Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PERSPECTIVE ALE EVOLUŢIEI UMANITĂȚII

GA 204


CONFERINŢA a IX-a

Dornach, 24 aprilie 1921

În cursul ultimei săptămâni am făcut unele observaţii pentru a clarifica structura spirituală a prezentului şi a viitorului apropiat. Am indicat în mod cu totul special în ultima vreme acel moment al evoluţiei omenirii din secolul al IV-lea d.Ch. care constituie un moment crucial profund. Mai înainte, Misteriul de pe Golgota era înţeles, cel puţin în sudul Europei, într-o anumită măsură, din fundamentele înţelepciunii orientale. Încă mai era cuprins cu o anumită înţelegere ceea ce este privit în prezent de unii cu atâta antipatie: aşa-numita gnosă. Gnosa era ultimul rest al înţelepciunii orientale originare, care a provenit din forţele de cunoaştere instinctivă ale oamenilor, dar care a pătruns adânc în esenţa structurii lumii. Ceea ce s-a desfăşurat în Misteriul de pe Golgota putea fi înţeles cu ajutorul reprezentărilor şi sentimentelor care fuseseră obţinute din această cunoaştere gnostică. Dar la distrugerea acestei cunoaşteri gnostice a lucrat acel curent creştin care se revărsa în esenţa statală romană, care lua tot mai mult forma fiinţei statale romane. Acest curent creştin a stârpit tot ce fusese cândva gnosă, până la nivelul unor resturi extrem de reduse, din care nu se poate obţine decât foarte puţin. Şi am văzut că nu a rămas nimic din înţelepciunea primordială orientală veche în conştienţa umanităţii europene, în afara povestirilor simple îmbrăcate în întâmplări materiale privind cele petrecute în Palestina în vremea Misteriului de pe Golgota.

Aceste povestiri au fost îmbrăcate la început în forma care-şi avea originea în vechiul păgânism, aşa cum puteţi constata din scrierea «Heliand». Ele s-au încetăţenit în civilizaţia europeană. Numai că slăbea tot mai mult sentimentul că ele trebuiau pătrunse cu o anumită forţă de cunoaştere. Oamenii aveau tot mai puţin sentimentul că în Misteriul de pe Golgota ar trebui văzută o taină profundă a lumii, o enigmă, deoarece cu privire la ceea ce era legat de Iisus drept Christos s-au aplicat prin decizii ale conciliilor formule prestabilite. Se impusese credinţa în aceste formule rigide şi, treptat, tot ce mai exista până în secolul al IV-lea d. Ch. drept cunoaştere vie a fost înglobat în formulele rigide ale deciziilor conciliilor Bisericii romane de stat.

Când cuprinzi cu privirea, aş spune, întregul sistem al acestui curent creştin-bisericesc occidental vezi că ceea ce a fost Misteriul de pe Golgota a fost înveşmântat tot mai mult în anumite formule fixe, încremenite, tot mai de neînţeles, că o cunoaştere spirituală vie a fost de fapt, lichidată.

Aici se află o particularitate a evoluţiei europene. Aş spune: Ceea ce a fost cunoaştere orientală originară, rodnică, vie, s-a scurs şi a îngheţat în formulele acceptate de Biserica romană. Şi în formule s-au propagat în cursul secolelor următoare. Au existat oameni care mai ştiau să facă ceva din aceste formule, dar devenise imposibil ca în conştienţa generală a omenirii să fie receptat altceva decât o formă moartă. Cu siguranţă, există spirite cu totul excepţionale. Este suficient să ne amintim de câţiva dintre aceia care au provenit din lăcaşurile de înţelepciune irlandeze, este suficient să ne amintim de Scotus Erigena care a trăit la curtea lui Carol cel Pleşuv. În aceste personalităţi avem oameni care au preluat formulele impuse de Biserica romanăşi care mai presimţeau în aceste formule spiritul sau îl descopereau mai mult sau mai puţin în ele. Avem apoi scolastica, despre care am vorbit adesea într-un anumit context, care a încercat apoi să pătrundă aceste formule, într-o formă mai mult abstractă, într-un mod corespunzător cunoaşterii. Exista situaţia de fapt a prezenţei unui sistem larg răspândit, având un conţinut religios îngheţat în formule, care a fost transmis timp de secole de la generaţie la generaţie şi care continua să trăiască astfel, ca formule. Aşadar, pe de o parte existau formulele teologice, pe de altă parte, povestirile despre evenimentele din Palestina îmbrăcate în imagini materialiste.

Dacă vrem să înţelegem timpul actual nu trebuie în niciun caz să uităm ce conţin aceste formule romano-catolice înveşmântate în noţiuni statale romane. Este vorba de formule de mare importanţă, de formule extraordinare. Avem înainte de orice formula Treimii care face trimitere la teminologia timpurilor ulterioare, la Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În această formulă era îngheţată o înţelepciune originară profundă, ceva măreţ şi puternic, pe care cunoaşterea umană îl posedase cândva într-un mod instinctiv. Dar cel mult privirea genial-inspirată a câtorva putea presimţi ce se află într-o astfel de formulă.

Aici se afla ceea ce, trecând prin diferite decizii ale conciliilor, a îngheţat în final în formula privind cele două naturi, a lui Christos şi a lui Iisus, într-o singură persoană. Existau formule referitoare la naşterea, la entitatea lui Iisus Christos, la Moartea, Învierea şi Înălţarea Sa la cer. În sfârşit, existau formule care stabileau diferitele sărbători şi toate acestea reprezentau, în fond, osatura, imaginea-umbră a unei admirabile înţelepciuni primordiale. Si această imagine-umbră, această osatură s-a propagat timp de secole. Ea s-a putut propaga prin faptul că a adoptat o anumită formă de cult vechi, iar ceea ce era îmbrăcat în formule, în formule absolute, de exemplu formula transformării pâinii şi a vinului în trupul şi sângele lui Christos, s-a putut transmite în timp pentru că a fost îmbrăcată într-o formă cultică sfântă străveche cum este liturghia, care a fost numai întru câtva modificată, dar în rest a fost continuată ca atare. Apoi, de-a lungul întregului an bisericesc, trăiau diferitele metamorfoze ale sărbătorilor creştine. Trăiau acele lucruri pe care le cunoaşteţi ca fiind Sfintele Taine, care prin Biserică trebuiau să ridice omul din viaţa materială obişnuită şi să-l înalţe într-o sferă spirituală superioară. Prin toate acestea şi prin legătura sa cu impulsul creştinismului s-a continuat vieţuirea acestora de-a lungul secolelor de evoluţie europeană. Pe lângă aceasta, aşa cum am mai spus, era povestirea modestă, dar îmbrăcată în formule materialiste despre evenimentele din Palestina.

Dar toate acestea la un loc constituiau ceva care acţiona prin conţinutul său semnificativ – pentru că, în fond, nimic altceva nu putea să fondeze o relaţie cu lumile spirituale – asupra acelor spirite care năzuiau la o astfel de cunoaştere, dar care în acelaşi timp puteau să şi desfăşoare acel fel de acţiune, prin cult, prin povestirile simple ale Evangheliilor, care au avut influenţă asupra marii mase a populaţiei europene.

Pe lângă acestea, s-a propagat şi un alt sistem cultic, care ţinea mai puţin cont de creştinismul ca atare, care a preluat adeseori creştinismul, dar în fond nu era legat organic de acesta, care provenea mai mult din forme cultice mai vechi. S-a propagat ceea ce s-a vărsat apoi în formule ale francmasoneriei timpurilor mai noi, care avea şi are doar o legătură exterioară cu creştinismul.. Dumneavoastră ştiţi că ceea ce a îmbrăcat forma dogmaticii romano-catolice şi care reprezintă cultul romano-catolic şi ceea ce se leagă în mod francmasonic de alte forme cultice şi de o altă simbolistică se află, până în zilele noastre, într-o acută contradicţie.

Această evoluţie poate fi mai mult sau mai puțin urmărită, dacă luăm în vedere faptele istorice care ne stau în față. Dar putem înţelege corect ceea ce ne stă în față numai dacă ne uităm la acea cotitură a evoluţiei europene care a avut loc în secolul al IV-lea d.Ch. şi care, aş zice, a aruncat ca într-un abis vechea înţelepciune spirituală şi ecourile acesteia, astfel încât în Europa s-a ştiut puţin în decursul secolelor următoare despre ceea ce era străvechea înţelepciune orientală.

Treptat, omenirii i-au dispărut capacităţile interioare, care, aşa cum am indicat ieri, făceau posibil oamenilor din timpurile vechi să trăiască greutatea, numărul şi măsura în propria lor fiinţă. Măsura, numărul, greutatea au devenit abstracţiuni, şi ca abstracţiuni apoi s-a întemeiat cu ele în cea de a cincea epocă postatlanteană ceea ce este astăzi concepţia noastră ştiinţifică despre lume, care nu putea include omul în sfera ei, care se oprea în faţa omului, care nu-l înţelegea deloc pe om, care însă tocmai prin abstracţiunile greutate, număr şi măsură, cuprindea cu o anumită măreţie fenomenele exterioare ale naturii, făcând abstracție de om, şi care a atins apoi un fel de punct culminant în sec. XIX.

De aceste lucruri oamenii actuali se distanţează încă prea puţin; ei încă nu văd deloc că la mijlocul secolului al XIX-lea a fost realmente un moment cu totul special în evoluţia europeană. Năzuinţa intelectuală, strădania pentru înţelegere a ajuns la mijlocul secolului al XIX-lea la dezvoltarea sa deplină, maximă. Era aceeaşi strădanie din care au rezultat concepţiile ştiinţelor naturii moderne, începând din prima treime a secolului al XV-lea. Era însă totodată acea strădanie care în fond nu mai putea face nimic cu cultul care se propagase, nu mai putea face nimic cu formulele dogmatice care fuseseră stabilite prin concilii. Rămăseseră numai ceva vreji, unele resturi, ca de exemplu Conciliul din 869 [ Nota 47 ], unde s-a decis că omul nu este alcătuit din trup, suflet şi spirit, ci numai din trup şi suflet şi că sufletul are unele însuşiri spirituale. Această decadenţă a rămas, şi această concepţie continuă să trăiască în teoriile filosofice moderne, care cred că sunt lipsite de prejudecăţi dar care, în fond, nu fac decât să repete papagaliceşte ceea ce provine din aceste dogme catolice.

Din toate aceste curente s-a născut dispoziţia modernă a civilizaţiei europene care a tins întotdeauna înspre o concepţie pur intelectuală, raţională a Universului. Şi această dispoziţie care a fost pregătită însă în decursul multor secole, a culminat la mijlocul secolului al XIX-lea. Şi cum putem înţelege noi acest moment când privim omul din perspectivă spiritual-sufletească? Aici trebuie să aruncăm o privire asupra naturii umane, aşa cum era ea în timpuri de demult, şi cum a devenit ea treptat. Am şi făcut acest lucru din diferite puncte de vedere şi vrem să o facem şi astăzi dintr-un anumit punct de vedere.

Să prezentăm în mod schematic entitatea umană: mai întâi corpul fizic (vezi desenul, roşu), după cum am spus, desenez schematic. Apoi corpul eteric (albastru), corpul astral (galben) şi Eul omului. Să observăm pentru început entitatea umană aşa cum era ea în timpurile vechi, în acele timpuri în care mai exista clarvederea instinctivă, care apoi s-a ofilit, s-a uscat şi treptat a dispărut. Eul este în fond un produs pământesc, la acesta este mai puţin nevoie să privim; numai că trebuie să ne fie foarte clar că în corpurile fizic, eteric şi astral ale omului trăieşte întreaga lume. Putem spune: în acest corp fizic trăieşte ceea ce este întreaga lume. El este născut din ea şi mereu se tot restaurează prin preluarea hranei din ea. În corpul eteric trăieşte întreaga lume; în continuu pătrund în el, pe cele mai diferite căi, acele lucruri care acţionează în mod suprafizic în om, care se exteriorizează în forţele sale de creştere, care se manifestă, de exemplu în circulaţia sângelui, trăiesc în respiraţie ş.a.m.d. şi care nu sunt aceleaşi cu forţele care trăiesc în preluarea hranei şi în digestie. Avem apoi tot ceea ce trăieşte în corpul astral, care preia impresii din lume, ceea ce pătrunde prin simţuri etc. Aşa au stat lucrurile şi așa stau încă şi astăzi, ca atunci când omul trăia cu clarvederea sa veche, instinctivă; dar în acele vremuri ale clarvederii instinctive omul era mai intim legat cu corpul său fizic, cu corpul său eteric, cu corpul său astral decât este în prezent. Când se trezea dimineaţa, el se cufunda cu Eul şi cu corpul său astral în corpurile sale fizic şi eteric. Se forma o contextură intimă între Eul său, corpul său astral, corpul său eteric şi corpul său fizic. Şi el nu trăia numai în corpul său fizic, trăia în forţele care lucrau în corpul său fizic.

desen
plansa 5  Planșa 5
[măreşte imaginea]

Aş vrea să vă descriu această situaţie în mod intuitiv. Să admi¬tem că omul vechii clarvederi mânca o prună; Când omul de astăzi mănâncă o prună el nu ştie ce se întâmplă în acea prună. Pentru omul actual este aproape grotesc când descriu aşa ceva, dar este profund adevărat. Să presupunem că omul străvechi mânca o prună; această prună avea în sine forţe eterice. Când omul vechii clarvederi mânca o prună el o avea în stomac, o digera şi trăia modul în care ceea ce trăia eteric în plantă trecea în corpul său; el trăia cosmic acest lucru. Şi abia când făcea interior comparaţia între diferitele lucruri pe care le ingera, introducându-le în stomac el vieţuia toate relaţiile existau afară în lume; acestea trăiau mai departe în el, el le percepea interior. De dimineaţa de când se trezea şi până la adormire, seara, el se umplea cu contemplarea interioară vie a ceea ce vieţuiesc prunele afară, ce vieţuiesc merele şi multe altele pe care le ingera. El cunoştea interior, prin procesul respiraţiei, fiinţialitatea spirituală a aerului. Prin ceea ce se petrecea în procesul său circulator el ştia când în interiorul său circula căldura, ce forţe calorice cosmice se aflau în jurul său. El nu se limita doar să perceapă lumina cu ochii, ci simţea cum lumina pătrundea radiind prin nervii ochilor săi, cum urca în propriul său corp eteric, trecând în membrele sale, cum trăia aceasta în membrele sale fizice; el se trăia pe sine cu totul concret în cosmic. Aceasta era o conştienţă estompată, dar ea exista. Oricum, în timpul zilei ea era acoperită de ceea ce omul de atunci percepea şi în exterior. Dar chiar şi în primele timpuri ale civilizaţiei greceşti oamenii mai aveau un ecou a ceea ce în prezent nu mai au decât alte fiinţe. Eu am atras deja atenţia, o dată, sau poate de mai multe ori,  asupra faptului că este foarte interesant să percepi cu privirea spirituală o păşune pe care stau aşezate vaci care digeră. Acest întreg proces al digestiei este pentru vaci o vieţuire cosmică, şi cu atât mai mult pentru şerpi; atunci când digeră, aceste animale vieţuiesc, în fapt, desfăşurări cosmice. Pentru ele, pentru intuiţia lor înfloreşte şi lăstăreşte din organismul lor ceva ce este lumea. În interiorul lor se petrece ceva cu mult mai frumos decât ceea ce ar putea vedea vreodată în afară omul cu ochii săi. Şi aşa ceva exista la oamenii care aveau vechea clarvedere instinctivă. În cea mai mare parte a timpului, ziua, acesta era atenuat de vederea exterioară. Când însă oamenii adormeau, purtau în afară ceea ce vieţuiseră şi preluaseră în corpul lor astral şi în Eul lor, când acesta era singur cu corpul astral, şi atunci ei retrăiau sub forma de vise reale ceea ce în timpul zilei vieţuiseră doar confuz.

Vedeţi dumneavoastră, eu vă indic trăirea interioară sufletească-trupească-fizică a oamenilor timpurilor de demult, care tocmai prin faptul că trăiau așa sufleteşte-corporal-fizic, trăiau cosmic, care tocmai în aceasta îşi aveau vederea lor cosmic-suprasensibilă. Și când apoi în Orient oamenii îşi beau băutura Soma [ Nota 48 ], ei ştiau ce este spiritul înaltului. Această băutură Soma îi impregna, îi răscolea şi le întreţesea interiorul, le umplea sângele cu viaţă. Şi când adormeau, iar ceea ce Eul şi corpul astral le întreţesuseră în sânge lua formele ce se constituiseră prin digerarea băuturii Soma, fiinţa lor se extindea în depărtări spaţiale şi ei resimţeau spiritualităţile Cosmosului în trăirile lor nocturne.

O asemenea trăire putea fi încă întru totul aflată la cei la care vechiul Zarathustra mai găsea în perioada protopersană o ureche receptivă. Nu înţelegi ceea ce reverberează spre noi din documentele orientale străvechi care ne-au rămas, dacă nu cunoşti aceste lucruri. Dar această vedere cosmică vie, s-a stins treptat. Ea exista mai puţin deja pe vremea egipteană istorică, dar ecourile ei mai existau încă, şi dispare până la ultimele resturi care s-au menţinut mereu la oamenii primitivi, până în cel de al IV-lea secol d.Ch. De aici încolo, se evidenţiază tot mai mult din om ceea ce este legat total de corpul fizic în izolarea sa de lume: intelectul, ceea ce este raţional.

Când ai o reprezentare imaginativă şi te cufunzi în corpul tău nu poţi face altceva decât să simţi ceva cosmic. Când mai posezi ceva din calitatea interioară a numărului şi te cufunzi în corpul tău, nu poţi decât să participi trăind la ceea ce este natura numerică a Cosmosului. La fel stau lucrurile şi cu relaţiile ponderale. Dar dacă te cufunzi cu forţa Eului care acţionează ca fiind pur raţională, ca intelectualitate pură, şi dacă te cufunzi cu aceasta la trezire în organismul omenesc, atunci te cufunzi numai în corpul uman izolat, în ceea ce este corpul uman numai prin sine, ceea ce este el fără legătura sa cu Cosmosul. Te cufunzi în corpul uman terestru în izolare totală, astfel încât, dacă ai vrea să desenezi aceasta potrivit raţiunii, ar trebui să spui: Aici, deşi mai există şi corp eteric, corp astral şi Eu (vezi desenul, albastru, galben, centru),

desen
plansa 6  Planșa 6
[măreşte imaginea]

Eul nu mai trăieşte aici, în entitatea umană, nimic cosmic. El îşi trăieşte doar confuz existenţa sa, faptul de a fi cufundat în organismul omenesc izolat. Din această cauză, atunci când Eul pur raţional, dormind, iese în lumea înconjurătoare, el nu ia nimic cu sine. Şi acest fapt determină să nu poată apărea în om decât cel mult imagini de vis de natură ireală şi ca acest Eu să nu fie pătruns de ceva cosmic. Omul nu trăieşte, aşadar, în fond, de la adormire până la trezire, nimic esenţial, pentru că întreaga sa trăire este dimensionată după organismul uman izolat, care acum acţionează asupra Eului doar cu acele forţe care nu au de-a face cu Cosmosul. Din această cauză, Eul devine nesimțitor de la adormire până la trezire. Şi aşa şi trebuie să fie. Vechii oameni instinctiv clarvăzători îşi aveau vederea lor cosmică, ei au trăit în intuiţii instinctive, în inspiraţii instinctive, în imaginaţiuni instinctive; dar ei nu au avut o gândire raţională independentă; căci această gândire raţională independentă, de fapt această gândire intelectuală trebuie să se folosească de instrumentul organismului omenesc izolat, dacă vrea să se formeze. Aceasta trebuie să fie insensibilă în timpul de la adormire la trezire, din care cauză nu aduce nimic cu sine la trezire, în timp ce omul din vechime, după ce purta în afară, în Cosmos, trăirile sale, aducea cu sine ceea ce trăia în întâlnirea acestor reverberaţii cosmice cu desfăşurările spiritual-cosmice aflate afară. El aducea înapoi, din nou, ecouri; ceea ce trăia acolo, el avea în felul acesta o legătură vie cu Cosmosul. Ceea ce este obţinut de om prin gândirea raţională este obținut de la trezire până la adormire; după adormire devine șters. Omul este acum dependent de starea de veghe.

Vedeţi dumneavoastră, este o situaţie remarcabilă, este situaţia că în timpurile vechi, omul era legat de trupul său mai mult decât este în prezent, dar el trăia în corpul său spiritualitatea Cosmosului. Această trăire în corp a fost pierdută de omul contemporan. Omul contemporan este spiritual, dar el are spiritualitatea cea mai diluată, el trăieşte în intelect şi poate trăi în spirit numai de la trezire până la adormire, şi devine opac când merge în lumea spirituală cu spiritul său intelectual cu totul diluat.

De ce oare am acceptat materialismul? Şi de ce nu au avut oamenii din vechime materialismul? – Oamenii din vechime nu au acceptat materialismul pentru că ei trăiau în materia corpului; oamenii mai noi au acceptat materialismul pentru că ei trăiesc numai în spirit, pentru că sunt complet lipsiţi de o convieţuire cosmică cu trupul lor. Materialismul a venit tocmai datorită faptului că omul a devenit spiritual, dar un spiritual diluat. Cel mai spiritual a fost omul la mijlocul secolului al XIX-lea, dar el s-a minţit pe sine în mod ahrimanic prin faptul că nu a recunoscut că în ceea ce vieţuieşte el este spirit diluat, şi el a preluat în spiritualitatea maximă care-i era posibilă reprezentarea materialităţii. Omul a devenit cu totul un recipient spiritual; dar în acest recipient el nu lăsa să pătrundă decât gândurile despre existenţa materială. Aceasta este taina materialismului, faptul că omul s-a îndreptat, datorită spiritualităţii sale, către materie. Aceasta constituie negarea de către omul modern a propriei spiritualităţi. Punctul culminant al acestei existenţe spirituale a fost atins la mijlocul secolului al XIX-lea, dar omul nu a conştientizat această existenţă spirituală a sa.

Dar aşa cum am spus, această situaţie a fost pregătită de-a lungul secolelor. Vechea spiritualitate instinctivă se stinsese în secolul al IV-lea, noua spiritualitate s-a dezvoltat în prima treime a secolului al XV-lea; între ele există, desigur, un întreg episod de trăiri omeneşti. Dar după acel moment, după prima treime a secolului al XV-lea, de fapt, după secolul XV, a început să se afirme această dependenţă a omului de corpul său pământean, fizic. Acum a început el să nu mai dezvolte nicio relaţie cu ceea ce a fost îngheţat în formulele dogmatice ale conciliilor, care erau îngheţate, dar aveau totuşi un conţinut important. Şi, în fond, omul nu mai putea găsi nici o relaţie cu povestirile simple din Palestina. Un anumit timp el s-a constrâns să mai stabilească un sens al lor. Dar poţi face aceasta numai dacă le pătrunzi prin cunoaştere. Însă omul modern nu mai putea găsi nici un sens în acestea, el găsea din ce în ce mai puţin sens în formele de cult, în cultul însuşi. Liturghia, acest act de cult de cea mai mare însemnătate cosmică, a devenit un simbol exterior, pentru că nu era înţeles; taina transsubstanţierii, care se menţinuse de-a lungul întregului Ev Mediu şi care are o profundă semnificaţie cosmică, a fost supusă discuţiei pur intelectuale a oamenilor. Dacă întrebai în ce fel este conţinut Christos în taina altarului, era clar că nu se putea înţelege acest aspect numai cu ajutorul raţiunii, pentru că aceste aspecte nu concordă cu înţelegerea raţională. Acum s-a început să se vrea înţelegerea lor cu ajutorul raţiunii.

Aceasta a generat apoi acele discuţii de o importanţă atât de mare pentru istoria mondială, cunoscute ca „disputa privind Cina cea de taină”, şi care sunt legate de nume ca Hus [ Nota 49 ] şi altele. Şi oamenii civilizaţiei europene, cei mai avansaţi în înţelegerea raţională a lumii, au ajuns la diferitele forme de protestantism. Este reacţia intelectului împotriva a ceea ce apăruse dintr-o forţă de cunoaştere cu mult mai cuprinzătoare, mult mai puternică decât este intelectul. Cât de străine au stat faţă în faţă forţele care s-au format în sufletul modern ca forţe intelectuale şi ceea ce trăia în formule îngheţate, dar care totuşi aveau în sine ceva măreţ, ceva puternic! Au apărut confesiunile evanghelice de cele mai diferite feluri, compromisuri între intelect şi vechile tradiţii, iar secolele al XVI-lea, al XVII-lea, al XVIII-lea, al XIX-lea s-au scurs, şi omul se afla, la mijlocul secolului al XIX-lea, la punctul maxim de dezvoltare intelectuală; el a devenit în întregime o fiinţă spirituală. Prin această spiritualitate el putea înţelege ceea ce există în lumea exterioară; dar nu s-a înţeles pe sine ca spirit. De-abia se mai bănuia ceva în legătură cu sensul unei afirmaţii făcute de Leibniz [ Nota 50 ], care spune: „Nimic nu trăieşte în intelect care să nu fi trăit mai înainte în simţuri, în afara intelectului însuşi”. Această ultimă întorsătură de frază omul modern a lăsat-o cu totul de o parte şi a acceptat numai propoziţia: Nimic nu trăieşte în intelect care să nu fi trăit mai înainte în simţuri, pe când Leibniz a intuit că intelectul este ceva cu totul spiritual, ceva care lucrează în om independent de orice corporalitate fizică.

Aşa cum am spus, intelectul acţiona, dar nu se recunoştea pe sine. Şi aşa am trăit faptul că omul este în trecere spre o altă fază de evoluţie a vieţii sale şi că el nu poartă oarecum cu sine nimic, afară, în noapte. Căci ceea ce este elaborat raţional este prelucrat de corp şi nu are nicio legătură cu extracorporalul. Acum, mai nou, omul trebuie să lucreze ca să pătrundă din nou în lumea spirituală, lucrând prin forţe proprii. Pentru el apare posibilitatea de a privi în această lume spirituală; ea este prezentă în mod evident. Ceea ce a extras omul mai înainte din corpurile sale fizic, eteric şi astral drept concepţii instinctive despre Cosmos poate fi obţinut din nou în ziua de azi. Putem ajunge la imaginaţiuni, şi putem descrie în imaginaţiuni evoluţia lumii prin etapele Saturn, Soare şi Lună, Pământ ş.a.m.d. Putem vedea ceea ce trăieşte în natura numărului, în entitatea numărului, şi putem primi în felul acesta inspiraţia modului în care s-a modelat lumea prin legitatea numerică din spiritualitatea lumii. Este cu totul posibil ca mai întâi să existe aici ceea ce este de obţinut despre lume pe această cale imaginativă, inspirativă şi intuitivă.

Cei mai mulţi oameni vor spune: Dacă nu am devenit noi înşine clarvăzători, putem cel mult studia această problemă. – Bine, ea se poate studia, şi am spus mereu că intelectul obişnuit o poate înţelege. Azi vom adăuga la aceasta răspunsul la întrebarea de ce o poate înţelege intelectul obişnuit. Să spunem că citiţi o carte cum este Ştiinţa ocultă în rezumat. Să admitem că încercaţi să vă transpuneţi cu ajutorul intelectului obişnuit în aceste probleme, că le preluaţi cu intelectul, care nu este legat decât de corpul uman izolat. Dumneavoastră preluaţi însă ceva pe care prin intelect nu l-aţi putut primi, pentru că acest intelect nu s-a înţeles pe sine însuşi de-a lungul secolelor. Acum preluaţi ceva care este de neînţeles pentru acele noţiuni pe care intelectul nu le extrage decât din lumea sensibilă exterioară, dar care devine inteligibil când intelectul îşi adună puterile – pentru a cunoaşte din sine însuşi ceva, la început nu pentru a confirma sau nega, ci numai pentru a înţelege. Este ceea ce semnifică, atunci când se spune: Trebuie să înţelegi problemele, la început trebuie pur şi simplu să le înţelegi. Dacă le înţelegi, atunci creezi cu ceea ce Eul şi-a cucerit ca înţelegere, în noapte. Nu mai rămâi opac, ca în cazul atitudinii pur intelectuale faţă de lume, trăieşti de la adormire până la trezire cu un alt conţinut în spiritualitatea fin filtrată. Apoi te trezeşti şi ai o posibilitate, în orice caz redusă, de a-ţi însuşi, în plus, lăuntric, ceea ce te-ai străduit să înţelegi în mod intelectual. Dar cu fiecare noapte, cu fiecare somn, se adaugă ceva ce ţine de o legătură interioară, omul primeşte o legătură interioară. Ceea ce poartă ca pe un ecou al înţelegerii sale diurne în afară, în lumea extracorporală, el reia în interior, la adormire, şi prin aceasta realizează o relaţie cu lumea spirituală, o relaţie extrasă integral din real, în cazul în care nu-şi ruinează această relaţie; eu am prezentat în repetate rânduri aceste mijloace ajutătoare ale ruinării spiritualităţii. Dumneavoastră ştiţi că mulţi oameni au mare grijă să-şi atingă înainte de a adormi ceea ce ei numesc „somnolenţă”; ei beau atâtea pahare de bere câte sunt necesare pentru a căpăta somnolenţa. Aceasta este o expresie obişnuită, care este în prezent foarte răspândită tocmai în „intelighenţia”. În această situaţie, acele forţe despre care am vorbit nu se pot dezvolta în interior.

Dar spiritualitatea trebuie cercetată. Pe calea descrisă, ea poate fi şi trăită. Omul a crescut din spiritualitate. El poate din nou să crească în această spiritualitate. Ne aflăm la începutul acestei creşteri în spiritualitate. Ceea ce s-a dezvoltat în perioada dintre secolele al XV-lea şi al XIX-lea, când raţiunea s-a aflat pe treapta cea mai înaltă, ceea ce s-a dezvoltat tocmai la oamenii cei mai progresişti ai Europei este, de fapt, o anumită spiritualitate care la început era lipsită de conţinut; această spiritualitate capătă conţinut când te îndrepţi din nou spre imaginaţiune. Ceea ce este spiritualitate filtrată la maximum trebuie să-şi primească conţinutul. La început acesta este respins de cele mai largi cercuri ale lumii. Lumea vrea să rămână la spiritualitatea filtrată şi să-i dea un conţinut luat din lumea materială. Ea nu vrea să-şi mobilizeze raţiunea pentru a putea înţelege ceea ce este dat prin contemplarea lumii spirituale. Mărturisirile de credinţă evanghelice sunt compromisuri între intelect şi vechile tradiţii; ele şi-au pierdut coeziunea. Cultul nu le spune nimic, din care cauză el a dispărut treptat din cadrul acestor confesiuni. S-a ajuns până la reprezentări abstracte în locul înţelegerii vii a unei probleme cum este transsubstanţierea. Povestirile simple pot fi cel mult istorisite, dar nu poţi lega de ele un alt sens decât cel care poate fi unit cu o teologie materialistă, în sensul că ai de-a face cu evenimente care pot fi legate de omul simplu din Nazaret, ş.a.m.d. Este ceva care nu poate avea niciun conţinut, ceva ce pierde orice conexiune cu spiritualitatea.

Și astfel ajungem la situaţia în care în lume există ceea ce intelectul a respins la început, care nu a făcut compromisuri prin care în cercuri largi ale populaţiei s-a menţinut o relaţie, chiar dacă integral instinctivă, cu formulele existente în dogme, al căror conţinut nu mai este accesibil omului, dar care totuşi s-a revărsat în aceste formule. Totodată, aceste cercuri şi-au menţinut relaţia vie cu cultul, cu ceremonialul, cu sacramentalul. Oricât ar fi de vlăguite toate acestea, în ceea ce acum e schelet, umbră, a trăit cândva vechea spiritualitate, acea spiritualitate cu care mai există o relaţie prin formule. În confesiunile mai noi de tip protestant, prin care se încearcă un compromis, nu există o astfel de relaţie. Mai există oamenii care se declară cu totul iluminaţi, care trăiesc numai în intelect, care este spiritual, dar care nu vrea să înţeleagă spiritualul.

Acestea sunt cele trei curente care există în prezent, pe care însă pentru viitor nu le putem considera ca fiind fertile, curente care nu au vrut să accepte decât un compromis exterior; noi nu putem lua în calcul intelectualitatea pură, care nu poate ajunge la nici un conţinut şi din această cauză se va pierde pe sine, pentru că nu vrea să se recunoască pe sine. Putem lua în calcul numai de unde pleacă aceste curente, putem lua în calcul ceea ce s-a turnat în formule vechi şi care constituie Biserica romano-catolică ce continuă să trăiască, şi ceea ce ia în serios noua intelectualitate, care aprofundează această intelectualitate în mod imaginativ, inspirativ şi intuitiv, şi ajunge la o nouă spiritualitate. Între aceste două contrarii vieţuieşte omenirea. Pe de o parte sunt oamenii cu intelect. Ei sunt în interior indolenți, nu vor să-şi folosească acest intelect, dar au nevoie de un conţinut. Ei recurg la formulele moarte. Chiar printre oamenii inteligenţi, dar care interior sunt leneşi, care într-o anumită privință sunt dadaişti-intelectuali, se manifestă în prezent o mişcare catolică tânără care vrea să reia vechiul, care este încremenit în formule, care ar dori să primească un conţinut din afară, în fenomene istorice însă încremenit. Ea face sforţări, pornind de la intelect, să unească un sens cu vechiul conţinut, şi rezultă astfel de convulsii intelectualiste care prin conţinuturi vechi vor să-și pregătească din nou formulele lor încremenite pentru folosinţa oamenilor.

De exemplu, o înclinare intelectuală crispată spre formule încremenite întâlnim pe multe pagini în revista «Tat» [ Nota 51 ] apărută de curând. Căci până la urmă editorul Diederichs face totul, el pune totul în categorii și pe hârtie, și astfel el a și dedicat acum un întreg caiet al publicaţiei «Tat» unei mişcări catolice tinere, din care se poate vedea cât de crispat se gândeşte în prezent, cum dezvoltă oamenii o gândire lăuntrică crispată, pentru a nu se trezi interior, pentru putea rămâne inerți interior şi cu intelectul care este deja acolo acum, să cuprindă ceea ce se deplaseaze înainte în modul cel mai indolent. Oamenii încearcă toate acestea pentru a putea respinge această străduință vie de a ajunge din intelectualitatea mai nouă la spiritualitatea care poate şi trebuie să fie înţeleasă. Și lucrurile se vor agrava din ce în ce mai mult, astfel încât circulă prin lume o mişcare puternică, ce acţionează fascinant, sugerând, hipnotizând, asupra tuturor celor care vor să rămână leneşi în intelect. Un val catolic merge prin însăşi lumea persoanelor inteligente, dar care vor să rămână leneșe. Numai că sufletele adormite nu observă acest lucru. Dar trebuie să rămână sterilă strădania înspre ceea ce a descris Oswald Spengler atât de intuitiv în al său «Declin al Occidentului». Poţi face ca Occidentul să fie catolic, dar prin aceasta îi distrugi civilizaţia. Occidentul trebuie să seindrepte spre trezire, spre a-devenire-activ-interior, spre a-nu-rămâne-indolent în inteligenţă, căci această inteligenţă îşi poate aduna forţele, ea se poate umple interior cu înţelegere pentru noua viziune asupra spiritului.

Această luptă se pregăteşte în prezent, ea există, şi ea este aspectul principal. Orice altceva în ceea ce priveşte concepţiile despre lume va fi strivit în viitor între aceste două curente. Spre aceasta trebuie îndreptată atenţia, căci ceea ce se vieţuieşte aici se ascunde în multe formule şi forme. Iar cine crede că poate să ajungă mai departe prin cele în privinţa cărora oamenii şi-au mai făcut, poate, vise, la începutul secolului, nu trăieşte viaţa prezentului. Numai cel care şi-a dezvoltat vederea pentru ceea ce trăieşte în aceste două curente trăieşte viaţa prezentului. La acestea trebuie privit cu ochii treji. Căci toate cele despre care am vorbit acum opt zile, când spuneam că în prezent mulţi oameni iubesc răul şi că din înclinaţia pentru rău calomniază, trebuie să ne apară în faţa sufletului. Trebuie să apară în faţa sufletelor dumneavoastră neadevărul afirmaţiei că oamenii care urmează să fie fortificaţi în conştienţa lor catolică, în Biserica catolică din Stuttgart sunt trimişi la conferinţa generalului von Gleich, şi că acest general catolic încheie cu cântecul lui Luther! Aici se află ceva care nu ţine de credinţă, ci vrea doar să conflueze împreună în vărsarea de minciuni.

La aceste lucruri trebuie să privim în ziua de azi. Dacă nu conştientizează aceste aspecte, oamenii dorm şi nu pot participa la ceea ce în prezent poate face ca omul să fie om adevărat.