Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PERSPECTIVE ALE EVOLUŢIEI UMANITĂȚII

GA 204


CONFERINŢA a XIV-a

Dornach, 13 mai 1921

Poate că tocmai conferinţele pe care le-am ţinut aici despre esenţa culorilor [ Nota 72 ] şi conferinţa care a premers acestor conferinţe ţinută în ultima zi de joi v-au arătat că se poate ajunge la fiinţa umană numai dacă ea este considerată în legătură cu întregul Cosmos. Trebuie să ajungem ca atunci când ne întrebăm despre fiinţa omului, să ne ridicăm privirile de la Pământ, înspre ceea ce este în afara Pământului. Şi timpul nostru cere acest lucru în mod special. Am văzut cum intelectul uman a căpătat din ce în ce mai mult un caracter de umbră, cum tocmai prin evoluţia secolului al XIX-lea el nu se mai înrădăcinează în realitate.

Toate acestea ne arată că omul ar trebui să se gândească să primească imbolduri în viaţa sa sufletească. Acest lucru ne va deveni și mai clar azi, când vom aduce încă o dată în faţa sufletelor noastre evenimente cosmice decisive care au intervenit în evoluţia Pământului, pe care le-am mai considerat deja, din alte puncte de vedere.

Vă mai amintiţi, şi ştiţi bine şi din lectura Ştiinţei oculte, că unul dintre marile evenimente care au intervenit în evoluţia Pământului este ieşirea Lunii din fiinţa Pământului. Ceea ce azi ne luminează ca Lună din spaţiul cosmic a fost cândva legat de Pământ, s-a despărţit de Pământ şi-l înconjoară ca satelit al său.

Ştim ce transformări profunde din întreaga evoluţie umană sunt legate de această despărţire a Lunii de Pământ. Ştiţi că trebuie să mergem mult în urmă, dincolo de scufundarea Atlantidei, dacă vrem să ajungem la vremea când Luna a ieşit din starea de existenţă a Pământului.

Astăzi vrem să prezentăm doar consecinţele pe care le-a avut pentru om şi pentru fiinţele din ambianţa terestră a acestuia despărţirea Lunii de Pământ. Am văzut că, de fapt, mineralele diferit colorate [ Nota 73 ], aşadar, corpurile minerale colorate îşi extrag însuşirea de a fi colorate din această relaţie a Lunii cu Pământul. Astfel am fost aduşi în situaţia de a pune aceste evenimente cosmice în legătură cu abordarea artistică a existenţei. Dar de aceasta se mai leagă multe alte lucruri foarte importante. Omul şi-a adus entitatea din metamorfozele anterioare ale existenţei Pământului, din fiinţele de Saturn, Soare şi Lună; în timpul în care el s-a dezvoltat ca fiinţă a lui Saturn, fiinţă a Soarelui şi fiinţă a Lunii, în jurul său încă nu exista un regn mineral. Regnul mineral, tot ceea ce este mineral, a apărut abia în epoca Pământ. Şi datorită acestui fapt ceea ce numim materie minerală a pătruns în om în timpul epocii Pământ. Omul nu avea nimic mineral în el în perioadele Saturn, Soare şi Lună. El nu era încă o fiinţă nevoită să-şi petreacă existenţa pe Pământ, ci era o fiinţă care, prin constituţia sa, aparţinea întregului Cosmos. Înainte de a avea loc despărţirea Lunii de Pământ şi înainte ca materia minerală să se dezvolte cu multitudinea ei de culori în cadrul Pământului, omul nu era, de fapt, deloc adaptat condiţiilor terestre. Dacă îmi este îngăduită această exprimare: a fost întru totul o problemă a fiinţelor spirituale care conduceau evoluţia Pământului ceea ce urma să se petreacă cu omul; dacă omul trebuia să fie transpus pe Pământ sau urma să-şi petreacă existenţa în afara Pământului. Şi putem numi decizie a fiinţelor care dirijau evoluţia, faptul de a separa Luna de Pământ, dar prin aceasta întregul Pământ şi odată cu el omul au suferit transformări. Deoarece această materia lunară grosieră a fost eliminată, omul a ajuns la acea organizare care i-a permis să devină fiinţă a Pământului. Aşadar, omul a devenit om al Pământului prin acest eveniment al ieşirii Lunii din masa comună şi încorporarea regnului mineral în Pământ. Prin aceasta omul a căpătat greutatea sa terestră. El nu ar fi devenit niciodată o fiinţă capabilă de a fi liberă, dacă nu ar fi căpătat greutatea terestră. Înainte de aceasta el nu era o personalitate în sensul real al cuvântului. El a devenit o personalitate prin aceea că forţele care trebuiau să-i construiască trupul s-au reunit laolaltă. Şi aceasta au făcut-o prin ieşirea Lunii şi prin încorporarea regnului mineral. Omul a devenit astfel o personalitate, şi prin aceasta accesibil libertăţii.

Această evoluţie a omului pe Pământ după desprinderea Lunii de Pământ s-a desfăşurat de la această ieşire a Lunii prin diferite stadii. Atâta timp cât nu s-a petrecut ieşirea Lunii din Pământ, omul avea posibilitatea de a obţine din întregul său organism, din fiinţa sa sufletesc-corporală imaginile vechii clarvederi.

Această capacitate de a avea imagini ale vechii clarvederi nu i-a fost luată omului prin plecarea Lunii. Omul vedea lumea în imagini, aşa cum am descris adeseori. Dacă nu s-ar fi întâmplat nimic altceva, el ar trăi şi în prezent în această lume de imagini. Numai că noi ştim că evoluţia a continuat. Omul nu a rămas doar legat de Pământ. El a avut din nou prilejul unei involuţii, şi această evoluţie regresivă şi-a atins punctul culminant în secolul al XIX-lea. Eu am caracterizat în repetate rânduri aceasta în ultimele conferinţe. Dar deja în vremurile vechi omul, chiar dacă, în calitate de om metabolic, a dobândit greutate, ca om-cap s-ar putea spune că a primit aptitudinea existenţei cosmice. El şi-a dezvoltat intelectul. În cadrul acestui proces, imaginile vechii clarvederi s-au densificat până în secolul al IV-lea d.Ch. Abia atunci, şi mai ales începând din secolul al XV-lea, intelectul uman a căpătat tot mai mult un caracter de umbră. În ciuda faptului că este ceva pe deplin spiritual în om, acest intelect uman nu mai are nicio fiinţialitate; el are doar ceva care este, în fond, o existenţă de imagine. Atunci când, în prezent, omul gândeşte prin raţiunea sa, gândurile sale nu mai sunt inrădăcinate în realitate. Aceste gânduri se mişcă într-o existenţă de umbră. Mişcarea gândurilor într-o existenţă de umbră se accentuează din ce în ce mai mult. Acest lucru a căpătat intensitate maximă în secolul al XIX-lea. În prezent, omului îi lipseşte în întregime simţul realității. El trăieşte într-un element spiritual, dar este materialist. Cu gândurile sale spirituale, care sunt însă gânduri-umbră, el gândeşte numai existenţa materială.

Aşa a intervenit acest al doilea eveniment. Omul a devenit din nou mai spiritual; dar ceea ce îi oferea mai înainte materia drept conţinuturi spirituale nu-l mai însufleţeşte. El a devenit mai spiritual, dar gândeşte prin spiritualul său numai aspectele materiale.

Acum, dumneavoastră ştiţi că Luna se va uni din nou cândva cu Pământul. Acest moment în care Luna se va uni din nou cu Pământul este împins de astronomii şi geologii cu gândire abstractă peste milenii; însă aceasta este numai o amăgire, o iluzie. În realitate, momentul nu este chiar atât de îndepărtat. Dumneavoastră ştiţi că omenirea ca atare întinereşte din ce în ce mai mult. Ştiţi că oamenii vor ajunge ca evoluţia lor sufletesc-corporală să stagneze la un anumit moment dat. Pe vremea morţii lui Christos, când a avut loc evenimentul de pe Golgota, oamenii erau în general apţi de evoluţie sufletesc-corporală până la treizeci şi trei de ani. În prezent ei au această aptitudine numai până la douăzeci şi şapte de ani. Iar în mileniul al patrulea va veni un timp în care oamenii vor fi apţi de evoluţie sufletesc-corporală numai până la douăzeci şi unu de ani. Apoi, va veni un timp, în cel de al şaptelea mileniu, în care oamenii vor fi apţi de evoluţie prin corporalitatea lor numai până la paisprezece ani. Atunci femeile vor înceta de a mai fi fertile; va apărea un cu totul alt mod de viaţa terestră. Va fi timpul în care Luna se va apropia din nou de Pământ; ea se va reintegra Pământului.

Vedeţi dumneavoastră, iubiţii mei prieteni, astfel de evenimente extraterestre trebuie să înceapă să vadă omul în prezent. El nu trebuie doar să viseze într-un mod general, abstract, la ceva divin, ci trebuie să cuprindă cu privirea evenimentele legate de evoluţia sa. El trebuie să ştie că Luna s-a desprins cândva de Pământ, dar va reintra din nou în Pământ. Şi aşa cum ieşirea Lunii a fost un eveniment decisiv, tot un eveniment decisiv va fi şi reintrarea Lunii. Ca oameni, noi vom popula şi atunci Pământul, dar nu ne vom mai naşte în modul cunoscut acum, ci vom fi legaţi de Pământ într-un mod cu totul diferit decât prin naştere. Dar până atunci noi vom fi evoluat într-un anumit mod. Şi va trebui ca ceea ce se întâmplă acum, devenirea intelectului cu caracter de umbră, să o legăm de ceea ce va apărea cândva ca eveniment decisiv în evoluţia Pământului: reintrarea cu tumult a Lunii în materia terestră.

Intelectul capătă din ce în ce mai mult caracter de umbră. Dacă acest lucru ar continua, dacă omenirea nu s-ar hotărî să preia în  sine ceea ce vine din lumile spirituale, omul s-ar pierde tot mai mult în culoarea de umbră a intelectului său.

Reflectaţi la ceea ce conţine acest intelect-umbră. Acest intelect-umbră nu poate înţelege nici fiinţa umană. El înţelege mineralele. Este singurul lucru pe care intelectul-umbră îl poate înţelege până la un anumit grad. Chiar şi viaţa plantei îi rămâne o enigmă, viaţa animalelor îi rămâne de-a dreptul o enigmă, iar propria sa viaţă îi este complet opacă. În felul acesta, omul îşi construieşte imagini despre lume care, de fapt, sunt doar întrebări care nu au legătură cu fiinţa propriu-zisă a plantei, animalului şi mai ales a omului. Această formă de imagini ar continua dacă omul nu s-ar hotărî să primească ceea ce îi este transmis de imaginaţiuni, de noile imaginaţiuni, prin care i se descrie existenţa universală. În noţiunile-umbră ale raţiunii şi în reprezentările de umbră ale intelectului trebuie să fie preluată înţelepciunea vie pe care o poate da ştiinţa spiritului. Prin aceasta trebuie să fie vivifiate imaginile-umbră ale raţiunii. Această vivifiere a imaginilor-umbră ale raţiunii nu este un eveniment uman, este un eveniment cosmic. Amintiţi-vă ce am expus în Ştiinţa ocultă, că la un anumit moment sufletele umane au migrat pe celelalte planete şi au coborât apoi din nou în existenţa pământeană. Am prezentat în Ştiinţa ocultă cum au coborât succesiv pe Pământ oamenii de pe Marte, Jupiter, etc. S-a petrecut un eveniment important – acest lucru poate fi descris numai prin faptele care li se confirmă din lumea spirituală – la sfârşitul anilor şaptezeci ai secolului al XIX-lea. În vreme ce în vechea perioadă atlanteeană oamenii au coborât pe Pământ venind de pe Saturn, Jupiter, Marte etc., în vreme ce, aşadar, aceste fiinţe sufleteşti au adoptat existenţa terestră, începe un timp în care alte fiinţe, care nu sunt oameni, dar care sunt dependente în evoluţia ulterioară a existenţei lor de a veni pe Pământ şi de a stabili relaţii cu oamenii, au coborât din alte regiuni extraterestre ale lumii. De la sfârşitul anilor optzeci ai secolului al XIX-lea vor să pătrundă în existenţa terestră entităţi supraterestre. Aşa cum oamenii de pe Vulcan au fost ultimele fiinţe care au venit efectiv în existenţa terestră, tot astfel fiinţele de pe Vulcan au pătruns acum efectiv în existenţa terestră. Avem deja în existenţa terestră entităţi supraterestre. Acestei împrejurări, faptului că entităţi supraterestre aduc mesaje în existenţa terestră, acestei împrejurări îi datorăm faptul că putem avea o ştiinţă a spiritului coerentă.

Dar cum se comportă în general neamul omenesc în această situaţie? Se comportă într-un mod cosmic-bădăran faţă de aceste entităţi care apar treptat, dar care, totuşi, vin, din Cosmos pe Pământ. Nu se sinchiseşte de ele, le ignoră. Acest fapt va aduce Pământul în stări din ce în ce mai tragice, căci printre noi vor exista în cursul secolelor viitoare tot mai multe entităţi spirituale a căror limbă ar trebui s-o cunoaştem. Şi aceasta o vom face numai dacă vom înţelege ceea ce vine de la ele, conţinutul ştiinţei spiritului. Pe acesta vor ele să ni-l dea; ele vor să se lucreze în sensul ştiinţei spiritului, ca ştiinţa spiritului să fie transpusă în modul de acţionare socială a existenţei Pământului.

Din ultima treime a secolului al XIX-lea avem într-adevăr de-a face cu pătrunderea unor fiinţe spirituale din Univers, fiinţe spirituale care sălăşluiesc între Lună şi Mercur şi care putem spune că năvălesc deja cu totul în existenţa pământească şi încearcă să prindă rădăcini aici prin aceea că oamenii se umplu de gânduri îndreptate spre entităţile spirituale ale Universului. În felul acesta se poate descrie ce am spus mai înainte, că ar trebui să ne vivifiem intelectul nostru cu caracter de umbră cu imaginile ştiinţei spiritului. Dar, în felul acesta, descrierea este abstractă. Descriem concret când spunem: Fiinţe spirituale vor să coboare în existenţa terestră şi vor să fie primite. Zguduiri după zguduiri vor avea loc şi în final existenţa pământească se va transforma în haos social, dacă aceste entităţi vor coborî iar existenţa umană nu va manifesta decât opoziţie împotriva coborârii acestor entităţi pe Pământ. Aceste entităţi nu vor decât să fie avangarda a ceea ce va să se întâmple cu existenţa terestră când Luna se va uni din nou cu Pământul.

Vedeţi dumenavoastră, în prezent, oamenilor poate să le apară ca fiind un lucru relativ inofensiv să ducă până la capăt numai gânduri lipsite de viaţă, care iau naştere când înţelegi doar lumea minerală şi aspectul mineral din plante, aspectul mineral din animale, aspectul mineral din om. Aş spune că oamenii sunt încântaţi de aceste gânduri, materialiştii se simt bine cu ele, căci astăzi se gândeşte numai în astfel de gânduri. Dar imaginaţi-vă că oamenii ar gândi în continuare tot astfel, că nu ar avea decât asemenea gânduri, până când în mileniul al optulea existenţa lunară se va uni din nou cu existenţa pământeană. Ce se va întâmpla atunci? Entităţile despre care am vorbit vor coborî treptat, unele după altele, pe Pământ, entităţi de pe Vulcan, supraoameni vulcan, supraoameni venusieni, supraoameni mercurieni, supraoameni solari etc. se vor contopi cu existenţa pământească. Dar dacă oamenii vor continua să li se opună pur şi simplu, existenţa terestră se va transforma într-un haos în decursul viitoarelor milenii. Oamenii pământeni vor putea să-şi dezvolte intelectul în continuare în mod automat; acesta se poate dezvolta şi în cadrul barbariei, dar natura umană deplină nu va fi implicată în acest intelect, iar oamenii nu vor avea relaţii cu entităţile care vor să se apropie de ei în existenţa terestră. Şi toate aceste entităţi care sunt gândite incorect de om, care sunt gândite incorect de om datorită faptului că intelectul lor, care are caracter de umbră, nu gândeşte decât aspectul mineral, aş spune, ceea ce este grosolan material în regnurile mineral, vegetal şi animal, şi chiar şi în regnul uman, aceste gânduri ale omului care nu au realitate, vor primi dintr-o dată realitate când Luna se va uni din nou cu Pământul. Şi vor ţâşni, lăstărind din Pământ, un soi înfiorător de entităţi cu caractere ce le plasează între regnul mineral şi cel vegetal, fiinţe automate dotate cu o raţiune hiperabundentă, cu o raţiune pătrunzătoare. Prin această mişcare, care va prinde rădăcini, Pământul va fi acoperit, ca de o plasă, de un ţesut din păianjeni înfiorători, de o imensă înţelepciune, care însă nu vor ajunge în organizarea lor nici măcar până la existenţa vegetală, păianjeni înspăimântători care se vor întreţese între ei, care vor imita în mişcările lor exterioare tot ceea ce au gândit oamenii cu intelectul lor având caracter de umbră, care nu s-a lăsat impulsionat de ceea ce trebuie să vină printr-o nouă imaginaţiune şi în general prin ştiinţa spiritului. Tot ce concep oamenii cu asemenea gânduri, care sunt ireale, devine fiinţial. Aşa cum este acoperit de un strat de aer, cum se acoperă uneori cu un roi de lăcuste, Pământul va fi acoperit cu înfiorători păianjeni mineral-vegetali, care vor fi foarte raţionali dar se vor întreţese în mod îngrozitor de malign între ei. Iar omul, în măsura în care nu şi-a vivifiat noţiunile sale intelectuale cu caracter de umbră, în loc să-şi unească fiinţa cu entităţile care vor să coboare pe Pământ încă din ultima treime a secolului al XIX-lea, va trebui să trăiască alături de aceste formaţiuni de păianjeni mineral-vegetale înfricoşătoare. El însuşi va trăi împreună cu aceste făpturi-păianjeni şi va trebui să-şi afle continuarea progresului în existenţa cosmică în acea evoluţie care preia aceste făpturi-păianjen.

Vedeţi dumneavoastră, aceasta se află întru totul în realitatea evoluţiei omenirii Pământului, şi este ceea ce este perfect cunoscut de un mare număr de oameni care reţin omenirea de la preluarea cunoştinţelor de ştiinţă a spiritului. Căci există şi astfel de oameni care sunt aliaţi întru totul conştienţi ai împăienjenirii existenţei omenirii terestre. În ziua de azi, nu mai trebuie să te laşi speriat de astfel de descrieri, căci descrierile de acest gen se află dincolo de ceea ce spun încă în prezent mulţi oameni care au o anumită conştienţă despre aceste lucruri, care au tradiţii vechi şi care ar vrea să acopere aceste vechi tradiţii cu un văl de taină. Evoluţia noastră ca omenire a Pământului nu poate fi acoperită de un văl al tainei; oricât ar fi de mare rezistenţa părţii adverse, lucrurile trebuie să fie spuse căci, aşa cum afirm mereu, există un motiv foarte serios pentru acceptarea sau refuzul cunoştinţelor de ştiinţă a spiritului. Aici nu avem de-a face cu ceva din care ar reieşi decizii care ar putea fi determinate doar de o anumită simpatie sau antipatie; aici avem de-a face cu ceva care pătrunde în întreaga structură a Cosmosului; avem de a face cu faptul că omenirea trebuie să se hotărască în prezent dacă vrea să se familiarizeze cu ceea ce aduc spiritele bune din Univers sau dacă vrea să-şi caute existenţa ei cosmică viitoare în păienjenişul propriilor gânduri-umbră, în starea de a fi încâlcit. În prezent, nu este suficient să prezinţi în formule abstracte necesitatea cunoştinţelor de ştiinţă a spiritului, ci este necesar să arătăm cum devin gândurile realităţi. E ceea ce este atât de înspăimântător la toţi teosofii abstracţi care aduc în faţa oamenilor abstracţiuni de genul: gândurile devin ulterior realităţi, dar cărora nu le trece prin cap să prezinte întreaga dimensiune concretă a problemei. Această dimensiune concretă constă în aceea că gândurile intelectuale cu caracter de umbră produse de oameni, în prezent în interior, vor acoperi cândva Pământul ca o pânză de păianjen şi că oamenii vor fi prinşi în acest păienjeniş, dacă nu vor să se ridice deasupra acestor gânduri-umbră.

Iar calea înălţării, dragi prieteni, este deja trasată. Trebuie să luăm aceste lucruri în serios, cu toată seriozitatea şi profunzimea, ca şi gândul cu care mi-am încheiat duminica trecută conferinţele despre culori, când am spus că este necesară scoaterea cunoaşterii culorii din fizica abstractă; că această cunoaştere trebuie să fie ridicată într-un domeniu în care conlucrează efectiv fantezia, simţirea artistului care înţelege fiinţa culorii, şi un mod caracteristic ştiinţei spiritului de a privi lumea. Am văzut cum poate fi înţeleasă esenţa culorilor şi fiinţa culorilor, cum poate fi înălţat ceea ce fizica prăbuşeşte în domeniul ahrimanicului, cu desenele ei înfiorătoare, cum aspectul artistic poate fi înălţat, astfel încât să poată fi întemeiată efectiv o învăţătură despre culori, care este, desigur, foarte depărtată de obiceiurile de gândire ale ştiinţei actuale, dar care poate fi întru totul o bază pentru creaţia artistică, atunci când omul se pătrunde de ea. Astfel de gânduri trebuie luate întru totul în serios.

Şi un alt gând trebuie să fie luat în serios. Ce trăim noi în prezent în lumea civilizată? Tinerii sunt trimişi în clinici şi în facultăţile noastre de ştiinţe naturale; lor li se explică acolo cum este alcătuit sistemul osos uman şi însuşi omul în organizarea sa, prin disecarea de cadavre. Ei învaţă să construiască organismul uman în mod logic, cu ajutorul gândurilor abstracte.

Dar, iubiţii mai prieteni, în felul acesta nu poţi să cunoşti omul, în felul acesta înveţi să cunoşti numai partea minerală din om. Prin această ştiinţă cunoşti din om numai ceea ce este important de la ieşirea Lunii până la reîntoarcerea acesteia în materia Pământului şi ceea ce se transformă în fiinţe-păianjeni din gândurile-păianjeni actuale. Trebuie să fie pregătită o cunoaştere care să înţeleagă altfel omul, şi aceasta poate fi pregătită numai dacă se ridică ştiinţa la nivel de concepţie artistică, dacă omul recunoaşte că ştiinţa, aşa cum este înţeleasă ea în prezent, poate ajunge doar până la un punct: până la partea minerală din regnul mineral, din regnul vegetal, din regnul animal, din regnul uman. Dar ştiinţa trebuie să se transforme în artă deja în regnul vegetal, şi încă şi mai mult în regnul animal. A vrea să înţelegi o formă animală aşa cum fac anatomiştii şi fiziologii este pură nerozie! Şi atâta vreme cât oamenii nu admit aceasta, nu vor putea transforma raţiunea-umbră în înţelegere vie, prin spirit, a lumii. Ceea ce este prezentat tinerilor noştri când ajung în universităţi într-o formă atât de fără speranţe de abstractă trebuie să se metamorfozeze în înţelegere artistică. Căci natura care ne înconjoară creează în mod artistic. Şi până nu se înţelege că ceea ce ne înconjoară în natură din toate părţile este o creaţie artistică şi poate fi cunoscut numai cu ajutorul unor noţiuni artistice nu poate pătrunde nicio vindecare în concepţia noastră despre lume. Reprezentarea odăilor de tortură din castelele Evului Mediu în care oamenii erau introduşi în „fecioara de fier” şi străpunşi cu lancea aminteşte de un procedeu perceptibil fizic, dar se aseamănă cu ceea ce se realizează când se predă tinerilor noştri anatomia şi fiziologia în ideea că ei ar pricepe în felul acesta ceva despre fiinţa omului. Nu, ei nu pot înţelege ceva care li s-a impus printr-un element de tortură spiritual-sufletească; ei înţeleg omul sfâşiat, omul mineralizat, acel aspect din om care va fi cândva întreţesut în învelişul de păianjeni al Pământului.

Oare nu este tragic că puterea civilizaţiei se află în mâinile celor care consideră ca fiind o nerozie ceea ce este legat în modul cel mai interior, cel mai intim cu vindecarea evoluţiei omenirii, cu întreaga misiune a evoluţiei omenirii în lume?! Este tragic, şi această tragedie trebuie avută în vedere. Căci numai dacă aducem această tragedie într-un mod în întregime intuitiv în faţa privirii sufleteşti vom putea lua o decizie în favoarea găsirii posibilităţii de a lăsa să pătrundă în intelectul devenit umbră lumea spiritului care vine din supraterestru, astfel încât acest intelect-umbră să fie apt pentru lumea în care trebuie să pătrundă. Acest intelect-umbră nu trebuie să fie împins înapoi în subvegetal, în împânzirea păienjenească care se întinde peste Pământ, ci omul trebuie să se fi înălţat atunci când femeile nu vor mai fi fertile, când va fi început mileniul al optulea, când Luna se va reuni cu Pământul. Trebuie să rămână în urmă ceea ce este pământesc, cele pe care omul trebuie să le dirijeze doar din afară, pe care s-a sprijinit temporar, tot ce omul nu poate să ia cu sine în existenţa cosmică. Omul trebuie să se pregătească pentru a nu trebui să devină una cu ceea ce trebuie să se dezvolte cândva pe această cale pe suprafaţa Pământului. Căci aşa cum a intrat el din existenţa prepământeană în această existenţă pământeană, aşa cum a apărut odată cu desprinderea Lunii naşterea fizică, naşterea omului prin femeie, va veni vremea când omul nu va mai fi născut de femeie, căci acesta este numai un episod trecător în întreaga evoluţie cosmică; este acel episod care trebuia să-i aducă omului sentimentul libertăţii, conştienţa libertăţii, care trebuie să-i aducă desăvârşirea individualităţii şi a personalităţii, un episod care nu trebuie să fie dispreţuit, care a fost necesar în întreaga evoluţie a Cosmosului, dar care nu poate fi permanentizat. Iar omului nu-i este îngăduit să se dăruiască comodităţii de a privi numai spre o Divinitate abstractă, ci trebuie să vadă în concret ceea ce se leagă de evoluţia sa. El poate ajunge la o adevărată vivifiere interioară a întregii sale fiinţe spiritual-sufleteşti numai dacă înţelege această mare perioadă de timp, dar în modelarea evolutiv-concretă pe care el o traversează în vieţile sale terestre succesive. Aceasta ne-o spune în prezent adevărata ştiinţă a spiritului. Lucrurile se ciocnesc între ele. Există în prezent ameninţarea ca voinţa să fie expulzată din spiritualitate şi să se unească cu reţeaua de păianjeni a Pământului; această voinţă trăieşte în mod conştient în anumiţi oamenii pentru că aceştia cred că o scot la capăt dacă se educă numai pe sine spiritual, lăsându-i pe ceilalţi în neştiinţă. Însă cei mai mulţi sunt neştiutori, şi, în fond, nu presimt spre ce destine pământeşti înfricoşătoare se îndreaptă prin aceea că se leagă de ceea ce o ştiinţă mai veche a spiritului numea cele şaisprezece căi ale corupţiei omeneşti. Căci, iubiţii mei prieteni, aşa cum există căi variate de a aborda cu raţiunea-umbră ceea ce poate veni ca mesaj din lumea spirituală, există, fireşte, diverse variante, diverse posibilităţi ale raţiunii-umbră de a se lega prin această activitate de înţelegere raţională de fiinţa-crustă de păianjen care va acoperi în viitor Pământul. Atunci raţiunea va acţiona în mod obiectiv în diferitele membre ale acestei făpturi animalice de forma păianjenilor, care se vor întreţese între ele, se vor încolăci unele de altele, şi care în această cuprindere reciprocă asemănătoare caduceului lui Mercur vor produce formele cele mai minunate, cele mai inteligente, cele mai spirituale – spirituale în sensul actual al cuvântului. Dar prin faptul că omul ajunge din nou să poată înţelege din interior aspectul, elementul artistic, el va putea aduce o înţelegere faţă de ceea ce este supramineral, faţă de ceea ce se manifestă în modelarea plantei.

Priviţi cât de simptomatic apare în mersul omenirii faptul că Goethe este cel care a găsit învăţătura despre metamorfoză, el care avea predispoziţii pentru artă. Toţi pedanţii care se aflau în jurul lui au considerat acest lucru un diletantism, iar unii privesc şi azi acest lucru ca pe un diletantism. În Goethe s-a reunit însă concepţia artistică a lumii, mai ales simţul clar, cu acea concepţie care vede însăşi natura ca fiind ceva artistic. El nu a ajuns încă atât de departe încât să poată vedea specificul animal dincolo de formarea vertebrelor, a oaselor craniene. Acea minunată remodelare a unei existenţe anterioare a omului, această minunată transformare artistică a oaselor lungi în oase sferice este, atunci când este cu adevărat înţeles, ceea ce conferă o pătrundere interioară reală a deosebirii dintre restul întregii forme umane şi cap. Trebuie să dispui de această înţelegere dacă vrei să articulezi plastic capul uman la restul organismului uman.

Aceasta, ca artă, este totodată adevărata ştiinţă, căci ştiinţa care nu se înalţă până la această artă este înşelătoare, este o ştiinţă care-l împinge pe om în nenorocire cosmică. Vedem astfel în fapt cum, pe de o parte, o adevărată ştiinţă a spiritului trimite spre o înţelegere artistică. Ea trăia, aş dori să spun, ca un fel de imn, în sufletul lui Goethe, atunci când în 1780 el a scris imnul în proză «Natura»: „Natura, suntem înconjuraţi şi îmbrăţişaţi de ea...” Totul realizează o asemenea ţesătură de idei încât ai vrea să spui că este ca dezvoltarea unui dor de a prelua fiinţe spirituale din întregul Univers. Continuarea gândurilor care vieţuiesc în acest imn în proză «Natura» al lui Goethe, continuarea acestor gânduri ar furniza un sanctuar pentru acele entităţi care vor să coboare din Cosmosul extraterestru. Însă ceea ce s-a constituit în decursul secolului al XIX-lea, acele înfiorătoare noţiuni de tortură ale fiziologiei umane, ale biologiei, ale sistemelor vegetale, ş.a.m.d., care nu au nimic de-a face cu adevărata esenţă vegetală, la care ne-am putut referi în discuţiile noastre despre culori, toate aceste noţiuni neartistice nu pot furniza o cunoaştere, nu pot ajunge la om. Din această cauză, ceea ce este considerat astăzi ştiinţă este în esenţă un produs ahrimanic, ceva care duce omul la corupere pământească, care nu-l lasă să ajungă în acea sferă care îi este adusă în întâmpinare cu începere din ultima treime a secolului al XIX-lea de către entităţi extraterestre.

A cultiva ştiinţa spiritului, iubiţii mei prieteni, nu este ceva abstract, a cultiva ştiinţa spiritului înseamnă totodată a deschide porţi pentru influenţele extraterestre care vor să ajungă pe Pământ începând cu ultima treime a secolului al XIX-lea. A cultiva ştiinţa spiritului este un eveniment cosmic real; numai că trebuie să devenim conştienţi de acest fapt.

Putem astfel spune: Noi cuprindem cu privirea timpul dintre desprinderea Lunii şi revenirea acesteia pe Pământ. Luna, care ne reflectă lumina Soarelui, are aşadar, de fapt, o legătură profundă cu existenţa noastră. Ea s-a despărţit de Pământ pentru ca omul să poată deveni liber. Dar omul trebuie să folosească acest timp pentru a nu furniza Lunii materialul care să se poată lega cu existenţa lunară în cadrul Pământului, când Luna se va reîntoarce în acel nou regn despre care v-am spus câte ceva într-o formă intuitivă.

Putem spune că în prezent în om apare un fel de presimţire a ceea ce va fi atunci. Nu ştiu cu ce simţ au citit oamenii ceea ce descrie Nietzsche în al său «Zarathustra», în capitolul despre cel mai urât om din „Valea morţii” [ Nota 74 ]. Este o descriere tragică, copleşitoare. Nietzsche nu a avut, desigur, nicio intuiţie a acelei Văi a morţii în care va fi preschimbată existenţa pământeană atunci când acel păienjeniş despre care am vorbit va acoperi Pământul. Dar când a luat naştere în Nietzsche fantezia privitoare la Valea morţii, în el trăia, în subconştient, ceva din această imagine a viitorului şi el l-a transpus acolo pe cel mai urât om. Este ca un fel de presimţire cu privire la modul în care, dacă vor continua să-şi cultive numai gândurile-umbră, vor fi preluaţi oamenii drept formaţiunile cele mai urâte în existenţa lunară ce va coborî pe Pământ, pentru a cădea în reţeaua de păianjeni cu care se vor unifica.

La ce ar servi să tăinuim aceste lucruri; aşa cum o doresc mulţi? Ar însemna să aruncăm oamenilor praf în ochi. O mare parte din ceea ce se răspândeşte în prezent cu pretenţia de spiritualitate nu înseamnă în fond altceva decât aruncare de praf în ochii oamenilor. Întâlneşti uneori oameni care realizează ce înseamnă să li se arunce oamenilor praf în ochi, pentru ca nici un eveniment istoric să nu fie conceput aşa cum este în realitate. Câţi oameni ştiu că în zilele noastre se petrec evenimente de o importanţă fundamentală? Am mai atras atenţia asupra acestor lucruri. Câţi oameni vor să pătrundă astfel de lucruri? Oamenii ar vrea să închidă ochii în faţa acestor lucruri, ar vrea să spună: Lucrurile încă nu au această importanţă. Dar semnele sunt prezente şi ele ar trebui să fie înţelese de oameni.

Este ceea ce am vrut să adaug, dragii mei prieteni, la consideraţiile mele asupra culorilor şi despre legătura omului cu Cosmosul extraterestru. Vom continua şi în viitor cu astfel de consideraţii.