Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PERSPECTIVE ALE EVOLUŢIEI UMANITĂȚII

GA 204


CONFERINŢA a VI-a

Dornach, 17 aprilie 1921

În aceste zile m-am străduit să vă arăt cum a luat naştere civilizaţia apuseană, că în secolul al IV-lea în evoluţia umanităţii trebuie consemnată o schimbare puternică a mentalităţii; a fost necesar să atragem atenţia asupra modului în care lumea greacă a evoluat treptat spre acest amurg, cum apoi a luat naştere, din cu totul altfel de impulsuri, civilizaţia Europei Centrale şi Apusene şi cum conceperea creştinismului a avut loc sub aceste influenţe. Să mai indicăm o dată faptele corespunzătoare, dintr-un alt punct de vedere. Creştinismul ia naştere în Orientul de Vest din Misteriul de pe Golgota. În specificul ei, cultura orientală se afla deja în declin. Străvechea înțelepciune era prezentă în ultimele ei faze în ceea ce s-a manifestat în Orientul Apropiat, spre Grecia, drept gnosă. Această gnosă era o înțelepciune care reunea fenomene ale lumii şi ale naturii. Comparată cu pătrunderea clarvăzătoare nemijlocit intuitiv-instinctivă în lumea spirituală care se afla, de fapt, la baza evoluţiei orientale, ea avea deja un caracter mai intelectual, mai raţional. Viaţa spirituală care în vechiul Orient impregna orice concepţie umană nu mai era prezentă. De fapt, din ultimele resturi ale vechii înțelepciuni se încerca alcătuirea acelei concepţii filosofic-umane care a fost folosită drept înţelepciune de bază pentru înțelegerea Misteriului de pe Golgota. Ceea ce se afla în Misteriul de pe Golgota a fost înveşmântat în înţelepciunea care se salvase din Orient în lumea greacă.

Să concepem această înțelepciune în sensul ştiinţei spiritului. Dacă vrem să vedem cum s-a dăruit omul cândva acestei înțelepciuni, găsim că în Orientul vechi omul percepea lumea cu ceea ce acţiona în el corpul său astral, cu ceea ce putea vieţui în sufletul său prin corpul său astral, chiar dacă se formaseră deja sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul sentimentului. Corpul astral era cel care acţiona în aceste mădulare sufleteşti ale omului şi care îi conferea facultatea de a-şi abate, de fapt, privirea de la fenomenele terestre, de a putea să străvadă ce pătrunde din Cosmos în plan spiritual-suprasensibil. Omul nu avea încă o concepţie a eului despre lume. Eul său nu vorbea decât încețoşat. Eul său nu era, propriu-zis, o problemă pentru om. Omul trăia în astral, şi în acest astral el vieţuia încă într-o anumită armonie cu fenomenele lumii înconjurătoare. Lumea propriu-zis enigmatică era pentru el aceea pe care o vedea cu ochii săi, cea care se derula în jurul său. Din contră, pentru el lumea inteligibilă era lumea suprasensibilă a zeilor, în care îşi aveau existenţa entităţile spirituale. Omul privea spre aceste entităţi spirituale, spre acţiunile lor, spre destinele lor. Aceasta era esenţa concepţiei vechiului Orient, faptul că privirea era îndreptată spre aceste lumi spirituale. Se dorea înțelegerea lumii sensibile plecând de la lumile spirituale.

În cadrul civilizaţiei noastre ne aflăm pe poziţii diametral opuse. Nouă ne este dată lumea fizic-sensibilă, şi plecând de la aceasta dorim să înțelegem cumva lumea spirituală, dacă şi vrem aceasta, dacă nu o respingem, dacă nu vrem să rămânem înțepeniți în materialism. Noi considerăm ca fiindu-ne dată lumea materială. Vechiul oriental considera ca fiind dată lumea spirituală. Noi vrem să obţinem din lumea materială ceva pentru a putea înțelege splendoarea fenomenelor, perfecţiunea construcţiei organismelor etc., şi vrem să percepem lumea suprasensibilă plecând de la această lume ambientală fizic-sensiblă. Vechiul oriental voia să înțeleagă lumea înconjurătoare fizic-sensibilă din lumea suprafizică, suprasensibilă ce-i era dată. Din aceasta voia el să obţină lumina, şi o şi primea; fără aceasta, lumea fizic-sensibilă era pentru el întuneric şi teamă. Tot astfel simţea el ca provenind din lumile spirituale şi ceea ce simţea a fi fiinţa lui interioară încă integral străbătută de corpul său astral. El nu spunea: Eu m-am dezvoltat din viaţa terestră, ci: Eu m-am dezvoltat din fiinţa divin-spirituală, am coborât din lumi divin-spirituale şi cel mai bun lucru pe care-l port în mine este amintirea acestor lumi divin-spirituale. Platon, filosoful, vorbeşte despre felul în care omul are cunoştinţe din viaţa sa preexistentă, din viaţa pe care a dus-o înainte de a coborî în lumea fizic-sensibilă. Omul îşi vedea eul său ca fiind în întregime o rază care a apărut din lumina suprasensibilă. Pentru el lumea sensibilă era enigmatică, nu lumea suprasensibilă.

În Grecia, această concepţie a făcut apoi lăstari. Grecul se simţea în corpul său, dar el încă nu percepea ceva care să poată explica în vreun fel acest corp. El dispunea de tradiţiile vechiului Orient. Se privea pe sine ca fiind ceva ce a coborât din lumile spirituale, dar care pierduse într-un anume sens conştienţa despre aceste lumi. Este efectiv ultima fază a vieţii de înțelepciune orientală care s-a manifestat în Grecia. Din acest sentiment al lumii trebuia să fie înțeles Misteriul de pe Golgota. Acest Misteriu ne pune în faţă marea problemă, această imensă problemă de viaţă: cum a putut fiinţa transcendentală, suprasensibilă, fiinţa cosmică Christos să-şi găsească locul în corpul uman? – Penetrarea lui Iisus de către Christos, aceasta a fost marea problemă, şi o vedem apărând peste tot în strădaniile gnostice. Plecând de la sine, omul nu avea nicio înțelegere pentru legătura dintre caracterul suprasensibil al propriei lui fiinţe şi între partea sa fizic-sensibilă; şi pentru că nu avea prin fiinţa sa cunoaşterea legăturii dintre spiritual-sufletesc şi fizicul-sensibil, Misteriul de pe Golgota a devenit o problemă insolubilă tocmai pentru ceea ce era sub influenţa concepţiei greceşti. Este o problemă cu care lumea greacă s-a luptat, căreia i-a consacrat cele mai bune forţe de înțelepciune ale sale. Istoria ne furnizează mult prea puţine informaţii despre luptele spirituale care au avut loc, de fapt.

Am atras atenţia asupra faptului că literatura gnostică a fost eradicată. Dacă ea ar mai exista, s-ar vedea această luptă tragică pentru înțelegerea convieţuirii lui Christos suprasensibil cu Iisus cel fizic, s-ar putea urmări această problemă extrem de profundă în evoluţia ei. Dar această luptă a luat sfârşit prin esenţa lucidă, abstractă care a emanat din romanism, care nu ajunge să introducă interioritate în abstracţiuni decât, aş spune, prin biciuirea emoţiilor. Gnosa a fost suprimată şi a fost înlocuită de dogmatică şi de deciziile conciliilor. Concepţiile profunde ale Orientului, care nu aveau nimic juridic, au fost saturate cu o formă care a acceptat creştinismul în lumea apuseană de atunci, în lumea romană.

Din această mentalitate romană, în timp ce se pătrundea de spirit juridic, a apărut creştinismul, iar noţiunile romane despre stat se răspândeau în afara creştinismului. Creştinismul a preluat forma corpului statal roman, şi vedem născându-se din ceea ce fusese altădată principala capitală a lumii, Roma, capitala creştinismului. Vedem cum această Romă creştină primeşte de la vechea Romă învățături speciale: cum să fie conduşi oamenii, cum să se extindă dominaţia asupra oamenilor. Vedem cum se răspândeşte un fel de imperialism bisericesc, în timp ce se toarnă în forma de stat romană creştinismul. Ce se turna în forme de cunoaştere spirituală se dizolva în forma de stat juridic-umană. Pentru prima oară se sudau creştinismul şi înțelepciunea statală exterioară, şi în această formă s-a răspândit apoi creştinismul. În creştinism există forţe atât de profunde, în creştinism există impulsuri atât de puternice, încât au putut să fie active şi să continue să fie active, în ciuda faptului că au fost turnate în forma statalităţii romane. Şi când această formă statală romană a cuprins lumea apuseană, alături de povestirile modeste s-au putut menţine şi faptele reale petrecute în Palestina.

Dar această lume apuseană era pregătită într-un mod cu totul special pentru creştinism şi era pregătită în aşa fel încât omul se înțelegea pe sine din natura sa fizică, îşi simţea eul din natura sa fizică. În aceasta s-a manifestat deosebirea, când creştinismul a trecut prin lumea greacă şi această lume s-a topit a apărut imensa deosebire dintre creştinismul grecesc şi acel creştinism care a devenit apoi creştinismul statal, creştinismul dominaţiei, creştinismul roman. Apoi, venind dinspre nord, a apărut acel creştinism care a fost asimilat de oamenii nordici, numiţi barbari de către greci şi romani, acei oameni nordici care îşi simţeau eul din natura lor, aş spune, sintetizându-şi fiinţa proprie, şi se percepeau pe ei din întregul om în planul fizic-sensibil, din încorporarea uman-fizic-sensibilă a eului lor şi care voiau să înțeleagă ce se transmisese până la ei despre întâmplările din Palestina. În felul acesta s-au confruntat în această lume barbară povestirea modestă a întâmplărilor din Palestina cu ceea ce era sentiment al eului, sentiment sangvin al eului, în lumea Europei Centrale şi în lumea europeană nordică. Aceste lucruri s-au confruntat. Şi din această percepere a eului omului, obţinută din organismul său fizic, se dorea înțelegerea povestirii modeste a evenimentelor din Palestina. Nu se dorea înțelegerea conţinutului lor mai profund. Nu se urmărea pătrunderea lor cu înțelepciune. Nu se voia decât atragerea lor în planul uman-fizic-sensibil.

În scrierea Heliand [ Nota 31 ] se vede cum aceste povestiri despre evenimentele din Palestina apar cu totul umanizate şi cu totul aduse în lumea umană europeană. Vedem cum toate acestea sunt aduse la nivel uman, cum nu există nicio posibilitate de a pătrunde Misteriul de pe Golgota cu înțelepciune, aşa cum o făcuse Grecia. Şi s-a dezvoltat impulsul de a reprezenta, fără a ridica privirea spre suprasensibil, ca fapte simple omeneşti acţiunile lui Iisus Christos în lume, de a umaniza din ce în ce mai mult aceste povestiri. Şi în acestea s-a introdus ceea ce se răspândea în mod dogmatic de către imperiul romano-creştin sub forma deciziilor luate de concilii. Creştinismul care europeniza, ca să spunem aşa, povestirea despre Palestina şi acel creştinism care era cultura greacă infiltrată de juridicul-roman devenit abstract s-au interpenetrat ca două lumi străine. Această situaţie s-a perpetuat timp de secole, perioadă în care s-au putut manifesta înţelepţii despre care v-am povestit ieri, care au atras atenția asupra faptului că impulsul creştinismului a fost cândva înveşmântat în înțelepciune orientală, dar că purtătorul acestei concepții orientale, Sfântul Graal, a fost adus în Europa numai prin faptul că a fost menținut de spirite supraterestre şi i-a fost construită o cetate ascunsă, cetatea Graalului, pe Montsalvat. Totodată s-a alăturat şi reprezentarea că omul se poate apropia numai prin ținuturi de nestrăbătut de ceea ce reprezintă minunile Sfântului Graal. Înţelepţii nu spuneau: Şaizeci de mile este circumferinţa pe care trebuie s-o parcurgi dacă vrei să ajungi la minunile Graalului, ci prezentau într-un mod mult mai esoteric cum este acest drum care duce, de fapt, la Sfântul Graal: Oh, aceşti oameni ai Europei nu ajung la Sfântul Graal, calea care trebuie străbătută până la Sfântul Graal este atât de lungă, încât abia după ce au străbătut timpul care se întinde de la naştere până la moarte ajung la cetatea Graalului de pe Montsalvat. Aceasta era taina esoterică comunicată învățăcelului. Le era comunicat învăţăceilor – pentru că încă nu sosise timpul în care oamenii să poată vedea cu o conştienţă clară cum poate fi regăsită lumea spirituală – că ei nu pot ajunge decât prin străfulgerări izolate la sfânta cetate a Graalului. Dar erau sfătuiți cu insistență şi li se inocula convingerea că trebuiau să întrebe, că dacă nu întreabă, dacă nu-şi dezvoltă interiorul, dacă nu caută prin sine însuşi impulsul adevărului, dacă rămâne pasiv, omul nu poate ajunge la vieţuirea sinelui său. Căci omul trebuie să-şi găsească eul din organsimul său fizic. Şi acest eu trebuie să se avânte din nou în sus, prin forţa sa proprie, pentru a se vedea unde încă mai era perceput acest sine în lumi suprasensibile, în civilizaţia greacă mai veche. Eul trebuie să se înalțe din nou, pentru a se recunoaşte ca fiind suprasensibil. În vechiul Orient se vedea ce se petrece în corpul astral, iar în corpul astral se vedea urmarea vieţilor terestre anterioare. Din această cauză se vorbea despre karma. În Grecia, reprezentarea era deja estompată. Se percepeau evenimentele cosmice în mod estompat. Din această cauză se vorbea despre destin, despre fatum, în mod nedeterminat.

Această reprezentare despre destin este numai o atenuare, o paralizare a reprezentării deplin concrete a vechiului Orient despre trecerea omului prin vieţile terestre repetate ale căror urmări se făceau simţite în vieţuirea din cadrul corpului astral, chiar dacă numai instinctiv, astfel încât se putea vorbi despre karma care se forma în vieţile terestre repetate şi ale cărei urmări erau aici, în vieţuirea astrală.

În Vest se înainta spre vieţuirea eului, dar această vieţuire era legată de corpul fizic. Ea era închisă în mod egoist în sine. Această viețuire a eului se manifesta în mod apatic, chiar dacă exista în el un impuls puternic pentru lumile suprasensibile; şi Parsifal, care face pelerinajul în căutarea Graalului, ne este descris ca un om aflat în stare de apatie. Trebuie să înțelegem că atunci când cultul lui Mithra s-a răspândit spre vest, venind din Orient, a fost respins de către Occident, nu a fost înțeles de acesta. Căci cel care stătea călare pe taur, cel care avea să devină învingătorul forţelor inferioare se prezenta el însuşi ca ieşind din forţele inferioare. Dacă îl vedea pe Mithra călărind pe taur omul apusean nu-l înțelegea, căci nu putea fi ceea ce eul simte şi vieţuieşte din organismul său fizic. Înţelegerea pentru Mithra călare a trecut, s-a stins.

Se poate spune: Toate acestea trebuiau să se întâmple, căci era necesar ca eul să-şi trăiască impulsul în organismul fizic. Eul trebuia să se lege puternic de organismul fizic, dar nu-i era îngăduit să se rigidizeze în organismul fizic prin acest sentiment al fixării de el. Aceasta a fost o reacţie energică la comorile de înţelepciune ale Orientului, în timp ce în Vest lumea se îndrepta tot mai mult spre ceea ce se dezvoltă din planul pur fizic. Această reacție a fost necesar să existe. În Europa se găseau toţi factorii posibili pentru a da forță acestei reacţii. Dar ea nu trebuia să se prelungească mai mult de câteva secole în această strădanie spirituală. O nouă spiritualitate s-a înălțat începând cu prima treime a secolului al XV-lea, o spiritualitate abstractă, o spiritualitate sublimată, o spiritualitate filtrată.

Oamenii au luat în stăpânire astronomia fizică şi medicina fizică, şi trebuiau să dispună mai întâi de acest stimulent prin impulsul eului resimţit din planul fizic. Dar acestuia nu-i este îngăduit să se fixeze în civilizaţia europeană, dacă aceasta nu vrea să-şi găsească sfârşitul. Forţe de declin s-au acumulat în număr suficient de mare, forţe care de fapt ar trebui să fie numai resturi, care ar trebui să fie recunoscute ca fiind resturi. Tocmai teologia modernă a pierdut posibilitatea de a-l înțelege pe Christos, ea a ajuns să-l redea pe Iisus Christos în întregime Pământului, să-l umanizeze total, să-l înlocuiască pe Iisus Christos cu „omul simplu din Nazaret“. Într-o relaţie de dominaţie modelată materialist plecând de la romanitate s-a pierdut tot mai mult spiritualitatea vie, prin care poate fi adus cu adevărat aproape de om Misteriul de pe Golgota. Și se vede cum în timpurile mai noi din aceste atitudini s-a dezvoltat o ştiinţă care vrea să înțeleagă tot ce este exterior, dar care nu se străduieşte să ajungă la om. Vedem cum, ca urmare a unei astfel de ştiinţe, în viaţa socială iau naştere impulsuri care nu vor să realizeze decât o ordine umană fizică şi care nu vor să întrepătrundă această ordine cu principiul divin-spiritual, spiritual-suprasensibil.

În această situaţie, lucrurile stau ca şi cum în sufletele umane ar rămâne în urmă o privire luminoasă. Când o rază din ceea ce mai trăieşte în ei din acest astral se contopeşte cu acest eu, ei capătă astfel de priviri luminoase, şi face parte din fenomenele cele mai impresionante ale Europei mai noi când vedeţi cum radiază din Răsărit un avertisment puternic în filosofia religiei, în filosofia religiei lui Soloviov [ Nota 32 ], afundată în zăduf răsăritean, cum radiază ceva din faptul că ordinea socială terestră ar trebui să fie pătrunsă de un element spiritual-suprasensibil. Vedem cum Soloviov visează un fel de stat al lui Christos, pentru că în el se află ultimele resturi ale unei vieţuiri subiectiv-astrale care străluminează eul.

Dacă pe lângă aceste vise despre un stat christificat păstrăm şi ceea ce, odată cu respingerea a tot ce este spiritual, ascunde în sine forţe de declin şi punem alături ceea ce nu s-a mai elaborat decât în Orient, rezultă un contrast imens, colosal! Lumea ar trebui să devină atentă la un asemenea contrast. Şi dacă în prezent am avea o distanţă suficientă pentru a privi aceste lucruri, cel ce stimulează statul christificat, formaţiunea socială christificată, Soloviov, ar fi văzut ca fiind impulsionat de esenţa Orientului şi într-o oarecare măsură ca fiind unul din cei care a aruncat o ultimă scânteie în această Europă anchilozată, pentru a o vitaliza din acest punct de vedere. Pe de altă parte, ar putea fi aşezaţi fără grijă laolaltă ţarul Nicolaie sau precursorii săi şi ţarul Lenin, căci faptul că pălăvrăgesc în mod diferit nu constituie, de fapt, diferenţa dintre ei. Deosebirea fac numai forţele modelatoare de lume, iar aici nu există o mare deosebire. Desigur, este greu să te orientezi în cadrul acestor forţe care, venind din perioade anterioare ale istoriei, pătrund în civilizaţia europeană amestecându-se între ele. Mai întâi este o unduire şi trebuie căutată o direcţie bine definită. Aceasta nu poate fi găsită în nimic altceva decât în înălțarea eului la o înțelegere spirituală a lumii. Impulsul creştin trebuie să renască printr-o înțelegere spirituală a lumii. Strădania din prima treime a secolului al XV-lea pentru cunoaşterea lumii exterioare trebuie să stea şi la baza curiozităţii care are ca obiectiv omul. Înțelegerea lumii şi înţelegerea omului trebuie să fie în armonie. Noi trebuie să vedem evoluţia Pământului în faze, în metamorfoze, trebuie să vedem încorporări anterioare ale Pământului nostru, dar să nu luăm în considerare nebuloase din care lipseşte omul. Noi trebuie să ne uităm la perioadele Saturn, Soare şi Lună, care erau deja înfăptuite de entitatea umană, să vedem cum configurația actuală a omului a luat naştere din configurația metamorfozelor anterioare ale planetei Pământ, cum deja configurația omului era de asemenea activă în fazele anterioare. Trebuie să recunoaștem omul în lume, și din această cunoaştere a omului în lume va putea și să izvorască iarăși o înțelegere a Misteriului de pe Golgota. Oamenii trebuie să învețe să înțeleagă de ce în jurul cetăţii Graalului se află un ţinut prin care nu se poate umbla, de ce calea dintre naştere şi moarte este impracticabilă. Şi când înţeleg de ce este impracticabilă, când înțeleg că eul dinăuntru se simte acum prin intuire din organizația fizică, când simt cât este de imposibilă o astronomie pur fizică, cât de imposibilă este o medicină pur fizică, atunci îşi vor croi ei înşişi căile, atunci în această viaţă între naștere și moarte, până acum de nepracticat, vor introduce ceva care ia naştere prin propria lucrare sufletească a omului. Din materialul sufletului, al spiritului însuşi trebuie să fie create uneltele prin care se realizează primele lovituri de sapă pe acel câmp, care trebuie să fie unul sufletesc, care conduce spre cetatea Graalului, spre taina pâinii şi a inimii, la împlinirea cuvântului: Faceţi aceasta în amintirea mea. – Căci s-a pierdut această amintire, a devenit necunoscut ceea ce trăieşte în cuvintele: Faceţi aceasta întru amintirea mea. – Căci acest lucru se face în amintirea marelui moment de pe Golgota, când oamenii înțeleg în simbolul pâinii ceea ce se dezvoltă din pământ prin sinteza forţelor cosmice, și când oamenii înțeleg să cuprindă iarăși lumea într-o cosmologie şi astronomie spiritualizate, şi când oamenii învață să înțeleagă omul din ceea ce este extractul său, care este acela în care spiritualul intervine direct în el, când oamenii înțeleg misterul sângelui. Prin lucrarea din interiorul sufletelor trebuie să fie găsită calea spre Sfântul Graal. Aceasta este o sarcină a cunoaşterii, este o sarcină socială. Dar este şi o sarcină care, în prezent, este urâtă în cea mai mare măsură.

Ceea ce dezvoltă oamenii în ei înșiși prin persistenţa lor în educaţia eului civilizaţiei vestice, este înainte de orice un dor de a rămâne interior-sufleteşte pasivi, de a nu se lăsa scoşi din existenţa lumii, ceea ce ar trebui să aducă un progres sufletesc. Cuprinderea activă a forţelor sufleteşti, viețuirea interioară, care nu trebuie să fie chiar o evoluţie ocultă, ci mai ales vieţuire sufletescă, este lucrul pe care omenirea nu-l doreşte în Europa, care vrea să continue ceea ce era firesc pentru epoca imediat precedentă: dezvoltarea eului, care duce însă la egoismul cel mai grosolan, la dezlănţuirea cea mai oarbă a instinctelor, dacă se extinde dincolo de timpul său. Această extindere peste măsura timpului său a sentimentului eului s-a transferat în şovinisme naţionale; din şovinismele naţionale ies spiritele care vor să menţină impracticabilă calea spre Sfântul Graal. Dar avem să facem tot ce poate fi făcut pentru a chema sufletele umane la activitate atât în domeniul cunoaşterii cât şi pe tărâm social. Dar împotriva acestei chemări se ridică forţe care sunt pline de ură împotriva acestei activităţi a sufletului. Oare nu au fost oamenii suficient de mult timp educaţi, astfel încât să-și fi spus: Trebuie să privim ca fiind eretică propria lucrare a sufletelor, pentru a ne elibera de vină, trebuie să dezvoltăm conştienţa păcatelor şi a vinovăţiei, întrucât nu trebuie să propăşim prin noi, trebuie prin Christos să fim mântuiţi și în pasivitate?

Pe Christos îl înțelegi greșit dacă nu-l recunoşti că el este acea forţă a lumii care se uneşte cu noi întru totul, când ne croim drumul spre el prin întrebări, prin activitate interioară. Şi pretutindeni vedem, în prezent, cum se ridică din confesiuni, din teologie, din ceea ce a fost dintotdeauna legat de teologie, din spiritul ostăşesc, din ştiinţă acele forţe care vor să pună oprelişti activităţii.

De mult timp a trebuit să atrag atenţia asupra faptului că aceasta este situația şi să repet mereu că ceea ce se ridică ca puteri adverse vor deveni din ce în ce mai puternice; şi până azi aşa s-a întâmplat. Şi nu se poate spune în ziua de astăzi că această dușmănie şi-a atins apogeul. Această dușmănie nu și-a atins încă apogeul. Aceste forțe adverse au o mare putere de a reuni tot ceea ce în realitate este destinat decăderii, care însă în decădere poate opri în totalitate pe acea perioadă ceea ce lucrează cu forţele de răsărire. Și față de acestea, forţele care luptă pentru activitatea sufletului sunt slabe în prezent. Sunt slabe acele forţe care, prin înțelegerea lumii spirituale, vor să facă din forţele de răsărire forţe pentru propriile lor suflete. Lumea a căpătat un caracter ahrimanic. Când eul nu se înalță la timpul potrivit la înțelegerea de sine spirituală, ca fiind o fiinţă spirituală, când rămâne în fizic, el este luat în stăpânire de forţe ahrimanice. Şi acest lucru îl vedem în faptul că unele suflete adormite nu vor să recunoască că în prezent se manifestă o înclinație către rău. O înclinație spre rău este clar perceptibilă chiar în modul de luptă împotriva ştiinţei antroposofice a spiritului şi în tot ce se întreprinde legat de aceasta. Din cele mai tulburi mocirle se extrage ceea ce este folosit în prezent de personalităţile care luptă împotriva ştiinţei antroposofice a spiritului, personalităţi care se bucură chiar de faimă în lumea ştiinţei şi teologiei. Nu se urmăreşte căutarea adevărului, ci se cercetează doar ce calomnie le place mai mult acestor personalităţi, ce calomnie le poate fi mai accesibilă; există o puternică înclinație a omenirii de a fi posedată de forţele răului, o mare iubire pentru rău. Cine nu ia în calcul această creştere continuă a iubirii pentru rău în lupta împotriva ştiinței antroposofice a spiritului nu va putea dezvolta în sine un sentiment, o cunoaştere a forțelor adverse care vor ieşi la suprafață. Eu vorbesc de mulți ani despre aceasta. Acest sentiment, care este şi el o forță, trebuie să fie, dacă nu dezvoltat, cel puțin avut în atenție. Trebuie să priveşti lumea cu un ochi lucid, să vezi această iubire pentru rău şi să nu te complaci în scuza că adversarii ar avea o forţă interioară de convingere. Credeți dumneavoastră că un om care s-a manifestat de curând ca fiind cel mai nou adversar al ştiinței antroposofice a spiritului poate avea o asemenea forță de convingere? În el nu există puterea unei forțe de convingere. El acționează din cu totul alte fundamente. Există o şiretenie care se bazează pe înşelarea adversarului. Când eşti un strateg mai bun? Atunci când îţi poți înşela mai bine adversarul. Când transpui însă acest principiu în lupta pentru adevăr, aceasta devine o luptă a minciunii împotriva adevărului. Şi trebuie să fii convins de faptul că această luptă este capabilă de orice, că ea vrea mai ales să ne ia ceea ce am căutat să obținem, şi anume sprijin exterior pentru a găsi purtători ai adevărului. Nu este exagerat să se spună: Există prezentă în lume o dorință fundamentală de a ni se lua tot, şcoala Waldorf, această construcție etc.! Şi dacă nu dăm atenție acestui lucru, dacă nu dezvoltăm în noi un sentiment despre specificul acestei lupte rămânem, de fapt, suflete adormite, nu cuprindem cu o stare de veghe interioară ceea ce vrea să izvorască prin ştiința spiritului de orientare antroposofică.

În fond, nu trebuie să te miri că adversarii au devenit atât de activi; acest lucru putea fi prevăzut cu mult înainte. În prezent ne aflăm sub impresia faptului că avem prea puține personalități care să se facă purtători activi ai curentului nostru spiritual. În general, este mai uşor să acționezi prin forță, constrângere şi nedreptate decât prin libertate. Adevărul care trebuie să fie adus la cunoştință de ştiința spiritului de orientare antroposofică nu poate lua în calcul decât libertatea oamenilor. Ea trebuie să-i găsească pe cei ce întreabă. Şi nu este îngăduit să întrebi: De ce acest adevăr nu are în el însuşi puterea de a obliga sufletele prin forță divin-spirituală? Acest lucru ea nu-l vrea, nu-l poate face. Pentru că, orice ar face, va privi întotdeauna libertatea omului ca fiind lucrul cel mai intangibil. Omul trebuie să ajungă la ştiința antroposofică a spiritului cu judecata sa, el trebuie să fie un căutător care pune întrebări, trebuie să se convingă singur, prin cea mai interioară libertate a judecății. Lui trebuie să i se spună adevărul despre libertatea spirituală; de convins trebuie să se convingă singur. Dacă ia parte la activitatea socială, trebuie să facă acest lucru din impulsul cel mai interior al inimii sale. Pun întrebări numai oamenii care aparţin ştiinței antroposofice a spiritului în adevăratul sens al cuvântului.

Ce vedem la partea adversă? — Să nu credeți că acolo oamenii se adună laolaltă numai datorită unei confesiuni oarecare. Nu, la Stuttgart se predică într-o biserică catolică. Mergeți la conferința domnului von Gleich, căci prin aceasta vă puteți învinge adversarii sufletelor voastre catolice! — Sufletele catolice se duc, generalul catolic von Gleich ține o conferință şi termină cu un cântec al lui Luther! Frumoasă reuniune; adversarii se organizează! — Nu are importanţă ca ei să fie uniți în credinţa lor, în părerile lor. Pentru noi se pune problema să avem forța de a ne menține pe ceea ce am recunoscut a fi poziţia corectă. Dar nimic nu va rămâne necercetat pentru a submina această poziție, de asta puteți fi siguri. A trebuit să mai spun o dată aceasta, spijinindu-mă pe observarea mersului civilizaţiei Europei, căci este necesar să ia naştere cel puțin intenția de a ne fixa temeinic pe poziția pe care trebuie s-o recunoaştem ca fiind corectă. Şi este necesar să nu cedăm în fața iluziilor atât de răspândite privind tagma adversarilor. Depinde de noi să lucrăm cât se poate de mult, chiar dacă pământul s-ar surpa sub noi. Munca noastră trebuie să-şi găsească calea spirituală prin lume. Căci ceea ce se întâmplă acum este ultima zvâcnire a unei lumi care apune; dar în această zbatere furioasă a sa îți poți pierde viața.

Din această cauză, trebuie să ştim exact din ce impulsuri se produce această zbatere de nebun furios. Cu mijloace reduse nu se realizează nimic; trebuie să facem apel la mijloace puternice. Să fim pregătiți să apelăm la astfel de mijloace!

A trebuit să vă spun toate acestea pentru a conştientiza faptul că ne aflăm într-un moment important, decisiv, şi că trebuie să găsim forța de a-l depăşi.