opus morţii. Şi abia când restul organismului nostru paralizează, fie din cauza vârstei, fie prin altă vătămare, astfel încât acesta nu poate acţiona împotriva forţelor aducătoare de moarte ale capului uman, abia atunci survine pentru întregul organism moartea.

De fapt, în gândirea actuală, în gândirea civilizaţiei actuale lucrăm cu noţiuni care sunt juxtapuse ca blocuri eratice, fără a recunoaşte în mod corespunzător legătura dintre ele. În acest haos de blocuri eratice al lumii noţiunilor şi reprezentărilor noastre trebuie să pătrundă lumina. Pe de o parte, avem cunoaşterea umană, care este legată atât de strâns de capacitatea de amintire. Privim această cunoaştere umană şi nu bănuim, nu presimţim înrudirea sa cu reprezentarea pe care o avem de la moarte. Şi pentru că nu presimţim această înrudire, ne rămâne atât de enigmatic ceea ce altfel s-ar putea dezvălui în viaţă. Noi nu putem lega ceea ce trăim în viaţa cotidiană cu marile momente excepţionale ale trăirilor. Lipsa privirii de ansamblu spirituale a ceea ce se află risipit ca firimituri în lumea noastră de reprezentări determină ca viaţa să devină atât de nepătruns, în ciuda marilor cuceriri ale secolului al XIX-lea.

Să întoarcem acum privirea asupra celui de al doilea sistem, asupra celui de al doilea mădular al organismului uman; este vorba de sistemul ritmic. Acest sistem este de altfel prezent şi în sistemul capului uman. Interiorul capului uman respiră odată cu sistemul respirator. Acesta este deja un fapt fiziologic. Dar respiraţia capului uman este situată cumva mai spre interior, ea se ascunde de sistemul neurosenzorial. Ea este acoperită prin ceea ce pentru sistemul cap reprezintă organizarea principală. Dar capul uman îşi are activitatea sa ritmică ascunsă. Această activitate ritmică ascunsă iese la lumină foarte bine în sistemul pectoral, în activitățile organismului uman, care îşi au punctul lor central în organul respiraţiei şi în inimă. Oricum, dacă privim acest sistem aşa cum ni se prezintă privit din exterior, nu putem vedea în el, în acelaşi mod ca la sistemul capului, ca o imagine plastică, ceea ce există ca o contraparte sufletească a acesteia, şi anume viaţa sentimentelor noastre. Viaţa noastră de sentimente ne apare, desigur, când observăm trăirea sufletească, ca fiind ceva care mai mult sau mai puţin se amestecă unele în altele. În legătură cu reprezentările noastre avem contururi clare. Avem, de asemenea, noţiuni clare şi referitor la asociaţiile reprezentărilor noastre. Dar nu avem în acelaşi fel contururi clare ale detaliilor vieţii noastre de simţire. Acestea se mişcă şi se întrepătrund. Şi nu veţi găsi niciodată un herbartian care să vrea să reprezinte ceea ce el produce ca fiind o copie a vieţii afective printr-un desen asemănător cu cel executat de un anatomist sau de un fiziolog când reprezintă sistemul pulmonar sau pe cel circulator, incluzând inima. Aici găsim că între ceea ce este interior sufletesc şi ceea ce este exterior nu există nicio relaţie. Din această cauză însă nu putem să ne aducem în faţa sufletului, prin cunoaşterea imaginaţiunii, această relaţie dintre viaţa sentimentelor şi sistemul ritmic. Pentru aceasta este necesar ceea ce am caracterizat în scrierile mele ca fiind cunoaşterea inspiraţiei. Acestei cunoaşteri speciale a inspiraţiei i se revelează că viaţa afectivă a omului are o relaţie nemijlocită cu sistemul ritmic, că, la fel cum sistemul neurosenzorial este dedicat vieţii de reprezentare, sistemul ritmic este dedicat vieţii afective a omului. Dar – vorbind oarecum comparativ – sistemul ritmic nu este amprenta în ceară a vieţii afective, aşa cum sistemul creierului este amprenta în ceară a vieţii de reprezentare. Din această cauză, nu putem spune că în sistemul nostru ritmic ne-ar fi dată o copie imaginativă a vieţii afective. Dimpotrivă, trebuie să spunem că ceea ce se formează în noi ca sistem ritmic, ceea ce trăieşte în noi ca viaţă afectivă a luat naştere – făcând cu totul abstracţie de orice cunoaştere umană – prin inspiraţie cosmică. Este inspirat în noi. Activitatea care este exercitată în respiraţie, în circulaţia sangvină, nu este numai ceva care trăieşte în noi, în limitele pielii noastre, ea este un fenomen al lumii, aşa cum reprezintă un fenomen al lumii fulgerul şi tunetul. Noi suntem în legătură cu lumea exterioară prin sistemul nostru ritmic. Aerul care este acum în mine a fost mai înainte în afara mea; aerul care este acum în mine va fi după aceea în afara mea. Este o deşertăciune să crezi că omul trăieşte numai în limitele pielii sale. El trăieşte ca un membru al lumii care se află în jurul său. Şi din această lume este inspirată forma sistemului său ritmic, care se află în cea mai intimă relaţie cu mişcările sale.

Dacă privim acum înapoi la aceasta putem spune: În capul uman avem mai întâi realizarea unei lumi imaginative, apoi, sub ceea ce se realizează ca o lume imaginativă, lumea sistemului ritmic, aşadar o lume inspirată. Despre sistemul nostru ritmic putem spune: Aici este realizată o lume inspirată.

Dar cum stau lucrurile cu sistemul nostru metabolic membre? – Metabolismul aparţine sistemului membre, aşa cum am menţionat mai înainte. Ceea ce ni se oferă în metabolismul omului se află în legătură nemijlocită cu activitatea voliţională umană. Dar această legătură nu se dezvăluie nici cunoaşterii imaginative, nici cunoaşterii inspirate. Ea se dezvăluie abia cunoaşterii intuitive, ceea ce am numit în scrierile mele „cunoaşterea intuitivă“ ; de aici provine dificultatea de a privi ceea ce apare exterior-material în metabolism, ca realizare a unei intuiţii a lumii. Dar acest metabolism este prezent şi în sistemul ritmic. Metabolismul sistemului ritmic se ascunde sub ritmul vieţii, aşa cum ritmul vieţii se ascunde sub activitatea neurosenzorială din capul uman.

În cazul capului uman avem de-a face cu o lume imaginativă realizată, ascunsă, sub aceasta o lume inspirată realizată cu privire la ritmul din cap. Sub aceasta însă există în cap şi metabolismul, aşadar intuitivul realizat, astfel încât noi înţelegem capul uman abia atunci când vedem în el confluenţa imaginativului realizat, a inspiraţiei realizate şi a intuiţiei realizate. În sistemul ritmic uman este suprimat imaginativul, aici există numai realizarea cu această cunoaştere a inspirativului şi intuitivului. Iar în sistemul metabolic este suprimată și inspiraţia, avem de-a face numai cu realizarea unei intuiţii a lumii.

Astfel, purtăm în noi, în acest organism tripartit, mai întâi organizarea capului, o copie a ceea ce năzuim să atingem în cunoaştere, în imaginaţiune, inspiraţie, intuiţie. Dacă vrem să înţelegem capul uman, ar trebui să spunem, de fapt: Dacă avem numai cunoaşterea exterioară obiectivă, care nu este nici măcar imaginaţiune, care nu se ridică până la intuitiv, cu această cunoaştere, care este numai una obiectvă, obţinută în lumea exterioară sensibilă, trebuie să ne oprim în faţa capului uman. Căci capul uman începe să se deschidă în esența sa interioară abia cunoaşterii imaginative, şi în dosul a ceea ce se deschide aici se află ceva mai profund care se deschide inspiraţiei, şi, din nou, în dosul acesteia, ceea ce se deschide cunoaşterii intuitive. Sistemul ritmic nu este încă accesibil nici pentru imaginaţiune, el se deschide abia în cunoaşterea inspirată. Iar cel ce se află ascuns sub el este cel intuitiv. Metabolismul ar trebui să-l găsim ca fiind cu totul ininteligibil în cadrul organismului omenesc. Punctul de vedere corect faţă de metabolismul uman nu poate fi altul decât următorul. Putem spune: Afară observăm metabolismul lumii; încercăm să-l pătrundem cu legile cunoaşterii obiective, şi obţinem prin aceasta o cunoaştere naturală a metabolismului exterior. În acelaşi moment în care acest metabolism exterior se transformă, se metamorfozează în metabolismul nostru interior, el devine cu totul altceva, devine ceva în care trăieşte ceea ce se dăruieşte numai intuiţiei.

Din această cauză ar trebui să spunem: În lumea sensibilă pe care o avem în faţă, lucrul cel mai de neînţeles din tot ce este de neînţeles aparţine de ceea ce fac substanţele pe care le cunoaştem în afară, prin fizică, chimie etc., în organismul nostru. – Ar trebui să se spună: Trebuie să te înalţi la înţelegerea spirituală cea mai înaltă, dacă vrei să cunoşti ce se întâmplă cu substanţele pe care le privim din punctul de vedere al părţii lor exterioare, ce se întâmplă, de fapt, în organismul uman.

Vedem astfel că în organismul nostru sunt active trei feluri de lucruri. În această construcţie a organismului nostru este activ mai întâi ceea ce se deschide cunoaşterii intuitive; acesta construieşte mai întâi organismul din substanţele lumii. În afară de aceasta, în organismul nostru este activ ceea ce se deschide cunoaşterii inspirate; acesta integrează în organismul metabolic sistemul ritmic. În organismul uman este apoi activ ceea ce se deschide înţelegerii imaginative; acesta integrează sistemul nervos. Apoi, când acest organism se instalează prin naştere în lumea fizică exterioară, se dezvoltă ceea ce într-o anumită măsură împlineşte omul şi îl dezvoltă între naştere şi moarte, în timp ce acesta îşi elaborează cunoaşterea obiectivă. Dar noi am văzut referitor la această cunoaştere obiectivă că ea este legată de activitatea de amintire, că ea nu aparţine unei construiri, ci unei deconstruiri. Am văzut cum această cunoaştere este o moarte lentă care pleacă de la cap, astfel încât putem spune: Prin ceea ce ar putea fi înţeles în intuiţie, inspiraţie şi imaginaţiune a fost construit organismul uman, acesta trăieşte într-un mod care nu este accesibil cunoaşterii obiective. Ceea ce însă integrează în el între naştere şi moarte ca fiind cunoaşterea noastră obiectivă îl deconstruieşte, îl distruge. Şi, de fapt, gândim şi reprezentăm în distrugere, atunci când dezvoltăm viaţa de reprezentare, de gândire.

Când înţelegi în ce constă cunoaşterea care este atât de intim legată de capacitatea de a-ţi aminti, nu mai poţi fi materialist. Căci dacă ai vrea să fii materialist ar trebui să-ţi închipui că omul este construit prin forţele sale de creştere, că sunt active acele forţe care preiau substanţele pe care le transportă mai departe la diferitele organe, pentru a realiza în organism, în sens mai larg, digestia; ar trebui să gândeşti în continuare această capacitate care se află în creştere, în digestie, în construcţie etc., şi undeva ea ar trebui să se verse în reprezentare, în gândire, care ajunge la cunoaşterea obiectivă. Dar nu acesta este cazul. Organismul uman se construieşte prin ceva care este accesibil intuiţiei, inspiraţiei, imaginaţiunii. El este construit atunci când a prelucrat în sine aceste forţe. Atunci începe însă involuţia, începe descompunerea. Şi ceea ce determină descompunerea este cunoaşterea dintre naştere şi moarte.

În cunoaşterea obişnuită noi nu construim în cadrul forţelor de construcţie, ci pentru aceasta noi creăm mai întâi în noi, pentru a putea distruge construcţia, bazele unui element continuu al morţii în om. Şi amplasăm cunoaşterea noastră în cadrul acestui element al morţii. În timp ce desfăşurăm reprezentarea, noi nu scormonim în nivelul material, ci predăm ceea ce este material forţelor morţii. Gândirea, cunoaşterea obişnuită nu sunt înrudite cu viaţa care produce lujeri şi lăstari, ci cu moartea. Şi dacă privim la această cunoaştere umană, urcând până la creierul uman, nu găsim în formele naturale ceva analog, ci numai în corpul care se descompune după moarte. Căci ceea ce reprezintă, aş spune, în mod intensiv corpul în descompunere trebuie să se continue neîntrerupt în noi, atunci când cunoaştem obiectiv.

Să privim spre moarte, dacă vrem să înţelegem cunoaşterea. Să nu vedem viaţa în sens materialist, ci să privim spre ceea ce este negarea, abolirea vieţii. Atunci ajungem la o înţelegere a gândirii. Atunci, ceea ce noi numim moarte capătă o cu totul altă semnificaţie, ea capătă o semnificaţie plecând de la viaţă.

Aşa ceva poate fi apreciat şi după fenomene exterioare. Ieri v-am spus că punctul culminant al concepţiei materialiste despre lume s-a atins la mijlocul secolului al XIX-lea sau în ultima treime a acelui secol. Ea vedea în moarte ceva ce trebuie neapărat respins, şi apărea ca având întru câtva o nobleţe în acest mod de a privi moartea care încheie viaţa, pe care voia, de fapt, s-o ia exclusiv în considerare şi pe care dorea s-o vadă sfârşind prin moarte. – Adeseori se priveşte cu oarecare dispreţ la „conştiența populară copilăroasă“. Dar să ne referim la un cuvânt care să exprime conştienţa populară „copilăroasă“. Luaţi cuvântul verwesen (a putrezi, a se descompune – n. tr.), ceea ce se întâmplă după moarte: ver-wesen; prefixul ver semnifică a te mişca spre ceea ce exprimă restul cuvântului; verbrudern (a se înfrăţi) înseamnă a te mişca spre a deveni frate; versammeln (a aduna) îneamnă a te mişca spre colectare. Verwesen nu îneamnă în limbaj popular a desfiinţa, a înceta, ci a te mişca spre interiorul fiinţei (das Wesen = fiinţa – n. tr.). Asemenea alcătuiri de cuvinte legate de o înţelegere spirituală în vremea unei cunoaşteri instinctive au devenit foarte rare. În secolul al XIX-lea nu se mai trăia în ceea ce era pătrunderea spirituală a cuvântului. S-ar putea cita multe exemple de acest fel, care ar arăta că pur şi simplu în vorbirea oamenilor materialismul s-a vieţuit în apogeul său.

Astfel putem înţelege cum, după ce omul a fost construit, aşa cum spuneam ieri, până la o culminare prin forţe care se deschid în inspiraţie, intuiţie şi imaginaţiune, el a ajuns apoi la cea mai înaltă treaptă la jumătatea secolului al XIX-lea, şi cum după aceea a urmat o nouă decadenţă. Putem înţelege că omul s-a îndepărtat întru câtva de forţa de a se înţelege pe sine în mod interior, în timp ce a dezvoltat acele forţe care sunt cel mai înrudite cu moartea ca forţe de cunoaştere, forţele abstractizării. Și aici este locul în care, plecând de la expunerea de azi, se poate trece mai departe spre ceea ce este impulsul esenţial în întreaga evoluţie a umanităţii, a ceea ce se poate numi impulsul de cunoaştere materialist în cadrul istoriei umanităţii.