Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PERSPECTIVE ALE EVOLUŢIEI UMANITĂȚII

GA 204


CONFERINŢA a IV-a

Dornach, 15 aprilie 1921

O analiză făcută înainte de începerea cursului nostru va deveni în întregime inteligibilă dacă vom realiza o incursiune în evoluţia umanităţii mai noi, căci în esenţă am făcut numai unele referiri privind evoluţia umanităţii din secolul al XIX-lea. Azi vom urmări evoluţia spirituală a omenirii pentru unele aspecte, indicând o intervenţie deosebit de importantă în evoluţia civilizaţiei occidentale care a avut loc în cel de al IV-lea secol d.Ch. În acest secol apare o figură a cărei amintire a rămas luminoasă pentru civilizaţia occidentală, Aurelius Augustinus [ Nota 12 ]. Este o personalitate ce are de luptat în modul cel mai energic pe de o parte cu ceva care a venit din timpuri vechi, şi care a încercat să întemeieze creştinismul, plecând de la o anumită înțelepciune veche, şi, pe de altă parte, cu un alt element care a învins mai întâi în civilizaţia apuseană, care respingea acest mod de înțelegere mai vechi şi se limita la conceperea creştinismului într-o manieră mai mult exterior materială, care nu-l împăna cu idei ale vechii înțelepciuni, ci îl prezenta prin desfăşurarea sa faptică, concepându-l în mod intelectual.

Aceste lupte între cele două direcții, între un creştinism plin de înțelepciune şi un creştinism conceput mai mult material, au fost duse de suflete cu cea mai mare intensitate în secolul al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea. Iar Augustinus a rămas în amintirea omenirii o personalitate care a vieţuit asemenea lupte. Trebuie însă să înţelegem în prezent că despre ceea ce a fost trăit de fapt înainte de acest secol al IV-lea documentele istorice evocă reprezentări aproape în întregime eronate. Pe cât este de clar ceea ce a existat cu începere din secolul al V-lea, pe atât sunt de neclare toate reprezentările privitoare la secolele anterioare. Dacă însă luăm în vedere ce pot cunoaşte cei mai mulți despre acea vreme dinaintea secolului al IV-lea creştin, suntem limitați la două domenii, la un domeniu care aparține, spunem noi, mai mult cunoaşterii, un domeniu cultivat mai mult în şcoli, şi un altul, care aparţine cultului, elementul venerației, elementul religios. În aceste două domenii mai străbate încă ceva din civilizaţia umanității vechi; acest element mai era încă prezent în primele patru secole creştine în ambele domenii, cel al vechii înțelepciuni şi cel al cultului, dar având o anumită nuanțare creştină.

Dacă ne referim la înțelepciune, aflăm o învăţătură păstrată din timpurile vechi, care a fost înlocuită apoi de ceea ce numim în prezent sistemul cosmic heliocentric – am vorbit despre aceasta şi în conferințe anterioare –, care era prezent din învăţături astronomice mai vechi şi care s-ar putea numi astronomie, nefiind însă urmarea unei abordări fizic-cosmologice. În timpuri foarte vechi se ajunsese la această astronomie să-i spunem eterică, spre deosebire de cea fizică actuală. Atunci mai exista încă o conştienţă a faptului că omul nu aparține numai Pământului, ci şi vecinătăţii cosmice a Pământului, sistemului planetar, iar înţelepciunea veche avea reprezentări destul de concrete cu privire la această astronomie eterică. Învățătura era aproximativ următoarea. Dacă se ia în vedere ceea ce constituie organizarea omului superior – eu folosesc acum expresii care ar trebui să fie curente în prezent –, în măsura în care avem în vedere corpul său eteric, omul se află în interacţiune cu Saturn, Jupiter şi Marte, deci astfel încât se privea la anumite interacțiuni între partea superioară a corpului eteric al omului şi Saturn, Jupiter şi Marte. Apoi se spunea că acea parte a omului care este de natură astrală se află la rândul ei într-un fel de interacţiune cu Venus, cu Mercur şi cu Luna. Și acele forțe care conduc omul în existența sa terestră, astfel încât corpului său eteric i se încorporează un corp fizic, sunt forțele Pământului. Însă forţele care fac ca omul să nu fie absorbit complet în viaţa terestră, ca omul să poată avea o perspectivă în afara vieţii terestre, acelea sunt forțe ale Soarelui.

Și astfel se spunea că omul vine din lumi spirituale necunoscute, pe care le-a parcurs în vieți preexistente, că el intră în viaţa planetară venind din lumi extraplanetare. Viața planetară îl preia, aşa cum am descris, după Soare, Lună, Pământ, Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn. În orbita lui Saturn se consideră că există o sferă în care omul intra, potrivit corpului său eteric, din viaţa extraplanetară în viaţa planetară. Se făcea o legătură între ceea ce este eteric în om şi această viaţă planetară. Numai în măsura în care corpul eteric se desfăşoară în corpul fizic, acesta este pus în legătură cu Pământul. Felul în care omul se dezvoltă din corpul eteric şi din corpul astral prin eul său, acest aspect era pus în legătură cu Soarele.

Astfel, se dispunea de un fel de astronomie eterică. Această astronomie eterică avea încă pe deplin și posibilitatea să privească nu doar la destinul fizic ale omului, aşa cum face astronomia fizică; ci, întrucât corpul eteric al omului, care la rândul său este într-o corelație intimă cu spiritualul omului, era văzut în interacţiune cu aceleași forţe ale sistemului planetar, exista posibilitatea, pentru că în om se pot desfășura, plecând de la sistemul planetar, pe această cale ocolită prin corpul eteric, forţele de destin, să se vorbească despre constituţia umană şi în această constituţie să se includă forţele de destin.

În această învăţătură a vechii şcoli care a fost continuată, după ce sistemul heliocentric a fost definitivat, ca un fel de ştiință esoteric-fizică, în această astronomie eterică a apărut o ultimă învăţătură, desprinsă din vechi cercetări de înţelepciune instinctivă, şi care s-a păstrat ca tradiţie. Nu se vorbea despre influențele cerului altfel decât: Da, aceste influențe ale cerului sunt prezente; ele însă nu influențează numai problemele naturii, ci ele poartă şi forţele sorții omului. – În acest fel era pe atunci în întregime o legătură între ceea ce s-ar putea numi învățătura despre natură, cosmologia, şi ceea ce mai târziu s-a transformat în tot ceea ce oamenii consideră acum ca astrologie, care însă în vechime avea un caracter mult mai exact și bazat pe observaţie nemijlocită.

Când omul a păşit apoi într-un fel spre naştere în sfera planetară – aşa se gândea atunci – şi a fost primit de ea potrivit corpului său eteric, atunci el pășește de aici încolo în Pământ. El este primit de Pământ. Dar de asemenea oamenii nu se gândeau încă doar la Pământul solid, ci se gândeau la Pământ cu elementele sale. Se spunea: Pe lângă faptul că omul este primit de sfera planetară – prin care el însă ar fi o fiinţă extraterestră, prin care el ar fi ceea ce este el numai ca suflet –, el este primit ca un copil, de elementele Pământului, de foc sau căldură, de aer, de apă şi de pământul propriu-zis. – Abia acesta era Pământul propriu-zis. Și, se gândea în continuare, corpul său eteric este saturat cu aceste elemente exterioare în aşa fel încât iau naştere temperamentele. Temperamentele erau considerate a fi strâns legate de corpul eteric şi prin aceasta de organizarea vitală a omului. Aşadar, în ceea ce este fizic în om sau ceea ce se revelează prin corpul fizic, în această învățătură veche se vedea şi ceva spiritual. Aş spune că partea umană a acestei învățături vechi putea fi văzută cu claritate în medicina acelui timp. Învățătura despre vindecare era în întregime rezultatul acestei concepţii despre relaţia corpului eteric al omului cu sistemul planetar şi, în afară de aceasta, într-o anumită măsură, a existenţei omului eteric în sferele superioare, în aer, apă, căldură, pământ. Datorită acestui fapt, aşadar, în sistemul lui se găseau amprentele fizice ale temperamentelor sale: bila neagră, bila albă, celelalte umori, sputa, sângele etc. Așadar, acest mod de a vedea lucrurile, că în umorile omului poate fi recunoscută natura constituţiei umane, era ceva uzual în această învățătură. Pe atunci în medicină se studia amestecul de umori, impregnarea cu umori, şi organele erau considerate rezultatul unei pătrunderi speciale cu umori. La omul sănătos se vedea întrepătrunderea corectă a umorilor, iar la omul bolnav o întrepătrundere anormală a acestora. Medicina care rezulta din această învățătură era întru totul bazată pe concepţia despre organismul uman apos, despre organismul uman lichid. Ceea ce numim în prezent cunoaşterea organismului uman este bazată pe organismul uman solid, pe organismul uman pământos. În privinţa concepţiei despre om, evoluţia ei constă în aceea că s-a trecut de la o înțelegere mai veche a organismului fluid uman la o înţelegere nouă a omului solid, cu conturul clar al organelor.

Acest mers al învățăturii medicale este paralel cu drumul de la vechea astronomie eterică la astronomia fizică modernă. Astronomiei eterice îi corespunde medicina lui Hipocrat, dar realizările acestei concepţii medicale, care sunt prezente până în secolul al IV-lea d.Ch., se bazează pe ideea amestecului de umori ale omului, şi anume într-un mod clar, nu ca mai târziu, prin tradiție. În timp ce această învățătură veche s-a înceţoşat începând cu cel de al IV-lea secol d.Ch., odată cu secolul al XV-lea se edifică astronomia fizică în locul celei eterice, şi întreaga patologie, întreaga concepţie medicală s-a bazat pe învățătura despre solidul din om, despre ceea ce poate fi delimitat şi exprimat în contururi clare în organismul uman. Aceasta este, în esenţă, partea de evoluţie a umanităţii în epoca anorganică.

Putem arunca o privire şi asupra a ceea ce a rămas din acele timpuri ca acţiuni de cult, ca ceremonii religioase. Ceremoniile religioase au fost oferite mai mult maselor mari; ceea ce eu am expus acum a fost tratat mai mult ca un tezaur de înțelepciune al şcolii. Amenajările cultice care s-au extins din Asia spre Europa şi care corespund întru totul ca strădanii cultice acestei concepţii pe care v-am prezentat-o reprezintă cultul lui Mithra, pe care îl găsim încă în primele secole creştine extinzându-se din răsărit până în apus, pe care îl putem urmări de-a lungul ţărilor dunărene până în regiunile Rinului, până în interiorul Franţei. Acest cult, pe care-l cunoaşteţi după formele lui exterioare, poate fi caracterizat pe scurt printr-o formulă care l-a reprezentat prin imaginaţiune în imagine, în context terestru şi cosmic, pe învingătorul taurului lui Mithra: omul călărind un taur şi învingând forţele acestuia. În prezent, oamenii sunt înclinați să-și închipuie că astfel de imagini, care toate sunt imagini cultice – simbolizări religioase care, dacă pot să spun așa, s-au născut în mod organic din vechile învățături de înțelepciune –, ar fi rezultat abstract-simbolic din vechile învăţături de înțelepciune. Dar ar fi o reprezentare cu totul greşită dacă s-ar crede că au existat vechi învățători de înțelepciune şi că aceştia ar fi hotărât: Acum vrem să concepem un simbol; pentru noi avem învățăturile de înțelepciune, pentru poporul ignorant trebuie să născocim un simbol, care poate apoi conduce la acţiuni lor cultice și alte asemenea. – Asemenea supoziții ar fi fundamental greşite. Cam o astfel de reprezentare au francmasonii moderni, și gândesc în mod asemănător și despre natura simbolisticii lor. Dar nu aceasta a fost viziunea vechilor învățători de înțelepciune. Viziunea vechilor învățători de înțelepciune aş vrea acum să v-o expun exact în relaţia cultului mithraic cu acea viziune pe care tocmai am dezvoltat-o. Acei oameni care mai aveau o viziune vie despre cum este introdus omul prin lumea planetară, în ceea ce privește corpul său eteric, despre cum este primit omul apoi în sfera pământeană a elementelor, căldură sau foc, aer, apă, pământ, şi despre formarea bilei negre, bilei albe, sputei, sângelui prin influenţa acestor elemente asupra entităţii eterice a omului, cei care aveau o idee despre toate acestea îşi mai puteau pune o întrebare importantă, o întrebare fundamentală. Ei îşi puneau o întrebare la care poţi ajunge când ai o concepţie cu adevărat imaginativă. Răspunsul la această întrebare a fost la acea vreme o viziune imaginativă instinctivă, dar ea poate fi repetată în prezent în deplină conştienţă. Când îți formezi o concepţie imaginativă despre intrarea omului din lumea spirituală, prin sfera planetară, în sfera pământească a focului, aerului, apei şi pământului, dacă îți formezi o astfel de reprezentare ajungi să spui: Dacă ceva pătrunde din sfera extraplanetară în cea planetară şi apoi în cea terestră, din aceasta nu rezultă un om adevărat; vreau să spun că dacă îți formezi reprezentarea despre ce poţi vedea în imaginaţiunea pură, în afara sferei planetare, despre ceea ce pătrunde şi este preluat de sfera planetară, care este apoi înglobat de ceea ce emană din sfera pământeană, dacă ai o vedere imaginativă a acestor aspecte nu înseamnă că poţi ajunge la reprezentarea omului. Nu-ţi reprezinţi un om, ci un taur, o bovină. Vechii învățători de înțelepciune îşi spuneau: Dacă ar exista doar ceea ce coboară ca o entitate extraplanetară în această sferă planetară a devenirii, pe Pământ nu ar trăi oameni. Ajungi la aceasta, îşi spuneau ei, dacă iei în considerare această imigrare a unei entităţi din sfera extraplanetară în sfera planetară şi în cea terestră; dar dacă vrei să-ţi formezi o vedere imaginativă a acestei reprezentări nu înțelegi din om decât ceea ce este de natură taurină. – Aceste reprezentări şi le formau vechii învăţători ai înțelepciunii, această reprezentare era prezentă. Ei spuneau: Aşadar, omul trebuia să combată această natură taurină cu ceva superior. El trebuia să depăşească ceea ce îi oferea concepția acestei înțelepciuni ca imagine. Omul este o fiinţă care vine din sfera extraplanetară, intră în sfera planetară şi este preluată de elementele terestre; el are în sine ceva în plus.

La această noțiune au ajuns aceşti învățători ai înțelepciunii, şi din această cauză au conceput taurul, au aşezat deasupra acestuia pe Mithra, omul luptător, care învinge taurul şi care spune: Eu trebuie să am o origine mult superioară celei pe care o are această ființă reprezentată în sensul vechii învățături. – Și spuneau aceşti învățători: Această învățătură veche de înțelepciune se referă la ceea ce este real. Această veche învăţătură de înțelepciune priveşte la sfera planetară, spre Saturn, Jupiter, Marte, Mercur, Venus, Lună etc., şi spune că în timp ce omul se apropie de Pământ el este continuu înălţat de către Soare, ca să nu poată fi în totalitate preluat de acesta, să nu rămână din el numai ceea ce rezultă din amestecul de bilă neagră şi albă, spută şi sânge, din corpul eteric, când este preluat de sfera planetară, şi când corpul astral este preluat de cealaltă sferă planetară prin Mercur, Venus, Lună. Ceea ce-l înalţă pe om locuieşte în Soare. Din această cauză aceşti învățători spuneau: Dacă-i atragem atenţia omului asupra forţelor solare care sălăşluiesc în el, atunci el devine Mithra, cel care îninge taurul!

Aceasta era imaginea cultică. Ea nu trebuia să fie numai un simbol gândit, ci trebuia să existe efectiv faptul, faptul cosmologic. Ceremonia religioasă era mai mult decât un semn pur şi simplu exterior; era ceva decupat din însăşi esenţa lumii.

Acest aspect cultic exista din timpuri foarte vechi, fiind adus din Asia în Europa. Era, aş spune, creştinismul văzut dintr-o perspectivă exterioară, astronomică, căci Mithra era forţa solară din om. Mithra era omul care se revolta împotriva a ceea este pur planetar şi terestru. Și aşa a luat naştere o strădanie continuă, ale cărei prelungiri le putem percepe pretutindeni, dacă privim retrospectiv la primele secole creştine. S-a născut strădania de a se uni faptul istoric, Misteriul de pe Golgota, cu cultul lui Mithra. Erau numeroşi în acel timp, mai ales în cadrul legionarismului roman, oamenii care aduceau în țările dunărene ceea ce puteau afla în Asia, în Orient, în general, până departe în mijlocul Europei Centrale, ba chiar şi al Europei vestice. În ceea ce ei aduceau drept cult al lui Mithra trăiau simțiri care, fără a reflecta Misteriul de pe Golgota, aveau în sine concepţii creştine, sentimente creştine. Cultul lui Mithra era considerat a fi un cult concret care se referea la forţele solare din om. Numai că în acest cult al lui Mithra încă nu era văzut faptul că odată cu Misteriul de pe Golgota această forţă solară coborâse ca entitate spirituală şi se unise cu omul Iisus din Nazaret.

Până în cel de al IV-lea secol d.Ch. au existat – şi cu cât înaintăm în cercetări spre răsărit cu atât acest lucru devine mai clar – şcoli de înțelepciune care, treptat, au primit informaţii, cunoştinţe despre Misteriul de pe Golgota, despre Christos. Pentru un timp principala lor strădanie a fost să reverse în cultul lui Mithra ceea ce corespunde vederii suprasensibile: adevăratul Mithra este Christos; Mithra este precursorul lui Christos; în acele forţe care înving taurul trebuie să se reverse forţa lui Christos. A face din cultul lui Mithra un cult al lui Christos este o problemă care a existat din primele secole de după Christos până în secolul al IV-lea. Și aş spune că răspândirii cultului lui Mithra i-a urmat un curent care voia să creştineze acest cult. S-a năzuit la o sinteză între creştinism şi cultul lui Mithra. O imagine veche, semnificativă a făpturii omului, Mithra care călăreşte şi învinge taurul, ar fi trebuit să fie pusă în conexiune cu ființa lui Christos. S-ar putea spune: A existat o străduință glorioasă în această direcție, şi într-un anumit mod era puternică această străduință.

Cine observă răspândirea creştinismului răsăritean, răspândirea arianismului, poate percepe că în acest arianism [ Nota 13 ] se află un element mithraic, deşi el este deja foarte slăbit. Și orice traducere a Bibliei lui Ulfila [ Nota 14 ] în noile limbi rămâne imperfectă, dacă nu se ştie că în cuvintele Ulfila, ale lui Wulfila, există elemente mithraice. Dar cine mai acordă în prezent atenţie acestor relaţii profunde existente în elementul lingvistic, în domeniul vorbirii? Până în secolul al IV-lea au existat în Grecia filosofi care lucrau la armonizarea vechii astrologii eterice cu creştinsimul şi din aceasta a rezultat acea adevărată gnosă care a fost eradicată total de creştinismul târziu, astfel încât nu au mai rămas decât unele fragmente din dovezile literare ale acestei gnose. Ce ştiu oare oamenii actuali, de fapt, despre gnosă, când spun, în nechibzuința lor, că antroposofia nu ar fi decât o însuflețire a acesteia? Chiar și dacă ar fi aşa, oamenii nu ar putea şti, pentru că ei nu cunosc despre gnosă decât ce se spune în scrierile creştine apusene critice despre aceasta. Ei cunosc citatele pe care le-au lăsat în urma lor adversarii gnosei. Imaginați-vă că domnul von Gleich ar reuşi să distrugă toată literatura antroposofică existentă şi că nu ar mai rămâne altceva decât citatele sale, şi apoi, mai târziu, s-ar dori construirea antroposofiei după aceste citate; atunci s-ar dispune, în Occident, aproximativ de metoda aplicată acum gnosei. Aşadar, când oamenii spun că antroposofia imită gnosa, chiar și dacă acesta ar fi adevărul, ei nu ar putea şti, căci o cunosc numai prin adversarii ei.

La Atena a existat până în secolul al IV-lea, ba chiar până mai târziu, o şcoală de înțelepciune care era preocupată să realizeze armonizarea vechii astronomii eterice cu creştinismul. Ultimele resturi ale concepţiei despre coborârea omului din lumile superioare, prin sfera planetară, în sfera terestră au luminat scrierile lui Origene şi mai strălucesc încă în scrierile Părinţilor Bisercii greceşti. Peste tot se poate constata că acestea străluminează aici; şi strălucesc prin scrierile adevăratului Dionisie Areopagitul [ Nota 15 ]. Acesta a lăsat o învățătură care reprezintă o sinteză între astronomia eterică şi ceea ce trăia în creştinism. Conform acesteia, forţele localizate astronomic sau cosmic în Soare au coborât în Christos, prin omul Iisus din Nazaret, în sfera terestră şi astfel a luat naştere o anumită relaţie cu Pământul care nu existase anterior, cu referire la toate ierarhiile superioare, ierarhiile Îngerilor, ierarhiile Înțelepciunii, ierarhiile Tronurilor, ierarhiile Serafimilor etc. O întreţesere a acestei învățături despre ierarhii cu astronomia eterică, aceasta aflăm la adevăratul Dionisie Areopagitul.

Apoi, în secolul al VI-lea s-a căutat să se șteargă și urmele învățăturilor lui Dionisie Areopagitul, și ele au fost remodelate în aşa fel încât nu a mai rămas în ele decât o ştiinţă a spiritului abstractă. Aşa cum există în prezent învățătura lui Dionisie Areopagitul, ea este o învățătură spirituală care nu mai are legătură cu astronomia eterică. El este numit Dionisie Pseudo-Areopagitul. În acest fel s-a provocat un declin al învăţăturii de înțelepciune, pe de o parte, prin denaturarea învățăturilor lui Dionisie, iar pe de altă parte prin faptul că a fost eradicată învățătura, încă foarte vie în Atena, care dorea să unifice astronomia eterică cu creştinismul, și că în plan cultic, a fost eradicat cultul lui Mithra.

Restul l-au făcut personalităţi cum a fost Constantin [ Nota 16 ], ale cărui fapte au fost consolidate mai târziu de împăratul Iustinian [ Nota 17 ], care a închis şcoala ateniană de filosofie, astfel încât ultimii oameni care s-au ocupat de armonizarea astronomiei eterice cu creştinismul au trebuit să emigreze şi şi-au găsit un loc în Persia, unde şi-au putut duce mai departe viaţa. Prin acelaşi program cu ajutorul căruia a închis şcoala filosofică din Atena, Iustinian l-a declarat pe Origene eretic şi a desfiinţat demnitatea de consul roman, care, chiar dacă nu mai ducea decât o palidă existență de umbră, oamenii mai căutau în ea un fel de putere de rezistenţă faţă de ideea romană de stat, care a devenit pură jurisprudență. Vechiul aspect de omenie care era legat de demnitatea consulară a fost lăsat să dispară în imperialismul de stat al romanităţii.

În felul acesta vedem cum se stinge în secolul al IV-lea ceea ce ar fi putut apropia pe linie cultică creştinismul de om, vedem cum dispare ceea ce, ca veche învățătură de înțelepciune, voia să se unifice, într-o astronomie eterică, cu o cunoaştere a semnificaţiei Misteriului de pe Golgota. Și vedem apărând în Apus germenii materialismului de mai târziu, care s-a maturizat abia în secolul al XV-lea, când a început cea de a cincea epocă postatlanteeană, dar care în esenţă a fost pregătit prin materializarea a ceea ce venise în plan spiritual din Orient.

Acest mers al civilizaţiei europene trabuie pe deplin luat în vedere. Altfel nu vom cunoaşte niciodată bazele civilizaţiei europene. Și nu ne va fi niciodată clar cum a fost posibil ca oameni care mergeau în Orient să aducă puternice stimulări spirituale de acolo. În tot cursul primului Ev Mediu a existat o activitate comercială foarte vie din Orient, până sus la Dunăre, chiar de-a lungul drumului pe care îl urmase cultul lui Mithra, care evident s-a stins în primul Ev Mediu. Oameni care în calitate de comercianţi se deplasau spre Orient sau veneau din Orient au găsit aici ceea ce a premers creştinismului. Şi vedem cum cruciaţii au mers spre Orient, au resimţit aici puternice impulsionări spirituale şi au adus în Europa vechi comori de înțelepciune. De aceste înțelepciuni vechi se leagă vechea medicină a umorilor. Cei care călătoreau în Orient, şi printre ei şi oameni care însoțeau cruciadele în Orient şi se întorceau apoi în Europa, aduceau cu ei resturi ale acestei vechi medicine. Aceste resturi ale unei medicine vechi au fost apoi propagate în Europa prin tradiţie. Oameni izolaţi, care au depăşit prin propria lor evoluţie vremea în care trăiau, au avut apoi evoluţii uimitoare, cum este cazul personalităţii care s-a afirmat sub numele lui Basilius Valentinus [ Nota 18 ].

Ce fel de personalitate a fost Basilius Valentinus? A fost o personalitate care a preluat de la oamenii între care și-a petrecut tinerețea tradiţia vechii medicine a umorilor, uneori în mod complet nerațional, printr-o indicație sau aluzie. Până de curând – în prezent, nu mai este cazul –, în vechile reguli ţărăneşti mai dăinuiau resturi ale acestei tradiţii medicale aduse din Orient prin migraţii, care s-au sedimentat în țărănime și apoi au fost auzite de către cei care au crescut în țărănime; ei erau de regulă cei care apoi deveneau preoţi. Mai ales cei care deveneau călugări proveneau din ţărănime. Ei însă trecuseră printr-o dezvoltare mai independentă. Până în secolele XV, XVI, ceea ce se parcurgea ca dezvoltare prin teologia creștină era încă ceva mult mai liberal decât a fost mai târziu. Aceşti preoţi şi călugări aduceau prin propria lor spiritualitate o anumită ordine în lucruri. Ei reflectau la ceea ce auziseră; ei au legat prin propriul lor geniu lucrurile şi astfel au luat naştere scrieri ca cele ale lui Basilius Valentinus. Ba chiar s-a creat prin acest proces o şcoală în care au învățat şi Paracelsus şi chiar Jakob Böhme [ Nota 19 ]. Ei au preluat ceea ce mai trăia, aș spune, ca veche înţelepciune medicală în sufletul-grup al poporului. Acest lucru poate fi observat la Jakob Böhme şi este valabil şi la Paracelsus, dar şi la alţii, chiar dacă se iau scrierile numai în mod exterior. Dar dacă cercetezi o scriere ca De signatura rerum a lui Jakob Böhme ceea ce am spus devine chiar palpabil în modul prezentării. Există aici un tezaur popular care conţine în el o comoară de înţelepciune transformată, îmbunătăţită. Un astfel de tezaur popular nu era încă atât de abstract cum este ştiinţa noastră actuală, ci avea ceva legat de simţirea a ceea ce este obiectiv în cuvinte. Se simţea în cuvinte. Aşa cum în prezent se doreşte a cunoaşte în noţiuni, aşa se simţea atunci în cuvinte. Omul extrăsese cuvintele din esenţa obiectivă a lumii. Acest lucru poate fi observat când Jakob Böhme îşi dă osteneala să simtă ce se află de fapt în silaba sul sul şi în silaba fur: sulfur. În De signatura rerum, Jakob Böhme se luptă pentru, aş spune, a sorbi ceva dintr-un cuvânt interior, de a absorbi ceva din cuvântul sulfur pentru a ajunge la o entitate. Este prezent sentimentul că dacă trăieşti originea cuvântului ajungi la ceva real. În vremurile mai vechi se simţea astfel introdus în cuvinte ceea ce sufletul uman a preluat atunci când a intrat în existenţa terestră venind, prin sferele planetare, din sfere din afara lumii. Ceea ce însă a introdus această existenţă în cuvinte prin apropierea mai mare de amestecul de umori, când copilul învăța să vorbească, era încă ceva obiectiv; mai exista ceva în vorbire ca un învățământ divin, nu numai o învățătură omenească. Şi la Jakob Böhme se vede strădania ca ceva să se lase exprimat ca şi cum ar fi simţit: În limbă vreau să văd ceva în care, dincolo de aparenţe, zei vii acţionează în organismul uman pentru a forma limba şi totodată un anumit tezaur de înţelepciune. Vedem cum continuă să existe, chiar şi mai târziu, vechiul tezaur de înţelepciune, dar preluat de gândirea modernă, care abia se face simţită la spirite atât de elementare ca Jakob Böhme şi Paracelsus. Şi în aceasta se impregnează ceea ce este teoretic-intelectualist pur, care cuprinde numai ceea ce este fizic din gândirea fizică a omului. Vedem cum, pe de o parte, se naşte astronomia pur fizică, iar pe de altă parte ia naştere fiziologia şi patologia orientată după organele bine conturate ale omului, pe scurt, întreaga umbrire medicală. În felul acesta, omul are în jurul său o lume pe care o înţelege numai fizic, în care bineînțeles el, ca fiinţă cosmică, nu se poate afla. El înțelege despre sine numai că pe Pământ a devenit fiinţă organică fizică net conturată. El nu mai poate găsi o consonanţă între ceea ce i se dă prin cunoaştere de către Cosmos, ceea ce i se dă prin astronomia fizică şi ceea ce trăieşte în forma sa, care, în orice caz, face trimitere la altceva; dar omul întoarce privirea de la modul în care forma umană indică altceva. În final, el pierde cu totul din conştienţă faptul că străduinţa sa spre verticalitate şi modul special în care are din propriul său organism vorbirea nu pot lua naştere din taurul lui Mithra, ci abia din Mithra. El nu mai vrea să se ocupe de toate acestea. El trebuie să cârmească spre materialism, căci însăşi conştienţa religioasă a preluat din creştinism numai aparenţa exterioară materială şi a dogmatizat această aparenţă materială prin faptul că nu s-a străduit să cunoască printr-o înţelepciune oarecare cum s-a petrecut Misteriul de pe Golgota, ci a căutat să stabilească prin decizii care este adevărul.

În felul acesta, vedem tranziţia de la gândirea veche orientală, plecând de la cunoaşterea lumii, la modul specific roman-european de stabilire a adevărului. Cum se „stabilea“ în Orient şi cum ar fi trebuit să se „stabilească“ prin intuire orientală instinctivă adevărul despre Misteriul de pe Golgota? În timp ce se prelua ce se obţinuse, în timp ce se privea spre lumile stelare, din cunoaşterea lumii, chiar dacă această cunoaştere era instinctivă, elementară, a rezultat sau cel puţin ar fi trebuit să rezulte, şi ceea ce era Misteriul de pe Golgota. Aceasta era calea care fusese urmată în Orient. Pentru această cale nu a mai existat o receptivitate începând cu secolul al V-lea. Concilii anterioare, în timp ce au adoptat în locul influenţelor asiatice influențe mai mult egiptene, au dat indicaţia de a nu se mai stabili în acest mod cum stau lucrurile cu Misteriul de pe Golgota, ci acest lucru să fie hotărât de către majoritatea Părinţilor adunaţi în concilii. În locul principiului oriental al cunoaşterii a fost preluat principiul juridic, iar în domeniul juridic s-a introdus dogmatismul. Nu a mai existat dorinţa să se hotărască asupra adevărului plecând de la conştienţa cosmică. A apărut sentimentul că s-ar putea spune pe cale juridică, prin deciziile conciliilor, dacă natura divină şi cea umană ar fi, în Iisus Christos, două naturi sau una singură, precum şi alte aspecte asemănătoare. În structura interioară a civilizaţiei occidentale vedem cum pătrunde substratul juridic egipteano-roman, care şi azi se află atât de adânc înrădăcinat în cei care nu au dorinţa de a lăsa adevărul să hotărască relaţia lor cu acest adevăr, ci vor să decidă plecând de la sentimentele lor şi care, din această cauză, nu au altă unitate de măsură pentru stabilirea adevărului decât majoritatea.

Despre aceasta vrem să vorbim în continuare mâine.