Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PERSPECTIVE ALE EVOLUŢIEI UMANITĂȚII

GA 204


CONFERINŢA a VII-a

Dornach, 22 aprilie 1921

O redactare viitoare a istoriei va consemna aceste zile ca aparținând celor mai importante ale istoriei europene. Până acum ați văzut cum din Europa Centrală emană tendința de a renunța la o voință europeană proprie. Se va vedea cum vor evolua lucrurile în continuare, dar, orice s-ar întâmpla, este un act legat, mult mai mult decât cele ce i-au premers în timpul nostru catastrofal, de decizia umană, de acea decizie umană care a decurs din forțele de declin ale civilizației europene. Într-o astfel de zi putem să ne reamintim de acele vremuri din care a rezultat, în cadrul civilizației europene, tot ceea ce am descris în ultimele săptămâni ținând seama de originile lor, care într-o anumită măsură şi-a avut punctul de plecare în secolul al IV-lea d.Ch., descris atât de superficial de istorie, dar care are o implicație atât de profundă în civilizația umanității.

Noi am caracterizat aceste evenimente din anumite perspective. Am spus cum, începând de fapt din secolul al IV-lea d.Ch., a pătruns în civilizația bisericească şi lumească a Occidentului ceea ce s-ar putea numi spiritul juridic total şi care se amplifică apoi din ce în ce mai mult. Am arătat din ce surse au provenit aceste lucruri, dar am atras atenția şi asupra modului în care la mijlocul secolului al XIX-lea civilizația modernă a parcurs o criză mai puțin observată dar care, aşa cum am văzut acum câteva săptămâni, poate fi descrisă chiar şi sub raport anatomo-fiziologic. Sub influența a ceea ce s-a întâmplat la mijlocul secolului al XIX-lea se află tot ce s-a desfăşurat în a doua jumătate a secolului, mai precis în ultima treime a secolului al XIX-lea, şi s-a răspândit apoi în ambele decenii nefericite ale secolului al XX-lea.

Chiar ziua de azi ne dă prilejul să introducem analiza pe care intenționăm s-o realizăm în aceste zile, în modul pe care l-am făcut deja în alte rânduri, dar care este extrem de important din punctul de vedere pe care vreau să-l adopt, în contemplarea unei personalități care, trecând prin evenimente am spune jumătate ca spectator, jumătate ca personalitate tragică, a viețuit într-un mod deosebit de intens forțele de moarte care existau în cadrul civilizației europene în ultima treime a secolului al XIX-lea. Mă refer la Friedrich Nietzsche [ Nota 33 ].

Punctul de vedere pe care vreau să-l adopt azi nu urmăreşte analiza personalității lui Nietzsche din perspectivă biografică, ci prezentarea unor aspecte ale ultimei treimi a secolului al XIX-lea folosindu-l pe Nietzsche. Acționarea sa coincide întru totul cu această ultimă treime a secolului al XIX-lea. El este personalitatea care a participat, aş spune cu nerv, cu vibrație fină, la toate curentele spirituale care s-au perindat peste Europa şi este personalitatea care a suferit în modul cel mai tragic din pricina acestor curente, care a resimțit în modul cel mai cutremurător forțele distructive emanate din aceste curente, şi care în final a cedat în contact cu acest tragism, cu aceste spaime.

Se pot trasa, desigur, cele mai diferite linii la acest tablou pe care-l avem în vedere. Să trasăm azi unele dintre ele. Friedrich Nietzsche a trăit într-o casă parohială din Germania de mijloc. El a fost înconjurat în copilărie de ceea ce putem numi îngustimea civilizației. El a fost înconjurat de tot ceea ce se prezintă ipocrit-sentimental, care este totodată autosatisfăcut, arogant şi banal. Autosatisfăcut, arogant, din motivul că se crede purtător al uriaşelor taine ale lumii înveşmântate în sentimente superficial fundamentate, banal pentru că aceste sentimente sunt cu adevărat cele mai curente, pătrund în sentimentalismul ipocrit din planul cel mai general uman şi sunt puse în valoare ca şi cum ar fi ceea ce vorbeşte Dumnezeu din pieptul omului.

Nietzsche a provenit din această îngustime a civilizației şi a preluat, tânăr fiind, tot ceea ce poate prelua cel care trece prin formarea gimnazială a prezentului. El a putut doar bănui, prin sita ipocriziei gimnaziale, măreția grecilor. Încă din anii cei mai tineri el s-a adâncit cu toată inima în ceea ce se revarsă din tragismul grecesc al unui Sofocle sau al unui Eschil [ Nota 34 ], şi-a umplut sufletul cu tot ce se exteriorizează dintr-o plinătate umană greacă într-o anumită cunoaştere a vieţii lumii fizic-spirituale şi a vrut să se manifeste ca om deplin în această viețuire totală a întregului lumii, ca fiind o parte izolată, un membru izolat al acesteia. Şi este posibil ca în fața sufletului tânărului Friedrich Nietzsche să fi stat mereu acel mare contrast dintre ceea ce, pe de o parte, prin sentimentalism ipocrit şi autosatisfacție meschină, banală, majoritatea oamenilor moderni numesc realitate, şi, pe de altă parte, strădania spre înalt a tragicilor şi filosofilor greci din vremurile mai vechi. Cu siguranță, sufletul său pendula între această realitate ipocrită şi strădania spre înălțime a spiritului grec, trecând dincolo de orice măsură normal omenească. Şi când a pătruns apoi în sfera erudiției moderne, atunci l-a plictisit mai ales lipsa de spirit şi de artă a acestei erudiții, activitatea pur intelectualistă. Scumpii lui greci, la care simțise în modul cel mai intens năzuința spre înălțimi, îi erau transformați prin ştiința modernă în banalități filologic-formale. El trebuia să se descurce cu aceste banalități filologic-formale, şi astfel a fost cuprins de antipatie față de spiritul originar al intelectualismului contemporan; a fost cuprins de o antipatie profundă față de Socrate [ Nota 35 ] şi de străduințele socratice.

Desigur, există părți extraordinare, părți bune ale lui Socrate, există lucruri care pot fi învățate în mod intensiv cu ajutorul lui Socrate. Dar există, pe de o parte, un Socrate aşa cum se afla el cândva în cadrul lumii grecilor, şi un alt Socrate, fantoma care produce fiori, care trece prin descrierea profesorilor de gimnaziu moderni şi a profesorilor universitari. Pe care din ei îl putea cunoaşte Nietzsche, în timp ce îşi observa ambianţa? — Numai fantoma înfiorătoare Socrate! Şi aşa a căpătat el antipatie pentru acest Socrate, plecând de la ceea ce a fost cultivat prin socratism în cadrul civilizaţiei europeene. El vedea în Socrate pe cel ce a ucis conceptul de omenie deplină, care în vremea presocratică a străbătut artistic şi filosofic prin civilizaţia europeană, şi astfel i-a apărut în final un adevăr devenit ipocrit, pustiu, ca fiind ceea ce pe un fundal al existenţei cuprinde cu privirea lumea şi din care trebuie să fie elaborat ceea ce vrea să se înalțe, ca strădanie, spre înălțimi, la sferele spirituale ale existenţei.

Aceasta el nu o putea vedea în ceva care ar fi ţâşnit din strădania de a cunoaşte; el nu o putea vedea decât în ceea ce s-a ivit din acea strădanie care a căpătat un caracter artistic. Atmosfera ipocrită care devenise socratismul în final ne-a parvenit şi ea de la vechii greci ca artă a tragediei. El a văzut-o renăscută într-o oarecare măsură la sfârşitul anilor şaptezeci şi începutul anilor optzeci în ceea ce Richard Wagner a vrut să creeze ca tragedie din spiritul muzicii. El a văzut în această dramă muzicală ceva care, ignorându-l pe Socrate, se lega nemijlocit de primul timp grecesc al omului deplin, iar în faţa sa s-au aflat două direcţii artistice: pe de o parte, cea dionisiac-orgiastică, care din adâncimi indefinibile vrea să-l absoarbă pe om în lume, şi, pe de altă parte, cealaltă direcţie, care treptat şi-a pierdut orice strălucire şi a decăzut în scleroza spirituală absolută a erudiţiei moderne: direcţia apolinică. El se străduia pentru o nouă cultură dionisiacă. Această strădanie străbate prima sa lucrare, Naşterea tragediei din spiritul muzicii. El trebuia să vadă cum ipocritul tipic se năpusteşte imediat împotriva a ceea ce s-a exprimat dintr-o cunoaştere înaripată de fantezie, dintr-o fantezie purtată de cunoaştere. Imediat, s-a mobilizat ipocritul primordial al civilizaţiei moderne, Wilamowitz [ Nota 36 ], cel care a devenit apoi lumina universităţii din Berlin, care a îmbrăcat autorii tragici greci într-o haină modernă comună, care a fost apoi infinit admirată de toţi aceia care au pătruns tot atât de adânc în vorba grecească pe cât de străini au rămas de spiritul grec. A avut imediat loc acea ciocnire dintre ceea ce, purtat de spirit, voia să pătrundă pe linia cunoaşterii în tărâmul artei şi ceea ce nu se simte bine în acest spirit al cunoaşterii plin de fantezie, în această cunoaştere purtată de spirit şi care îşi găseşte refugiul în pedanteria ipocrită.

Tot ceea ce sufletul lui Nietzsche a putut vieţui pe marginea acestei opoziţii s-a revărsat în anii şaptezeci în ale sale patru aşa-zise Contemplări nepotrivite timpului. Trebuie numai să vezi aceste Contemplări în lumina corectă. Desigur, în prima Contemplare nepotrivită timpului, foarte cumintele şi destoinicul David Strauss [ Nota 37 ] ar fi trebuit să fie conceput ca tipul care este mulţumit cu lucrurile comune care se derulează în lumea modernă. Noi vieţuim aceasta în mod repetat căci, în fond, lucrurile nu s-au îmbunătățit de atunci, ci s-au înrăutățit.

Este aproximativ aceeaşi vieţuire pe care o ai când cauţi să dai o înțelegere a lumii plecând de la fundamentele ştiinţei spiritului. Atunci vin tot felul de oameni şi îți spun: Da, poate că tot ce se spune despre un corp eteric, despre un corp astral, despre o evoluţie spirituală sunt corecte, dar chiar dacă toate acestea sunt adevărate, ele nu pot fi dovedite. Însă un lucru poate fi dovedit: doi ori doi fac patru. Şi înainte de orice trebuie discutat cum se împacă această ştiinţă a spiritului de nedovedit cu acest adevăr sigur: doi ori doi fac patru. – Aproximativ acest lucru se aude în prezent în toate tonalităţile – chiar dacă nu în această nuanţă radicală –, că se poate obiecta împotriva a tot ce se spune despre domeniul sufletului şi al spiritului. Ca şi cum cineva s-ar îndoi vreodată că doi ori doi fac patru!

Ipocrizia culturală a timpului modern voia Friedrich Nietzsche s-o atace, vorbind despre David Friedrich Strauss, autorul cărţii Vechea şi noua credinţă, scriere de o ipocrizie funciară. El a vrut să arate cât pustiu s-a instalat în jurul spiritualităţii moderne. Trebuie să vă amintiţi fapte trecute importante pentru a vedea cât pustiu s-a instalat în jurul acestei spiritualităţi moderne. Trebuie să vă amintiți că în prima jumătate a secolului al XIX-lea mai existau spirite de foc, ca de exemplu Rotteck [ Nota 38 ], care prezenta istoria, chiar dacă într-un mod unilateral liberal, cu o spiritualitate arzătoare. Trebuie să vă amintiți cum în Istoria lui Rotteck peste tot trăieşte ceva dintr-un om care, aș spune, deși puțin într-un mod uscat, totuși pe deplin uman, voia să introducă în întreaga evoluție a umanităţii cel puţin atâta spiritualitate câtă raţionalitate există sa. Şi este suficient să pui faţă în faţă cu aceasta pe acei oameni care au apărut apoi şi au spus: A vrea să construieşti prin raţiune structura statului, stările oamenilor nu înseamnă nimic. Trebuie să studiezi timpurile vechi, trebuie să te adânceşti în istorie, trebuie să vezi cum s-au petrecut toate acestea şi să te orientezi după acestea pentru a organiza prezentul.

Acesta este spiritul care în final a produs roade în economia naţională şi în învățătura economiei populare printr-un Lujo Brentano [ Nota 39 ]. El a fost spiritul care credea că numai în timpurile vechi se putea întâmpla ceva productiv în evoluţia umanităţii; în prezent, interiorul entităţii umane ar trebui umplut în întregime, ca un sac, cu ceea ce se poate obţine din istorie, astfel încât omul să aibă numai pielea şi puţin din ceea ce se află sub piele, apoi sub acest puţin să fie introdus ceea ce au dat la iveală timpurile vechi, astfel încât el să poată da naştere din sine la vechiul specific grecesc, la vechiul specific german etc. La o autopercepţie a sufletului omenesc, la aceasta nu se reflecta. Istoria a devenit cuvântul de ordine al timpului. Acest lucru l-a scârbit pe Nietzsche cel din anii şaptezeci şi de aceea el a scris cartea Despre utilitatea şi dezavantajul istoriei pentru viaţă, în care arată cum se sufocă omul modern sub istorie. Şi el cerea în mod imperativ întoarcerea la productivitate.

Totuşi în el trăia spiritul artisticului. După ce s-a întors spre un om care era „într-o oarecare măsură filosof“, spre Wagner, el s-a orientat din nou spre un filosof, spre Schopenhauer. În ceea ce trăia în Schopenhauer el vedea un fel de adevăr al spiritului filosofilor, altminteri uscat, prăfuit. El vedea în Schopenhauer un fel de educator al umanităţii moderne, nu unul de felul celui care a fost, ci unul care ar trebui să fie. Şi a scris cartea Schopenhauer ca educator, după care a urmat Richard Wagner la Bayreuth, oprindu-se încă o dată într-un mod, aş spune, orgiastic asupra modului în care prin artă ar trebui să se producă o înviorare a civilizaţiei moderne.

Este uimitor din ce străfunduri a luat naştere această ultimă carte, Richard Wagner la Bayreuth. Friedrich Nietzsche a selectat cu grijă ceea ce mai scrisese în legătură cu acest subiect şi i-a dat apoi drumul în lume sub titlul Richard Wagner la Bayreuth. Aproape că-ţi vine să spui că fiecare pagină a cărţii tipărite atunci, în 1876, este urmată de o a doua pagină, care spune cu totul altceva. După ce Bayreuth şi activităţile de aici sunt descrise cu entuziasm, Nietzsche scrie alături o altă pagină plină de percepţii profund tragice privitor la forţele de declin ale civilizaţiei moderne. El nu poate crede ceea ce el însuşi scrisese, că la Bayreuth există puterea aptă să transforme aceste forţe ale declinului în forţe de răsărire. Acest tragism domină în paginile selectate atunci, rămase în manuscris, care au văzut lumina tiparului abia după îmbolnăvirea lui Friedrich Nietzsche. Şi atunci a venit marea lovitură, de fapt în 1876. Această perioadă din viaţa lui Nietzsche s-a terminat tragic, cu durerea legată de forţele de declin din civilizaţia modernă. În anul 1876 îl vedem pe Nietzsche în situaţia în care scârba faţă de forţele de declin este în el mai mare decât dulceaţa forţelor de răsărire pe care le-a văzut la Bayreuth. Acum el este inundat, înainte de orice, de vederea a tot ce a pătruns în civilizaţia modernă ca elemente neadevărate, ca neverosimilitate modernă. Aş spune că acestea i se aglomerează într-o imagine a civilizaţiei moderne. El nu mai poate vedea în această civilizaţie ceva care să se suprapună ca o spiritualitate salvatoare peste ceea ce este spirit ipocrit şi intră în cea de a doua sa epocă, în care opune formei mincinoase în care omul timpului modern se reprezintă pe sine ceea ce el numeşte „preaumanul“, despre care acesta nu vrea să aibă o conştienţă, dar care este forma sa adevărată.

Ai vrea să spui: Priviţi la cei care au onorat istoria modernă în felul în care au făcut-o Savigny [ Nota 40 ] sau Lujo Brentano sau alţi istorici, cum este Ranke [ Nota 41 ] etc.; ce fac ei de fapt? În ţesătura spiritului lumii care toarce se prezintă ceva ca fiind adevărat. De ce este prezentat ca fiind adevărat? Pentru că acele spirite care vorbesc despre un astfel de adevăr sunt în realitate neputincioase. Ele contestă spiritul pentru că nu-l au, pentru că nu pot ajunge la el. Ele dictează lumii: Tu aşa trebuie să fii, pentru că le lipseşte lumina pe care trebuie s-o răspândească în lume. Preaomenescul, adică ceea ce a fost îngustat cu totul în limite umane, este ceea ce se organizează şi care este prezentat omenirii ca fiind adevărul absolut. Aceasta trăieşte în Nietzsche începând cu anul 1876, când scrie Umanul, preaumanul, Zorile şi în final Ştiinţa veselă, prin care el, aş spune, se aruncă într-o stare de beţie în natură, pentru a putea ieşi din tot ceea ce-l înconjoară, de fapt.

Există totuşi un sentiment tragic în el. Asupra sa a acţionat nordul german, mai ales nordul european, el a pornit spre voltaireanism plecând de la Schopenhauer, Wagner, iar scrierea Umanul, preaumanul îi este dedicată lui Voltaire. El vrea să înnoiască socratismul prin faptul că încearcă să-i insufle viaţă, dar caută adevărul preauman, îngustimea umană dincolo de minciuna civilizaţiei moderne. El vrea să obţină spiritul din această îngustime umană. El nu o găseşte dincolo de ceea ce au produs oamenii în timpul mai apropiat. El crede că-l găseşte printr-o aruncare-de-sine în stare de beţie în natură. Şi aceasta a încercat el să trăiască prin plecarea în timpul concediilor în sud, pentru a uita, sub soarele cald şi sub cerul albastru, ceea ce au produs oamenii în vremurile mai noi. Acest a-se-arunca în stare de beţie în natură se află ca sentiment, ca ton fundamental în Zorile şi în Ştiinţa veselă. Vesel nu a devenit prin acestea; a rămas tragic. Şi găsim aici o simţire uimitoare. Ea ne întâmpină mai ales când vedem că include această simţire în lirică şi auzim de la el:

Ciorile ţipă
Şi zboară vâjâind în stol spre oraş:
În curând va ninge, –
Bine de cel ce acum mai are patrie! [ Nota 42 ]

Nici el nu are patrie: „Zboară pasăre, fornăie-ţi cântecul în ţipătul păsării de pustiu“. El nu are patrie; îşi apare lui însuşi ca şi cum ciorile ţipă în jurul său, ca şi cum ar fi fugit mereu din Germania spre Italia. Dar imediat se observă că nu poate rămâne în această dispoziţie sufletească; există aforisme în care Nietzsche se apără împotriva faptului că ar putea fi luată prea în serios dispoziţia sa sufletească: „Ciorile ţipă şi zboară vâjâind în stol spre oraş“. El nu vrea să fie luat drept omul tragic, el vrea să râdă de tot ce s-a întâmplat în civilizaţia modernă. Aşa cum am spus, citiţi cele câteva rânduri care urmează în ediţia actuală Nietzsche după această poezie. Vedem cum în Nietzsche există, în această ultimă treime a secolului al XIX-lea, un spirit predestinat să părăsească tot ce au produs oamenii civilizaţiei moderne, să fugă de tot ce a produs arta, ştiinţa, cunoaşterea, pentru a găsi ceva primordial, pentru a găsi zei noi şi a distruge vechii idoli.

Îți vine să spui că timpul i-a produs acestui spirit răni prea adânci ca să se poată vindeca şi ca din aceste răni să fi ieşit ceva nou, productiv. Din aceste răni ţâşnesc creaţii lipsite de conţinut, idei lipsite de conţinut; dintr-o lirică sângerândă răsare „supraomul“. Este imposibil pentru Nietzsche cel din ultima treime a secolului al XIX-lea să poată ajunge la om plecând de la ştiinţa naturii care l-a desfiinţat pe om, de la sociologia şi de la viaţa socială a secolului trecut care posedă maşinile dar nu şi omul, ci numai omul care stă alături de maşină. În locul unei „ştiințe oculte“ apare „supraomul“ abstract, sufocant liric, supraîncălzit liric, bolnăvicios, crispat, trecând prin faţa sufletului său ca viziuni, în Zarathustra, în viziuni care ating parţial cele mai profunde părţi ale fiinţei umane, dar care sună întotdeauna dizarmonic, scoţând din sine dizarmonia. Şi după aceea cealaltă negaţie sau, de fapt, idee lipsită de conţinut. Viaţa dintre naşterea şi moartea omului nu poate fi înțeleasă dacă nu este gândită în acelaşi timp în extensie, depăşind o singură viaţă pământească. Cel care are cu adevărat un simţ pentru a cuprinde viaţa dintre naştere şi moarte, cel care o percepe cu un sentiment adânc şi cu un lirism asemănător cu cel cu care a perceput-o Friedrich Nietzsche, acela presupune că această viaţă nu poate fi înţeleasă ca fiind un unicat; ea trebuie să fie abordată în evoluţia sa de-a lungul a mai multor vieţi.— Dar pe cât de puţin putea conferi Nietzsche un conţinut omului, fapt pentru care a ajuns la „supraom“, în mod crispat, tot pe atât de puţin putea el să dea un conţinut vieţilor terestre repetate. El a golit de conţinut aceste vieţi, care au devenit ideea seacă a revenirii aceluiaşi lucru, a reîntoarcerii aceluiaşi lucru. Gândiţi-vă ce ne poate apărea în faţa ochilor în vieţile terestre repetate, care în karma sunt legate cu o rostogolire de destin puternică, cum una din vieţi revarsă în cealaltă conţinut, şi gândiţi-vă acum la aceste vieţi golite de orice conţinut, până la stadiul de trup împăiat, şi că veşnica revenire a aceluiaşi lucru se află aici, caricatura încorporărilor terestre repetate.

Imposibilitate de a străbate prin ceea ce conferă confesiunile moderne imaginii Misteriului de pe Golgota, astfel îi apare lui Nietzsche ceea ce ar fi putut să i se deschidă prin creştinism! Este imposibil, cu concepţiile confesionale care au luat naştere începând din secolul al IV-lea încoace, de a pătrunde până la imaginea a ceea ce s-a întâmplat la începutul calendarului nostru în Palestina. Dar Nietzsche era pătruns de necesitatea adevărului. Preaumanul se arătase în formă tristă în faţa sufletului său. El nu voia să consimtă la minciuna civilizaţiei moderne; el nu voia să se lase dus de nas de o imagine a Misteriului de pe Golgota aşa cum o prezintă lumii adversarii creştinismului de felul lui Adolf Harnack [ Nota 43 ], într-un mod absolut mincinos. El voia să recunoască adevărul chiar în minciuna care era prezentă ca fiind datul adevărat. De aici se trage distorsionarea Misteriului de pe Golgota din Antichrist. În Antichrist el a oferit imaginea pe care trebuie s-o prezinţi când te dezvolţi plecând de la reprezentarea confesională modernă şi când, în loc de a minţi, vrei să spui adevărul existent în această reprezentare, dar în acelaşi timp nu poţi răzbate, prin ceea ce este cunoaşterea modernă, la ceea ce există adevărat în Misteriul de pe Golgota.

Cam aceasta era starea lui Nietzsche în anii 1886,1887. El abandonase tot ce oferea cunoaşterea modernă a civilizaţiei şi trecuse la negarea omului în „supraom“, pentru că nu putuse extrage omul din cunoaşterea modernă, care îl eliminase din domeniul ei. Din simţirea pe care o avea faţă de unica viaţă terestră el a obţinut presupunerea vieţilor terestre repetate, dar cunoaşterea modernă nu-i putea oferi un conţinut pentru aceasta. În felul acesta, în faţa sufletului său nu mai exista niciun conţinut, ci numai rostogolirea permanentă, formală în veşnică repetare şi caricatura Misteriului de pe Golgota aşa cum o descrie în Antichristul său, pentru că nu există nicio altă cale atunci când vrei să obţii adevărul plecând de la ceea ce oferă teologia modernă privitor la Misteriul de pe Golgota.

Despre creştinismul noii teologii el putuse citi câte ceva în scrierile teologului din Basel, Overbeck [ Nota 44 ]. Faptul că această teologie nu este creştină trebuia să fie dovedit de scrierile lui Overbeck despre teologia modernă. Tot ceea ce trăieşte în creştinismul modern ca necreştin a sălăşluit adânc în sufletul lui Nietzsche. Prin această lipsă de perspectivă a cunoaşterii moderne i-a fost luată perspectiva reală a ceea ce este produs de o viaţă pentru cealaltă şi astfel s-a născut gândul lipsit de conţinut al reîntoarcerii aceluiaşi lucru. Lui Nietzsche i-a fost luat impulsul creştin şi în faţa ochilor i-a apărut neverosimilul timpului modern, astfel încât el nu mai putea crede nici în verosimilul artei. Şi este tragic că din sufletul său se dezvoltă aforisme ca acesta: „Şi poeţii mint prea mult...“. Oricum poeţii şi artiştii civilizaţiei umane celei mai noi au minţit şi mint prea mult. Ceea ce civilizaţia modernă posedă cel mai puţin este spiritul adevărului.

Nietzsche a năzuit şi s-a luptat pentru acest spirit al adevărului, care poate fi adus în faţa oamenilor numai de cel care poate da un alt sens acestei vieţi terestre decât reîntoarcerea aceleiaşi realităţi. El a fost însetat, dintr-un simţ al adevărului, după adevărata siluetă a celui care a umblat peste câmpiile Palestinei, iar în cadrul teologiei moderne şi al creştinismului modern nu a găsit decât caricatura acesteia. El s-a epuizat în contact cu toate acestea. Şi astfel, personalitatea lui Friedrich Nietzsche este expresia frângerii spiritului care năzuieşte după adevăr în cadrul neverosimilului care a fost cultivat începând cu mijlocul secolului al XIX-lea. Acest neverosimil a fost cultivat cu atâta forță, încât oamenii nici măcar nu bănuiesc cât de adânc sunt ei încurcați în plasele acestui neverosimil şi nici nu se mai gândesc la modul în care ar trebui să pună în locul neverosimilului verosimilul. Dar ştiința spiritului de orientare antroposofică nu poate exista decât dacă eşti conştient de faptul că acest sentiment de bază, punerea adevărului în locul neverosimilului, trebuie să străbată sufletul nostru. Civilizația modernă a evoluat în spiritul neverosimilului, iar cu spiritul neverosimilului – acest lucru se poate prezenta ca un exemplu – ştiința spiritului de orientare antroposofică are cel mai mult de luptat. Iar acum situația este astfel că, așa cum am spus aici și în încheierea ultimelor mele considerații [ Nota 45 ], noi ne aflăm într-o criză profundă și în ceea ce priveşte ştiinţa spiritului de orientare antroposofică, şi ne-ar trebui foarte mult să se acționeze dintr-un entuziasm al adevărului, să se acționeze în mod intens. Deoarece prin ceea ce se întâmplă în fiecare oră şi zi iese în evidenţă acel lucru de care suferă civilizația noastră, care o va distruge dacă nu se va lua o inițiativă corespunzătoare.

În ultimul număr al unui săptămânal care este expresia unei păreri oficiale vedem făcându-se valuri împotriva politicii lui Simon. Este de la sine înţeles că ştiința spiritului de orientare antroposofică are tot atât de puțin de-a face cu politica lui Simon ca şi „tripartiția“. Dar dintr-un spirit profund al neverosimilului azi sunt puse laolaltă ştiința spiritului de orientare antroposofică şi politica lui Simon. Se ştie ce se poate obține prin astfel de procedee. Când citeşti o propoziție ca aceasta, prin care se doreşte caracterizarea lui Simon: „El este elevul preferat al teosofului Steiner, care i-a prorocit un mare viitor, el se sprijină puternic pe evanghelia tripartiției, dar, prin locul său de baştină, Wuppertal, el este şi un creştin cucernic“, îți dai seama că este vorba despre o minciună.

Asta este, câte cuvinte atâtea minciuni! Eu nu spun: Câte propoziții, atâtea minciuni, ci spun în mod cât se poate de conştient: Câte cuvinte, atâtea mari minciuni – cu excepția ultimei propoziții; primele propoziții sunt mincinoase în fiecare cuvânt: „El este elevul preferat al teosofului Steiner, care i-a prorocit un mare viitor, el se sprijină puternic pe evanghelia tripartiţiei“ – totul este desigur minciună! – „dar, prin locul său de baştină, Wuppertal, el este şi un creştin cucernic“.

Prin această ultimă propoziție se adaugă minciunii şi paralizia totală. Imaginați-vă ce creatură ar lua naştere, dacă ar putea lua naştere, din faptul că un oarecare ar deveni elevul meu preferat, că eu i-aş proroci acestuia un mare viitor, că el s-ar sprijini pe „evanghelia tripartiției“ şi că, în sensul oamenilor integri din Wuppertal, el ar fi un creştin cucernic! Imaginați-vă această plăsmuire a unui om! Aceasta este însă civilizația de azi, este, oricât ar părea el de neînțeles, un simptom clar al civilizației moderne.

Aceia care polemizează cu astfel de lucruri polemizează cu o minciună şi cu paralizie de acelaşi tip. Şi ceilalți observă deloc ce fel de plăsmuiri ciudate „le apar ca prin vrajă în fața ochilor lor proști“, scuzați-mă, nu fac decât să citez ceea ce spun gnomii într-una din dramele-misterii ale mele [ Nota 46 ]. Ei nici nu observă ceea ce se prezintă în fața ochilor lor, să spunem, de această dată „inteligenți“ – aşa cum este înțeleasă inteligența de noua civilizație. În prezent, se acceptă efectiv orice, pentru că lipseşte sentimentul şi entuziasmul pentru punerea în valoare a adevărului şi a verosimilului în contextul unei civilizații neadevărate şi neverosimile.

Dacă nu se iau în serios aceste lucruri nu se poate merge mai departe. În zilele acestea trebuie să apară clar în fața sufletelor oamenilor că Europa vrea să sape groapa propriei civilizații şi să apeleze la ceva extraeuropean pentru ca deasupra mormântului acoperit al vechii civilizații şi deasupra deja închisului mormânt al goetheanismului să se înalțe cu totul altceva. Acum se va vedea dacă poate apărea ceva nou care să preia cu adevărat forțele de răsărire, care să găsească omul, care să găsească viețile terestre repetate ca fiind singurul impuls al gândului eternității, care să găsească adevăratul Misteriu de pe Golgota ca fiind impulsul corect, creştinismul, spre deosebire de tot ceea ce apare pe acest tărâm ca fiind neadevăr şi neverosimil.