Am văzut, pe parcursul acestor considerațiuni, ce punct important constituie în evoluția omenirii Occidentului mijlocul secolului al XIX-lea. Am atras atenția asupra faptului că la acest mijloc al secolului al XIX-lea a fost atins oarecum vârful mentalității materialiste, al concepției materialiste față de viață; dar a trebuit să atragem atenția şi asupra faptului că ceea ce a fost cucerit pornind din om de la începutul secolului al XV-lea este ceva spiritual, astfel încât s-ar putea spune: Caracteristic în acest punct al evoluției omenirii a fost faptul că omul, devenind mai spiritualizat, nu a putut sesiza această spiritualitate, ci s-a umplut doar cu gândire materialistă, cu simțire materialistă şi, de asemenea, cu voire şi fapte materialiste. Iar prezentul se află încă sub efectele ulterioare a ceea ce s-a desfăşurat aici neobservat de mulți şi care a atins un punct culminant în cadrul evoluției omenirii. De ce a existat acest punct culminant? – El a existat pentru că trebuia să se întâmple ceva hotărâtor în ceea ce priveşte atingerea treptei sufletului conştienței de către omenirea contemporană.
Dacă cuprindem cu privirea modul în care s-a desfăşurat evoluția omenirii, trebuie să spunem următoarele: Începând cu cea de a treia epocă postatlanteană până la aproximativ anul 747 înainte de Misteriul de pe Golgota (vezi desenul) avem de-a face cu ceea ce desemnăm ca fiind evoluția sufletului senzației în omenire. Apoi începe epoca sufletului rațiunii sau al afectivității, care durează până la anul 1413, aproximativ, care-şi atinge apogeul în acel moment despre care istoria exterioară comunică puține fapte, dar care trebuie avut în vedere, dacă vrem să înțelegem evoluția europeană. Este aproximativ anul 333 d.Ch. Începând cu anul 1413 avem de-a face cu dezvoltarea sufletului conştienței, perioadă în care ne mai aflăm încă şi noi, care a trăit un eveniment decisiv în jurul anului 1850, mai bine spus 1840.
 [măreşte imaginea] |
Tabla 8 |
În jurul acestui an, 1840, lucrurile erau de aşa natură, încât, dacă concepem omenirea ca pe un întreg – modul în care se comportau pe atunci diferitele națiuni îl vom examina imediat –, putem spune că personalități reprezentative ale națiunilor se aflau înaintea momentului în care rațiunea devenise cel mai mult ființă-umbră. Rațiunea preluase deja caracterul de umbră. Ieri am încercat să descriu acest caracter de umbră al rațiunii. Omenirea Pământului civilizat progresase atât de mult încât de atunci încolo a existat posibilitatea de a obține fără inițiere, din cultura generală, sentimentul că dispunem de rațiune, că rațiunea a evoluat, dar ea nu mai are pentru sine niciun conținut. Avem noțiuni, dar acestea sunt goale, trebuie să le umplem cu ceva. Aceasta este chemarea care circulă în lume, deşi încă neclar şi imperceptibil. În dorurile profunde, fundamentale, subconştiente ale omului trăieşte chemarea de a obține o umplere a ceea ce are caracter de umbră în gândirea rațională. Este tocmai chemarea care caută ştiința spiritului. Dar această chemare o putem cuprinde în mod concret.
La acest mijloc de secol al XIX-lea organismul omenesc, în a cărui parte fizică se exercită rațiunea cu caracter de umbră, ajunsese atât de departe încât putea cultiva foarte bine această rațiune. În rațiunea cu caracter de umbră trebuia să fie introdus ceva, ea trebuia umplută cu ceva. Acest lucru poate fi realizat numai dacă omul conştientizează: Trebuie să preiau ceva care nu mi se oferă pe Pământ, care nu trăieşte pe Pământ, pe care nu-l pot afla în viața dintre naştere şi moarte. Trebuie să preiau într-adevăr ceva care, deşi s-a stins când am coborât într-o corporalitate fizică din lumi sufletesc-spirituale cu rezultatele vieților pământene anterioare, ceva care, deşi s-a întunecat, sălăşluieşte totuşi în adâncurile sufletului meu. Trebuie să-l scot de acolo la suprafață, trebuie să reflectez la ceva ce există în mine pur şi simplu prin faptul că sunt un om al secolului al XIX-lea.
Mai înainte omul nu ar fi putut exercita în acelaşi mod reflectarea asupra sa. Pentru aceasta trebuia să-şi aducă omenescul atât de departe încât corpul fizic să devină tot mai matur pentru a-şi forma pe deplin rațiunea sa de umbră şi de a o exercita pe deplin. Acum, corpurile fizice, cel puțin la oamenii cei mai avansați, ajunseseră atât de departe încât s-ar fi putut spune, sau mai bine spus se poate spune: Trebuie să reflectez la ce vreau să aduc la suprafață din străfundul vieții mele sufleteşti, pentru a-l turna în această rațiune cu caracter de umbră. – În felul acesta, rațiunea cu caracter de umbră ar fi fost străbătută de ceva, şi astfel s-ar fi putut ivi zorile sufletului conştienței. Aşadar, în acest moment a existat ocazia să răsară sufletul conştienței.
Acum veți spune: Da, dar deja anterior, începând din anul 1413, a fost epoca sufletului conştienței. – Desigur, dar a existat mai întâi o dezvoltare pregătitoare, şi trebuie doar să reflectați ce condiții au existat pentru o astfel de pregătire în această epocă, în comparație cu toate epocile anterioare. În această perioadă are loc, de exemplu, descoperirea artei tipografice, răspândirea scrisului. Începând din secolul al XV-lea oamenii preiau, prin activitatea tipografilor şi prin scris, o cantitate de conținut spiritual. Dar ei o preiau în mod exterior; şi esențialul acestei epoci constă în aceea că a fost preluată în mod exterior o cantitate imensă de conținut spiritual. Popoarele Pământului civilizat au preluat în mod exterior ceva ce mai înainte masele mari puteau să preia numai prin vorbirea orală. În epoca evoluției rațiunii se întâmpla astfel, şi în epoca sufletului sentimentului cu atât mai mult, că, în fond, răspândirea educației se baza pe vorbirea orală. Prin vorbire mai răzbeşte în sunet ceva spiritual-sufletesc. Mai ales în vremurile vechi, în cuvinte trăia în mod deosebit ceea ce se poate numi „geniul limbii”. Această situație a încetat când conținutul instruirii umane a fost preluat în formă abstractă prin scris şi prin tipar. Cele tipărite, şi cele scrise, au particularitatea că sting într-o oarecare măsură ceea ce primeşte omul prin naştere din existența sa suprapământeană.
Desigur că asta nu înseamnă că dumneavoastră trebuie să încetați să citiți sau să scrieți, ci că în prezent este necesară o forță mai mare pentru a ridica la suprafață ceea ce se află jos, în entitatea umană. Dar şi această forță trebuie în mod necesar obținută. Trebuie să ajungem la autoreflectare, în ciuda faptului că citim şi scriem, trebuie să dezvoltăm această forță mai mare în comparație cu cea anterioară. Aceasta este sarcina în epoca dezvoltării sufletului conştienței.
Înainte de a putea examina modul în care lumea spirituală a început să acționeze jos în lumea fizic-sensibilă, trebuie să ne punem întrebarea: Cum au întâmpinat națiunile civilizației mai noi acest moment al anului 1840?
Știm din conferințele anterioare că poporul caracteristic pentru formarea sufletului conştienței, aşadar pentru ceea ce constituie tocmai problema acestei epoci, era cel anglo-saxon. Acest popor anglo-saxon este poporul predispus prin întreaga sa organizare la dezvoltarea sufletului conştienței. Acestui fapt i se datorează poziția specială a poporului anglo-saxon în epoca noastră, anume faptului că el este predispus la formarea sufletului conştienței. Dar să ne întrebăm acum, la început în mod pur exterior: Cum a ajuns, de fapt, poporul anglo-american la acest moment care este cel mai important din evoluția culturală modernă?
Se poate spune: Tocmai poporul anglo-saxon a trăit mult timp într-o stare care ar putea să fie cel mai bine desemnată – bineînțeles cu variantele şi metamorfozele corespunzătoare – prin faptul că până în secolul al XIX-lea în cadrul său s-au menținut, în ceea ce priveşte structura sufletească interioară, acele impulsuri care deja în cultura greacă se retrăseseră în fața altor forme. — S-ar putea spune că în secolele al XI-lea şi al X-lea î.Ch. a existat particularitatea că națiunile îşi parcurgeau evoluția în perioade diferite, că timpurile se suprapuneau într-o oarecare măsură. Numai că astfel de aspecte sunt foarte greu de observat din cauză că în secolul al XIX-lea existau deja tot soiul de lucruri – scrisul, cititul, pentru că în Anglia şi în Scoția erau condiții de existență diferite de cele existente pe vremea lui Homer.
Dar cu toate acestea, dacă cuprindem cu privirea structura sufletească a poporului ca națiune, se constată că s-a păstrat această structură sufletească a perioadei homerice care în Grecia a fost depăşită pe vremea scrierilor de tragedii, şi care a trecut în sofoclism. Acest timp s-a menținut în lumea anglo-saxonă până în secolul al XIX-lea, un fel de concepție patriarhală despre viață, un mod de viață patriarhal. Această viață patriarhală a structurii sufleteşti s-a răspândit mai ales în Scoția, şi acesta este motivul pentru care tocmai asupra poporului anglo-saxon nu a avut efect ceea ce a emanat din lăcaşurile de inițiere ale Irlandei. Această emanație a acționat, aşa cum am aflat cu alte prilejuri, mai ales în Europa Continentală. Asupra insulei britanice a acționat mai ales ceea ce ajungea ca adevăruri inițiatice din nord, din Scoția; aceste adevăruri inițiatice au impregnat apoi şi restul. Dar există ceva în concepția despre personalitatea umană care a rămas ca în timpurile străvechi. Și aceasta încă mai acționează în modul în care s-a dezvoltat, să spunem, relația dintre Whigs şi Tories în parlamentul englez. La origine, nu a fost vorba de opoziția dintre liberalism şi conservatorism, ci avem de-a face cu două nuanțări ale părerilor politice față de care în prezent nu mai există sentimente.
Cei din gruparea Whigs reprezintă, în principal, continuarea a ceea ce s-ar putea numi un curent al omenirii purtat de iubirea general umană, apărut în Scoția. Cei din gruparea Tories sunt la origine, potrivit legendei, care are însă un anumit fundament istoric, hoți de cai din Irlanda, care au răspândit catolicismul. Această opoziție, care se exprimă apoi într-o voință politică specială, reflectă o anumită existență patriarhală; şi această existență patriarhală şi-a perpetuat anumite stări elementare. Acest lucru poate fi văzut din modul în care s-au raportat posesorii unor suprafețe mai mari de pământ la cei care locuiau ca supuşi pe aceste terenuri. Această relație de stăpân-supuşi merge până în secolul al XIX-lea; până în secolul al XIX-lea situația era de aşa natură încât nimeni nu putea fi ales în parlament dacă nu avea o anumită putere dată de poziția de posesor de pământ. Trebuie să vă gândiți ce înseamnă aceasta. Aceste lucruri nu sunt evaluate în mod corect. Trebuie să reflectați ce înseamnă faptul că abia în anul 1820 a fost abrogată în parlamentul englez legea prin care un om care a furat un ceas sau a braconat era pedepsit cu moartea. Până atunci exista prevederea legală ca cineva care furase un ceas de buzunar sau care braconase să fie pedepsit cu moartea. Aceasta arată cum se păstraseră anumite stări elementare. În ziua de azi, omul vede ceea ce trăieşte nemijlocit în ambianța sa, şi el prelungeşte, să spunem aşa, înapoi, componentele de bază ale civilizației prezentului şi nu vede cât este de scurt timpul în care, pentru cele mai importante țări europene, aceste lucruri au derivat din stări cu totul elementare.
Putem spune astfel că aceste stări patriarhale s-au menținut ca suport a ceea ce a fost apoi pătruns de ce este mai modern, care nu poate fi gândit în structura socială fără dezvoltarea sufletului conştienței. Reflectați la întreaga răsturnare pe care a provocat-o încă din secolul al XVIII-lea în toată structura socială metamorfoza tehnică cu privire la industria textilă ş.a.m.d. Reflectați la modul în care a pătruns elementul maşină, elementul tehnic, în acest patriarhal şi formați-vă o reprezentare intuitivă a modului în care pe fondul patriarhal al acestei relații a stăpânilor posesori de pământ față de supuşi se profilează naşterea proletariatului modern prin remodelarea industriei textile. Gândiți-vă ce haos pătrunde aici, cum se înalță oraşe din vechile peisaje, cum se instalează patriarhalul cu un salt îndrăzneț în viața modernă socialistă, proletară.
Dacă vrem să reprezentăm grafic o asemenea evoluție, putem chiar spune că această viață se dezvoltă în forma pe care a avut-o în Grecia până în jurul anului 1000 î.Ch. (vezi desenul). Apoi ea face un salt îndrăzneț, şi ne aflăm brusc în anul 1820. Lăuntric, viața a rămas la anul 1000 î.Ch., dar exterior ne aflăm în secolul al XVIII-lea, să spunem în 1770 (săgeți). Acum pătrunde în viață tot ce caracterizează existența modernă, timpul actual. Dar viața englezească găseşte legătura cu acestea abia în 1820 (vezi desenul); abia acum au căpătat maturitatea verbală necesară pentru a putea fi exprimate probleme ca desființarea pedepsei cu moartea pentru un mic furt, sau altele, asemănătoare. Se poate astfel spune: Aici a confluat ceva străvechi cu ceea ce este cel mai modern, şi astfel ajungem cu evoluția în anul 1840.
 [măreşte imaginea] |
Tabla 9 |
Ce trebuia să se întâmple în această epocă, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, tocmai în viata poporului anglo-american? Trebuie să ne gândim că abia după anul 1820, ba chiar după 1830, au devenit necesare în Anglia legi prin care să fie interzisă ținerea în fabrică a copiilor sub doisprezece ani mai mult de opt ore, a copiilor între treisprezece şi optsprezece ani mai mult de doisprezece ore. Vă rog să comparați aceasta cu condițiile de azi! În prezent, marea masă a proletariatului pretinde o zi-muncă de opt ore! În anul 1820, în Anglia, adolescenții mai lucrau în mine şi fabrici mai mult de opt ore şi abia în acel an s-a stabilit ziua de lucru de opt ore; dar pentru copii între doisprezece şi optsprezece ani mai era încă valabilă ziua de lucru de douăsprezece ore.
Aceste lucruri trebuie temeinic cuprinse cu privirea dacă vrem să vedem ce s-a întâmplat de fapt aici. Și, în fond, s-ar putea spune că abia în a doua treime a secolului al XIX-lea Anglia s-a desprins din mentalitatea patriarhală şi s-a văzut nevoită să ia în calcul ceea ce s-a infiltrat încet prin tehnica maşinilor în această veche mentalitate. În acest mod a întâmpinat momentul 1840 poporul care era chemat să dezvolte sufletul conştienței.
Să ne referim acum la alte popoare ale civilizației moderne; considerați ce a rămas din elementul latino-roman, aşadar, ce a fost transportat la noi de către acest element romani-latin al celei de a patra epoci postatlanteene, care a adus oarecum ca pe o moştenire vechea cultură a sufletului rațiunii în epoca sufletului conştientei. Ceea ce mai exista ca viață a sufletului rațiunii şi-a găsit punctul său culminant în Revoluția franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Vedem cum apar brusc aici, într-o abstractizare extremă, idealurile de „Libertate”, „Egalitate”, „Fraternitate”. Vedem cum ele sunt adoptate de sceptici ca Voltaire, de entuziaşti ca Rousseau, vedem mai ales cum apar ele la suprafață din marea masă a poporului; vedem cum odată cu abstracțiunea, care pe acest tărâm este deplin justificată, intervine în structura socială – o cu totul altă evoluție decât în Anglia. În Anglia, existau resturile vieții germanice patriarhale, pătrunse de ceea ce putea să aducă în structura socială tehnica modernă, viața ştiințifică modernă, materialistă; în Franța numai tradiții, moşteniri. Ai vrea să spui: În acelaşi stil în care au acționat odinioară cu cele mai diverse nuanțe un Brutus sau un Cezar la Roma, în acelaşi stil se aduce acum în scenă Revoluția franceză. În felul acesta apare din nou la suprafață în forme abstracte ceea ce este libertate, egalitate şi fraternitate. Și ceea ce există ca element patriarhal nu este risipit din afară, ca în Anglia, ci fixitatea romano-juridică, ataşamentul față de vechea noțiune de proprietate, relațiile dintre proprietarii de pământ, relațiile ereditare, ceea ce este stabilit pe baze juridic-romane, este distrus prin abstracțiune, este risipit prin abstracțiune.
Este suficient să ne gândim ce cotitură a adus Revoluția franceză în întregaga viață europeană. Este suficient să ne amintim că înaintea Revoluției franceze cei care erau selectați din masa poporului aveau şi avantaje juridice. Numai anumiți oameni puteau ajunge în anumite poziții statale. Revoluția franceză a revendicat breşe în această direcție, să se străpungă structura, plecând de la abstracțiuni, de la rațiunea cu caracter de umbră. Dar ea purta în întregime în sine pecetea rațiunii-umbră, a abstracțiunii, şi, în fond, ceea ce s-a revendicat acolo, a rămas un fel de ideologie. Din această cauză, am putea spune că ceea ce este rațiune-umbră se transformă imediat în contrarul său.
Urmează apoi napoleonismul şi experimentarea statal-socială din cursul secolului al XIX-lea. Prima jumătate a secolului al XIX-lea este, în Franța, o experimentare fără scop. Care sunt evenimentele prin care un Louis-Philippe, de exemplu, ajunge rege al Franței etc., cum se experimentează acolo? Se experimentează în aşa fel încât se vede că rațiunea-umbră nu poate interveni cu adevărat în condițiile reale. În fond, totul rămâne nefăcut, totul rămâne moştenire a vechiului romanism. S-ar putea spune: În prezent, încă nu este clarificată în realitatea exterioară concretă din Franța, relația pe care, la modul abstract, Revoluția franceză a avut-o foarte clară, relația, să spunem, cu Biserica catolică. Și cât de neclară a foat aceasta iarăși, din timp în timp, în decursul secolului al XIX-lea. Rațiunea abstractă şi-a cucerit o anumită înălțime în revoluție, şi apoi a urmat o experimentare, o neadecvare la condițiile exterioare. Și aşa a întâmpinat această națiune anul 1840.
Am putea lua în considerare şi alte națiuni. Să privim, de exemplu, spre Italia, care mai păstra o parte de suflet al senzației la trecerea prin cultura rațiunii, care a adus această parte de suflet şi în timpurile mai noi, din care cauză nu a ajuns până la noțiunile abstracte de libertate, egalitate, fraternitate la care s-a ajuns în timpul Revoluției franceze, dar căuta totuşi trecerea de la o anumită veche conştiență de grup a oamenilor la conştiența individuală a omenirii. Italia a întâmpinat anul 1840 în aşa fel încât putem spune: Ceea ce în Italia vrea să se elaboreze urcând ca o conştiență individuală a omenirii este de fapt împiedicat de ceea ce se întâmplă în restul Europei. Vedem cum tirania habsburgică apasă într-un mod îngrozitor ceea ce în Italia vrea să apară elaborându-se drept conştiență individuală a omenirii. Vedem acel uimitor congres de la Verona care în anii douăzeci ai secolului al XIX-lea vrea să clarifice modul în care se pot răscula oamenii împotriva întregului sens al civilizației moderne. Vedem cum din Rusia, din Austria, a pornit un fel de conjurație împotriva a ceea ce trebuia să aducă conştiența modernă a umanității. Puține lucruri sunt atât de interesante ca acel congres de la Verona care, în fond, voia să dea un răspuns la întrebarea: Cum poți ucide tot ceea ce vrea să se dezvolte drept conştiență modernă a omenirii?
Apoi vedem cum luptă omenirea în restul Europei şi că numai o mică parte a omenirii poate răzbi până la o anumită conştiență, în aşa fel încât poate viețui ideea că acum Eul trebuie să pătrundă în sufletul conştienței. Vedem cum pentru a realiza acest lucru trebuie să se ajungă la o anumită înălțime spirituală. Vedem aceasta dacă urmărim nivelul cultural uimitor al epocii lui Goethe, în care a acționat un Fichte, vedem cum aici Eul vrea să răzbată până la sufletul conştienței. Dar vedem şi cum această cultură-Goethe rămâne ceva care trăieşte doar în foarte puțini oameni. Cred că oamenii studiază mult prea puțin chiar şi ceea ce mai exista în trecutul foarte apropiat. Ei gândesc simplu: Goethe a trăit de la 1749 la 1832; el a scris „Faust” şi tot felul de alte lucrări. – Asta este tot ce se ştie despre Goethe, şi aşa a fost de la el încoace.
Până în anul 1862, aşadar la treizeci de ani de la moartea lui Goethe, nu exista decât pentru puțini oameni posibilitatea de a-şi procura un exemplar din cărțile sale. Goethe nu era „liber-accesibil”; numai foarte puțini oameni posedau un exemplar din scrierile lui. Aşadar, ceea ce se numeşte goetheanism fusese însuşit doar de foarte puțini oameni. Abia în anii şaizeci a putut un număr mai mare de oameni să obțină informații despre ceea ce trăise în Goethe, dar atunci, în fond, înțelegerea, capacitatea de înțelegere scăzuseră până la dispariție. În fond, nu s-a ajuns deloc la o adevărată înțelegere a lui Goethe. Iar ultima treime a secolului al XIX-lea nu era deloc adecvată pentru promovarea unei înțelegeri corecte a lui Goethe.
Am menționat de mai multe ori cum şi-a prezentat în anii şaptezeci Herman Grimm, la Universitatea din Berlin, „prelegerile despre Goethe”. A fost un eveniment, iar cartea lui Hermann Grimm despre Goethe este o apariție importantă în cadrul literaturii Europei Centrale. Dar ce-ți spune acum această carte dacă o iei în mâini? Toate figurile care au avut o legătură cu Goethe apar în această carte, dar ele sunt doar bidimensionale, sunt figuri-umbră. Toate portretele prezente aici sunt figuri-umbră. Însuşi Goethe este, la Hermann Grimm, o entitate bidimensională. Nu este Goethe însuşi. Nu vreau să vorbesc despre acel Goethe care la Weimar era numit, în cercurile băutorilor de cafea, „grasul consilier privat cu guşă dublă”; nu despre acesta vreau să vorbesc; dar Goethe al lui Hermann Grimm nu are nicio „adâncime”, ci este o ființă bidimensională, este o umbră aruncată pe un perete. La fel şi toți ceilalți care apar aici; Herder este o umbră pictată pe un perete. Ceva mai palpabil apar la Hermann Grimm personalitățile ridicate din popor, ca Friedericke von Sesenheim, care este descrisă atât de frumos, sau Lili Schönemann din Frankfurt, aşadar personaje care nu au provenit din atmosfera în care trăia spiritual Goethe. Aceasta este descrisă cu o anumită „grosime”. Dar un Jacobi, o figură ca Lavater, toate sunt figuri-umbră pe perete. Nu se pătrunde în ființa propriu-zisă a lucrurilor, ci se vede, aş spune, aproape palpabil, cum lucrează abstracțiunea. Abstracțiunea poate fi şi foarte atrăgătoare, ceea ce şi este pe deplin cartea lui Hermann Grimm, dar totul are caracter de umbră. Cei care ne întâmpină acolo sunt siluete, sunt entități bidimensionale.
Și nici nu putea fi altfel. Căci în realitate nu te puteai numi german în Germania în timpul în care Herman Grimm era încă tânăr. Felul în care se vorbea despre nemți în prima jumătate a secolului al XIX-lea este greşit înțeles în special în prezent. Cum îi mai „trec fiorii” pe oamenii apusului, oamenii Antantei, când încep să citească astăzi „Cuvântările către națiunea germană” ale lui Fichte şi găsesc scris acolo: „Eu vorbesc pur şi simplu germanilor, pur şi simplu despre germani.” Tot astfel este interpretat în mod greşit nevinovatul cântec „Deutschland, Deutschland über alles” (în limba română: Germania, Germania mai presus de orice – n. tr.), în timp ce acest cântec nu vrea să însemne nimic altceva decât că omul doreşte să fie german, nu şvab, nu bavarez, nu austriac, nu franc, nu turingian. Aşa cum acest cântec se adresează din toate punctele de vedere numai germanilor, tot astfel şi Fichte voia să vorbească „pur şi simplu germanilor”, nu austriecilor, nu bavarezilor, nu celor din Baden, nu würtenburghezilor sau francilor sau prusacilor; el voia să vorbească „germanilor”. Acest lucru nu se înțelege într-o țară în care a devenit de mult timp de la sine înțeles că te poți numi francez. În Germania, în anumite timpuri, erai arestat dacă te numeai german. Te puteai numi austriac, şvab, bavarez, dar a te numi german era o înaltă trădare. Cine îşi spunea german în Bavaria făcea cunoscut prin aceasta că nu voia să recunoască tronul bavarez, care-şi avea granițele aici şi acolo, ci că voia să privească dincolo de granițele Bavariei. Însă aceasta constituia înaltă trădare! Nu era permis să te numeşti german. Faptul că aceste lucruri care s-au spus de germani şi despre Germania se referă tocmai la concentrarea a ceea ce este german, nu este deloc înțeles în prezent, şi de aceea oamenii îşi închipuie nebunia că așa ceva cum este cântecul lui Hoffmann s-ar referi la faptul că Germania ar trebui să domine peste toate națiunile lumii; în timp ce el nu semnifică nimic altceva decât: nu Suabia, nu Austria, nu Baden mai presus de orice în lume, ci Germania mai presus de orice în lume, la fel cum francezul spune: Franța mai presus de orice în lume. Dar tocmai aici, în Europa Centrală, era această particularitate că omul în fond are o cultură a neamului. Mai puteți vedea şi azi pretutindeni în Germania această cultură a neamului. Cel din Würtenburg se deosebeşte de franc, el se deosebeşte de acesta până şi în formele noțiunilor şi ale cuvintelor care se răspândesc în literatură. Există şi o deosebire fundamentală, dacă comparați ce a scris un franc ca, de exemplu, butucănosul Michael Conrad – dacă mă refer la literatura mai nouă –, cu ceva scris în acelaşi timp de un würtenburghez, aşadar, în landul vecin. Acest lucru se manifestă până în întreaga configurație a gândurilor, până în timpurile cele mai recente. Dar tot ceea ce trăieşte în particularitățile de neam rămâne neatins de ceea ce se realizează de fapt de către membrii cei mai reprezentativi ai națiunilor. Căci chiar în teritoriul care se numeşte Germania s-a realizat goetheanismul cu tot ce ține de acesta. Dar acesta este cunoscut doar de câțiva intelectuali, marea masă a omenirii nu ajunge la el. Marea masă a omenirii rămâne aproximativ la punctul de vedere care a fost adoptat în Europa Centrală cam în jurul anilor 300 sau 400 d.Ch. Aşa cum poporul anglo-saxon a rămas pe loc la anul 1000 î.Ch., în Europa Centrală s-a rămas pe loc la anul 400 d.Ch. Acum, vă rog foarte mult să nu vă umpleți de orgoliu prin aceea că spunem că anglo-saxonii au rămas în urmă în perioada homerică, pe când noi am ajuns deja în anul 400 d.Ch.! – Nu aşa trebuie evaluate lucrurile; noi nu facem decât să indicăm anumite particularități.
La rândul lor, condițiile geografice fac ca procesul formării sufleteşti generale să dureze mult mai mult în Germania decât în Anglia. Anglia a trebuit să lase să se infiltreze rapid în vechea ei viață patriarhală ceea ce a modelat structura socială mai întâi în domeniul industriei textile, iar mai târziu şi în domeniile altor tehnici, plecând de la viața materialist-ştiințifico-tehnică modernă. Ceea ce a fost ținut german, şi, în general, central-european, s-a opus la început acestui mers al lucrurilor, a păstrat mult mai mult timp vechile particularități, aş spune, până la un moment în care se afirma pe deplin pe întregul Pământ ceea ce venise prin tehnica modernă. Anglia a mai găsit legătura cu transformarea structurii sociale, până la un anumit grad, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Tot ceea ce s-a obținut acolo a trecut întru totul pe lângă Europa Centrală.
E drept că Europa Centrală a preluat ceva din ideile revoluționare abstracte. Aceasta s-a întâmplat în anii patruzeci, la mijlocul secolului al XIX-lea, reuşind să răzbată prin diverse valuri şi tălăzuiri; dar, într-un fel, a aşteptat până când tehnica a cuprins întreaga lume, şi apoi s-a întâmplat un lucru ciudat; anume că un om cum a fost Karl Marx – am putea vorbi şi despre alții –, care a învățat să gândească în Germania prin intermediul hegelianismului, a plecat apoi în Anglia, a analizat acolo viața socială şi a elaborat pe baza aceasta doctrinele socialiste. Europa Centrală era matură, la sfârşitul secolului al XIX-lea pentru a primi aceste doctrine socialiste. Aceste doctrine au fost apoi preluate de Europa Centrală, astfel încât, dacă ai vrea să consemnezi într-un mod asemănător ceea ce s-a întâmplat acolo, ar trebui să spui: Evoluția s-a continuat într-un mod mai rudimentar, chiar dacă prin scris şi tipar au fost preluate multe din afară. Ceea ce era ca la patru sute de ani după Christos a mers mai departe, a făcut apoi un salt şi a găsit de fapt abia în ultima treime a secolului al XIX-lea conexiunea, aproximativ în anul 1875. Astfel încât, în timp ce în cursul anului 1840 națiunea anglo-saxonă este confruntată cu o transformare a relațiilor sociale, cu necesitatea de a prelua deja sufletul conştienței, poporul german continua să viseze, şi el a trăit ca în vis tot anul 1840 şi a petrecut dormind timpul care ar fi fost necesar aici pentru a construi o punte între personalitățile conducătoare şi proletariatul care urca din masa poporului, care apoi şi-a însuşit doctrina socialistă şi a exercitat prin aceasta o presiune coercitivă puternică înspre sufletul conştienței începând aproximativ din 1875. Dar nici acest lucru nu a fost observat, sau, în orice caz, nu a fost comunicat pe anumite canale, şi este judecat şi în prezent în modul cel mai greşit.
Pentru a cunoaşte toate anomaliile care se află la baza acestei situații este suficient să amintim că Oswald Spengler [Nota 56], care a publicat o importantă carte despre «Declinul Occidentului», a scris şi o cărticică difuzată, cred, deja în 60 000 de exemplare, sau poate chiar în mai multe, despre socialism. Spengler crede că această civilizație occidentală europeană îşi sapă mormântul. În anul 2200, potrivit lui Spengler, lumea va trăi în barbarie. În ceea ce priveşte anumite părți ale expunerilor sale, trebuie să-i dăm dreptate lui Spengler; dacă lumea europeană va continua să se dezvolte cum o face acum, când va începe mileniul al treilea totul va fi barbarizat. În această privință, Spengler are perfectă dreptate; numai că el nu vede şi nici nu vrea să vadă cum rațiunea-umbră din interiorul omului poate fi ridicată la imaginațiuni, şi cum prin aceasta toată omenirea Occidentului poate fi înălțată la o nouă cultură. Această vivifiere a culturii pe care o doreşte ştiința spiritului de orientare antroposofică nu este văzută de un om ca Oswald Spengler. Dar el gândea că socialismul, adevăratul socialism, cum crede el, acel socialism care generează cu adevărat o viață socială, ar trebui să apară înainte de acest declin; căci omenirea Occidentului ar mai avea misiunea de a înfăptui socialismul. Dar, spune Spengler, singurii oameni care au chemarea de a înfăptui socialismul sunt prusacii. Din această cauză a scris el cărticica «Prusianism şi socialism>». Orice alt socialism este, potrivit lui Spengler, fals, numai cel care şi-a arătat în perioada wilhelminiană razele sale, numai acest socialism ar trebui să cucerească lumea; atunci lumea ar trăi socialismul adevărat, corect. Aşa vorbeşte în prezent un om pe care eu trebuie să îl consider a fi unul dintre oamenii cei mai geniali ai prezentului. Se pune problema să nu judecăm oamenii după conținutul celor spuse de ei, ci după capacitatea lor spirituală. Acest Oswald Spengler, care stăpâneşte cincisprezece ştiințe, este, bineînțeles, „mai deştept decât toți scriitorii, doctorii, maeştrii şi popii” etc., şi se poate spune că prin cartea sa despre Declinul Occidentului el a ridicat o problemă care merită toată atenția şi care face o impresie extraordinar de profundă în rândul tineretului Europei Centrale. Dar mai există şi ideea pe care am expus-o acum, şi dumneavoastră vedeți cum în prezent chiar oameni geniali pot ajunge la ideile cele mai bizare. Se apelează la rațiune, care acționează în prezent, şi aceasta are caracter de umbră. Umbrele alunecă uşor de colo până colo. Eşti în interiorul unei umbre, apoi alergi după o alta, şi nimic nu este viu. Aşa cum nici în silueta unei femei, în imaginea-umbră a unei femei proiectată pe un perete nu poate fi recunoscută frumusețea ei; tot aşa se întâmplă când lucrurile sunt observate în imagini-umbră. Specificul prusac, în imaginea-umbră a sa, poate fi întru totul confundat cu socialismul. Când o femeie stă cu spatele la perete şi umbra ei se proiectează pe perete, pe cea mai urâtă femeie o poți lua drept frumoasă; în acelaşi mod, poți lua prusianismul drept socialism atunci când rațiunea cu caracter de umbră impregnează interior genialitatea.
Astfel trebuie privite aceste lucruri în ziua de azi. În ziua de azi nu trebuie analizate conținuturile, ci capacitățile, acesta este aspectul cel mai important. Și astfel trebuie să recunoşti că un om ca Spengler este genial, chiar dacă multe idei ale sale trebuie să le consideri a fi nerozii. Trăim într-o epocă în care trebuie să apară fundamentări primordiale, elementare ale judecăților; pentru că plecând de la anumite substraturi elementare trebuie să se ajungă la o înțelegere a prezentului şi prin aceasta la impulsuri pentru realități pentru viitor.
Orientul a străbătut, în mod firesc, ca în somn, ceea ce a adus anul 1840. Gândiți-vă acum la mâna de intelectuali aparținătoare națiunii ruse care, prin religia ortodoxă, prin cultul ortodox, sunt adânc afundați în orientalism. Și gândiți-vă la acțiunea adormitoare a unor Alexandru I, Nicolae I şi a tot felul de „I” care au urmat! Ceea ce a survenit în prezent tindea spre momentul în care trebuia să intervină în viața europeană sufletul conştienței.
Despre aceasta vrem să vorbim în continuare mâine.
