Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PERSPECTIVE ALE EVOLUŢIEI UMANITĂȚII

GA 204


CONFERINŢA a III-a

Dornach, 9 aprilie 1921

În seara aceasta nu aş dori să continui în mod direct expunerile care formează de obicei obiectul întâlnirilor de sâmbăta şi duminica, ci aş vrea să introduc unele abordări mai intime, legate însă de problemele care au fost discutate în această săptămână, pentru ca prietenii noştri care au venit aici [ Nota 6 ] să poată lua cu ei cât mai mult din ceea ce se află într-o legătură mai strânsă sau mai îndepărtată cu problemele pe care le-am conturat în timpul acestei săptămâni.

Cu referire la fecundarea ştiinţei vorbirii prin ştiinţa spiritului de orientare antroposofică, eu însumi am subliniat felul în care s-a pierdut un mod primordial de simţire faţă de limbă şi cum în locul acestui mod de simţire s-a instalat o predispoziţie pentru abstractizare faţă de lucrurile lumii înconjurătoare. Am subliniat că aceasta reprezintă o importantă forţă evolutivă în istoria umanităţii, că prin Aristotel, aşadar în secolul al IV-lea înaintea calendarului nostru, a apărut ceea ce mai apoi a fost numit logica. Căci afundarea vie în ceea ce este logic a ceea ce acţiona înainte mai mult inconştient şi instinctiv în structura sufletească umană înseamnă tocmai o orientare spre lume într-un sens abstract.

Am spus că în vremurile mai vechi mai era simţit un proces interior concret, care poate fi comparat cu rnaturizarea sexuală a omului. Ceea ce apare la copil când învaţă să vorbească este o metamorfoză, o metamorfoză care ia naştere mai mult spre interior, a procesului care se desfăşoară mai târziu la maturizarea sexuală în om. Şi ceea ce se petrece în interiorul omului în acest proces al învăţării vorbirii avea, pentru omenirea mai veche, postacţiuni pentru întreaga viaţă umană: omul se simţea ca şi cum în el prin cuvânt ajungea să se exprime ceva care trăieşte şi afară, în lucruri, însă acestea nu-l exprimă pentru că într-un anumit sens au amuţit. În răsunetul interior al cuvântului se simţea ceva care corespundea proceselor din exterior. Ce era trăit aici era ceva mult mai plin de conţinut, ceva mult mai apropiat de viaţa omului decât ceea ce se află interior, în prezent, în înţelegerea lumii prin noţiuni abstracte. Dar ceea ce trăia omul aici prin cuvânt aş spune că era mai organic, mai instinctiv, era înclinat mai mult către sufletescul animalic decât este ceea ce se permite să se afle prin înţelegerea conceptual-abstractă a lucrurilor. Ne-am apropiat mai mult de viaţa spirituală prin această înţelegere abstractă. Dar, totodată, omul a fost adus la abstracţiune. Astfel încât, în momentul din istoria mondială în care omul a fost înălţat pentru a afla treptat spiritul, el a suferit totodată în trăirea sa spirituală o diluare – în cazul unor astfel de aspecte te poţi exprima doar sub formă mai mult sau mai puţin imagistică, întrucât limba nu are încă cuvinte corespunzătoare pentru acestea –, şi anume o diluare în abstracţiune.

Acest proces nu s-a petrecut, aşa cum veţi înțelege, la fel la toate popoarele. La popoarele care au fost într-o anumită măsură mai întâi purtătoarele cele mai proeminente ale civilizaţiei el s-a petrecut mai înainte, la altele a rămas în urmă. Şi am putut să spun că popoarele aşezate în centrul Europei se mai aflau încă, în secolul al XI-lea, la un nivel care, comparat cu civilizaţia greacă, ar corespunde civilizaţiei din vremea pe care o putem desemna ca prearistotelică. În centrul Europei, punctul pe care grecii l-au atins prin Aristotel a fost depăşit mult mai târziu. Prin aristotelism, grecii au luat în avans multe lucruri din ceea ce pentru popoarele central-europene şi cele care țin de ele în civilizaţie au devenit actuale, de fapt, abia odată cu prima treime a secolului al XV-lea.

Cu acest progres al oamenilor referitor la înţelegerea limbii şi înţelegerea abstractului se leagă două aspecte. La unul dintre ele m-am referit deja: În timp ce odată cu aristotelismul – care însă a fost numai simptomul pentru o înţelegere generală a lucrului în civilizaţia greacă – viaţa sufletului uman a fost înălțată la abstracţiune, ea a fost înstrăinată de trăirea nemijlocită a cuvântului, a limbii. Şi cu aceasta s-a închis într-o oarecare măsură poarta spre acea desfăşurare a vieţii umane care se află în apropierea naşterii. Omul nu s-a mai regăsit în trăirea sa obişnuită până la acel punct în care ar fi putut vedea în învăţarea vorbirii cum lucrează în el un element spiritual-sufletesc, aşa cum o face şi afară, în lume. Prin aceasta el a fost însă abătut și de la a privi retrospectiv mai în urmă. Etapele următoare ar fi avut ca rezultat ceea ce s-ar putea numi: Legarea spiritului de materia fizic-corporală. Ele ar fi avut drept urmare străvederea preexistenţei, cunoaşterea faptului că spiritual-sufletescul omului are o existenţă în lumi suprasensibile înainte de a se lega de fiinţa corporală care este dată omului în cadrul materiei fizice. În vremurile mai vechi ale evoluţiei umanităţii această cunoaştere nu era prezentă, ce-i drept, în forma conştientă clară, aşa cum vrem s-o obţinem din nou în prezent prin ştiinţa spiritului, ci într-un mod instinctiv; resturile acesteia ne-au rămas în cultura orientală, pentru care luarea în considerare a sufletului uman preexistent este o un lucru de la sine înțeles.

Şi dacă omul este în stare să meargă mai departe, atunci şi ceea ce este mai greu de pătruns cu privirea decât preexistenţa, anume repetarea vieţilor pământeşti, devine o cunoaştere adevărată, o adevărată intuiţie. Această intuiţie a existat în vremuri mai vechi, în orice caz într-un mod instinctiv. Ea s-a păstrat apoi într-o formă mai mult poetică, plină de fantezie în civilizaţiile Orientului, când acestea au intrat în decadenţă, chiar dacă o decadenţă foarte semnificativă, impozantă.

Aşa găsim, dacă privim înapoi spre timpuri mai vechi ale evoluţiei umanității – fără prejudecăţile antropologiei –, un mod de a intui lucrurile care, deşi instinctiv, pătrundea totuşi în probleme. În timp ce omul mai intuia într-o oarecare măsură procesul devenirii vorbirii, el înţelegea ceva din activitatea sufletesc-spiritualului şi în lumea exterioară şi, în timp ce percepea încorporarea spiritual-sufletescului în fizicul-corporal înţelegea ceva din modul în care lumea este străbătută de unduirile şi acţiunile spiritului.

Atât de departe cât se întinde în urmă cunoaşterea grecească, nu mai există decât resturile sărăcăcioase ale acestei cunoaşteri a spiritului păstrate în civilizaţia greacă prin tradiţie. Dacă se merge dincolo de Aristotel, dincolo de Platon, până la filosofii ionieni, găsim la trecerea dintre secolele al V-lea şi al VI-lea ale evoluţiei gândirii greceşti, la Anaxagora [ Nota 7 ], o filosofie care nu poate fi înţeleasă plecând de la premisele actuale. De fapt, filosofii Occidentului ar trebui să-şi spună, dintr-o anumită cunoaştere sănătoasă: Pentru a-l înţelege pe Anaxagora, filosofiei occidentale îi lipsesc premisele; căci ceea ce Anaxagora recunoaşte a fi nous-ul său – într-o formă deja decadentă – merge înapoi, într-o vreme despre care eu am vorbit adineauri, în care încă se mai simțea, în mod revelator, modul în care lumea este străbătută de unduirile şi acţiunile spiritului, şi de felul în care din spiritual coboară spiritual-sufletescul omului pentru a se lega de fizicul-corporal. Aceasta era în vechime o cunoaştere intuitiv-instinctivă. Apoi, ea s-a atenuat până la cunoaşterea care era dată prin vederea instinctivă în procesului vorbirii, care apoi în vremea aristotelismului s-a pierdut tocmai pentru civilizațiile avansate.

Pe când încă se mai privea în acest proces al devenirii vorbirii, în sunetul cuvântului se simțea ceva care era expresia pentru un eveniment obiectiv de afară, din natură. Şi cu aceasta ajung la o deosebire esențială: ceea ce înțelegeau în acest sens ca fiind sufletul lumii aceşti vechi „cunoscători ai vorbirii“, cum i-am putea numi, era gândit a fi ceva ce umple spațiul, şi omul se simțea modelat din acest spiritual-sufletesc care umple spațiul. Dar aceasta era altceva decât ceea ce întâlnim dacă mergem retrospectiv mai departe, dincolo de nous-ul lui Anaxagora. Se ajunge la ceva care ne conduce în preexistența sufletului uman, care nu are de-a face numai cu faptul că sufletul uman acționează şi țese în prezent împreună cu spiritul lumii şi cu sufletul lumii, ci găsim aici că acest suflet uman trăieşte cu spiritul lumii şi cu sufletul lumii în timp.

Aceste aspecte trebuie să le afli printr-o înțelegere interioară, dacă vrei să cunoşti cu adevărat un proces istoric important din evoluția civilizației vest-asiatic-europene. În prezent, de fapt, lipseşte o reprezentare corespunzătoare a structurii spiritului acelei umanități care a trăit în timpul în care a fost fondat creştinismul. Desigur, dacă luăm în vedere structura sufletească general umană din prezent, în configurația ei specială, prin comparație cu formarea culturală megalomană de azi, trebuie să ne reprezentăm marea majoritate a oamenilor vestului asiatic şi ai Europei de atunci ca fiind incultă. Dar din această mare masă a inculților au apărut oameni izolați. Aş vrea să spun că urmaşii vechilor inițiați se evidențiau cu ştiință importantă, care în orice caz nu trăia în suflet în acelaşi fel ca ştiința noastră înțesată cu noțiunile ei abstracte şi din această cauză ajunsă la conştiență deplină. Chiar şi în ştiința cea mai înaltă mai era ceva instinctiv în acea vreme. Dar totodată era dat ceva pătrunzător în această ştiință instinctivă, ceva adânc pătrunzător în lucruri.

Este uimitor ce teamă curioasă au mulți reprezentanți ai confesiunilor tradiționale actuale de faptul că cineva ar putea descoperi că a existat atunci o astfel de ştiință pătrunzătoare, care a ajuns la noțiuni fine, chiar dacă intuite mai mult în imagini instinctive şi exprimate în forme de vorbire pentru a căror înțelegere există în prezent puțină receptivitate. Antroposofia noastră nu trebuie să fie înnoitoare a ceea ce se numeşte gnosa; dar antroposofia noastră este calea pentru a putea privi în esența acestei gnose. Şi aşa cum, în ciuda faptului că antroposofia noastră nu are, în privința surselor ei, nimic în comun cu vechile filosofii indiene, ea poate totuşi pătrunde în ceea ce este grandios, revărsându-se din conținuturile filosofiei Vedanta sau Sankhya sau Yoga, pentru că ea atinge din nou în mod conştient regiunile lumii, care atunci au fost atinse în mod instinctiv, tot aşa antroposofia noastră poate pătrunde şi în esența gnosei. Acea gnosă a fost eradicată de unele secte din primele secole ale creştinismului, astfel încât din punct de vedere istoric există numai foarte puţine informaţii privitoare la gnosă care au fost aduse la cunoştinţa omenirii mai noi, de fapt, numai prin scrierile acelora care au vrut s-o respingă, şi care din această cauză au inclus citate în scrierile lor adverse, în timp ce scrierile originare s-au pierdut; în felul acesta gnosa a ajuns la posteritate numai prin scrierile adversarilor ei, care, bineînţeles, au citat numai ceea ce considerau că este corespunzător deşteptăciunii lor.

Studiaţi arta citatelor la potrivnicii noştri şi veţi obţine o reprezentare a felului în care se poate pătrunde în esenţa unui astfel de lucru când eşti dependent de scrierile adversarilor! Cunoaşterea gnosei a fost limitată – în prezent, istoria exterioară este încă limitată aproape exclusiv la acestea – la scrierile adversarilor gnosei. Reprezentaţi-vă că ar putea fi posibil, în sensul, să spunem, al unui domn von Gleich [ Nota 8 ], ca toate scrierile antroposofice să fie arse – desigur, aceasta i-ar plăcea cel mai mult! – şi ca antroposofia să fie lăsată să parvină posterităţii numai prin informaţiile date de el. Întotdeauna trebuie să materializezi numai ceva care să poată atrage cu adevărat atenţia.

Dar când din aceste motive nu poţi vedea ce a fost în acea vreme, vei greşi, în ciuda tuturor cercetărilor ştiinţifice, chiar dacă sunt făcute cu cele mai bune intenţii, cercetări care se referă la ceva important tocmai pentru înţelegerea creştinismului. Acel lucru, despre care este încă aproape totul de făcut, pentru că ce s-a făcut nu duce nicidecum la ceea ce un impuls de cunoaştere cinstită ar putea numi o cunoaştere adevărată, este noţiunea de Logos, care ne întâmpină în Evanghelia după Ioan, chiar de la începutul ei. Noţiunea de Logos nu poate fi înţeleasă dacă nu se percepe interior dezvoltarea spiritual-sufletească a oamenilor aparţinând civilizației celei mai avansate a acelui timp, şi anume dacă nu se înţelege evoluţia spiritual-sufletească aşa cum a fost direcţionată prin cultura greacă, care a radiat şi spre Asia şi care îşi aruncă umbrele sale în ceea ce ne întâmpină în Evanghelia după Ioan. De noţiunea de Logos nu trebuie să te apropii numai printr-o metodă lexicală oarecare sau filologică exterioară. De noţiunea de Logos te poţi apropia numai dacă studiezi interior evoluţia spiritual-sufletească care este luată în considerare aici, aproximativ din secolul al IV-lea î.Ch. până în secolul al IV-lea d.Ch. Ceea ce s-a întâmplat interior cu omenirea cea mai progresistă şi cu înţelepţii ei cei mai reprezentativi, de fapt, nu a fost încă descris în mod satisfăcător în nicio istorie. Căci aceasta se leagă de dispariţia treptată a înţelegerii pentru învăţarea vorbirii. Celălalt aspect, înţelegerea pentru preexistenţă, s-a păstrat în continuare prin tradiţie până la Origene [ Nota 9 ]; însă străvederea interioară s-a pierdut mult mai devreme decât înţelegerea procesului vorbirii, a răsunetului cuvântului în interiorul omului.

Când luăm în vedere structura spiritual-sufletească a populaţiei Orientului Apropiat şi a celei europene la reprezentanţii înţelepţi cei mai reprezentativi găsim că aici se produce o răsturnare. Ceea ce a existat ca proces unitar în intuiție, răsunetul cuvântului şi în cuvânt fiinţa lumii, se divide într-o privire la noţiunile şi ideile abstracte şi într-o simţire vagă a ceea ce este înghesuit mai mult în subconştient: cuvântul ca atare. Şi ce a rezultat din aceasta? A rezultat pentru viaţa umană sufletească un fapt foarte exact: omul din timpurile mai vechi resimţea în mod nediferenţiat conţinutul cuvântului şi conţinutul ideilor şi noţiunilor conştientului. Acum conţinutul noţiunilor se separă. În primele timpuri s-a mai păstrat ceva din nediferenţierea dintre cuvânt, noţiune şi reprezentare. Se vorbea despre „noţiuni“ şi se vorbea despre „idee“, dar aş spune că poţi încă palpa la Platon faptul că ideea mai era simţită cu conținutul complet, spiritual. În timp ce se vorbea despre idee, în ea mai era păstrat ceva din ceea ce mai înainte se vedea interior în noţiunea nediferenţiată a cuvântului. Era, aşadar, o apropiere de noţiunea pură, dar încă mai era agăţat de această percepere ceva din ceea ce se înţelegea din sunetul cuvântului. Şi în timp ce avea loc acest proces, conţinutul lumii pe care-l concepea în mod spiritual a devenit pentru om ceea ce s-a exprimat mai apoi în noţiunea de Logos. Dispui de noţiunea de Logos numai când ştii că în el se află această orientare spre idee, dar fără o ataşare de vechea noţiune a cuvântului în înțelegerea acestei idei. Şi în timp ce se vorbea despre Logos ca despre ceea ce este creator de lume, nu mai erai conştient în mod clar, ci în mod încețoşat, de faptul că acest spiritual creator de lume are în conţinutul său ceva care era înțeles în timpuri mai vechi prin intuirea cuvântului.

Această nuanţă cu totul specială a trăirii lumii exterioare în Logos trebuie să fie luată în vedere. Aici a trăit o nuanţă cu totul specială de intuire sufletească, intuirea Logosului. Aristotel a prelucrat, apoi a extras din aceasta logica subiectivă printr-o elaborare mai apropiată de abstracţiune. La Platon însă ideea este principiul creator de lume, şi ea este încă străbătută de spiritualitate concretă, pentru că mai are în ea resturile noţiunii vechi a cuvântului, pentru că, în fond, este Logosul, chiar dacă într-o formă estompată.

În felul acesta îți poţi reprezenta faptul că ceea ce a pătruns drept Christos în omul Iisus trebuia să fie desemnat, în concepţiile acelui timp, ca fiind principiul creator al lumii. Pentru aceasta exista o reprezentare, reprezentare care este conţinută chiar în noţiunea de Logos. Noţiunea de Logos era prezentă. Prin noţiunea de Logos se dorea înțelegerea a ceea ce era dat lumii prin povestea lui Iisus Christos. Noţiunea care s-a format din timpuri vechi şi care a preluat o cu totul altă formă a fost folosită pentru a exprima punctul de plecare al creştinismului, astfel încât s-a apelat, atunci, la cea mai înaltă înțelepciune, pentru a înțelege acest Misteriu. Trebuie să te poţi transpune cu totul în acel timp, dar nu în sensul unei priviri exterioare, ci printr-o cuprindere interioară a modului în care oamenii vedeau atunci lumea.

Este un salt mare de la Platon la Aristotel. Dar, pe de altă parte, întregul mod în care este redactată Evanghelia după Ioan ne arată că la baza ei a stat o înțelegere vie a principiului creator al lumii şi, totodată, că cel care a scris Evanghelia după Ioan a fost familiarizat cu noţiunea dispărută a Logosului. Orice traducere a Evangheliei după Ioan este o imposibilitate, dacă nu se pătrunde la geneza noţiunii de Logos. Această noţiune a existat cu adevărat la reprezentanţii cei mai avizaţi ai lumii civilizate între secolele al IV-lea î.Ch. şi al IV-lea d.Ch.

Când a luat naştere creştinismul de stat, după care a fost modelată mai târziu Biserica catolică, a fost atins momentul în care s-a piedut din reprezentarea ideii şi ultima nuanţă a vechiului cuvânt, a vechii noţiuni rostite. În fond, Aristotel nu a făcut nimic altceva decât a desprins logica subiectivă din Logos şi a elaborat teoria acestei logici subiective. Structura spiritului şi a sufletului omenirii a luat însă puţin în considerare ceea ce a fundamentat Aristotel ca fiind logica formală. Dimpotrivă, ea a fost uitată atunci şi a revenit într-o perioadă mai târzie pe calea ocolită a arabilor. Ea a trăit; dar, în afara acestei căi ocolite, aşa cum a trăit prin tradiţie directă, oamenii simţea încă precis faptul că aveau de-a face, pe de o parte, cu logica subiectivă, iar pe de altă parte cu intuirea în Logos a unui principiu cosmic creator al lumii, în care mai exista ceva din ceea ce se înțelesese în vechea reprezentare a răsunării cuvântului în interiorul omului ca o contraimagine a amuţirii cuvântului, a amuţirii Logosului creator al naturii.

Apoi, în cel de al IV-lea secol d.Ch., această nuanţă s-a pierdut din noţiunea de Logos. Ea nu mai poate fi găsită, dispare. Ea se mai menţine cel mult la unii gânditori izolaţi, cercetători mistici. Ea dispare din conştienţa generală chiar şi a Părinţilor şi a învățătorilor reprezentativi ai Bisericii. Iar ce apare apoi ca o concepţie despre lume foarte cuprinzătoare, ideal spiritualizată, ca la Scotus Erigena [ Nota 10 ], în aceasta nu mai există vechea noţiune de Logos, chiar dacă este folosit cuvântul. Vechea noţiune de Logos este în întregime filtrată, până la o noţiune de idee abstractă. Iar acum principiul cosmic creator este conceput nu prin vechea noţiune de Logos, ci prin noţiunea de idee, sublimată sau filtrată. Aceasta este ceea ce a apărut în scrierea lui Scotus despre divizarea naturii [ Nota 11 ], dar care, în fond, dispăruse deja în întregime din conştienţă: această a-nu-mai-avea noțiunea de Logos, această transformare a noţiunii de Logos în noţiunea de idee.

La omenirea europeană, despre care am spus că şi-a păstrat pentru un timp o evoluție mai veche, exista necesitatea de a merge înapoi, chiar şi dincolo de vremea în care acţionase noţiunea de Logos în deplina sa prospeţime. Dar se mergea înapoi într o formă abstractă. Şi acest mers înapoi într-o formă abstractă se făcea chiar dogmatic. La cel de al optulea Conciliu ecumenic de la Constantinopol din 869 s-a stabilit că lumea şi omul nu pot fi gândite ca fiind alcătuite din trup, suflet şi spirit, ci numai din trup şi suflet, şi că sufletul ar avea unele însuşiri ale spiritului.

În paralel cu ceea ce a fost stabilit în mod dogmatic se desfăşoară acel proces evolutiv despre care am vorbit. Pentru cel care studiază evoluţia civilizaţiei occidentale de la primele secole creştine, când atât de multe lucruri erau încă pătrunse de elemente gnostice, până în secolele al IV-lea, al V-lea d.Ch. un fapt deosebit de interesant de aflat este această dispariţie a noţiunii de Logos. Şi când mai târziu au fost traduse Evangheliile, nu era, bineînțeles, nimic de introdus în aceste traduceri cu privire la un sentiment pentru noţiunea de Logos, aşa cum ea a bântuit prin omenirea precreştină în cursul celor opt secole în mijlocul cărora se plasează evenimentul de pe Golgota. Trebuie studiată particularitatea acelui timp din care s-a dezvoltat creştinismul şi prin aceste intimităţi. În prezent s-ar dori rezolvarea celor mai dificile probleme exclusiv cu noţiuni superficiale, uşor de asimilat. Numai că astfel de probleme istorice, cum este cea despre care am vorbit acum, pot fi soluţionate doar dacă cauţi rezolvarea în asimilarea unor nuanţe foarte precise ale vieţii sufleteşti, dacă pleci de la premisa că în cultura noastră actuală, în viaţa noastră sufletească actuală, nu avem acea nuanţă care să conducă spre noţiunea de Logos cum este ea înțeleasă în Evanghelia după Ioan. Din această cauză, nu trebuie să înțelegem Evanghelia după Ioan cu ajutorul vocabularului, cu ajutorul noţiunilor actuale. Dacă vrem să înțelegem Evanghelia după Ioan cu ajutorul noţiunilor actuale, de la bun început ne conduce superficialitatea. Este un aspect care trebuie să fie întru totul înţeles cu ochiul sufletesc treaz, ceea ce se poate face şi în domeniul istoriei, căci în ceea ce priveşte istoria acestui domeniu lucrurile stau rău în prezent. Cu privire la acest aspect, abia în aceste zile a trebuit să-mi aduc înaintea sufletului un fapt deosebit de important.

Mi-a ajuns în faţa ochilor scrisoarea unuia dintre teologii cei mai preţuiţi – scrisoarea nu-mi era adresată mie. Acest preţuit teolog al prezentului se exprima referindu-se la antroposofi, la irvingieni şi alte astfel de soiuri rele. El le confundă pe toate. Şi în mod uimitor apare un punct în prim-planul discuţiei sale: Eu nu am – aşa se exprimă el – un organ pentru soiul de concepţii care se bazează pe suprasensibil, aşa cum vrea s-o facă antroposofia; eu trebuie să mă limitez la ceea ce oferă experienţa umană.

Un teolog a cărui meserie este aceea de a vorbi neîncetat despre suprasensibil, care a devenit celebru prin faptul că a scris volume groase privind în mod istoric viaţa suprasensibilului în evoluţia umanităţii, cărţi care sunt o autoritate pentru nenumăraţi oameni ai prezentului cărora li se adresează, un teolog al prezentului recunoaşte că nu are un organ pentru suprasensibil, ci vrea să se bazeze numai pe „experienţa umană“! El însă vorbeşte despre suprasensibil şi nu spune: Vreau să mă menţin numai la experienţa umană sensibilă şi de aceea neg orice teologie. Nu, el devine în vremea noastră un teolog renumit! Stimaţi auditori, oare nu este necesar să privim cu un ochi treaz la tot ce, de fapt, se enunţă într-un anumit sens ca un decret pentru tineretul nostru, dar care se dovedeşte a fi o imposibilitate interioară?

Este necesar să fie înţeles cu toată convingerea modul în care trebuie să înaintăm spre o cunoaştere adevărată şi corectă. Se poate vedea exact în astfel de probleme cum este cea a Logosului, și cel ce vede ce trebuie să susțină antroposofia referitor la o astfel de problemă, ar trebui de fapt să vadă că antroposofia nu ia lucrurile în mod uşuratic, că ea vrea să cerceteze în mod serios şi corect, și că ea ajunge în conflict cu tot felul de curente contemporane numai pentru că în prezent există fie ură, fie teamă de o asemenea abordare fundamentală, spre care trebuie însă să se năzuiască, şi de care avem nevoie în toate domeniile vieţii ştiinţifice.Vă întreb: Ştie de fapt lumea adversă care emană asemenea judecăţi superficiale asupra antroposofiei, ştie ea de fapt cu ce se ocupă antroposofia? Ştie ea că antroposofia se luptă cu probleme cum este cea a Logosului, care este numai un detaliu, chiar dacă un detaliu important? Ar fi o obligaţie a celor care în prezent sunt dătători de ton în viaţa ştiinţifică să cerceteze mai întâi problemele pe care le judecă astfel din afară. E drept că oamenii pot în prezent să ia parte în mod comfortabil la viața exterioară – şi pentru mulţi oameni este valabilă aceasta – dacă nu vor să accepte incomoditatea să cerceteze în mod serios. Dar cu asemenea iubire de comoditate oamenii nu observă ce forţe puternice de declin există în civilizaţia noastră actuală. Principiul „după noi potopul“ stăpâneşte cu foarte mare forţă tocmai lumea ştiinţifică actuală.

Acest aspect am vrut să-l prezint, folosindu-mă de o problemă importantă lingvistico-istorică. Este speranţa mea că dacă stimaţii colegi universitari vor vedea cât de conştiincios se încearcă să se ia în vedere acele probleme care sunt lăsate la o parte de cercetarea curentă vor face să apară în faţa tineretului un sens pentru faptul că trebuie să se păşească pe asemenea căi. Nutresc această speranţă şi mai ştiu şi că, dacă se va lucra suficient în direcţia dezvoltării entuziasmului pentru mărturisirea adevărului, va fi obţinut lucrul de care avem nevoie pentru a recăpăta forţe de ascensiune în civilizaţia umană. Poate că pentru un timp anumite forţe ale întunericului pot stopa ceea ce năzuim să realizăm. În timp, însă, ele nu vor mai putea face, dacă adevărul corespunde voinţei noastre, dacă într-adevăr este cuprins ceva luminos în ceea ce urmăreşte antroposofia. Căci adevărul are căi pe care numai el le poate găsi, şi care nu sunt accesibile pentru forţele întunericului. Fie să ne unim, bătrânii cu tinerii, tinerii cu bătrânii, pentru a ne însuși o privire clară în vederea găsirii unor astfel de căi ale adevărului!