Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PERSPECTIVE ALE EVOLUŢIEI UMANITĂȚII

GA 204


CONFERINŢA a XI-a

Dornach, 30 aprilie 1921

Am văzut, pe parcursul acestor consideraţiuni, ce punct important constituie în evoluţia omenirii Occidentului mijlocul secolului al XIX-lea. Am atras atenţia asupra faptului că la acest mijloc al secolului al XIX-lea a fost atins oarecum vârful mentalităţii materialiste, al concepţiei materialiste faţă de viaţă; dar a trebuit să atragem atenţia şi asupra faptului că ceea ce a fost cucerit pornind din om de la începutul secolului al XV-lea este ceva spiritual, astfel încât s-ar putea spune: Caracteristic în acest punct al evoluţiei omenirii a fost faptul că omul, devenind mai spiritualizat, nu a putut sesiza această spiritualitate, ci s-a umplut doar cu gândire materialistă, cu simţire materialistă şi, de asemenea, cu voire şi fapte materialiste. Iar prezentul se află încă sub efectele ulterioare a ceea ce s-a desfăşurat aici neobservat de mulţi şi care a atins un punct culminant în cadrul evoluţiei omenirii. De ce a existat acest punct culminant? – El a existat pentru că trebuia să se întâmple ceva hotărâtor în ceea ce priveşte atingerea treptei sufletului conştienţei de către omenirea contemporană.

Dacă cuprindem cu privirea modul în care s-a desfăşurat evoluţia omenirii, trebuie să spunem următoarele: Începând cu cea de a treia epocă postatlanteană până la aproximativ anul 747 înainte de Misteriul de pe Golgota (vezi desenul) avem de-a face cu ceea ce desemnăm ca fiind evoluţia sufletului senzaţiei în omenire. Apoi începe epoca sufletului raţiunii sau al afectivităţii, care durează până la anul 1413, aproximativ, care-şi atinge apogeul în acel moment despre care istoria exterioară comunică puţine fapte, dar care trebuie avut în vedere, dacă vrem să înţelegem evoluţia europeană. Este aproximativ anul 333 d.Ch. Începând cu anul 1413 avem de-a face cu dezvoltarea sufletului conştienţei, perioadă în care ne mai aflăm încă şi noi, care a trăit un eveniment decisiv în jurul anului 1850, mai bine spus 1840.

desen
plansa 8  Planșa 8
[măreşte imaginea]

În jurul acestui an, 1840, lucrurile erau de aşa natură, încât, dacă concepem omenirea ca pe un întreg – modul în care se comportau pe atunci diferitele naţiuni îl vom examina imediat –, putem spune că personalităţi reprezentative ale naţiunilor se aflau înaintea momentului în care raţiunea devenise cel mai mult fiinţă-umbră. Raţiunea preluase deja caracterul de umbră. Ieri am încercat să descriu acest caracter de umbră al raţiunii. Omenirea Pământului civilizat progresase atât de mult încât de atunci încolo a existat posibilitatea de a obţine fără iniţiere, din cultura generală, sentimentul că dispunem de raţiune, că raţiunea a evoluat, dar ea nu mai are pentru sine niciun conţinut. Avem noţiuni, dar acestea sunt goale, trebuie să le umplem cu ceva. Aceasta este chemarea care circulă în lume, deşi încă neclar şi imperceptibil. În dorurile profunde, fundamentale, subconştiente ale omului trăieşte chemarea de a obţine o umplere a ceea ce are caracter de umbră în gândirea raţională. Este tocmai chemarea care caută ştiinţa spiritului. Dar această chemare o putem cuprinde în mod concret.

La acest mijloc de secol al XIX-lea organismul omenesc, în a cărui parte fizică se exercită raţiunea cu caracter de umbră, ajunsese atât de departe încât putea cultiva foarte bine această raţiune. În raţiunea cu caracter de umbră trebuia să fie introdus ceva, ea trebuia umplută cu ceva. Acest lucru poate fi realizat numai dacă omul conştientizează: Trebuie să preiau ceva care nu mi se oferă pe Pământ, care nu trăieşte pe Pământ, pe care nu-l pot afla în viaţa dintre naştere şi moarte. Trebuie să preiau într-adevăr ceva care, deşi s-a stins când am coborât într-o corporalitate fizică din lumi sufletesc-spirituale cu rezultatele vieţilor pământene anterioare, ceva care, deşi s-a întunecat, sălăşluieşte totuşi în adâncurile sufletului meu. Trebuie să-l scot de acolo la suprafaţă, trebuie să reflectez la ceva ce există în mine pur şi simplu prin faptul că sunt un om al secolului al XIX-lea.

Mai înainte omul nu ar fi putut exercita în acelaşi mod reflectarea asupra sa. Pentru aceasta trebuia să-şi aducă omenescul atât de departe încât corpul fizic să devină tot mai matur pentru a-şi forma pe deplin raţiunea sa de umbră şi de a o exercita pe deplin. Acum, corpurile fizice, cel puţin la oamenii cei mai avansaţi, ajunseseră atât de departe încât s-ar fi putut spune, sau mai bine spus se poate spune: Trebuie să reflectez la ce vreau să aduc la suprafaţă din străfundul vieţii mele sufleteşti, pentru a-l turna în această raţiune cu caracter de umbră. – În felul acesta, raţiunea cu caracter de umbră ar fi fost străbătută de ceva, şi astfel s-ar fi putut ivi zorile sufletului conştienţei. Aşadar, în acest moment a existat ocazia să răsară sufletul conştienţei.

Acum veţi spune: Da, dar deja anterior, începând din anul 1413, a fost epoca sufletului conştienţei. – Desigur, dar a existat mai întâi o dezvoltare pregătitoare, şi trebuie doar să reflectaţi ce condiţii au existat pentru o astfel de pregătire în această epocă, în comparaţie cu toate epocile anterioare. În această perioadă are loc, de exemplu, descoperirea artei tipografice, răspândirea scrisului. Începând din secolul al XV-lea oamenii preiau, prin activitatea tipografilor şi prin scris, o cantitate de conţinut spiritual. Dar ei o preiau în mod exterior; şi esenţialul acestei epoci constă în aceea că a fost preluată în mod exterior o cantitate imensă de conţinut spiritual. Popoarele Pământului civilizat au preluat în mod exterior ceva ce mai înainte masele mari puteau să preia numai prin vorbirea orală. În epoca evoluţiei raţiunii se întâmpla astfel, şi în epoca sufletului sentimentului cu atât mai mult, că, în fond, răspândirea educaţiei se baza pe vorbirea orală. Prin vorbire mai răzbeşte în sunet ceva spiritual-sufletesc. Mai ales în vremurile vechi, în cuvinte trăia în mod deosebit ceea ce se poate numi „geniul limbii”. Această situaţie a încetat când conţinutul instruirii umane a fost preluat în formă abstractă prin scris şi prin tipar. Cele tipărite, şi cele scrise, au particularitatea că sting într-o oarecare măsură ceea ce primeşte omul prin naştere din existenţa sa suprapământeană.

Desigur că asta nu înseamnă că dumneavoastră trebuie să încetaţi să citiţi sau să scrieţi, ci că în prezent este necesară o forţă mai mare pentru a ridica la suprafaţă ceea ce se află jos, în entitatea umană. Dar şi această forţă trebuie în mod necesar obţinută. Trebuie să ajungem la autoreflectare, în ciuda faptului că citim şi scriem, trebuie să dezvoltăm această forţă mai mare în comparaţie cu cea anterioară. Aceasta este sarcina în epoca dezvoltării sufletului conştienţei.

Înainte de a putea examina modul în care lumea spirituală a început să acţioneze jos în lumea fizic-sensibilă, trebuie să ne punem întrebarea: Cum au întâmpinat naţiunile civilizaţiei mai noi acest moment al anului 1840?

Ştim din conferinţele anterioare că poporul caracteristic pentru formarea sufletului conştienţei, aşadar pentru ceea ce constituie tocmai problema acestei epoci, era cel anglo-saxon. Acest popor anglo-saxon este poporul predispus prin întreaga sa organizare la dezvoltarea sufletului conştienţei. Acestui fapt i se datorează poziţia specială a poporului anglo-saxon în epoca noastră, anume faptului că el este predispus la formarea sufletului conştienţei. Dar să ne întrebăm acum, la început în mod pur exterior: Cum a ajuns, de fapt, poporul anglo-american la acest moment care este cel mai important din evoluţia culturală modernă?

Se poate spune: Tocmai poporul anglo-saxon a trăit mult timp într-o stare care ar putea să fie cel mai bine desemnată – bineînţeles cu variantele şi metamorfozele corespunzătoare – prin faptul că până în secolul al XIX-lea în cadrul său s-au menţinut, în ceea ce priveşte structura sufletească interioară, acele impulsuri care deja în cultura greacă se retrăseseră în faţa altor forme. — S-ar putea spune că în secolele al XI-lea şi al X-lea î.Ch. a existat particularitatea că naţiunile îşi parcurgeau evoluţia în perioade diferite, că timpurile se suprapuneau într-o oarecare măsură. Numai că astfel de aspecte sunt foarte greu de observat din cauză că în secolul al XIX-lea existau deja tot soiul de lucruri – scrisul, cititul, pentru că în Anglia şi în Scoţia erau condiţii de existenţă diferite de cele existente pe vremea lui Homer.

Dar cu toate acestea, dacă cuprindem cu privirea structura sufletească a poporului ca naţiune, se constată că s-a păstrat această structură sufletească a perioadei homerice care în Grecia a fost depăşită pe vremea scrierilor de tragedii, şi care a trecut în sofoclism. Acest timp s-a menţinut în lumea anglo-saxonă până în secolul al XIX-lea, un fel de concepţie patriarhală despre viaţă, un mod de viaţă patriarhal. Această viaţă patriarhală a structurii sufleteşti s-a răspândit mai ales în Scoţia, şi acesta este motivul pentru care tocmai asupra poporului anglo-saxon nu a avut efect ceea ce a emanat din lăcaşurile de iniţiere ale Irlandei. Această emanaţie a acţionat, aşa cum am aflat cu alte prilejuri, mai ales în Europa Continentală. Asupra insulei britanice a acţionat mai ales ceea ce ajungea ca adevăruri iniţiatice din nord, din Scoţia; aceste adevăruri iniţiatice au impregnat apoi şi restul. Dar există ceva în concepţia despre personalitatea umană care a rămas ca în timpurile străvechi. Şi aceasta încă mai acţionează în modul în care s-a dezvoltat, să spunem, relaţia dintre Whigs şi Tories în parlamentul englez. La origine, nu a fost vorba de opoziţia dintre liberalism şi conservatorism, ci avem de-a face cu două nuanţări ale părerilor politice faţă de care în prezent nu mai există sentimente.

Cei din gruparea Whigs reprezintă, în principal, continuarea a ceea ce s-ar putea numi un curent al omenirii purtat de iubirea general umană, apărut în Scoţia. Cei din gruparea Tories sunt la origine, potrivit legendei, care are însă un anumit fundament istoric, hoţi de cai din Irlanda, care au răspândit catolicismul. Această opoziţie, care se exprimă apoi într-o voinţă politică specială, reflectă o anumită existenţă patriarhală; şi această existenţă patriarhală şi-a perpetuat anumite stări elementare. Acest lucru poate fi văzut din modul în care s-au raportat posesorii unor suprafeţe mai mari de pământ la cei care locuiau ca supuşi pe aceste terenuri. Această relaţie de stăpân-supuşi merge până în secolul al XIX-lea; până în secolul al XIX-lea situaţia era de aşa natură încât nimeni nu putea fi ales în parlament dacă nu avea o anumită putere dată de poziţia de posesor de pământ. Trebuie să vă gândiţi ce înseamnă aceasta. Aceste lucruri nu sunt evaluate în mod corect. Trebuie să reflectaţi ce înseamnă faptul că abia în anul 1820 a fost abrogată în parlamentul englez legea prin care un om care a furat un ceas sau a braconat era pedepsit cu moartea. Până atunci exista prevederea legală ca cineva care furase un ceas de buzunar sau care braconase să fie pedepsit cu moartea. Aceasta arată cum se păstraseră anumite stări elementare. În ziua de azi, omul vede ceea ce trăieşte nemijlocit în ambianţa sa, şi el prelungeşte, să spunem aşa, înapoi, componentele de bază ale civilizaţiei prezentului şi nu vede cât este de scurt timpul în care, pentru cele mai importante ţări europene, aceste lucruri au derivat din stări cu totul elementare.

Putem spune astfel că aceste stări patriarhale s-au menţinut ca suport a ceea ce a fost apoi pătruns de ce este mai modern, care nu poate fi gândit în structura socială fără dezvoltarea sufletului conştienţei. Reflectaţi la întreaga răsturnare pe care a provocat-o încă din secolul al XVIII-lea în toată structura socială metamorfoza tehnică cu privire la industria textilă ş.a.m.d. Reflectaţi la modul în care a pătruns elementul maşină, elementul tehnic, în acest patriarhal şi formaţi-vă o reprezentare intuitivă a modului în care pe fondul patriarhal al acestei relaţii a stăpânilor posesori de pământ faţă de supuşi se profilează naşterea proletariatului modern prin remodelarea industriei textile. Gândiţi-vă ce haos pătrunde aici, cum se înalţă oraşe din vechile peisaje, cum se instalează patriarhalul cu un salt îndrăzneţ în viaţa modernă socialistă, proletară.

Dacă vrem să reprezentăm grafic o asemenea evoluţie, putem chiar spune că această viaţă se dezvoltă în forma pe care a avut-o în Grecia până în jurul anului 1000 î.Ch. (vezi desenul). Apoi ea face un salt îndrăzneţ, şi ne aflăm brusc în anul 1820. Lăuntric, viaţa a rămas la anul 1000 î.Ch., dar exterior ne aflăm în secolul al XVIII-lea, să spunem în 1770 (săgeţi). Acum pătrunde în viaţă tot ce caracterizează existenţa modernă, timpul actual. Dar viaţa englezească găseşte legătura cu acestea abia în 1820 (vezi desenul); abia acum au căpătat maturitatea verbală necesară pentru a putea fi exprimate probleme ca desfiinţarea pedepsei cu moartea pentru un mic furt, sau altele, asemănătoare. Se poate astfel spune: Aici a confluat ceva străvechi cu ceea ce este cel mai modern, şi astfel ajungem cu evoluţia în anul 1840.

desen
plansa 9  Planșa 9
[măreşte imaginea]

Ce trebuia să se întâmple în această epocă, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, tocmai în viata poporului anglo-american? Trebuie să ne gândim că abia după anul 1820, ba chiar după 1830, au devenit necesare în Anglia legi prin care să fie interzisă ţinerea în fabrică a copiilor sub doisprezece ani mai mult de opt ore, a copiilor între treisprezece şi optsprezece ani mai mult de doisprezece ore. Vă rog să comparaţi aceasta cu condiţiile de azi! În prezent, marea masă a proletariatului pretinde o zi-muncă de opt ore! În anul 1820, în Anglia, adolescenţii mai lucrau în mine şi fabrici mai mult de opt ore şi abia în acel an s-a stabilit ziua de lucru de opt ore; dar pentru copii între doisprezece şi optsprezece ani mai era încă valabilă ziua de lucru de douăsprezece ore.

Aceste lucruri trebuie temeinic cuprinse cu privirea dacă vrem să vedem ce s-a întâmplat de fapt aici. Şi, în fond, s-ar putea spune că abia în a doua treime a secolului al XIX-lea Anglia s-a desprins din mentalitatea patriarhală şi s-a văzut nevoită să ia în calcul ceea ce s-a infiltrat încet prin tehnica maşinilor în această veche mentalitate. În acest mod a întâmpinat momentul 1840 poporul care era chemat să dezvolte sufletul conştienţei.

Să ne referim acum la alte popoare ale civilizaţiei moderne; consideraţi ce a rămas din elementul latino-roman, aşadar, ce a fost transportat la noi de către acest element romani-latin al celei de a patra epoci postatlanteene, care a adus oarecum ca pe o moştenire vechea cultură a sufletului raţiunii în epoca sufletului conştientei. Ceea ce mai exista ca viaţă a sufletului raţiunii şi-a găsit punctul său culminant în Revoluţia franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Vedem cum apar brusc aici, într-o abstractizare extremă, idealurile de „Libertate”, „Egalitate”, „Fraternitate”. Vedem cum ele sunt adoptate de sceptici ca Voltaire, de entuziaşti ca Rousseau, vedem mai ales cum apar ele la suprafaţă din marea masă a poporului; vedem cum odată cu abstracţiunea, care pe acest tărâm este deplin justificată, intervine în structura socială – o cu totul altă evoluţie decât în Anglia. În Anglia, existau resturile vieţii germanice patriarhale, pătrunse de ceea ce putea să aducă în structura socială tehnica modernă, viaţa ştiinţifică modernă, materialistă; în Franţa numai tradiţii, moşteniri. Ai vrea să spui: În acelaşi stil în care au acţionat odinioară cu cele mai diverse nuanţe un Brutus sau un Cezar la Roma, în acelaşi stil se aduce acum în scenă Revoluţia franceză. În felul acesta apare din nou la suprafaţă în forme abstracte ceea ce este libertate, egalitate şi fraternitate. Şi ceea ce există ca element patriarhal nu este risipit din afară, ca în Anglia, ci fixitatea romano-juridică, ataşamentul faţă de vechea noţiune de proprietate, relaţiile dintre proprietarii de pământ, relaţiile ereditare, ceea ce este stabilit pe baze juridic-romane, este distrus prin abstracţiune, este risipit prin abstracţiune.

Este suficient să ne gândim ce cotitură a adus Revoluţia franceză în întregaga viață europeană. Este suficient să ne amintim că înaintea Revoluţiei franceze cei care erau selectaţi din masa poporului aveau şi avantaje juridice. Numai anumiţi oameni puteau ajunge în anumite poziţii statale. Revoluţia franceză a revendicat breşe în această direcţie, să se străpungă structura, plecând de la abstracţiuni, de la raţiunea cu caracter de umbră. Dar ea purta în întregime în sine pecetea raţiunii-umbră, a abstracţiunii, şi, în fond, ceea ce s-a revendicat acolo, a rămas un fel de ideologie. Din această cauză, am putea spune că ceea ce este raţiune-umbră se transformă imediat în contrarul său.

Urmează apoi napoleonismul şi experimentarea statal-socială din cursul secolului al XIX-lea. Prima jumătate a secolului al XIX-lea este, în Franţa, o experimentare fără scop. Care sunt evenimentele prin care un Louis-Philippe, de exemplu, ajunge rege al Franţei etc., cum se experimentează acolo? Se experimentează în aşa fel încât se vede că raţiunea-umbră nu poate interveni cu adevărat în condiţiile reale. În fond, totul rămâne nefăcut, totul rămâne moştenire a vechiului romanism. S-ar putea spune: În prezent, încă nu este clarificată în realitatea exterioară concretă din Franţa, relaţia pe care, la modul abstract, Revoluţia franceză a avut-o foarte clară, relația, să spunem, cu Biserica catolică. Şi cât de neclară a foat aceasta iarăși, din timp în timp, în decursul secolului al XIX-lea. Raţiunea abstractă şi-a cucerit o anumită înălţime în revoluţie, şi apoi a urmat o experimentare, o neadecvare la condiţiile exterioare. Şi aşa a întâmpinat această naţiune anul 1840.

Am putea lua în considerare şi alte naţiuni. Să privim, de exemplu, spre Italia, care mai păstra o parte de suflet al senzaţiei la trecerea prin cultura raţiunii, care a adus această parte de suflet şi în timpurile mai noi, din care cauză nu a ajuns până la noţiunile abstracte de libertate, egalitate, fraternitate la care s-a ajuns în timpul Revoluţiei franceze, dar căuta totuşi trecerea de la o anumită veche conştienţă de grup a oamenilor la conştienţa individuală a omenirii. Italia a întâmpinat anul 1840 în aşa fel încât putem spune: Ceea ce în Italia vrea să se elaboreze urcând ca o conştienţă individuală a omenirii este de fapt împiedicat de ceea ce se întâmplă în restul Europei. Vedem cum tirania habsburgică apasă într-un mod îngrozitor ceea ce în Italia vrea să apară elaborându-se drept conştienţă individuală a omenirii. Vedem acel uimitor congres de la Verona care în anii douăzeci ai secolului al XIX-lea vrea să clarifice modul în care se pot răscula oamenii împotriva întregului sens al civilizaţiei moderne. Vedem cum din Rusia, din Austria, a pornit un fel de conjuraţie împotriva a ceea ce trebuia să aducă conştienţa modernă a umanităţii. Puţine lucruri sunt atât de interesante ca acel congres de la Verona care, în fond, voia să dea un răspuns la întrebarea: Cum poţi ucide tot ceea ce vrea să se dezvolte drept conştienţă modernă a omenirii?

Apoi vedem cum luptă omenirea în restul Europei şi că numai o mică parte a omenirii poate răzbi până la o anumită conştienţă, în aşa fel încât poate vieţui ideea că acum Eul trebuie să pătrundă în sufletul conştienţei. Vedem cum pentru a realiza acest lucru trebuie să se ajungă la o anumită înălţime spirituală. Vedem aceasta dacă urmărim nivelul cultural uimitor al epocii lui Goethe, în care a acţionat un Fichte, vedem cum aici Eul vrea să răzbată până la sufletul conştienţei. Dar vedem şi cum această cultură-Goethe rămâne ceva care trăieşte doar în foarte puţini oameni. Cred că oamenii studiază mult prea puţin chiar şi ceea ce mai exista în trecutul foarte apropiat. Ei gândesc simplu: Goethe a trăit de la 1749 la 1832; el a scris „Faust” şi tot felul de alte lucrări. – Asta este tot ce se ştie despre Goethe, şi aşa a fost de la el încoace.

Până în anul 1862, aşadar la treizeci de ani de la moartea lui Goethe, nu exista decât pentru puţini oameni posibilitatea de a-şi procura un exemplar din cărţile sale. Goethe nu era „liber-accesibil”; numai foarte puţini oameni posedau un exemplar din scrierile lui. Aşadar, ceea ce se numeşte goetheanism fusese însuşit doar de foarte puţini oameni. Abia în anii şaizeci a putut un număr mai mare de oameni să obţină informaţii despre ceea ce trăise în Goethe, dar atunci, în fond, înţelegerea, capacitatea de înţelegere scăzuseră până la dispariţie. În fond, nu s-a ajuns deloc la o adevărată înţelegere a lui Goethe. Iar ultima treime a secolului al XIX-lea nu era deloc adecvată pentru promovarea unei înţelegeri corecte a lui Goethe.

Am menţionat de mai multe ori cum şi-a prezentat în anii şaptezeci Herman Grimm, la Universitatea din Berlin, „prelegerile despre Goethe”. A fost un eveniment, iar cartea lui Hermann Grimm despre Goethe este o apariţie importantă în cadrul literaturii Europei Centrale. Dar ce-ţi spune acum această carte dacă o iei în mâini? Toate figurile care au avut o legătură cu Goethe apar în această carte, dar ele sunt doar bidimensionale, sunt figuri-umbră. Toate portretele prezente aici sunt figuri-umbră. Însuşi Goethe este, la Hermann Grimm, o entitate bidimensională. Nu este Goethe însuşi. Nu vreau să vorbesc despre acel Goethe care la Weimar era numit, în cercurile băutorilor de cafea, „grasul consilier privat cu guşă dublă”; nu despre acesta vreau să vorbesc; dar Goethe al lui Hermann Grimm nu are nicio „adâncime”, ci este o fiinţă bidimensională, este o umbră aruncată pe un perete. La fel şi toţi ceilalţi care apar aici; Herder este o umbră pictată pe un perete. Ceva mai palpabil apar la Hermann Grimm personalităţile ridicate din popor, ca Friedericke von Sesenheim, care este descrisă atât de frumos, sau Lili Schönemann din Frankfurt, aşadar personaje care nu au provenit din atmosfera în care trăia spiritual Goethe. Aceasta este descrisă cu o anumită „grosime”. Dar un Jacobi, o figură ca Lavater, toate sunt figuri-umbră pe perete. Nu se pătrunde în fiinţa propriu-zisă a lucrurilor, ci se vede, aş spune, aproape palpabil, cum lucrează abstracţiunea. Abstracţiunea poate fi şi foarte atrăgătoare, ceea ce şi este pe deplin cartea lui Hermann Grimm, dar totul are caracter de umbră. Cei care ne întâmpină acolo sunt siluete, sunt entităţi bidimensionale.

Şi nici nu putea fi altfel. Căci în realitate nu te puteai numi german în Germania în timpul în care Herman Grimm era încă tânăr. Felul în care se vorbea despre nemţi în prima jumătate a secolului al XIX-lea este greşit înţeles în special în prezent. Cum îi mai „trec fiorii” pe oamenii apusului, oamenii Antantei, când încep să citească astăzi „Cuvântările către naţiunea germană” ale lui Fichte şi găsesc scris acolo: „Eu vorbesc pur şi simplu germanilor, pur şi simplu despre germani.” Tot astfel este interpretat în mod greşit nevinovatul cântec „Deutschland, Deutschland über alles” (în limba română: Germania, Germania mai presus de orice – n. tr.), în timp ce acest cântec nu vrea să însemne nimic altceva decât că omul doreşte să fie german, nu şvab, nu bavarez, nu austriac, nu franc, nu turingian. Aşa cum acest cântec se adresează din toate punctele de vedere numai germanilor, tot astfel şi Fichte voia să vorbească „pur şi simplu germanilor”, nu austriecilor, nu bavarezilor, nu celor din Baden, nu würtenburghezilor sau francilor sau prusacilor; el voia să vorbească „germanilor”. Acest lucru nu se înţelege într-o ţară în care a devenit de mult timp de la sine înţeles că te poţi numi francez. În Germania, în anumite timpuri, erai arestat dacă te numeai german. Te puteai numi austriac, şvab, bavarez, dar a te numi german era o înaltă trădare. Cine îşi spunea german în Bavaria făcea cunoscut prin aceasta că nu voia să recunoască tronul bavarez, care-şi avea graniţele aici şi acolo, ci că voia să privească dincolo de graniţele Bavariei. Însă aceasta constituia înaltă trădare! Nu era permis să te numeşti german. Faptul că aceste lucruri care s-au spus de germani şi despre Germania se referă tocmai la concentrarea a ceea ce este german, nu este deloc înţeles în prezent, şi de aceea oamenii îşi închipuie nebunia că așa ceva cum este cântecul lui Hoffmann s-ar referi la faptul că Germania ar trebui să domine peste toate naţiunile lumii; în timp ce el nu semnifică nimic altceva decât: nu Suabia, nu Austria, nu Baden mai presus de orice în lume, ci Germania mai presus de orice în lume, la fel cum francezul spune: Franţa mai presus de orice în lume. Dar tocmai aici, în Europa Centrală, era această particularitate că omul în fond are o cultură a neamului. Mai puteţi vedea şi azi pretutindeni în Germania această cultură a neamului. Cel din Würtenburg se deosebeşte de franc, el se deosebeşte de acesta până şi în formele noţiunilor şi ale cuvintelor care se răspândesc în literatură. Există şi o deosebire fundamentală, dacă comparaţi ce a scris un franc ca, de exemplu, butucănosul Michael Conrad – dacă mă refer la literatura mai nouă –, cu ceva scris în acelaşi timp de un würtenburghez, aşadar, în landul vecin. Acest lucru se manifestă până în întreaga configuraţie a gândurilor, până în timpurile cele mai recente. Dar tot ceea ce trăieşte în particularităţile de neam rămâne neatins de ceea ce se realizează de fapt de către membrii cei mai reprezentativi ai naţiunilor. Căci chiar în teritoriul care se numeşte Germania s-a realizat goetheanismul cu tot ce ţine de acesta. Dar acesta este cunoscut doar de câţiva intelectuali, marea masă a omenirii nu ajunge la el. Marea masă a omenirii rămâne aproximativ la punctul de vedere care a fost adoptat în Europa Centrală cam în jurul anilor 300 sau 400 d.Ch. Aşa cum poporul anglo-saxon a rămas pe loc la anul 1000 î.Ch., în Europa Centrală s-a rămas pe loc la anul 400 d.Ch. Acum, vă rog foarte mult să nu vă umpleţi de orgoliu prin aceea că spunem că anglo-saxonii au rămas în urmă în perioada homerică, pe când noi am ajuns deja în anul 400 d.Ch.! – Nu aşa trebuie evaluate lucrurile; noi nu facem decât să indicăm anumite particularităţi.

La rândul lor, condiţiile geografice fac ca procesul formării sufleteşti generale să dureze mult mai mult în Germania decât în Anglia. Anglia a trebuit să lase să se infiltreze rapid în vechea ei viaţă patriarhală ceea ce a modelat structura socială mai întâi în domeniul industriei textile, iar mai târziu şi în domeniile altor tehnici, plecând de la viaţa materialist-ştiinţifico-tehnică modernă. Ceea ce a fost ţinut german, şi, în general, central-european, s-a opus la început acestui mers al lucrurilor, a păstrat mult mai mult timp vechile particularităţi, aş spune, până la un moment în care se afirma pe deplin pe întregul Pământ ceea ce venise prin tehnica modernă. Anglia a mai găsit legătura cu transformarea structurii sociale, până la un anumit grad, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Tot ceea ce s-a obţinut acolo a trecut întru totul pe lângă Europa Centrală.

E drept că Europa Centrală a preluat ceva din ideile revoluţionare abstracte. Aceasta s-a întâmplat în anii patruzeci, la mijlocul secolului al XIX-lea, reuşind să răzbată prin diverse valuri şi tălăzuiri; dar, într-un fel, a aşteptat până când tehnica a cuprins întreaga lume, şi apoi s-a întâmplat un lucru ciudat; anume că un om cum a fost Karl Marx – am putea vorbi şi despre alţii –, care a învăţat să gândească în Germania prin intermediul hegelianismului, a plecat apoi în Anglia, a analizat acolo viaţa socială şi a elaborat pe baza aceasta doctrinele socialiste. Europa Centrală era  matură, la sfârşitul secolului al XIX-lea pentru a primi aceste doctrine socialiste. Aceste doctrine au fost apoi preluate de Europa Centrală, astfel încât, dacă ai vrea să consemnezi într-un mod asemănător ceea ce s-a întâmplat acolo, ar trebui să spui: Evoluţia s-a continuat într-un mod mai rudimentar, chiar dacă prin scris şi tipar au fost preluate multe din afară. Ceea ce era ca la patru sute de ani după Christos a mers mai departe, a făcut apoi un salt şi a găsit de fapt abia în ultima treime a secolului al XIX-lea conexiunea, aproximativ în anul 1875. Astfel încât, în timp ce în cursul anului 1840 naţiunea anglo-saxonă este confruntată cu o transformare a relaţiilor sociale, cu necesitatea de a prelua deja sufletul conştienţei, poporul german continua să viseze, şi el a trăit ca în vis tot anul 1840 şi a petrecut dormind timpul care ar fi fost necesar aici pentru a construi o punte între personalităţile conducătoare şi proletariatul care urca din masa poporului, care apoi şi-a însuşit doctrina socialistă şi a exercitat prin aceasta o presiune coercitivă puternică înspre sufletul conştienţei începând aproximativ din 1875. Dar nici acest lucru nu a fost observat, sau, în orice caz, nu a fost comunicat pe anumite canale, şi este judecat şi în prezent în modul cel mai greşit.

Pentru a cunoaşte toate anomaliile care se află la baza acestei situaţii este suficient să amintim că Oswald Spengler [ Nota 56 ], care a publicat o importantă carte despre «Declinul Occidentului», a scris şi o cărticică difuzată, cred, deja în 60 000 de exemplare, sau poate chiar în mai multe, despre socialism. Spengler crede că această civilizaţie occidentală europeană îşi sapă mormântul. În anul 2200, potrivit lui Spengler, lumea va trăi în barbarie. În ceea ce priveşte anumite părţi ale expunerilor sale, trebuie să-i dăm dreptate lui Spengler; dacă lumea europeană va continua să se dezvolte cum o face acum, când va începe mileniul al treilea totul va fi barbarizat. În această privinţă, Spengler are perfectă dreptate; numai că el nu vede şi nici nu vrea să vadă cum raţiunea-umbră din interiorul omului poate fi ridicată la imaginaţiuni, şi cum prin aceasta toată omenirea Occidentului poate fi înălţată la o nouă cultură. Această vivifiere a culturii pe care o doreşte ştiinţa spiritului de orientare antroposofică nu este văzută de un om ca Oswald Spengler. Dar el gândea că socialismul, adevăratul socialism, cum crede el, acel socialism care generează cu adevărat o viaţă socială, ar trebui să apară înainte de acest declin; căci omenirea Occidentului ar mai avea misiunea de a înfăptui socialismul. Dar, spune Spengler, singurii oameni care au chemarea de a înfăptui socialismul sunt prusacii. Din  această cauză a scris el cărticica «Prusianism şi socialism». Orice alt socialism este, potrivit lui Spengler, fals, numai cel care şi-a arătat în perioada wilhelminiană razele sale, numai acest socialism ar trebui să cucerească lumea; atunci lumea ar trăi socialismul adevărat, corect. Aşa vorbeşte în prezent un om pe care eu trebuie să îl consider a fi unul dintre oamenii cei mai geniali ai prezentului. Se pune problema să nu judecăm oamenii după conţinutul celor spuse de ei, ci după capacitatea lor spirituală. Acest Oswald Spengler, care stăpâneşte cincisprezece ştiinţe, este, bineînţeles, „mai deştept decât toţi scriitorii, doctorii, maeştrii şi popii” etc., şi se poate spune că prin cartea sa despre Declinul Occidentului el a ridicat o problemă care merită toată atenţia şi care face o impresie extraordinar de profundă în rândul tineretului Europei Centrale. Dar mai există şi ideea pe care am expus-o acum, şi dumneavoastră vedeţi cum în prezent chiar oameni geniali pot ajunge la ideile cele mai bizare. Se apelează la raţiune, care acţionează în prezent, şi aceasta are caracter de umbră. Umbrele alunecă uşor de colo până colo. Eşti în interiorul unei umbre, apoi alergi după o alta, şi nimic nu este viu. Aşa cum nici în silueta unei femei, în imaginea-umbră a unei femei proiectată pe un perete nu poate fi recunoscută frumuseţea ei; tot aşa se întâmplă când lucrurile sunt observate în imagini-umbră. Specificul prusac, în imaginea-umbră a sa, poate fi întru totul confundat cu socialismul. Când o femeie stă cu spatele la perete şi umbra ei se proiectează pe perete, pe cea mai urâtă femeie o poţi lua drept frumoasă; în acelaşi mod, poţi lua prusianismul drept socialism atunci când raţiunea cu caracter de umbră impregnează interior genialitatea.

Astfel trebuie privite aceste lucruri în ziua de azi. În ziua de azi nu trebuie analizate conţinuturile, ci capacităţile, acesta este aspectul cel mai important. Şi astfel trebuie să recunoşti că un om ca Spengler este genial, chiar dacă multe idei ale sale trebuie să le consideri a fi nerozii. Trăim într-o epocă în care trebuie să apară fundamentări primordiale, elementare ale judecăţilor; pentru că plecând de la anumite substraturi elementare trebuie să se ajungă la o înţelegere a prezentului şi prin aceasta la impulsuri pentru realități pentru viitor.

Orientul a străbătut, în mod firesc, ca în somn, ceea ce a adus anul 1840. Gândiţi-vă acum la mâna de intelectuali aparţinătoare naţiunii ruse care, prin religia ortodoxă, prin cultul ortodox, sunt adânc afundaţi în orientalism. Şi gândiţi-vă la acţiunea adormitoare a unor Alexandru I, Nicolae I şi a tot felul de „I” care au urmat! Ceea ce a survenit în prezent tindea spre momentul în care trebuia să intervină în viaţa europeană sufletul conştienţei.

Despre aceasta vrem să vorbim în continuare mâine.