Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PERSPECTIVE ALE EVOLUŢIEI UMANITĂȚII

GA 204


CONFERINŢA a V-a

Dornach, 16 aprilie 1921

M-am referit ieri la punctul de trecere important în care se afla civilizaţia apuseană în secolul al IV-lea d.Ch. şi la cum a dispărut atunci din civilizaţia europeană înțelepciunea greacă, prin care se încerca să se aducă la exprimare într-un mod plin de raţiune profunzimile creştinismului. Momentul exterior al dispariţiei ei se plasează ceva mai târziu. El datează din momentul în care împăratul Iustinian declară scrierile lui Origene ca fiind eretice, când a desfiinţat demnitatea de consul şi a închis şcolile de filosofie greceşti de la Atena, astfel încât purtătorii înțelepciunii greceşti au trebuit să emigreze spre Orient şi s-au retras din faţa a ceea ce era civilizaţia europeană. Ceea ce înaintase din Orient, ajungând până în Grecia, ceea ce apoi a primit aici forma sa deosebită, acesta a fost un aspect.

Celălalt aspect era faptul că manifestarea adoraţiei lui Mithra printr-un cult exterior important trebuia să semnifice felul în care omul poate să se ridice prin componenta sa spiritual-sufletească din tot ceea ce putea fi înțeles din confluenţa fiinţelor din sfera planetară cu forţele pământeşti, cum trebuia să se simtă el ca om integral. Acest lucru trebuia să fie sugerat de cultul exterior al lui Mithra. Acest cult al lui Mithra, care tindea să-i dezvăluie omului propria sa fiinţă, a dispărut, de asemenea, după ce se extinsese în susul ţărilor dunărene, până în Europa Centrală şi de Apus. Ceea ce în Europa a luat locul acestor două curente, unul cultic şi unul de înțelepciune, a fost o povestire a evenimentelor din Palestina după faptele exterioare. Astfel se poate spune: În Europa nu putea pătrunde un cult care ar fi văzut în Iisus Christos un învingător a tot ceea ce omul avea să-şi supună sieşi în evoluția sa, şi nici nu se putea instala aici ceea ce voiau să cuprindă prin înțelepciune tainele propriu-zise ale creştinismului, şi astfel s-a răspândit povestirea exterioară a evenimentelor din Palestina. Dar ceea ce trebuia să se stabilească în mod conceptual legat de aceste evenimente din Palestina a fost îmbrăcat într-o gândire juridică în care, în locul cercetării tainelor lumii, s-a acceptat stabilirea dogmelor prin deciziile conciliilor, luate în mod majoritar.

Acest lucru arată că în evoluția civilizaţiei occidentale, şi prin aceasta în evoluția întregii umanități, s-a produs o răsturnare importantă, puternică, în acest al IV-lea secol d.Ch. Tot ceea ce, plecând din Orient, luase în stăpânire răsăritul civilizaţiei europene a fost din nou împins spre Orient. Singurul lucru care se putea menţine din lumea apuseană, pe lângă cuprinderea lumii exterioare sensibile, era ceea ce a fost preluat de lumea romanică ca un avânt spre gândirea abstractă.

Cât de vii fuseseră totuşi reprezentările grecilor despre zeii lor şi cât de abstract conceptuale sunt reprezentările pe care şi le-au făcut romanii despre zeii lor! În vremurile mai târzii, ideile pe care le aveau grecii despre lumea suprasensibilă, deşi erau în sine foarte vii, erau deja relativ fără viață în comparație cu reprezentările vii despre lumea suprasensibilă care înfățișau o trăire înăuntrul acestor lumi suprasensibile, așa cum erau ele prezente în forma de civilizaţie persană mai veche sau în forma de civilizaţie indiană şi mai veche. Aici oamenii trăiau, chiar dacă printr-o cunoaştere umană instinctivă, împreună cu aceste lumi suprasensibile aşa cum în prezent o omenire mai târzie trăieşte împreună cu lumea sensibilă. Pentru vechiul oriental lumea spirituală era ceva deschis. Pentru vechiul Orient lumea spirituală, referitor la entităţile sale, era aşa cum pentru oamenii de mai târziu sunt, să spunem aşa, semenii alături de care trăiesc. Grecul îşi formase din această lume suprasensibilă vie sistemul său de noţiuni. Până la Aristotel, în secolul al IV-lea î.Ch., ideile grecilor nu erau obținute prin observare exterioară sensiblă şi distilate apoi în formă abstractă, ele luaseră naştere din viața suprasensibilă vie, printr-o clarviziune străveche. Aceste idei vii încă mai animau, mai încălzeau omul, îi confereau entuziasmul necesar pentru felul său de viaţă socială, în măsura în care putea avea acces la ele. Sigur, nu trebuie să uităm că o mare parte a poporului grec nu putea participa la idei; este vorba de lumea foarte numeroasă a sclavilor. Dar cei care erau purtători ai culturii greceşti trăiau întru totul într-o lume a ideilor, care era, în fond, o iradiere venită de la forţe spiritual-suprasensibile spre lumea Pământului.

Prin comparaţie, lumea romanilor, care era despărțită de lumea grecilor numai prin mare, se comporta cu totul abstract. Am spune că romanii îşi desemnau zeii în acelaşi mod lucid, sec, cum o fac cercetătorii noştri ai naturii cu legile lor naturale. Dacă ne îndreptăm atenţia asupra unui fapt sufletesc care nu s-a epuizat decât pe jumătate în evoluţia lumii, care nu a ajuns la o dezvoltare deplină, acest lucru ne apare şi mai clar. Să examinăm destinul vechiului popor grec. Acest destin are în el un anumit tragism. După marea sa înflorire, poporul grec boleşte îndelung; de fapt, el dispare din istoria lumii. Din vechile sale idei apare ceva ce reprezintă, am spune, zorile unei culturi ulterioare, concepții despre viață ca stoicismul [ Nota 20 ], epicureismul, care anunță ceea ce ulterior se obţine, în civilizația apuseană, într-un mod mult mai abstract. Dar în stoicism, în epicureism şi chiar şi în mistica greacă mai târzie se recunoaşte că ele exprimă o bolire a vechii lumi greceşti.

De ce trebuia oare să se îmbolnăvească această lume greacă şi apoi să moară? S-ar putea spune că în această boală şi moarte a vechii lumi greceşti [ Nota 21 ] se ascunde o importantă taină a istoriei lumii. Poporul grec vedea încă în deplină lumină, cu ceea ce primise ca ecou al vechii concepții orientale despre lume, omul spiritual-sufletesc. În vremurile mai vechi ale culturii greceşti, omul se considera o ființă spiritual-sufletească care coborâse prin naştere sau prin concepție, care-şi avea patria într-o sferă spirituală, care era menit pentru sfere suprasensibile. Dar în acelaşi timp această Grecie, chiar în perioada înfloririi sale, îşi simţea declinul. Grecul simţea că nu putea deveni om deplin pe Pământ doar prin această privire în sus, spre în lumile suprasensibile. El se simţea îmbrățişat şi străbătut de forţe terestre. De aici şi acel străvechi proverb: Este mai bine să fii cerşetor în lumea sensibilă decât rege în lumea umbrei [ Nota 22 ]. – Grecul vedea, în timpurile vechi, întreaga strălucire a lumii suprasensibile; dar, prin faptul că în acelaşi timp el a devenit în această lume om deplin, simţea că nu poate reţine această strălucire a lumii suprasensibile, că partea sa sufletească se întrețese în lucrurile pământeşti, şi se teme de moarte, pentru că prin viaţa dintre naştere şi moarte sufletul poate fi înstrăinat de patria sa suprasensibilă. Specificul grec trebuie să fie descris întru totul prin prisma acestui sentiment.

În fond, oameni ca Nietzsche au simţit corect. Nietzsche a simţit corect [ Nota 23 ] când a numit epoca care a premers celei socratice, celei platonice ca fiind epoca tragică a evoluţiei greceşti. Deja la Thales [ Nota 24 ], dar mai ales la Anaxagora, Heraclit [ Nota 25 ], noi constatăm amurgirea unei concepţii despre lume grandioase, despre care istoria actuală nu spune mai nimic. Vedem frica de a fi înstrăinat de lumea suprasensibilă şi de a fi legat numai la ceea ce rămâne ca trecere prin viața dintre naştere şi moarte, de a fi legat de lumea Hadesului, de lumea umbrelor, care este, în fond, alocată omului. Totuşi grecul salvase ceva, salvase ceea ce apare în cea mai frumoasă înflorire a sa, în ideea platonică. Aş vrea să spun că în lumea ideilor platonice, ultimul rest strălucit al vechiului Orient, care el însuşi va dispărea apoi în aristotelism, ies totuşi la suprafaţă aceste idei greceşti. Iar grecul simţea cum eul omului este ceva care se pierde, de fapt, în viaţa omului. Acesta era sentimentul de bază al grecilor. Vedeţi în descrierea pe care am făcut-o evoluţiei eului în cartea Enigmele filosofiei cum era legat eul de gândire, de percepţia exterioară. Întrucât de gândire este legată întreaga trăire a eului omul îşi simţea eul mai puţin în corporalitatea sa proprie, şi mai mult legat de tot ceea ce trăieşte afară, în lume, de flori, de fulgere şi tunete, de norii de furtună, de arbori, de ceaţa care se ridică şi de ploaia care cade. De toate acestea simţea grecul că se leagă eul său. El simţea, ca să spunem aşa, forţele eului parcă fără lăcaşul acestuia; mult mai mult, el putea spune: Când îmi îndrept privirea spre lumea florilor, acolo se fixează eul meu, el înfloreşte odată cu florile. – Aceasta simţea omul. Ceea ce se poate spune este că această cultură greacă nu putea continua să existe. Dar ce ar fi devenit ea, oare, dacă ar fi continuat să existe? Ce ar fi rezultat din ea? Omul s-ar fi simţit treptat ca o fiinţă a Pământului subumană, şi ceea ce este de fapt spiritual-sufletesc în om ar fi fost perceput ca ceva ce sălăşluieşte în nori, în flori, în munţi, în ploaie şi în lumina Soarelui, care vine doar în vizită la noi. Dacă cultura greacă ar fi continuat să se dezvolte în linie dreaptă, s-ar fi simţit treptat că seara, când adormim, se poate percepe apropierea propriului eu în strălucirea sa, că el ne vizitează. Dar s-ar fi simţit şi că, atunci când ne trezim dimineaţa şi coborâm în lumea simţurilor inferioare, nu mai suntem, ca om al Pământului, decât lăcaşul gol exterior al acestuia. S-ar fi instalat o anumită stare de înstrăinare faţă de eu, ceea ce poate fi perceput pe cale afectivă ca fiind tonalitatea fundamentală, ca fiind temperamentul de bază al naturii greceşti.

Era necesar ca eul care fuge întrucâtva din om, eul care fuge în natură şi în Cosmos, să fie consolidat în entitatea interioară umană ca o entitate organică care umblă pe Pământ. Pentru aceasta el avea nevoie de un impuls puternic. Aceasta a fost particularitatea orientalismului, el ce-i drept indica puternic spre eu, tocmai prin faptul că referitor la concepţia umană despre viaţă vorbea despre viețile terestre repetate, dar în acelaşi timp, în el se afla şi tendinţa de a înstrăina acest eu al omului, de a lua eul omului. Din această cauză, Apusul, care nu se putea ridica până la înălțimea gândirii greceşti, nu avea nici forţa de a întâmpina înţelepciunea greacă în forma sa deplină, şi a lăsat-o, ca să spun așa, să se retragă spre Orient. El nu avea nici forţa de a prelua cultul lui Mithra; şi pe acesta l-a lăsat să se retragă spre Orient. El avea numai forţa de a prelua, din robusteţea deplină a omului, din natura terestră umană, evenimentele din Palestina şi de a lăsa ca ele să fie întărite prin dogmatica stabilită pe calea conciliilor. Într-o anumită măsură, omul european a fost instalat mai întâi într-un materialism al personalităţii.

Acest lucru se vede cel mai bine în răsturnarea care a avut loc în cel de al IV-lea secol d.Ch. Atunci se retrage treptat spre Asia tot ceea ce ar fi adus o înțelegere mai matură a creştinismului, ceea ce ar fi putut aduce un cult care ar fi permis ca Christos să poată fi privit ca un triumfător, nu doar ca fiind cel care se prăbuşeşte sub marea greutate a crucii şi al cărui triumf poate fi numai bănuit dincolo de crucifix. În acest reflux al înțelepciunii şi al vechiului ceremonial cultic, pentru Occident era vorba de consolidarea eului. Din puterea robustă a popoarelor nordice a apărut ceea ce trebuia să fie forţa acestei consolidări a eului în organul terestru al omului. Şi în timp ce aceasta s-a desfăşurat în ţinuturile ţărilor dunărene, în acelea care se aflau mai spre sud, în sudul Europei, în vestul Europei, s-a transplantat din Orient, în alte forme, ceea ce fusese mai înainte înțelepciunea orientală, arabismul. Arabismul s-a transplantat în Spania şi sud-vestul Europei a fost inundat de o cultură fantastică a raţiunii, care în lumea artistică exterioară nu a ajuns decât până la arabescuri, care nu a dus lucrurile până la pătrunderea organicului cu spiritual-sufletesc. În felul acesta, Europa era cuprinsă, pe de o parte, de povestirea pur faptică în legătură cu procedurile cultice, iar pe de altă parte de un adevăr fantastic abstract, de o înțelepciune, de ceea ce, filtrat apoi, a format cultura pură a raţiunii şi care a pătruns în Europa, venind prin Spania.

În interiorul acestei lumi, în care trăiau povestirile ce se refereau doar la aspectul exterior al evenimentelor din Palestina, în care trăia numai ceea ce venise ca înțelepciune fantastică a raţiunii prin intermediul arabilor, în această lume au apărut şi oameni izolaţi – oameni izolaţi există întotdeauna în masa populaţiei – care s-au trezit la realitate, înțelegând cum stau lucrurile, de fapt. În sufletul lor s-a clarificat faptul că există o mare taină creştină şi că cea mai înaltă înțelepciune nu este suficient de mare pentru a o pătrunde în toată semnificaţia sa, că simţirea cea mai profundă nu este suficient de puternică pentru a elabora un serviciu divin ceremonial corespunzător, că de la crucea de pe Golgota porneşte ceva care trebuie primit cu maximă înțelepciune şi cu cele mai îndrăznețe sentimente. Aceasta s-a dezvăluit la unii oameni izolaţi. Şi în ei s-a înălţat ceva ca o imaginaţiune importantă: în pâinea Cinei era prezentă o sinteză, o reunire a forţelor Cosmosului exterior care, împreună cu toţi curenţii de forţe care coboară din Cosmos, pătrund Pământul şi provoacă ca prin vrajă apariţia vegetaţiei; atunci, ceea ce este încredinţat din Cosmos Pământului, ceea ce răsare apoi din Pământ, este reunit în mod sintetic în pâine şi constituie corpul uman.

Şi aş spune că şi altceva a străpuns toate ceţurile care s-au extins peste vechile tradiţii, ceva a trecut la aceşti înţelepți europeni, ceva care îşi avea originea în Orient, dar care a străbătut ceţurile şi a fost înțeles de oameni izolaţi. Acesta a fost celălalt misteriu, care s-a alăturat misteriului Pâinii, misteriul Cupei sfinte, în care Iosif din Arimateea a adunat sângele picurând al lui Iisus Christos, acesta a fost cealaltă parte a tainei lumii. Aşa cum în pâine este adunat laolaltă tot ceea ce este extras al Cosmosului, tot astfel şi în sânge este reunit tot ceea ce este extras al naturii şi entităţii umane; în pâine şi în sânge, pentru care vinul ar trebui să fie doar un simbol exterior, era exprimat pentru aceşti înțelepți europeni, care erau cu adevărat iniţiaţi ai unor locuri tainice de misterii, proeminând mult peste grosul populaţiei. Masa poporului putea auzi numai povestirea faptelor din Palestina, iar când se ajungea la erudiţie nu se regăsea decât în fantasticul abstract al arabismului. La aceşti oameni care se distingeau prin ceva care era ca un rod matur, supramatur al înțelepciunii orientale şi totodată ca un rod supramatur al modului european al simțirii, la aceştia s-a dezvoltat ceea ce ei au numit taina Graalului. Dar, spuneau ei, taina Graalului nu poate fi găsită pe Pământ.

Oamenii au fost obişnuiţi să dezvolte o raţiune care a produs floarea sa cea mai înaltă, arabismul. Ei nu sunt obişnuiţi să vadă sensul lucrurilor exterioare, ci numai să li se povestească despre aceste lucruri exterioare, potrivit adevărului lor sensibil. Trebuie să pătrunzi până la taina pâinii care a fost frântă de Iisus Christos în aceeaşi cupă în care Iosif din Arimateea a strâns apoi sângele său, cupă care a fost furată şi dusă în Europa, dar, aşa cum spune legenda, a fost ţinută de îngeri deasupra suprafeţei Pământului, până când a venit Titurel [ Nota 26 ] care a creat pentru Graal, pentru această Cupă sfântă, cupă cuprinzând misteriul pâinii şi al sângelui, templul de pe Montsalvat. Cei care deveniseră înțelepți ai misteriilor în acest mod european voiau să perceapă, în locul spiritual, sfânt, al unui templu prin ceţurile abstracţiunii şi ale povestirilor faptelor, taina Graalului, taina Cosmosului, dispărută odată cu astronomia eterică, taina sângelui dispărută odată cu vechea învățătură medicală. Aşa cum vechea învățătură medicală trecuse în gândire abstractă, tot astfel trecuse în gândire abstractă şi astronomia eterică. Acest lucru a fost depozitat în cea mai mare înflorire, la un anumit moment, de către arabi în Spania. În Spania nu putea fi găsită în afară, printre oameni, taina Graalului. Aici exista numai înțelepciunea abstractă a raţiunii. La creştini exista numai povestirea exterioară a faptelor, la arabi, la mauri dezvoltartea fantastică a rațiunii. Și numai în înălțimi, deasupra Pământului, plutea Sfântul Graal, iar în acest templu spiritual, acest templu care ascundea tainele pâinii şi sângelui Mântuitorului puteau păşi numai cei cărora forţele divine le conferiseră capacităţile necesare pentru aceasta. Nu este deloc întâmplător faptul că acest templu spiritual trebuia să fie în Spania, unde era necesar să se iasă din ceea ce oferea realitatea terestră, să se străbată mărăcinişuri, pentru a se ajunge la Sfântul Graal.

Concepţia despre Sfântul Graal s-a dezvoltat din asemenea premise afective. Biserica invizibilă, biserica suprasensibilă, care trebuie găsită pe Pământ, a fost ceea ce s-a învăluit în misteriul Graalului. Era o realitate prezentă nemijlocit, dar pe care nu o găseşte cel care întâmpină lumea cu o privire interioară indiferentă. În timpuri vechi, preoţii misteriilor ieşeau în lume, printre oameni, observau aura umană şi spuneau: Acest om este unul dintre cei pe care trebuie să-l preluăm în misterii; acesta este un altul pe care trebuie să-l preluăm în misterii. – Nu trebuia să întrebi, erai ales. Erai ales şi introdus în locurile sfinte de misterii. Acest proces a luat sfârşit în jurul secolelor al XI-lea, al XII-lea. Trebuia să se consolideze în om prin forţa lui Christos care pătrunsese în civilizaţia europeană, ceea ce-l îndemna să întrebe: Care sunt tainele existenţei? – Niciunul dintre cei care drumeţeau şi păşeau interior somnoroşi, indiferenţi faţă de lumea exterioară, nu se putea apropia de Graal. Numai acela care simţea în sufletul său pornirea de a pune întrebări despre tainele existenţei, ale existenţei cosmice şi ale existenţei interior-umane putea pătrunde în tainele Sfântului Graal. Și de atunci lucrurile au rămas la fel. După ce, spre mijlocul Evului Mediu, oamenii au fost atenţionaţi în mod serios cu privire la această obligaţie de a întreba, a apărut, în prima treime a secolului al XIV-lea, marele recul. Tot mai puţini erau cei care întrebau despre minunile Sfântului Graal, sufletele au devenit tot mai inactive. Începuse timpul în care priveau spre formele exterioare ale entităţii umane de pe Pământ, spre tot ceea ce, în Cosmos, poate fi numărat, cântărit, măsurat şi calculat. Dar a rămas şi această invitaţie sfântă pătrunsă în civilizaţia europeană în Evul Mediu timpuriu: a întreba despre tainele Cosmosului, la fel şi despre tainele omului, adică a căuta misteriile sângelui. Oamenii au parcurs, în diferite stadii, ceea ce materialismul trebuia să aducă în mod necesar cu toate forţele sale peste civilizaţia europeană. Trebuie numai să reflectăm la cât de mare era posibilitatea să poată răsuna cuvinte importante în cadrul civilizaţiei europene. Ceea ce a fost realizat pentru un anumit timp, povestirea faptelor exterioare din Palestina, impregnarea acestor fapte exterioare cu arabism, ceea ce mai apoi scolastica Evului Mediu a cultivat ca filosofie creştină medievală, a fost de mare importanţă pentru o anumită perioadă. Dar aşa cum s-a dezvoltat dintr-o vreme de înțelepciune superioară şi de ceremonial mai amplu, care a fost împins spre Orient, tot aşa nici ceea ce a rezultat nu a fost înțeles: a-ţi îndrepta auzul spre misteriile suprasensibile ale creştinismului, spre misteriile Sfântului Graal. Toate vocile cu adevărat pătrunzătoare care s-au făcut auzite în Evul Mediu – şi nu au fost puţine – au fost reduse la tăcere prin afundarea crescândă în dogmatism a catolicismului Romei, tot aşa cum a fost eradicată din rădăcini şi gnosa.

Nu trebuie evaluată în mod negativ perioada dintre cel de al IV-lea secol d.Ch. şi secolele al XII-lea, al XIII-lea, pentru că dintre numeroasele voci care au răsunat în civilizaţia europeană cu, aş spune, sfântă dulceaţă şi supramaturitate, civilizaţie care de fapt era barbară, ne-a rămas cea oarecum stingheră a unui om care nu putea scrie, cea a lui Wolfram von Eschenbach [ Nota 27 ]. El este încă destul de mare; i-a permis să rămână aşa ceea ce s-a instalat în Europa ca dogmatică şi care, în fond, a distrus ceea ce voci puternice au făcut să răsune, chemarea Sfântului Graal, dar cu luptă şi cu amărăciune. Cei care au lăsat să răsune chemarea Sfântului Graal nu urmăreau să ia omului libertatea, nu voiau să-i impună nimic; el trebuia să fie numai unul care întreabă. El trebuia să întrebe din adâncurile fiinţei sale sufleteşti despre minunile Graalului. Ceea ce s-a scufundat aici ca viaţă spirituală era efectiv mai mare decât contrapartea sa, chiar dacă nici aceasta nu este lipsită de o anumită importanţă. Şi când ceea ce slujitorii Sfântului Graal au desemnat ca fiind o cale spirituală a fost apoi desfiinţat, dincolo, în Orient, de calea fizică spre Ierusalimul fizic, drumul crucii spre Graal a fost suprimat prin cruciadele purtate spre Ierusalimul fizic. Când, în opoziţie cu Roma, Godefroi de Bouillon [ Nota 28 ] a vrut apoi să instaureze un regat exterior la Ierusalim, şi a făcut să răsune din propria-i simţire chemarea „liber de Roma“, aceasta a fost mai puţin sugestivă decât cea a lui Pierre d'Amiens [ Nota 29 ], care a acţionat pentru a traduce în concepţie materialistă ceea ce slujitorii Sfântului Graal au înțeles în mod spiritual.

Aceasta a fost şi una dintre căile urmate de materialism, calea spre Ierusalimul fizic, în locul celui spiritual care trebuia să ascundă în templul lui Titurel ceea ce rămăsese din Misteriul de pe Golgota în Sfântul Graal. Titurel, aşa se spunea, ar fi coborât Sfântul Graal din nori, unde îngerii îl ţinuseră în stare de plutire – în timp ce domneau arabismul şi povestirile exterioare ale faptelor –, în sfera terestră. Dar epoca materialistă nu a început să pună întrebări despre el. Oameni singuratici, oameni izolaţi, oameni în „încețoşare“, nu chiar înțelepți ca Parsifal, au fost cei care au pornit pe diferite căi spre Sfântul Graal, dar nici ei nu au înțeles cum să pună întrebarea corespunzătoare în mod corect. Iar în avangarda căii materialismului spiritual care a început în prima treime a secolului al XIV-lea se afla cealaltă cale a materialismului, care trecuse deja, în drumul ei spre răsărit, spre Ierusalimul fizic. Această tragedie a trebuit şi trebuie s-o vieţuiască omenirea pentru a se înțelege în această tragedie pe sine, devenind astfel interogativă în mod corect. Omenirea modernă a trebuit şi trebuie să trăiască acest tragism, faptul că lumina care îi venise cândva din răsărit nu a fost recunoscută ca lumină spirituală, că ea a fost întoarsă înapoi şi că a fost căutat în schimb ţinutul fizic, materialitatea fizică a Orientului. Orientul fizic a început să fie căutat în Evul Mediu, după ce la terminarea Antichităţii se restabilise Orientul spiritual.

Aceasta este situaţia europeană, care este şi situaţia noastră actuală. Căci, dacă ştim să auzim adevărata chemare a omenirii, noi încă suntem căutători ai Sfântului Graal, şi ar trebui să fim căutători ai Sfântului Graal. Încă mai trebuie ca strădaniile omenirii, aşa cum au început ele în cruciade, să sufere transformarea, metamorfoza în direcţie spirituală. Trebuie să ajungem din nou la o astfel de înţelegere a lumilor cosmice, pentru a putea căuta originea lui Christos în aceste lumi cosmice. Atât timp cât aceste lumi cosmice nu sunt înțelese decât de astronomia fizică exterioră, ele nu pot fi concepute ca fiind patria lui Christos; din cerul a cărui taină astronomul ne-o dezvăluie în prezent, pentru a cărui descriere el nu are decât geometria, matematica, mecanica, pentru a cărui observare are doar telescopul, din acest cer Christos nu a putut coborî pe Pământ pentru a se încorpora în Iisus din Nazaret. Această încorporare nu poate fi înțeleasă dacă aduci omul, pentru a-l cerceta, în clinică, unde diseci cadavrul pentru a-ţi face apoi reprezentări despre omul viu. Cei vechi aveau o astronomie vie, aveau o medicină vie. Și noi trebuie să avem o astronomie vie, o medicină vie. Aşa cum o astronomie vie ne va arăta un cer, un Cosmos străbătute de acea spiritualitate de unde poate coborî Christos, tot astfel şi medicina revitalizată ne va prezenta omul în aşa fel încât să-l înțelegem cu ştiinţa noastră, cu cunoaşterea noastră până în taina sângelui său, până în acea sferă organică interioară în care forţele corpului eteric, ale corpului astral, ale eului se transformă în sângele fizic. În clipa în care am înțeles taina sângelui dintr-o cunoaştere cu adevărat medicală şi în care am înțeles sfera lumii, sfera cosmică printr-o astronomie spiritualizată vom intui cum a putut coborî Christos pe Pământ din aceste sfere cosmice şi cum a putut găsi aici acel corp uman pe care l-a putut prelua. Este taina Graalului, care trebuie să fie căutată pe această cale. A ne îndrepta pe această cale cu întregul om, cu capul şi cu inima, spre Ierusalimul spiritual, aceasta este sarcina omenirii moderne.

Este uimitor cum ceea ce trebuie să se întâmple lucrează în mod obiectiv prin sfera existenţei. Iar dacă nu devine simţire în mod corect, atunci este perceput în mod exterior, se materializează exterior. Aşa cum creştinii mergeau odinioară la Ierusalim, tot aşa se deplasează astăzi mase ale poporului evreu spre Ierusalim [ Nota 30 ], exprimând prin aceasta din nou o fază a materialismului, arătând cum ceea ce ar trebui înțeles în mod spiritual în toate aspectele sale de către umanitatea modernă este înțeles în mod materialist. Dar trebuie să vină timpul în care să se poată percepe din nou în mod corect taina Graalului. Ştiţi că în cartea mea Ştiinţa ocultă în rezumat am spus ce poate fi căutat pe această cale a ştiinţei spiritului, şi am făcut prin aceasta referire la ce trebuie să cucerim ca un fel de imagine şi imaginaţiune pentru ceea ce trebuie căutat printr-un efort serios al spiritului şi cu o simţire omenească profundă ca fiind calea spre Graal.

Mâine vrem să vorbim din nou despre acest lucru.