Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PERSPECTIVE ALE EVOLUŢIEI UMANITĂȚII

GA 204


CONFERINŢA a VIII-a

Dornach, 23 aprilie 1921

Azi va trebui să aduc în atenţia dumneavoastră un aspect aparent mai îndepărtat, care însă împreună cu cele spuse ieri şi cu cele ce voi spune mâine se vor închega totuşi într-un tot. Am menţionat şi alteori că omul, când parcurge cu privirea evoluţia omenirii, pleacă de la concepţia că, de fapt, structura generală a vieţii sufleteşti, în măsura în care există o evoluţie umană care poate fi urmărită istoric şi preistoric, a rămas în esenţă aceeaşi. Dar ceea ce se crede nu corespunde nicidecum faptelor. Este, oricum, greu de urmărit metamorfozele succesive ale evoluţiei vieţii sufleteşti umane când eşti în situaţia de a percepe numai faptele transmise istoric prin documente. Dacă totuşi poţi privi retrospectiv mai departe decât merg aceste fapte, atunci şi cele transmise istoric se prezintă într-o altă lumină, şi se înţelege că structura sufletească umană nu a fost întotdeauna aşa cum este azi sau cum era în vremurile care pot fi cuprinse cu privirea numai prin date exterioare. Se crede, înainte de orice: Ei da, omul dispune în prezent, de exemplu, de ceva cum este geometria sau aritmetica, fiind în esenţă învăţătura despre numărat, şi mai deţine arta cântăritului, a stabilirii greutăţii. Se fac reprezentări despre ce înseamnă a măsura, despre ce este o măsură. Se fac reprezentări despre felul în care se numără şi despre cum se cântăresc lucrurile în prezent, şi se gândeşte: Cu siguranţă că în vremurile în care oamenii erau, conform părerilor de azi, încă foarte copilăroşi, ei nu puteau să măsoare, să numere sau să calculeze. Dar de când se pot face aceste lucruri, de atunci acestea se practică aproximativ în acelaşi fel ca astăzi.

Noi trebuie să ne formăm reprezentări precise despre măsură, număr şi greutate, înainte de a pătrunde în aspectul istoric al omenirii. Doar ştiţi, şi conform cu cele transmise exterior, că în şcoala pitagoreică domneau cu privire la numere unele concepţii întru câtva diferite de cele de azi. Pitagoreicii, aşa cum ştiţi, aveau anumite reprezentări legate de număr – unu, doi, trei, patru etc. –, aveau reprezentări foarte precise legate de numerele pare şi de cele impare. Pe scurt, ei vorbeau despre număr într-un mod calitativ, nu numai cantitativ.

Dacă cercetăm cu ajutorul ştiinţei spiritului ce se află la baza acestor aspecte, ajungem la recunoaşterea faptului că ceea ce era prezent în şcoala pitagoreică, care oricum era şi ea un fel de şcoală ocultă, nu era decât ultimul ecou al unei înțelepciuni a numărului care îşi avea originile în timpuri străvechi, despre care nu s-au păstrat decât tradiţii. Iar ceea ce ni se spune despre Pitagora ţine de o învățătură străveche a numerelor aflată în declin. Când urmărim problema cu ajutorul ştiinţei spiritului ajungem la reprezentări cu privire la măsură, număr şi greutate esenţial diferite de cele actuale. Dar, aşa cum am spus, chiar dacă aceasta ar putea să creeze unora dintre dumeavoastră unele neînțelegeri, trebuie să putem clarifica cum stăm în prezent cu aceste noţiuni de măsurare, numărare şi cântărire.

Cum măsurăm noi? Putem avea numai o măsură, şi această măsură trebuie să fie într-un fel acceptată. Noi nu putem spune că o anumită măsură, să luăm ca exemplu metrul, este determinată în mod absolut. Ea este acceptată, determinată ca fiind o anumită parte a sfertului nordic al meridianului terestru care trece prin Paris, dar nici această parte, a zecea milioana parte, nu este conţinută exact în acel metru de bază din bronz care se află la Paris cu titlul de metru-etalon. Dar el este acceptat. Se doreşte să se plece de la o anumită măsură precisă şi se măsoară cu acesta şi alte lungimi sau chiar suprafeţe, formându-se din măsura lungimii o măsură a pătratului. Dar ceea ce se obţine cu privire la obiectul măsurat se raportează la ceva total arbitrar, la ceva acceptat cândva. Este important să ne lămurim asupra faptului că este vorba de o măsură arbitrară, astfel încât atunci când măsurăm obţinem numai raportarea unei mărimi oarecare la această măsură acceptată arbitrar.

Aşa cum trăim în prezent în existenţa noastră abstractă, tot aşa şi numărăm „unu“, „doi“, „trei“; când numărăm mere, când numărăm oameni, când numărăm cai, când numărăm scaune este indiferent pentru ce spunem „unu“. Noi avem propriul nostru mod de numărare pentru toate lucrurile pe care le numărăm şi care ca unitate formează ceva închis în sine.

Observaţi că atunci când măsurăm noi punem la bază o unitate de măsură arbitrară; la această unitate de măsură arbitrară raportăm apoi totul. Această unitate de măsură este aici; ea poate chiar să fie reprezentată în mod asemănător unui obiect, unui lucru. Unitatea ca număr nu poate fi reprezentată într-un mod asemănător unui obiect. Unitatea ca număr este ceva total abstract, este ceva ce se aplică la orice. Nu are importanţă dacă numărăm ani, oameni sau stele, noi suntem conduşi într-un plan total abstract, în care nu se subînţelege niciun adevăr, pentru că toate adevărurile pot fi presupuse şi niciun adevăr nu poate fi presupus. Când punem la bază, aritmetic, unitatea, dispare şi puţina afinitate cu obiectul pe care o mai avem când măsurăm. Şi mai ales în cazul cântăririi nu cuprindem cu privirea deloc ceea ce punem la bază. Aici, istoria ne scapă mai mult decât în cazul numărului. În cazul numărului, cel puţin când numărăm scaune şi spunem „unu“, „doi“, „trei“, acel scaun se află în faţa noastră ca unitate. În cazul unui cântar, punem pe un talger o greutate – greutatea în sine nu reprezintă nimic, dacă nu este atrasă de Pământ, cum spunem noi –, iar ceea ce cântărim este egal cu greutatea greutăţii. Dar în acest caz nu mai suntem singuri; suntem împreună cu întregul Pământ. Lucrul la care raportăm se află în afara domeniului pe care-l cuprindem cu privirea. Când spunem că ceva cântăreşte cinci kilograme, ajungem într-o abstracţiune totală. Gândiţi-vă la reprezentarea pe care o aveţi când spuneţi că ceva cântăreşte cinci kilograme; puneţi o greutate de cinci kilograme pe un talger al cântarului, dar o greutate de cinci kilograme în sine nu reprezintă nimic! Nu este o proprietate a obiectului. Când spun: un scaun, cel puţin acest „unu“ este ceva inclus în scaun; dar cele cinci kilograme trebuie să se raporteze la întregul Pământ. Aveţi aici ceva care are o relaţie cu ceva ce dumneavoastră nu cuprindeți cu privirea, cu întregul corp terestru. Şi când trebuie apoi să cântăriţi celălalt lucru de pe talger, cele cinci kilograme, aveţi din nou ceva care vă scapă total, care aparţine unui întreg care este mai puţin decât o abstracţiune.

Să ne referim la număr. În vremea mai veche – şi în acest caz suntem purtaţi înapoi până în a doua epocă postatlanteeană –, în a doua epocă postatlanteeană, întreaga gândire despre număr era cu totul altfel condusă decât în prezent. Atunci, oamenii aveau efectiv reprezentări despre „unu“, despre „doi“, despre „trei“. Pentru noi, doi nu reprezintă nimic altceva decât prezenţa de două ori a unităţii, „trei“ este prezenţa de trei ori a unităţii şi „patru“ prezenţa de patru ori a unităţii. Şi aşa continuăm să numărăm, adăugând de fiecare dată unitatea „unu“, aşadar repetăm aceeaşi acţiune a gândirii. Noi o putem repeta la nesfârşit.

Acest lucru nu se întâmpla în cea de a doua epocă postatlanteeană. Atunci între doi şi trei se simţea o deosebire, pe care în prezent nu o percepem decât între obiecte. În trei se simţea ceva esenţial diferit de ceea ce se simţea în doi, nu numai simplul fapt că s-a adăugat unitatea. În trei se simţea că cele trei obiecte se raportează unele la celelalte, în doi că cele două obiecte se află alături fără să se raporteze unul la altul. Această indiferenţă în juxtapunere se gândea când se spunea „doi“. În trei nu se simţea ceva alăturat în mod indiferent, ci se reprezenta numai ceva în strânsă legătură, raportându-se unul la altul. Despre doi îşi puteau reprezenta că unul merge la stânga, celălalt la dreapta. Despre trei aceasta nu se putea imagina. Despre trei se reprezenta întotdeauna: dacă dispare unu, ceilalţi doi nu mai sunt ce au fost mai înainte, căci acum avem de-a face cu o existenţă indiferentă.

Un mod de calcul ca cel de astăzi, calculul elementar, care se bazează pe repetarea aceleiaşi acţiuni, nu exista în acele timpuri vechi. Abia în prezent suntem reintroduşi, prin ştiinţa spiritului, în aspectul calitativ al numărului.

Vă pot ilustra aceasta printr-un exemplu pe care-l cunoaşteţi de multă vreme, astfel încât veţi vedea că nu este de ajuns să adaugi unu la unu etc., ci trebuie să te afunzi cu numărul în existenţă conform cu adevărul. Pentru ca să vă faceţi o reprezentare, aş spune cea mai elementară, despre acest aspect, parcurgeţi împreună cu mine cele ce urmează. În Teosofia mea, găsiţi descrise diferitele mădulare ale omului:

  1. Corpul fizic
  2. Corpul eteric
  3. Corpul astral
  4. Sufletul senzației
  5. Sufletul raţiunii sau afectivităţii
  6. Sufletul conştienţei
  7. Sinea spirituală
  8. Spiritul vieţii
  9. Omul-spirit.

Dar a pune în acest fel laolaltă aceste mădulare înseamnă să le enumeri în mod abstract, nu înseamnă a te cufunda în adevăr. Nu poţi număra în felul acesta: 1. corp fizic; 2. corp eteric; 3. corp astral; 4. sufletul senzaţiei etc.; nu poţi număra în felul acesta când vrei să evidenţiezi entitatea umană, când priveşti omul potrivit adevărului său. Efectiv, trebuie gândit astfel: corpul fizic se delimitează ca fiind ceva care este un lucru închis în sine, la fel şi corpul eteric; corpul astral însă, la care ne referim ca la un al treilea component, nu este ceva închis în sine şi nu-i putem adăuga, în cazul omului real, pur şi simplu sufletul senzaţiei, ci corpul astral şi sufletul senzaţiei trebuie să le asociem în mod necondiţionat; prin faptul că trecem de la unu la doi, la trei, noi putem enumera în mod real, nu putem găsi în trei o simplă juxtapunere.

Ceea ce se formează în om ca fiind „corp astral“ şi „suflet al senzaţiei“, care acţionează unul în celălalt, este în mod abstract, simplu, un al treilea; dar prin faptul că în această realitate trecem la un al treilea element nu putem adăuga pur şi simplu la primele două un al treilea, ci trebuie să ne fie clar că acest al treilea este în sine altceva decât primele două.

Apoi ajungem la numărarea celui de al patrulea, care este, de fapt, al cincilea, apoi numărăm în omul actual în mod asociat pe al şaselea şi pe al şaptelea, astfel încât avem, aşa cum găsiţi consemnat şi în Teosofia mea, trei, patru, cinci, şase, şapte mădulare adevărate, care însă, când sunt enumerate în mod abstract, sunt nouă:



1.
Corpul fizic
plansa 3  Planșa 3
2
2.
Corpul eteric

3{
3.
Corpul astral

4.
Sufletul senzației

4
5.
Sufletul raţiunii sau afectivităţii   

5{
6.
Sufletul conştienţei

7.
Sinea spirituală

6
8.
Spiritul vieţii

7
9.
Omul-spirit.
[măreşte imaginea]

Din realitate învățăm să spunem: Dacă procedăm după regula număratului, prin faptul că un mădular este al treilea (vezi alcătuirea de mai sus, 3) el este altceva. Desigur, în prezent, pentru că suntem obişnuiţi să gândim în mod abstrat despre cifre, trebuie să intuim aceasta, pentru că este un aspect îndepărtat de conştienţa noastră obişnuită. Dar în prima şi cea de a doua epocă postatlănteeană nimănui nu-i trecea prin cap să-şi reprezinte, la înaintarea în şirul numerelor, adăugarea indiferentă a unuia la celălalt, ci atunci când se trecea de la doi la trei se trăia ceva asemănător cu ceea ce trăim când trecem de la doi la trei (vezi alcătuirea de mai sus). În prezent, putem chiar simţi aceasta, încă nu o simţim legat de număr ca, în acele vremuri vechi, când se vorbea despre numere în relaţiile lor reciproce. Astfel, se simţea, de exemplu, că ceea ce este prezent ca doi are ceva deschis spre lume, nu are nimic închis; ceea ce este prezent ca trei, ca trei adevărat, este ceva închis. Veţi spune că trebuie făcută o deosebire în funcţie de ce numărăm. Dacă am număra un bărbat, o femeie, un copil, atunci bărbatul şi femeia reprezintă o doime neînchisă faţă de lume; în copil cercul se închide, formează un întreg. Dacă am număra mere, nu s-ar putea în niciun caz spune că trei mere sunt mai închise decât două mere. Da, ceea ce este în afară era resimțit doar așa, dar numărul nu era resimțit așa; numărul era resimţit cu totul altfel.

Ştiţi probabil că anumite neamuri care aparţin populaţiei originare numără pe degete, în timp ce compară numărul obiectelor exterioare cu degetele lor, astfel încât pot spune, dacă au în față trei mere, că acest lucru este egal cu trei degete.

Dar atunci nu ar fi spus: Unu, doi, trei – desigur în limba corespunzătoare – policarul (degetul mare), arătătorul, degetul mijlociu. – Acolo în lumea de afară nu avem nimic definit; dar în ceea ce reprezintă interior ceea ce este afară avem ceva foarte definit, căci cele trei degete sunt diferite între ele. Ca omenire a celei de a cincea epoci postatlanteene noi am adus lucrurile atât de departe – în esență, era deja așa în cea de a patra epocă –, încât nu mai avem nevoie să spunem: policar, arătător, mijlociu, ci spunem: unu, doi, trei. – Geniul limbii nu mai este luat în seamă. Căci, dacă aţi asculta limba, v-aţi spune din pură simțire: „Eins, entzwei“ (unu, rupt în două bucăți) – adică despărţit. În limbă încă se mai află aceasta. Când spuneţi însă: „Drei“ (trei), şi mai aveţi un simţ al sunetelor, atunci aveţi ceva care este închis. Trei trebuie de fapt gândit – dacă gândeşti corect – ca aşezaţi într-un cerc şi aparţinând unul de altul. Doi: în două bucăți; trei: închis în sine. Geniul limbii mai deţine încă acest lucru.

desen plansa 4  Planșa 4

[măreşte imaginea]

Aşa cum am spus, noi am dus lucrurile „atât de minunat de departe“, încât putem adăuga în mod abstract o unitate la cealaltă, şi gândi: Acesta este doi, acesta este unu; în cazul lui trei am mai adăugat unu etc.

Dar, de fapt, de ce putem noi număra? În realitate nu o facem altfel decât o fac sălbaticii, numai că sălbaticii o făceau cu cele cinci degete ale lor, cu cele cinci degete fizice ale lor. Şi noi numărăm, numai că numărăm cu degetele corpului nostru eteric și nu mai stim aceasta. Aceasta se petrece în subconştient, acolo abstractizăm noi. Căci acela prin care numărăm este de fapt corpul eteric, iar un număr nu este în realitate nimic altceva decât o comparare cu ceea ce este în noi. Întreaga aritmetică este în noi, şi am născut-o în noi prin corpul nostru astral, astfel încât ea vine de fapt din corpul nostru astral şi cele zece degete ale noastre sunt numai amprenta acestui astral şi ale etericului. Şi numai de aceste două elemente se foloseşte degetul exterior, în timp ce noi, atunci când calculăm, exprimăm în corpul eteric ceea ce determină inspiraţia numărului prin corpul astral și apoi numărăm prin corpul eteric, cu care de altfel gândim. Aşa încât putem spune: Exterior, în prezent, număratul este pentru noi ceva foarte abstract, interior este în corelație – şi este foarte intreresant de urmărit la diverse popoare diferitele metode de numărare, după numărul zece, sistemul zecimal, sau după numărul douisprezece, cum sunt acestea corelate cu constituţiile diferite ale etericului şi ale astralului –, interior faptul că noi numărăm este corelat cu aceea că în primul rând noi înşine suntem număraţi, noi suntem număraţi din ființa lumii şi ordonaţi după număr. Numărul este înnăscut în noi, întrețesut în noi de întregul Universului. În afară, numerele ne devin treptat tot mai indiferente, în noi ele nu sunt totuna, fiecare număr îşi are calitatea sa. Încercaţi să eliminaţi numerele din Univers şi să vedeți ce s-ar modela conform numărului, dacă s-ar alătura pur şi simplu unul lângă altul. Cum ar arăra mâna dumneavoastră, dacă degetului mare i s-ar adăuga pur şi simplu următorul element ca unitate identică, şi tot aşa mai departe: aţi avea cinci degete mari la o mână, iar la cealaltă mână alte cinci degete mari! – Aceasta ar corespunde număratului abstract.

Spiritele Universului nu numără în felul acesta. Ele modelează după număr, în sensul în care mai de mult erau legate de număr, după cum am spus, încă în prima şi a doua epocă postatlanteeană. Dezvoltarea numărului abstract din reprezentarea numericului, a măsurii numericului, s-a realizat abia în cursul evoluţiei umanităţii. Și trebuie să ne fie clar că are o mare importanţă când din misteriile vechi ni se transmite: Zeii l-au făcut pe om după număr. – Lumea este înţesată de număr, aceasta înseamnă că totul se formează după număr, şi omul este modelat după număr, astfel încât număratul nostru nu era prezent în acele vechi timpuri, dar în calităţile numărului exista o gândire în imagini.

Dar să ne întoarcem în timpurile vechi, până în prima, a doua epocă postatlanteeană, după cum am spus, în cea protoindiană, cea protopersană, în care număratul în sensul nostru nu era posibil, în care de cuvântul doi se lega cu totul altceva decât de două ori unu, de cuvântul trei cu totul altceva decât doi şi cu unu etc.

Structura sufletească umană s-a schimbat în cursul timpului într-un mod considerabil. Dacă abordăm perioada mai târzie, care este cea de a treia perioadă postatlanteeană, vom vedea că măsurarea era cu totul altceva. În prezent, noi măsurăm prin acceptarea unei unităţi de măsură arbitrară. La o asemenea unitate de măsură încă nu se gândea în cea de a treia epocă postatlanteeană, ci se avea în vedere ceva de natura imaginii. Vă va deveni poate clar ce se avea în vedere, dacă ne uităm la cele două coloane din desenul alăturat. Dacă percepem în mod abstract, spunem că cea de a doua coloană este de două ori mai mare ca prima; am măsurat-o cu ajutorul primeia. – Dar aceasta este o prezentare abstractă.

desen (Planșa 4)

Prezentat în mod concret, lucrul acesta se poate interpreta după cum urmează: prima coloană o simţim slabă faţă de cea de-a doua; simţim că ea trebuie să crească, şi după ce creşte simţim că ea este ceva deosebit. Ea a folosit atâta forţă pentru această creştere, încât are acum o putere prin care se poate comporta în cele două părţi compomenete ale ei, în aşa fel încât cele două sunt la fel de puternice. Şi se poate simţi aici ceva calitativ. Se poate spune: Am aici o formaţiune, eu o măsor cu ajutorul celeilalte şi obţin astfel simetria; mi se lărgeşte noţiunea de măsură, ea intră în imagine.

Pe această cale obţinem o reprezentare despre faptul că măsura are efectiv de-a face cu ceea ce în prezent simţim încă foarte vag, atunci când vorbim despre potrivit, moderat, cumpătat (în 1. germană = mässig şi massvoll, cuvinte care au aceeaşi rădăcină ca şi măsura = das Massn. tr. ), situaţie în care nu avem în vedere măsuratul. Să alegem următorul exemplu: când cineva ingurgitează un fel de mâncare într-o anumită cantitate, putem spune că a mâncat cu măsură, fără s-o fi măsurat. Un alt lucru îl găsim că este fără măsură. Dar în acest caz nu măsurăm nimic, nu comparăm măsurând stomacul cu ceea ce intră în el etc. Nici nu măsurăm mai întâi bucata de carne şi apoi o mâncăm, nu o măsurăm după mărimea omului, ci avem în vedere ceva calitativ atunci când vorbim despre cu măsură şi fără măsură etc. – Ajungem astfel la ceva care nu este foarte deosebit de ceea ce numim în prezent măsură, dar care arată totuşi că în prezent prin măsură înțelegem ceva abstract, înțelegem „conținerea unităţii de măsură într-o anumită mărime“, în timp ce mai demult se înțelegea ceva care era legat calitativ de obiecte. Înainte de orice, oamenii simțeau fiecare membru separat al omului în raport cu întegul om, fără a gândi prin aceasta la vreo unitate. Și din această înțelegere ne-a mai rămas o urmă prin faptul că în calitate de artişti ne repugnă să facem orice fel de măsurători; când, în calitate de artişti, trebuie să măsurăm cu adevărata unitate de măsură pentru ca nasul să nu fie prea lung sau prea scurt, acest fapt este neartistic. Artistic este numai când o anumită parte a organismului are mărimea pe care trebuie s-o aibă în mod real. Aşadar, nici aici nu este vorba de un fenomen abstract, ci de ceva ce este legat de imagistic. În sfârşit, dacă luați în considerare acea relație de măsurare care mai joacă în prezent un anumit rol, aşa-numita secțiune de aur, aceasta nu este dependentă de măsurare, ci de ceva calitativ: partea mai mică se comportă față de cea mijlocie aşa cum se comportă cea mijlocie față de cea mare. Partea cea mică poate fi oricât de mare, trebuie numai să se afle față de cea mijlocie în acelaşi raport în care se află cea mijlocie față de cea mare. Nu avem în vedere o unitate de măsură, ci ceva care se raportează la altceva, şi totuşi vorbim de măsura şi de măsurabilul care se exprimă în Secțiunea de aur. Nu putem pune în niciun caz la baza Secțiunii de aur ceea ce ar fi unitatea de măsură în sens abstract, aşa cum facem de obicei. Putem deci conchide: Parcurgând epocile, vedem că în cea de a patra epocă postatlanteeană, cea greco-latină, modul intuitiv de a simți măsura se transformă în măsurătoare abstractă. În cea de a treia epocă de cultură, relațiile dintre măsuri erau aşa cum le simțim în prezent când percepem Secțiunea de aur. Iar numărătoarea noastră abstractă derivă, pe măsură ce privim retrospectiv spre vremurile vechi, din viețuirea calității interioare a numărului.

În ce priveşte greutatea, omul actual este departe, înspăimântător de departe, de viețuirea greutăţii pe care o aveau oamenii în prima epocă postatlanteeană. Este suficient să vă amintiți un fenomen foarte cunoscut, pe care cu siguranță l-ați trăit cei mai mulți dintre dumneavoastră atunci când vă gândiți la atletul care ridică greutăți foarte mari pe care mai şi scrie „200 de kilograme“; el le ridică şi transpiră, iar dumneavoastră transpirali odată cu el. Şi apoi, după ce v-a lăsat să transpirați destul, pleacă alergând cu ele. În acest caz vi se creează o iluzie a greutății. Dar dumneavoastră simțiți conform cu abstracțiunea ceea ce este scris: „200 de kilograme“. Trăirea greutăţii ne este complet sustrasă în prezent. Din această cauză, ține de cele mai mari trăiri atunci când în conştiența clarvăzătoare, așa cum într-adevăr cazul, apare trăirea absolută a greutăţii față de fenomene naturale. Este intru totul real că în acea primă perioadă postatlanteeană, pe care o numim protoindiană, omul încă mai resimțea în sine ceva din relațiile cu greutatea.V-am vorbit în alte rânduri de faptul că, de fapt, creierul nostru pluteşte în lichidul cefalo-rahidian şi prin aceasta, conform legii potrivit căreia un corp cufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid dislocuit, creierul pierde în mod substanțial din greutatea sa; altfel el ar strivi venele ce se află la baza sa. Creierul pluteşte în lichidul cefalo-rahidian; în prezent omul, în trăirea sa abstractă, nu mai observă aceasta. El nu mai trăieşte greutatea, nu mai acordă atenţie trăirii greutății. Este o desoebire esenţială între modul în care trăieşti greutatea corpului tău când ai doisprezece ani şi cea trăită când ai ajuns, să spunem, de cinci ori mai în vârstă; dar cei mai mulţi uită ce greutate aveau la doisprezece ani şi din această cauză nu pot face comparația. Dar să luăm de pildă două vârste la care ai aceeaşi greutate conform cântarului; atunci nu despre aceasta este vorba, ci este vorba de cum este trăită greutatea. Această trăire a greutăţii care în prezent pentru om există numai în relația sa cu Pământul era în prima epocă postatlanteeană ceva absolut.

În prezent, mai simțim numai un rest din aceasta în artă. Este suficient să vă atrag atenția asupra următorului aspect. Să considerăm că desenez două obiecte unul lângă altul. Atunci, în viziunea mea avem ceva neclar, ceva nerezolvat, ceva care de fapt nu ar trebui să fie. Astfel, două lucruri unul lângă altul îmi cer să desenez un al treilea. Dar pe al treilea numai astfel pot să îl fac, încât el este mai mare, el ținânu-le împreună într-un anume fel pe cele două. Atunci am sentimentul că cele trei plutesc în aer şi se pot susține reciproc.

desen
(Planșa 3)

Când un pictor în ziua de azi pictează trei îngeri, el neavând desigur o viziune gravitației, ci a compoziției, el îi repartizează în spaţiu în aşa fel, încât se susţin reciproc, încât unul este susținut de ceilalți. A picta trei îngeri alături pe o suprafaţă nu conferă un sentiment artistic. Trebuie să ai un sentiment artistic pentru greutatea mutuală, despre cum unul îl susţine pe celălalt, iar în acest sentiment artistic este încă prezentă o ușoară urmă a ceea ce era trăit înainte de toate în mod interior de omul din timpul postatlanteean ca dând greutate. Trăirea greutăţii, numărului şi măsurii a evoluat de-a lungul primelor trei epoci postatlanteene, așa cum a trebuit să se dezvolte, prin felul cum omul se simţea pe sine în cadrul Cosmosului. Și după cele care au fost formate din cosmos, au fost apoi judecate celelalte lucruri, acelea pe care el le crea din sine. Dacă privea spre ceea ce corpul său astral imprimă în corpul eteric, el trebuia să spună: Corpul astral numără, dar numără diferenţiind, numără corpul eteric. El îl modelează numărând. – Între corpul astral şi cel eteric se află numărul şi acesta este ceva viu, ceva care acţionează în noi. Între corpul eteric şi cel fizic există ceva diferit. Din corpul eteric se formează prin relaţiile interioare ceea ce apoi noi vedem; în fond, suntem constituiţi şi organic după Secţiunea de aur: fruntea raportată la o anumită parte a capului, şi apoi această cealaltă parte la întreaga lungime a capului etc. Toate acestea corpul eteric le imprimă corpului nostru fizic din Cosmos, din relaţii cosmice. Măsura şi ceea ce este cu măsură în noi este trecerea de la corpul eteric la cel fizic. Și, în sfârşit, în trecerea de la eu la corpul astral se află, putând fi trăită interior, greutatea. V-am mai spus că eul s-a născut în cursul evoluţiei umanităţii. Vechiul indian al epocii protoindiene nu trăia un astfel de eu. El trăia însă interior faptul de a avea greutate, de a fi modelat, astfel încât percepea atât greutatea sa, presiunea în jos, cât şi nevoia de ridicare pe verticală. El simţea în sine ceea ce este depăşit de copil atunci când din târâtor devine un umblător; acest lucru îl resimţea el. El nu simţea eul, dar înțelegea cum a fost încătuşat de Pământ, cum a căpătat greutate prin forţele ahrimanice, cum a fost împins în sus, tras în sus de forţele luciferice, şi aceasta o percepea ca starea sa de echilibru. Dacă am analiza cuvintele vechi care erau folosite pentru eu, am înțelege că el se află chiar în formarea cuvintelor. Aşa cum au fost reunite în verbe cuvintele potrivit configurării lor interioare, tot aşa interior se afla echilibrul dintre a pluti şi a cădea:

schiță
  (Planșa 3)

Reprezentările noastre atât de abstracte: greutate, care deja nu mai este abstractă, căci ne aflăm în faţa unui necunoscut total; număr, care este total abstract pentru că este indiferent pentru ceea ce este numărat; măsură, care a devenit din ce în ce mai abstractă, toate acestea omul le proiectează din interiorul său asupra exteriorului. El transferă ceea ce are pentru el o importanţă reală pentru că este construit după măsură, număr şi greutate lucrurilor exterioare indiferente, le dezumanizează în chiar acest proces de abstractizare, astfel încât se poate spune că evoluţia umanităţii tinde să piardă vieţuirile interioare ale greutăţii, numărului şi măsurii, să păstreze numai o ultimă nuanţă în domeniul artistic, dar să nu le mai trăiască astfel încât însuşi omul să se simtă modelat din Cosmos după greutate, număr şi măsură. Ceea ce avem acum ca geometrie abstractă, în care comparăm figuri congruente şi asemenea când spunem că o elipsă ia naştere atunci când suma distanţei oricăruia dintre punctele sale faţă de două puncte determinate este o mărime constantă, aceasta este pentru noi ceva abstract. Aici măsurăm distanţele şi găsim că suma este întotdeauna egală cu axa mare a elipsei. Dar în acest raport particular între două mărimi diferite omul trăia încă elipsa în cea de a treia epocă postatlanteeană, chiar dacă el nu o reprezenta în vreun fel. Ee simţea elipticul în măsura unuia față de altul, aşa cum simţea, în aceeaşi perioadă, cercul. Și tot aşa se simţea şi esenţa numărului. În acest fel, umanitatea a evoluat de la trăirea concretă la abstract şi din vechea trăire a măsurii a dezvoltat geometria, din vechea trăire a numerelor aritmetica, iar din vechea trăire a greutăţii, în timp ce omul pierdea cu totul vieţuirea greutăţii, dezumanizându-se, numai ceea ce este observare exterioară.

Prin toate acestea deja s-a pregătit încet ceea ce s-a dezvoltat apoi până la o culminare desăvârşită în secolul al XIX-lea, s-a pregătit încet abstractizarea trăirii umane interioare: omul s-a pierdut pentru vederea umană. Omul nu mai ajunge la sine; nu mai presimte în niciun fel că el creează geometrie pentru că este format din Cosmos după măsură, că numără în sine, prin el însuși. El este surprins când sălbaticul îşi foloseşte degetele pentru a compara lucrurile exterioare cu ele, dar nu ştie că a fost alcătuit din Cosmos după număr, că, în fond, a rămas în această privinţă un sălbatic şi că în corpul său eteric, potrivit corpului său astral, a imaginat numerele în concordanţă cu calităţile lor interioare, apoi a vieţuit numerele exterior etc. Geometria, aritmetica şi învățătura despre gravitaţie, cântărirea sunt lucruri care în cursul evoluţiei umanităţii s-au retras în sfera abstractului şi au coacţionat la faptul că omul se poate lăsa în voia unei astfel de ştiinţe, a unei astfel de cercetări ştiinţifice care priveşte lucrurile în exterior.

Ce facem în prezent când cercetăm ştiinţific? Măsurăm, numărăm, cântărim. Puteţi vedea în prezent definiţii uimitoare ale existenței. Există gânditori care spun: Existent este ceea ce se poate măsura. – Dar în acest caz se gândeşte, natural, numai la măsurarea cu o unitate de măsură arbitrară, şi este uimitor că fiinţarea este atribuită la ceva care are la bază, de fapt, arbitrarul. Se trăieşte, aşadar, în ceva pe care omul l-a scos în întregime din sine, cu privire la care el a pierdut integral legătura cu sine însuşi. Sub astfel de influenţe a luat apoi naştere ceea ce am subliniat, din diferite puncte de vedere, chiar în timpul acestui curs, faptul că în cunoaşterea mai nouă omul s-a pierdut pe sine. Am spus adeseori că omul s-a pierdut în cunoașterea sa, prin aceea că el de fapt se găsește acum numai ca punct final culminant al regnului animal; el s-a pierdut în viaţa socială, în care am dezvoltat maşini extraordinar de bune, dar în același timp nu putem include în viaţa noastră socială ce înseamnă oamenii care operează maşinile. Trebuie să înveți să poţi percepe evoluţia umanităţii, trebuie mai ales să observi în acest fel, cum s-a realizat procesul intelectualizării omului. Gândiţi-vă cât de diferită era structura sufletească a omului atunci când în timpul primei perioade postatlanteene, continuu, punând un picior înaintea celuilalt, trăia în mod diferit poziţia de echilibru, continuu trăia faptul că devenea greu, căderea şi plutirea, când simţea cum numărul a năvălit în propria sa formă, cum este el construit după măsură. Gândiți-vă ce diferit era aceasta decât atunci când noi măsurăm, numărăm, cântărim numai exterior, și lăsăm omul cu totul la o parte din această activitate. În prezent cel mult, așa cum am indicat, pentru cel care are un sentiment mai fin al limbii mai poate fi decelabil din numerale ceva despre esenţa numărului, căci în ele se află ceva despre esența numărului, sau din viziunea artistică, când cineva simte, de exemplu, că acest lucru este posibil,

desen
  (Planșa 4)

dar că este imposibil în această relaţie:

desen
  (Planșa 4)

Atunci, el are idee despre ce este simţirea gravitaţiei interioare, a echilibrului interior. Când pot urmări cu ajutorul liniei un raport oarecare este vorba de un aspect de susţinere reciprocă. Dacă însă desenez un corn acolo unde nu poate exista niciunul, nu am un simţ al susţinerii reciproce. Omenirea încearcă să redea măsura exterioară, contemplaţia exterioară în locul trăirii interioare. Priviţi pictura lui Rafael – toate picturile lui Rafael, dar mai ales cea în care este redată Cununia Mariei şi a lui Josif – şi veţi vedea cum sunt plasate figurile, cum totul este redat în aşa fel încât elementele imaginii se susţin reciproc, cum pierzi sentimentul că ele sunt trase în jos. Dacă analizaţi cum redau pictorii mai vechi o figură oarecare, cum este motivată aceasta, veţi vedea că ea nu are greutate, că se susţine prin celelalte. Aici este vorba de trecerea de la încărcarea interioară cu greutate la determinarea exterioară a greutăţii şi este redat mersul omenirii în vremea postatlanteeană de la vieţuirea interioară la intelectualism, această frământare pentru înălțarea la intelect, în care tot ceea ce este trăit de om în reprezentare este desprins de om, în care omul nu mai trăieşte ruperea, „ruperea în două“ („entzweien“), când spune „doi“ („zwei“).

 Acesta iese încet la iveală. Dacă foloseşti mai departe acest cuvânt, când spui „a se îndoi“ („zweifeln“) găseşti răsunetul lui „rupt în două“ („entzwei“). Cel ce se îndoieşte spune: Poate că este corect, poate că nu este corect. – Această exprimare este deschisă spre ambele părţi; aici „ruperea în două“ este înăuntrul actului reprezentării. Aceasta însă se află deja în numărul doi („zwei“).

Când spui „trei“ nu simţi în acelaşi fel, dacă îl aplici la ceva. Dacă îl aplici raţionamentului, ai premisa superioară, premisa inferioară şi concluzia: o treime, un lucru închis în sine. Luaţi judecata logică cea mai celebră: „Toți oamenii sunt muritori; Caius este om, aşadar, Caius este muritor.“ Lucrurile sunt legate unele de altele: premisa superioară, premisa inferioară, concluzia. Dacă luaţi numai premisa superioară şi premisa inferioară rezultă ceva ce rămâne deschis.

Am vrut să vă sugerez prin cele spuse care este drumul omenirii spre abstracţiune, cum efectiv, în timp ce se pierde pe sine, omenirea a preluat interior în evoluţia sa intelectul.

Despre aceasta vom continua să vorbim mâine. Cele spuse azi ar trebui să fie un episod; dar veţi vedea cum se integrează acesta în abordările noastre ulterioare.