În cursul ultimei săptămâni am făcut unele observații pentru a clarifica structura spirituală a prezentului şi a viitorului apropiat. Am indicat în mod cu totul special în ultima vreme acel moment al evoluției omenirii din secolul al IV-lea d.Ch. care constituie un moment crucial profund. Mai înainte, Misteriul de pe Golgota era înțeles, cel puțin în sudul Europei, într-o anumită măsură, din fundamentele înțelepciunii orientale. Încă mai era cuprins cu o anumită înțelegere ceea ce este privit în prezent de unii cu atâta antipatie: aşa-numita gnosă. Gnosa era ultimul rest al înțelepciunii orientale originare, care a provenit din forțele de cunoaştere instinctivă ale oamenilor, dar care a pătruns adânc în esența structurii lumii. Ceea ce s-a desfăşurat în Misteriul de pe Golgota putea fi înțeles cu ajutorul reprezentărilor şi sentimentelor care fuseseră obținute din această cunoaştere gnostică. Dar la distrugerea acestei cunoaşteri gnostice a lucrat acel curent creştin care se revărsa în esența statală romană, care lua tot mai mult forma ființei statale romane. Acest curent creştin a stârpit tot ce fusese cândva gnosă, până la nivelul unor resturi extrem de reduse, din care nu se poate obține decât foarte puțin. Și am văzut că nu a rămas nimic din înțelepciunea primordială orientală veche în conştiența umanității europene, în afara povestirilor simple îmbrăcate în întâmplări materiale privind cele petrecute în Palestina în vremea Misteriului de pe Golgota.
Aceste povestiri au fost îmbrăcate la început în forma care-şi avea originea în vechiul păgânism, aşa cum puteți constata din scrierea «Heliand». Ele s-au încetățenit în civilizația europeană. Numai că slăbea tot mai mult sentimentul că ele trebuiau pătrunse cu o anumită forță de cunoaştere. Oamenii aveau tot mai puțin sentimentul că în Misteriul de pe Golgota ar trebui văzută o taină profundă a lumii, o enigmă, deoarece cu privire la ceea ce era legat de Iisus drept Christos s-au aplicat prin decizii ale conciliilor formule prestabilite. Se impusese credința în aceste formule rigide şi, treptat, tot ce mai exista până în secolul al IV-lea d. Ch. drept cunoaştere vie a fost înglobat în formulele rigide ale deciziilor conciliilor Bisericii romane de stat.
Când cuprinzi cu privirea, aş spune, întregul sistem al acestui curent creştin-bisericesc occidental vezi că ceea ce a fost Misteriul de pe Golgota a fost înveşmântat tot mai mult în anumite formule fixe, încremenite, tot mai de neînțeles, că o cunoaştere spirituală vie a fost de fapt, lichidată.
Aici se află o particularitate a evoluției europene. Aş spune: Ceea ce a fost cunoaştere orientală originară, rodnică, vie, s-a scurs şi a înghețat în formulele acceptate de Biserica romană. Și în formule s-au propagat în cursul secolelor următoare. Au existat oameni care mai ştiau să facă ceva din aceste formule, dar devenise imposibil ca în conştiența generală a omenirii să fie receptat altceva decât o formă moartă. Cu siguranță, există spirite cu totul excepționale. Este suficient să ne amintim de câțiva dintre aceia care au provenit din lăcaşurile de înțelepciune irlandeze, este suficient să ne amintim de Scotus Erigena care a trăit la curtea lui Carol cel Pleşuv. În aceste personalități avem oameni care au preluat formulele impuse de Biserica romanăşi care mai presimțeau în aceste formule spiritul sau îl descopereau mai mult sau mai puțin în ele. Avem apoi scolastica, despre care am vorbit adesea într-un anumit context, care a încercat apoi să pătrundă aceste formule, într-o formă mai mult abstractă, într-un mod corespunzător cunoaşterii. Exista situația de fapt a prezenței unui sistem larg răspândit, având un conținut religios înghețat în formule, care a fost transmis timp de secole de la generație la generație şi care continua să trăiască astfel, ca formule. Aşadar, pe de o parte existau formulele teologice, pe de altă parte, povestirile despre evenimentele din Palestina îmbrăcate în imagini materialiste.
Dacă vrem să înțelegem timpul actual nu trebuie în niciun caz să uităm ce conțin aceste formule romano-catolice înveşmântate în noțiuni statale romane. Este vorba de formule de mare importanță, de formule extraordinare. Avem înainte de orice formula Treimii care face trimitere la teminologia timpurilor ulterioare, la Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În această formulă era înghețată o înțelepciune originară profundă, ceva măreț şi puternic, pe care cunoaşterea umană îl posedase cândva într-un mod instinctiv. Dar cel mult privirea genial-inspirată a câtorva putea presimți ce se află într-o astfel de formulă.
Aici se afla ceea ce, trecând prin diferite decizii ale conciliilor, a înghețat în final în formula privind cele două naturi, a lui Christos şi a lui Iisus, într-o singură persoană. Existau formule referitoare la naşterea, la entitatea lui Iisus Christos, la Moartea, Învierea şi Înălțarea Sa la cer. În sfârşit, existau formule care stabileau diferitele sărbători şi toate acestea reprezentau, în fond, osatura, imaginea-umbră a unei admirabile înțelepciuni primordiale. Si această imagine-umbră, această osatură s-a propagat timp de secole. Ea s-a putut propaga prin faptul că a adoptat o anumită formă de cult vechi, iar ceea ce era îmbrăcat în formule, în formule absolute, de exemplu formula transformării pâinii şi a vinului în trupul şi sângele lui Christos, s-a putut transmite în timp pentru că a fost îmbrăcată într-o formă cultică sfântă străveche cum este liturghia, care a fost numai întru câtva modificată, dar în rest a fost continuată ca atare. Apoi, de-a lungul întregului an bisericesc, trăiau diferitele metamorfoze ale sărbătorilor creştine. Trăiau acele lucruri pe care le cunoaşteți ca fiind Sfintele Taine, care prin Biserică trebuiau să ridice omul din viața materială obişnuită şi să-l înalțe într-o sferă spirituală superioară. Prin toate acestea şi prin legătura sa cu impulsul creştinismului s-a continuat viețuirea acestora de-a lungul secolelor de evoluție europeană. Pe lângă aceasta, aşa cum am mai spus, era povestirea modestă, dar îmbrăcată în formule materialiste despre evenimentele din Palestina.
Dar toate acestea la un loc constituiau ceva care acționa prin conținutul său semnificativ – pentru că, în fond, nimic altceva nu putea să fondeze o relație cu lumile spirituale – asupra acelor spirite care năzuiau la o astfel de cunoaştere, dar care în acelaşi timp puteau să şi desfăşoare acel fel de acțiune, prin cult, prin povestirile simple ale Evangheliilor, care au avut influență asupra marii mase a populației europene.
Pe lângă acestea, s-a propagat şi un alt sistem cultic, care ținea mai puțin cont de creştinismul ca atare, care a preluat adeseori creştinismul, dar în fond nu era legat organic de acesta, care provenea mai mult din forme cultice mai vechi. S-a propagat ceea ce s-a vărsat apoi în formule ale francmasoneriei timpurilor mai noi, care avea şi are doar o legătură exterioară cu creştinismul.. Dumneavoastră ştiți că ceea ce a îmbrăcat forma dogmaticii romano-catolice şi care reprezintă cultul romano-catolic şi ceea ce se leagă în mod francmasonic de alte forme cultice şi de o altă simbolistică se află, până în zilele noastre, într-o acută contradicție.
Această evoluție poate fi mai mult sau mai puțin urmărită, dacă luăm în vedere faptele istorice care ne stau în față. Dar putem înțelege corect ceea ce ne stă în față numai dacă ne uităm la acea cotitură a evoluției europene care a avut loc în secolul al IV-lea d.Ch. şi care, aş zice, a aruncat ca într-un abis vechea înțelepciune spirituală şi ecourile acesteia, astfel încât în Europa s-a ştiut puțin în decursul secolelor următoare despre ceea ce era străvechea înțelepciune orientală.
Treptat, omenirii i-au dispărut capacitățile interioare, care, aşa cum am indicat ieri, făceau posibil oamenilor din timpurile vechi să trăiască greutatea, numărul şi măsura în propria lor ființă. Măsura, numărul, greutatea au devenit abstracțiuni, şi ca abstracțiuni apoi s-a întemeiat cu ele în cea de a cincea epocă postatlanteană ceea ce este astăzi concepția noastră ştiințifică despre lume, care nu putea include omul în sfera ei, care se oprea în fața omului, care nu-l înțelegea deloc pe om, care însă tocmai prin abstracțiunile greutate, număr şi măsură, cuprindea cu o anumită măreție fenomenele exterioare ale naturii, făcând abstracție de om, şi care a atins apoi un fel de punct culminant în sec. XIX.
De aceste lucruri oamenii actuali se distanțează încă prea puțin; ei încă nu văd deloc că la mijlocul secolului al XIX-lea a fost realmente un moment cu totul special în evoluția europeană. Năzuința intelectuală, strădania pentru înțelegere a ajuns la mijlocul secolului al XIX-lea la dezvoltarea sa deplină, maximă. Era aceeaşi strădanie din care au rezultat concepțiile ştiințelor naturii moderne, începând din prima treime a secolului al XV-lea. Era însă totodată acea strădanie care în fond nu mai putea face nimic cu cultul care se propagase, nu mai putea face nimic cu formulele dogmatice care fuseseră stabilite prin concilii. Rămăseseră numai ceva vreji, unele resturi, ca de exemplu Conciliul din 869 [Nota 47], unde s-a decis că omul nu este alcătuit din trup, suflet şi spirit, ci numai din trup şi suflet şi că sufletul are unele însuşiri spirituale. Această decadență a rămas, şi această concepție continuă să trăiască în teoriile filosofice moderne, care cred că sunt lipsite de prejudecăți dar care, în fond, nu fac decât să repete papagaliceşte ceea ce provine din aceste dogme catolice.
Din toate aceste curente s-a născut dispoziția modernă a civilizației europene care a tins întotdeauna înspre o concepție pur intelectuală, rațională a Universului. Și această dispoziție care a fost pregătită însă în decursul multor secole, a culminat la mijlocul secolului al XIX-lea. Și cum putem înțelege noi acest moment când privim omul din perspectivă spiritual-sufletească? Aici trebuie să aruncăm o privire asupra naturii umane, aşa cum era ea în timpuri de demult, şi cum a devenit ea treptat. Am şi făcut acest lucru din diferite puncte de vedere şi vrem să o facem şi astăzi dintr-un anumit punct de vedere.
Să prezentăm în mod schematic entitatea umană: mai întâi corpul fizic (vezi desenul, roşu), după cum am spus, desenez schematic. Apoi corpul eteric (albastru), corpul astral (galben) şi Eul omului. Să observăm pentru început entitatea umană aşa cum era ea în timpurile vechi, în acele timpuri în care mai exista clarvederea instinctivă, care apoi s-a ofilit, s-a uscat şi treptat a dispărut. Eul este în fond un produs pământesc, la acesta este mai puțin nevoie să privim; numai că trebuie să ne fie foarte clar că în corpurile fizic, eteric şi astral ale omului trăieşte întreaga lume. Putem spune: în acest corp fizic trăieşte ceea ce este întreaga lume. El este născut din ea şi mereu se tot restaurează prin preluarea hranei din ea. În corpul eteric trăieşte întreaga lume; în continuu pătrund în el, pe cele mai diferite căi, acele lucruri care acționează în mod suprafizic în om, care se exteriorizează în forțele sale de creştere, care se manifestă, de exemplu în circulația sângelui, trăiesc în respirație ş.a.m.d. şi care nu sunt aceleaşi cu forțele care trăiesc în preluarea hranei şi în digestie. Avem apoi tot ceea ce trăieşte în corpul astral, care preia impresii din lume, ceea ce pătrunde prin simțuri etc. Aşa au stat lucrurile şi așa stau încă şi astăzi, ca atunci când omul trăia cu clarvederea sa veche, instinctivă; dar în acele vremuri ale clarvederii instinctive omul era mai intim legat cu corpul său fizic, cu corpul său eteric, cu corpul său astral decât este în prezent. Când se trezea dimineața, el se cufunda cu Eul şi cu corpul său astral în corpurile sale fizic şi eteric. Se forma o contextură intimă între Eul său, corpul său astral, corpul său eteric şi corpul său fizic. Și el nu trăia numai în corpul său fizic, trăia în forțele care lucrau în corpul său fizic.
 |
 [măreşte imaginea] |
Tabla 5 |
Aş vrea să vă descriu această situație în mod intuitiv. Să admi¬tem că omul vechii clarvederi mânca o prună; Când omul de astăzi mănâncă o prună el nu ştie ce se întâmplă în acea prună. Pentru omul actual este aproape grotesc când descriu aşa ceva, dar este profund adevărat. Să presupunem că omul străvechi mânca o prună; această prună avea în sine forțe eterice. Când omul vechii clarvederi mânca o prună el o avea în stomac, o digera şi trăia modul în care ceea ce trăia eteric în plantă trecea în corpul său; el trăia cosmic acest lucru. Și abia când făcea interior comparația între diferitele lucruri pe care le ingera, introducându-le în stomac el viețuia toate relațiile existau afară în lume; acestea trăiau mai departe în el, el le percepea interior. De dimineața de când se trezea şi până la adormire, seara, el se umplea cu contemplarea interioară vie a ceea ce viețuiesc prunele afară, ce viețuiesc merele şi multe altele pe care le ingera. El cunoştea interior, prin procesul respirației, ființialitatea spirituală a aerului. Prin ceea ce se petrecea în procesul său circulator el ştia când în interiorul său circula căldura, ce forțe calorice cosmice se aflau în jurul său. El nu se limita doar să perceapă lumina cu ochii, ci simțea cum lumina pătrundea radiind prin nervii ochilor săi, cum urca în propriul său corp eteric, trecând în membrele sale, cum trăia aceasta în membrele sale fizice; el se trăia pe sine cu totul concret în cosmic. Aceasta era o conştiență estompată, dar ea exista. Oricum, în timpul zilei ea era acoperită de ceea ce omul de atunci percepea şi în exterior. Dar chiar şi în primele timpuri ale civilizației greceşti oamenii mai aveau un ecou a ceea ce în prezent nu mai au decât alte ființe. Eu am atras deja atenția, o dată, sau poate de mai multe ori, asupra faptului că este foarte interesant să percepi cu privirea spirituală o păşune pe care stau aşezate vaci care digeră. Acest întreg proces al digestiei este pentru vaci o viețuire cosmică, şi cu atât mai mult pentru şerpi; atunci când digeră, aceste animale viețuiesc, în fapt, desfăşurări cosmice. Pentru ele, pentru intuiția lor înfloreşte şi lăstăreşte din organismul lor ceva ce este lumea. În interiorul lor se petrece ceva cu mult mai frumos decât ceea ce ar putea vedea vreodată în afară omul cu ochii săi. Și aşa ceva exista la oamenii care aveau vechea clarvedere instinctivă. În cea mai mare parte a timpului, ziua, acesta era atenuat de vederea exterioară. Când însă oamenii adormeau, purtau în afară ceea ce viețuiseră şi preluaseră în corpul lor astral şi în Eul lor, când acesta era singur cu corpul astral, şi atunci ei retrăiau sub forma de vise reale ceea ce în timpul zilei viețuiseră doar confuz.
Vedeți dumneavoastră, eu vă indic trăirea interioară sufletească-trupească-fizică a oamenilor timpurilor de demult, care tocmai prin faptul că trăiau așa sufleteşte-corporal-fizic, trăiau cosmic, care tocmai în aceasta îşi aveau vederea lor cosmic-suprasensibilă. Și când apoi în Orient oamenii îşi beau băutura Soma [Nota 48], ei ştiau ce este spiritul înaltului. Această băutură Soma îi impregna, îi răscolea şi le întrețesea interiorul, le umplea sângele cu viață. Și când adormeau, iar ceea ce Eul şi corpul astral le întrețesuseră în sânge lua formele ce se constituiseră prin digerarea băuturii Soma, ființa lor se extindea în depărtări spațiale şi ei resimțeau spiritualitățile Cosmosului în trăirile lor nocturne.
O asemenea trăire putea fi încă întru totul aflată la cei la care vechiul Zarathustra mai găsea în perioada protopersană o ureche receptivă. Nu înțelegi ceea ce reverberează spre noi din documentele orientale străvechi care ne-au rămas, dacă nu cunoşti aceste lucruri. Dar această vedere cosmică vie, s-a stins treptat. Ea exista mai puțin deja pe vremea egipteană istorică, dar ecourile ei mai existau încă, şi dispare până la ultimele resturi care s-au menținut mereu la oamenii primitivi, până în cel de al IV-lea secol d.Ch. De aici încolo, se evidențiază tot mai mult din om ceea ce este legat total de corpul fizic în izolarea sa de lume: intelectul, ceea ce este rațional.
Când ai o reprezentare imaginativă şi te cufunzi în corpul tău nu poți face altceva decât să simți ceva cosmic. Când mai posezi ceva din calitatea interioară a numărului şi te cufunzi în corpul tău, nu poți decât să participi trăind la ceea ce este natura numerică a Cosmosului. La fel stau lucrurile şi cu relațiile ponderale. Dar dacă te cufunzi cu forța Eului care acționează ca fiind pur rațională, ca intelectualitate pură, şi dacă te cufunzi cu aceasta la trezire în organismul omenesc, atunci te cufunzi numai în corpul uman izolat, în ceea ce este corpul uman numai prin sine, ceea ce este el fără legătura sa cu Cosmosul. Te cufunzi în corpul uman terestru în izolare totală, astfel încât, dacă ai vrea să desenezi aceasta potrivit rațiunii, ar trebui să spui: Aici, deşi mai există şi corp eteric, corp astral şi Eu (vezi desenul, albastru, galben, centru),
 |
 [măreşte imaginea] |
Tabla 6 |
Eul nu mai trăieşte aici, în entitatea umană, nimic cosmic. El îşi trăieşte doar confuz existența sa, faptul de a fi cufundat în organismul omenesc izolat. Din această cauză, atunci când Eul pur rațional, dormind, iese în lumea înconjurătoare, el nu ia nimic cu sine. Și acest fapt determină să nu poată apărea în om decât cel mult imagini de vis de natură ireală şi ca acest Eu să nu fie pătruns de ceva cosmic. Omul nu trăieşte, aşadar, în fond, de la adormire până la trezire, nimic esențial, pentru că întreaga sa trăire este dimensionată după organismul uman izolat, care acum acționează asupra Eului doar cu acele forțe care nu au de-a face cu Cosmosul. Din această cauză, Eul devine nesimțitor de la adormire până la trezire. Și aşa şi trebuie să fie. Vechii oameni instinctiv clarvăzători îşi aveau vederea lor cosmică, ei au trăit în intuiții instinctive, în inspirații instinctive, în imaginațiuni instinctive; dar ei nu au avut o gândire rațională independentă; căci această gândire rațională independentă, de fapt această gândire intelectuală trebuie să se folosească de instrumentul organismului omenesc izolat, dacă vrea să se formeze. Aceasta trebuie să fie insensibilă în timpul de la adormire la trezire, din care cauză nu aduce nimic cu sine la trezire, în timp ce omul din vechime, după ce purta în afară, în Cosmos, trăirile sale, aducea cu sine ceea ce trăia în întâlnirea acestor reverberații cosmice cu desfăşurările spiritual-cosmice aflate afară. El aducea înapoi, din nou, ecouri; ceea ce trăia acolo, el avea în felul acesta o legătură vie cu Cosmosul. Ceea ce este obținut de om prin gândirea rațională este obținut de la trezire până la adormire; după adormire devine șters. Omul este acum dependent de starea de veghe.
Vedeți dumneavoastră, este o situație remarcabilă, este situația că în timpurile vechi, omul era legat de trupul său mai mult decât este în prezent, dar el trăia în corpul său spiritualitatea Cosmosului. Această trăire în corp a fost pierdută de omul contemporan. Omul contemporan este spiritual, dar el are spiritualitatea cea mai diluată, el trăieşte în intelect şi poate trăi în spirit numai de la trezire până la adormire, şi devine opac când merge în lumea spirituală cu spiritul său intelectual cu totul diluat.
De ce oare am acceptat materialismul? Și de ce nu au avut oamenii din vechime materialismul? – Oamenii din vechime nu au acceptat materialismul pentru că ei trăiau în materia corpului; oamenii mai noi au acceptat materialismul pentru că ei trăiesc numai în spirit, pentru că sunt complet lipsiți de o conviețuire cosmică cu trupul lor. Materialismul a venit tocmai datorită faptului că omul a devenit spiritual, dar un spiritual diluat. Cel mai spiritual a fost omul la mijlocul secolului al XIX-lea, dar el s-a mințit pe sine în mod ahrimanic prin faptul că nu a recunoscut că în ceea ce viețuieşte el este spirit diluat, şi el a preluat în spiritualitatea maximă care-i era posibilă reprezentarea materialității. Omul a devenit cu totul un recipient spiritual; dar în acest recipient el nu lăsa să pătrundă decât gândurile despre existența materială. Aceasta este taina materialismului, faptul că omul s-a îndreptat, datorită spiritualității sale, către materie. Aceasta constituie negarea de către omul modern a propriei spiritualități. Punctul culminant al acestei existențe spirituale a fost atins la mijlocul secolului al XIX-lea, dar omul nu a conştientizat această existență spirituală a sa.
Dar aşa cum am spus, această situație a fost pregătită de-a lungul secolelor. Vechea spiritualitate instinctivă se stinsese în secolul al IV-lea, noua spiritualitate s-a dezvoltat în prima treime a secolului al XV-lea; între ele există, desigur, un întreg episod de trăiri omeneşti. Dar după acel moment, după prima treime a secolului al XV-lea, de fapt, după secolul XV, a început să se afirme această dependență a omului de corpul său pământean, fizic. Acum a început el să nu mai dezvolte nicio relație cu ceea ce a fost înghețat în formulele dogmatice ale conciliilor, care erau înghețate, dar aveau totuşi un conținut important. Și, în fond, omul nu mai putea găsi nici o relație cu povestirile simple din Palestina. Un anumit timp el s-a constrâns să mai stabilească un sens al lor. Dar poți face aceasta numai dacă le pătrunzi prin cunoaştere. Însă omul modern nu mai putea găsi nici un sens în acestea, el găsea din ce în ce mai puțin sens în formele de cult, în cultul însuşi. Liturghia, acest act de cult de cea mai mare însemnătate cosmică, a devenit un simbol exterior, pentru că nu era înțeles; taina transsubstanțierii, care se menținuse de-a lungul întregului Ev Mediu şi care are o profundă semnificație cosmică, a fost supusă discuției pur intelectuale a oamenilor. Dacă întrebai în ce fel este conținut Christos în taina altarului, era clar că nu se putea înțelege acest aspect numai cu ajutorul rațiunii, pentru că aceste aspecte nu concordă cu înțelegerea rațională. Acum s-a început să se vrea înțelegerea lor cu ajutorul rațiunii.
Aceasta a generat apoi acele discuții de o importanță atât de mare pentru istoria mondială, cunoscute ca „disputa privind Cina cea de taină”, şi care sunt legate de nume ca Hus [Nota 49] şi altele. Și oamenii civilizației europene, cei mai avansați în înțelegerea rațională a lumii, au ajuns la diferitele forme de protestantism. Este reacția intelectului împotriva a ceea ce apăruse dintr-o forță de cunoaştere cu mult mai cuprinzătoare, mult mai puternică decât este intelectul. Cât de străine au stat față în față forțele care s-au format în sufletul modern ca forțe intelectuale şi ceea ce trăia în formule înghețate, dar care totuşi aveau în sine ceva măreț, ceva puternic! Au apărut confesiunile evanghelice de cele mai diferite feluri, compromisuri între intelect şi vechile tradiții, iar secolele al XVI-lea, al XVII-lea, al XVIII-lea, al XIX-lea s-au scurs, şi omul se afla, la mijlocul secolului al XIX-lea, la punctul maxim de dezvoltare intelectuală; el a devenit în întregime o ființă spirituală. Prin această spiritualitate el putea înțelege ceea ce există în lumea exterioară; dar nu s-a înțeles pe sine ca spirit. De-abia se mai bănuia ceva în legătură cu sensul unei afirmații făcute de Leibniz [Nota 50], care spune: „Nimic nu trăieşte în intelect care să nu fi trăit mai înainte în simțuri, în afara intelectului însuşi”. Această ultimă întorsătură de frază omul modern a lăsat-o cu totul de o parte şi a acceptat numai propoziția: Nimic nu trăieşte în intelect care să nu fi trăit mai înainte în simțuri, pe când Leibniz a intuit că intelectul este ceva cu totul spiritual, ceva care lucrează în om independent de orice corporalitate fizică.
Aşa cum am spus, intelectul acționa, dar nu se recunoştea pe sine. Și aşa am trăit faptul că omul este în trecere spre o altă fază de evoluție a vieții sale şi că el nu poartă oarecum cu sine nimic, afară, în noapte. Căci ceea ce este elaborat rațional este prelucrat de corp şi nu are nicio legătură cu extracorporalul. Acum, mai nou, omul trebuie să lucreze ca să pătrundă din nou în lumea spirituală, lucrând prin forțe proprii. Pentru el apare posibilitatea de a privi în această lume spirituală; ea este prezentă în mod evident. Ceea ce a extras omul mai înainte din corpurile sale fizic, eteric şi astral drept concepții instinctive despre Cosmos poate fi obținut din nou în ziua de azi. Putem ajunge la imaginațiuni, şi putem descrie în imaginațiuni evoluția lumii prin etapele Saturn, Soare şi Lună, Pământ ş.a.m.d. Putem vedea ceea ce trăieşte în natura numărului, în entitatea numărului, şi putem primi în felul acesta inspirația modului în care s-a modelat lumea prin legitatea numerică din spiritualitatea lumii. Este cu totul posibil ca mai întâi să existe aici ceea ce este de obținut despre lume pe această cale imaginativă, inspirativă şi intuitivă.
Cei mai mulți oameni vor spune: Dacă nu am devenit noi înşine clarvăzători, putem cel mult studia această problemă. – Bine, ea se poate studia, şi am spus mereu că intelectul obişnuit o poate înțelege. Azi vom adăuga la aceasta răspunsul la întrebarea de ce o poate înțelege intelectul obişnuit. Să spunem că citiți o carte cum este Știința ocultă în rezumat. Să admitem că încercați să vă transpuneți cu ajutorul intelectului obişnuit în aceste probleme, că le preluați cu intelectul, care nu este legat decât de corpul uman izolat. Dumneavoastră preluați însă ceva pe care prin intelect nu l-ați putut primi, pentru că acest intelect nu s-a înțeles pe sine însuşi de-a lungul secolelor. Acum preluați ceva care este de neînțeles pentru acele noțiuni pe care intelectul nu le extrage decât din lumea sensibilă exterioară, dar care devine inteligibil când intelectul îşi adună puterile – pentru a cunoaşte din sine însuşi ceva, la început nu pentru a confirma sau nega, ci numai pentru a înțelege. Este ceea ce semnifică, atunci când se spune: Trebuie să înțelegi problemele, la început trebuie pur şi simplu să le înțelegi. Dacă le înțelegi, atunci creezi cu ceea ce Eul şi-a cucerit ca înțelegere, în noapte. Nu mai rămâi opac, ca în cazul atitudinii pur intelectuale față de lume, trăieşti de la adormire până la trezire cu un alt conținut în spiritualitatea fin filtrată. Apoi te trezeşti şi ai o posibilitate, în orice caz redusă, de a-ți însuşi, în plus, lăuntric, ceea ce te-ai străduit să înțelegi în mod intelectual. Dar cu fiecare noapte, cu fiecare somn, se adaugă ceva ce ține de o legătură interioară, omul primeşte o legătură interioară. Ceea ce poartă ca pe un ecou al înțelegerii sale diurne în afară, în lumea extracorporală, el reia în interior, la adormire, şi prin aceasta realizează o relație cu lumea spirituală, o relație extrasă integral din real, în cazul în care nu-şi ruinează această relație; eu am prezentat în repetate rânduri aceste mijloace ajutătoare ale ruinării spiritualității. Dumneavoastră ştiți că mulți oameni au mare grijă să-şi atingă înainte de a adormi ceea ce ei numesc „somnolență”; ei beau atâtea pahare de bere câte sunt necesare pentru a căpăta somnolența. Aceasta este o expresie obişnuită, care este în prezent foarte răspândită tocmai în „intelighenția”. În această situație, acele forțe despre care am vorbit nu se pot dezvolta în interior.
Dar spiritualitatea trebuie cercetată. Pe calea descrisă, ea poate fi şi trăită. Omul a crescut din spiritualitate. El poate din nou să crească în această spiritualitate. Ne aflăm la începutul acestei creşteri în spiritualitate. Ceea ce s-a dezvoltat în perioada dintre secolele al XV-lea şi al XIX-lea, când rațiunea s-a aflat pe treapta cea mai înaltă, ceea ce s-a dezvoltat tocmai la oamenii cei mai progresişti ai Europei este, de fapt, o anumită spiritualitate care la început era lipsită de conținut; această spiritualitate capătă conținut când te îndrepți din nou spre imaginațiune. Ceea ce este spiritualitate filtrată la maximum trebuie să-şi primească conținutul. La început acesta este respins de cele mai largi cercuri ale lumii. Lumea vrea să rămână la spiritualitatea filtrată şi să-i dea un conținut luat din lumea materială. Ea nu vrea să-şi mobilizeze rațiunea pentru a putea înțelege ceea ce este dat prin contemplarea lumii spirituale. Mărturisirile de credință evanghelice sunt compromisuri între intelect şi vechile tradiții; ele şi-au pierdut coeziunea. Cultul nu le spune nimic, din care cauză el a dispărut treptat din cadrul acestor confesiuni. S-a ajuns până la reprezentări abstracte în locul înțelegerii vii a unei probleme cum este transsubstanțierea. Povestirile simple pot fi cel mult istorisite, dar nu poți lega de ele un alt sens decât cel care poate fi unit cu o teologie materialistă, în sensul că ai de-a face cu evenimente care pot fi legate de omul simplu din Nazaret, ş.a.m.d. Este ceva care nu poate avea niciun conținut, ceva ce pierde orice conexiune cu spiritualitatea.
Și astfel ajungem la situația în care în lume există ceea ce intelectul a respins la început, care nu a făcut compromisuri prin care în cercuri largi ale populației s-a menținut o relație, chiar dacă integral instinctivă, cu formulele existente în dogme, al căror conținut nu mai este accesibil omului, dar care totuşi s-a revărsat în aceste formule. Totodată, aceste cercuri şi-au menținut relația vie cu cultul, cu ceremonialul, cu sacramentalul. Oricât ar fi de vlăguite toate acestea, în ceea ce acum e schelet, umbră, a trăit cândva vechea spiritualitate, acea spiritualitate cu care mai există o relație prin formule. În confesiunile mai noi de tip protestant, prin care se încearcă un compromis, nu există o astfel de relație. Mai există oamenii care se declară cu totul iluminați, care trăiesc numai în intelect, care este spiritual, dar care nu vrea să înțeleagă spiritualul.
Acestea sunt cele trei curente care există în prezent, pe care însă pentru viitor nu le putem considera ca fiind fertile, curente care nu au vrut să accepte decât un compromis exterior; noi nu putem lua în calcul intelectualitatea pură, care nu poate ajunge la nici un conținut şi din această cauză se va pierde pe sine, pentru că nu vrea să se recunoască pe sine. Putem lua în calcul numai de unde pleacă aceste curente, putem lua în calcul ceea ce s-a turnat în formule vechi şi care constituie Biserica romano-catolică ce continuă să trăiască, şi ceea ce ia în serios noua intelectualitate, care aprofundează această intelectualitate în mod imaginativ, inspirativ şi intuitiv, şi ajunge la o nouă spiritualitate. Între aceste două contrarii viețuieşte omenirea. Pe de o parte sunt oamenii cu intelect. Ei sunt în interior indolenți, nu vor să-şi folosească acest intelect, dar au nevoie de un conținut. Ei recurg la formulele moarte. Chiar printre oamenii inteligenți, dar care interior sunt leneşi, care într-o anumită privință sunt dadaişti-intelectuali, se manifestă în prezent o mişcare catolică tânără care vrea să reia vechiul, care este încremenit în formule, care ar dori să primească un conținut din afară, în fenomene istorice însă încremenit. Ea face sforțări, pornind de la intelect, să unească un sens cu vechiul conținut, şi rezultă astfel de convulsii intelectualiste care prin conținuturi vechi vor să-și pregătească din nou formulele lor încremenite pentru folosința oamenilor.
De exemplu, o înclinare intelectuală crispată spre formule încremenite întâlnim pe multe pagini în revista «Tat» [Nota 51] apărută de curând. Căci până la urmă editorul Diederichs face totul, el pune totul în categorii și pe hârtie, și astfel el a și dedicat acum un întreg caiet al publicației «Tat» unei mişcări catolice tinere, din care se poate vedea cât de crispat se gândeşte în prezent, cum dezvoltă oamenii o gândire lăuntrică crispată, pentru a nu se trezi interior, pentru putea rămâne inerți interior şi cu intelectul care este deja acolo acum, să cuprindă ceea ce se deplaseaze înainte în modul cel mai indolent. Oamenii încearcă toate acestea pentru a putea respinge această străduință vie de a ajunge din intelectualitatea mai nouă la spiritualitatea care poate şi trebuie să fie înțeleasă. Și lucrurile se vor agrava din ce în ce mai mult, astfel încât circulă prin lume o mişcare puternică, ce acționează fascinant, sugerând, hipnotizând, asupra tuturor celor care vor să rămână leneşi în intelect. Un val catolic merge prin însăşi lumea persoanelor inteligente, dar care vor să rămână leneșe. Numai că sufletele adormite nu observă acest lucru. Dar trebuie să rămână sterilă strădania înspre ceea ce a descris Oswald Spengler atât de intuitiv în al său «Declin al Occidentului». Poți face ca Occidentul să fie catolic, dar prin aceasta îi distrugi civilizația. Occidentul trebuie să seindrepte spre trezire, spre a-devenire-activ-interior, spre a-nu-rămâne-indolent în inteligență, căci această inteligență îşi poate aduna forțele, ea se poate umple interior cu înțelegere pentru noua viziune asupra spiritului.
Această luptă se pregăteşte în prezent, ea există, şi ea este aspectul principal. Orice altceva în ceea ce priveşte concepțiile despre lume va fi strivit în viitor între aceste două curente. Spre aceasta trebuie îndreptată atenția, căci ceea ce se viețuieşte aici se ascunde în multe formule şi forme. Iar cine crede că poate să ajungă mai departe prin cele în privința cărora oamenii şi-au mai făcut, poate, vise, la începutul secolului, nu trăieşte viața prezentului. Numai cel care şi-a dezvoltat vederea pentru ceea ce trăieşte în aceste două curente trăieşte viața prezentului. La acestea trebuie privit cu ochii treji. Căci toate cele despre care am vorbit acum opt zile, când spuneam că în prezent mulți oameni iubesc răul şi că din înclinația pentru rău calomniază, trebuie să ne apară în fața sufletului. Trebuie să apară în fața sufletelor dumneavoastră neadevărul afirmației că oamenii care urmează să fie fortificați în conştiența lor catolică, în Biserica catolică din Stuttgart sunt trimişi la conferința generalului von Gleich, şi că acest general catolic încheie cu cântecul lui Luther! Aici se află ceva care nu ține de credință, ci vrea doar să conflueze împreună în vărsarea de minciuni.
La aceste lucruri trebuie să privim în ziua de azi. Dacă nu conştientizează aceste aspecte, oamenii dorm şi nu pot participa la ceea ce în prezent poate face ca omul să fie om adevărat.
