Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PERSPECTIVE ALE EVOLUŢIEI UMANITĂȚII

GA 204


CONFERINŢA a XV-a

Dornach, 2 iunie 1921

Săptămânile trecute am vorbit în repetate rânduri despre marea schimbare care a avut loc în civilizaţia occidentală în răstimpul celui de al IV-lea secol d.Ch. Când se discută o astfel de problemă trebuie mereu atrasă atenţia asupra unui aspect care a fost şi aici obiect al observaţiilor, dar care este necesar să fie readus în atenţie; mă refer la metamorfozele, care sufleteşte se deosebesc mult între ele, ale evoluţiei omenirii. Când se vorbeşte despre un astfel de eveniment important din evoluţia omenirii ca acela care a avut loc în cel de al IV-lea secol d.Ch. trebuie să se ia în considerare faptul că viaţa sufletească a oamenilor s-a modificat, făcând un salt. În prezent, lipseşte o asemenea abordare. În prezent, se consideră că neamul omenesc a parcurs o istorie care este urmărită retrospectiv, să spunem, până în secolele III–IV, după cele mai recente documente; după aceea nu mai urmează nimic până când se ajunge la stări animalic-omeneşti. Dar pentru perioada dezvoltării istorice se crede că oamenii au gândit şi simţit în esenţă întotdeauna ca în prezent, şi cel mult că ei au evoluat de la o treaptă infantilă a vieţii ştiinţifice până la ceea ce în prezent considerăm a fi cunoaşterea lumii adusă la un stadiu atât de avansat. Un studiu întrucâtva fără prejudecăţi al vieţii umane afirmă contrariul, şi a trebuit să vă descriu schimbarea puternică a vieţii sufleteşti din secolul al IV-lea, urmată de cea care a avut loc la începutul secolului al XV-lea şi de întorsătura care s-a desfăşurat în viaţa sufletească omenească în secolul al XIX-lea.

Astăzi am vrea să considerăm, aş spune, un fel de detaliu al acestei evoluţii. Doresc mai întâi să evoc o personalitate a cărei prezentare ne arată cât de altfel gândeau oamenii într-un timp nu prea îndepărtat, faţă de modul în care gândesc în ziua de azi. Această personalitate, pe care am amintit-o şi în conferinţe anterioare, este John Scotus Erigena, care a trăit la curtea regelui francez Carol cel Pleşuv în secolul al IX-lea d.Ch. John Scotus Erigena, care-şi avea patria dincolo de canal, fiind născut aproximativ în anul 815 şi vieţuind până târziu în a doua jumătate a secolului al IX-lea, este o personalitate care reprezintă modul de gândire creştină a secolului al IX-lea, dar acel mod de gândire care se mai afla încă sub ecourile primelor secole creştine. John Scotus Erigena a fost în mod evident întru totul stăruitor în a aprofunda ceea ce a fost formaţia obişnuită de savant şi teolog a timpurilor sale. În timpul său, acestea două, formaţia de savant şi aceea de teolog, coincideau. Această dublă formare putea fi însuşită cel mai bine dincolo de canal, în instituţiile irlandeze, unde creştinismul se cultiva într-un mod esoteric. Regii francilor înţelegeau să atragă la curtea lor astfel de personalităţi, iar ceea ce a împânzit apoi Franţa drept formaţie creştină a fost dus şi mai departe, spre răsărit, în vestul Germaniei, care a fost realmente influenţat de acele personalităţi atrase de regii Franţei dincoace de canal. John Scotus Erigena a aprofundat însă şi tot ceea ce a constituit învăţătura Părinţilor Bisericii greceşti şi acele scrieri care aduc o anumită problematică în cadrul civilizaţiei occidentale, cum sunt cele ale lui Dionisie Areopagitul. Acest Dionisie Areopagitul este considerat de unii a fi fost discipolul lui Pavel. Scrierile însă apar abia în secolul al VI-lea, din care cauză unii vorbesc despre scrieri pseudodionisiece, care ar fi fost redactate abia în secolul al VI-lea şi atribuite apoi discipolului lui Pavel.

Cine vorbeşte astfel nu cunoaşte modul în care s-au propagat cunoştinţele spirituale în aceste vechi secole. Într-o şcoală cum era cea în care propovăduia Pavel la Atena, cunoştinţele erau predate oral, se transmiteau apoi de la o generaţie la alta, şi ele au fost fixate prin scris abia cu mult mai târziu. Ceea ce a fost fixat prin scris mai târziu nu poate fi considerat din această cauză în mod obligatoriu neveritabil. Iar în acele timpuri vechi nu se acorda unei personalităţi valoarea pe care o acordăm în ziua de azi. Şi ne vom putea referi chiar azi la o împrejurare pe care o vom discuta în legătură cu John Scotus Erigena care vă va arăta de ce era aşa, că se acorda puţină valoare personalităţilor acelui timp.

Un lucru este indubitabil: învăţăturilor consemnate sub numele lui Dionisie Areopagitul li se atribuia în secolul al VI-lea al consemnării lor, o mare valoare. Ele erau considerate a fi consemnarea în scris a ceea ce se păstrase din primul timp al creştinismului, şi care trebuia în mod deosebit să fie consemnat în acest timp. În această faptă ca atare trebuie văzut ceva deosebit. În vremurile de dinaintea secolului al IV-lea d.Ch. se avea mai multă încredere în transmiterea orală de la o generaţie la alta a învăţăturilor decât ulterior, lumea nu era atât de avidă de aşternerea lor în scris. Dar s-a văzut că a venit timpul în care a devenit tot mai mult necesar ca lucrurile care mai înainte fuseseră transmise cu uşurinţă pe cale orală să fie consemnate în scris. Căci ceea ce este consemnat în scrierile lui Dionisie era realmente ceva subtil. Iar ceea ce a putut studia John Scotus în aceste lucrări a fost precis în măsură să facă o impresie extraordinar de profundă asupra lui Erigena. Căci modul de gândire al lui Dionisie era aproximativ următorul: cu noţiunile pe care ni le formăm noi oamenii, cu conceptele pe care le putem dobândi, putem cuprinde cu privirea lumea fizic-sensibilă. Apoi, cu raţiunea noastră putem trage concluziile noastre din evenimentele şi entităţile acestei lumi fizic-sensibile. Evoluăm ridicându-ne oarecum la un conţinut raţional care nu mai este fizic perceptibil, care este trăit în reprezentări, în noţiuni, şi, după ce ne-am format din realitatea şi fiinţele sensibile conceptele, reprezentările noastre, primim impulsul de a ne înălţa cu aceste reprezentări la planul suprasensibil, la spiritual, la divin.

Dar Dionisie nu procedează în sensul de a spune că noi învăţăm din lucrurile sensibile cutare sau cutare lucru, că raţiunea noastră îşi formează reprezentările şi apoi să conchidă în privinţa Divinităţii, a unei lumi spirituale; – nu, el nu spune aşa, ci el spune: reprezentările pe care le obţinem din lucrurile sensibile sunt toate nepotrivite pentru a exprima Divinitatea. Oricât ar fi de subtile reprezentările pe care ni le facem plecând de la aspectele sensibile, noi nu putem exprima cu ajutorul acestor reprezentări entitatea Divinului. Din această cauză trebuie să ne refugiem de la reprezentările pozitive la cele negative. Când vorbim, de exemplu, despre un semen de-al nostru, vorbim despre personalitate. Când evocăm Divinitatea, potrivit acestei concepţii a lui Dionisie, nu trebuie să vorbim despre personalitate, deoarece reprezentarea personalităţii este mult prea neînsemnată, prea umilă pentru a desemna Divinitatea. Ar trebui să vorbim mai degrabă despre supra-personalitate. Când vorbim despre Divinitate nici nu ar trebui să vorbim de fiinţare. Noi spunem: Un om este, un animal este, o plantă este. Lui Dumnezeu nu putem să-i atribuim o fiinţare în acelaşi sens în care o atribuim unui om, unui animal, unei plante, ci trebuie să-i atribuim o supra-fiinţare. Şi aşa ar trebui să încercăm, spune Dionisie, să ne avântăm, înălţându-ne de la lumea sensibilă spre anumite reprezentări, dar apoi ar trebui să răsturnăm într-o oarecare măsură aceste reprezentări, să le facem să treacă în negativ. Trebuie să ne ridicăm oarecum din lumea sensibilă la teologia pozitivă, dar apoi să o răsturnăm şi să fundamentăm teologia negativă, care de fapt este atât de înaltă, atât de pătrunsă de Dumnezeu şi de gândirea divină, încât se exprimă numai în predicate negative, în negarea a ceea ce ne putem reprezenta despre lumea sensibilă.

Aşa credea Dionisie Areopagitul că se poate pătrunde dincolo, în lumea divină, părăsind tot ceea ce se poate avea în raţiune şi trecând într-o lume situată dincolo de raţiune.

Vedeţi dumneavoastră, dacă îl considerăm pe Dionisie discipol al lui Pavel, înseamnă că el a trăit la sfârşitul secolului I creştin şi în cel de-al II-lea secol creştin, aşadar cu câteva secole înainte de hotărâtorul secol al IV-lea d.Ch. El simte ceea ce se apropie: punctul culminant al dezvoltării raţiunii umane. Într-un anume sens, el priveşte cu o parte a fiinţei sale înapoi, spre vremurile din vechime. Dumneavoastră ştiţi că înainte de secolul VIII î.Ch. oamenii nu vorbeau despre raţiune în felul în care s-a vorbit după aceea. Raţiunea, sau sufletul raţiunii, s-a născut abia în cel de-al VIII-lea secol î.Ch., şi astfel au apărut cultura greacă, cultura latină. Acestea au ajuns la apogeu în secolul al IV-lea d.Ch. Înaintea celui de al VIII-lea secol î.Ch. lumea nu era înţeleasă cu ajutorul raţiunii; ea era înţeleasă cu ajutorul intuiţiei. Cunoştinţele vechi egiptene, cele caldeene au fost cunoştinţe obţinute prin intuiţie, ele au fost dobândite aşa cum ne dobândim noi cunoştinţele exterioare, deşi aceste cunoştinţe precreştine erau de natură spirituală. Spiritul era privit aşa cum este privit în prezent sensibilul şi aşa cum priveau deja grecii sensibilul. Există, aşadar, la Dionisie Areopagitul, o nostalgie după o concepţie care se află dincolo de raţiune.

Iar acum, în faţa lui Dionisie se afla marele Misteriu de pe Golgota. El trăia în cultura raţiunii din vremea sa. Cine aprofundează scrierile lui Dionisie vede că, indiferent cine a fost el, acest om a trăit foarte intens tot ceea ce dăduse la iveală cultura raţiunii a timpului său. El era un grec de formaţie subtilă, dar totodată un om care a fost pătruns în întreaga sa personalitate de măreţia Misteriului de pe Golgota şi care-şi spunea: Oricât ne-am strădui să ajungem cu raţiunea noastră la Misteriul de pe Golgota şi la ceea ce se află dincolo de acesta, nu vom reuşi. Trebuie să depăşim raţiunea. Trebuie să ne ridicăm de la teologia pozitivă la cea negativă.

Aceasta a făcut o impresie deosebită asupra lui John Scotus Erigena atunci când a citit scrierile lui Dionisie Areopagitul, căci ceea ce a urmat celui de al IV-lea secol d.Ch., ceea ce a fost mai mult augustinic, s-a dezvoltat lent, în modul în care l-am descris în conferinţele anterioare. Un astfel de spirit, unul dintre acelea care se formară în şcolile de înţelepciune din Irlanda mai trăia încă în primele secole creştine; un astfel de spirit mai putea fi ataşat cu toate fibrele sufletului său de ceea ce se afla în Dionisie Areopagitul. Dar totodată în John Scotus Erigena trăia impulsul foarte viu de a întemeia prin raţiune, prin ceea ce poate atinge omul cu intelectul său, un fel de teologie pozitivă, care era totodată şi filosofie, şi în acest sens Scotus Erigena îi studia cu sârguinţă tocmai pe părinţii Bisericii greci. Găsim la el o cunoaştere precisă, de exemplu, a lui Origene [ Nota 75 ], care a trăit în secolele II-III.

Dacă îl studiem pe acest Origene aflăm o cu totul altă concepţie decât cea creştină, adică decât cea care a apărut mai târziu ca fiind cea creştină. El este încă întru totul de părere că teologia ar trebui să fie pătrunsă de filosofie, că omul nu poate fi studiat decât cu întreaga sa fiinţă, dacă îl considerăm ca emanaţie a Divinităţii, dacă îl considerăm în sensul că şi-a avut cândva originea în Divinitate, că s-a degradat apoi din ce în ce mai mult, dar că prin Misteriul de pe Golgota a primit posibilitatea să se înalţe din nou la Divinitate, pentru a se uni apoi din nou cu aceasta. De la Dumnezeu în lume şi de la lume înapoi la Dumnezeu; cam aşa se poate descrie calea pe care Origene o recunoştea ca fiind a sa. Şi, în fond, cam aceasta era concepţia care se află la baza scrierilor lui Dionisie şi care a trecut apoi la diverse personalităţi, printre care s-a aflat şi John Scotus Erigena. Dar exista un număr mare de astfel de personalităţi.

S-ar putea spune că numai printr-o minune istorică a ajuns posteritatea să cunoască scrierile lui John Scotus Erigena. Ele s-au păstrat, în contrast cu alte scrieri ale primului secol, care erau asemănătoare şi care s-au pierdut în întregime până în secolele XI-XII; puţine s-au mai păstrat până în secolul al XIII-lea. În acest timp, ele au fost declarate eretice de către Papă şi s-a dat ordin ca toate exemplarele să fie găsite şi arse. Mult mai târziu, într-o mănăstire pierdută, au fost regăsite manuscrise datând din secolele al XI-lea şi al XIII-lea. În secolele al XIV-lea, al XV-lea, al XVI-lea şi al XVII-lea nu se ştia nimic despre John Scotus Erigena. Cele mai multe din scrierile sale au fost arse, ca şi alte scrieri asemănătoare din acea vreme, care conţineau lucruri asemănătoare, şi în privinţa cărora, din punctul de vedere al Romei, executorii au fost mai norocoşi, în sensul că toate exemplarele au putut fi predate focului. Câteva dintre scrierile lui Scotus Erigena s-au păstrat totuşi.

Dacă reflectăm acum asupra secolului al IX-lea d.Ch., şi dacă luăm în calcul că John Scotus Erigena era un cunoscător exact al înţelepciunii primelor secole creştine, putem să ne spunem că el este un reprezentant caracteristic al celor de dinaintea secolului al IV-lea d.Ch şi care s-au prelungit şi după aceea. Ulterior totul s-a osificat, am spune, în limba latină moartă. Ceea ce mai înainte era o înţelepciune vie a lumii suprasensibile s-a osificat, s-a dogmatizat, a încremenit, a devenit accesibil conform raţiunii. Dar în oameni cum era Scotus Erigena mai trăia încă ceva din vechea vitalitate a ştiinţei despre spiritualitate din primele timpuri creştine şi care fusese folosită de spiritele cele mai luminate tocmai pentru a înţelege Misteriul de pe Golgota.

Această înţelepciune a trebuit să dispară pentru un timp, pentru ca din prima treime a secolului al XV-lea până în timpurile noastre să poată fi cultivată raţiunea umană. Raţiunea ca atare este, ce-i drept, o însușire spirituală a omului, dar a fost îndreptată la început asupra a ceea ce este material. Vechea comoară de înţelepciune trebuia să dispară, pentru ca raţiunea să poată fi născută în calitatea sa de umbră. Dacă nu aprofundăm în mod pedant- scolastic scrierile sale, ci cu întreg omul, observăm că la Scotus Erigena mai vorbeşte ceva ce provine din alte străfunduri sufleteşti decât cele din care s-a vorbit ulterior. Acolo omul încă vorbeşte întru câtva din profunzimi care mai târziu nu mai puteau fi atinse de viaţa sufletească. Acolo totul este mai spiritual, și când omul vorbște pe bază de cunoaștere, vorbește despre lucruri care se desfăşoară în plan spiritual.

Este extrem de important de văzut cum era structurată cunoaşterea la John Scotus Erigena. În marea sa scriere despre alcătuirea naturii, care a ajuns la posteritate în modul descris, el diferenţiază, în primul capitol, lumea necreată de cea creatoare (vezi reprezentarea grafică de mai jos). În primul capitol el îl descrie pe Dumnezeu aşa cum credea că era Acesta înainte de a purcede la creaţiunea lumii. John Scotus Erigena descrie lucrurile aşa cum a învăţat din scrierile lui Dionisie, creând noţiuni cât se poate de raţionale, dar cu care este conştient că nu se poate ajunge decât până la o anumită limită, dincolo de care se află teologia negativă. Aşadar, ne putem doar apropia de adevărata esenţă a spiritualului, a Divinului. Găsim, în acest capitol, printre altele, un frumos tratat despre divina Treime, plin de învăţăminte şi pentru ziua de azi. Când privim lucrurile din jurul nostru, spune el, vedem ca pe o calitate atotspirituală fiinţialitatea, fiinţialitate ce cuprinde, într-un anumit sens, totul. Nu ar trebui să asociem lui Dumnezeu fiinţialitatea aşa cum o au lucrurile; El este suprafiinţialitate. Nu putem vorbi despre fiinţialitatea lui Dumnezeu decât într-un mod sintetizator. Tot astfel, putem spune că lucrurile din lume sunt străluminate şi străbătute de înţelepciune. Nu ar trebui să asociem lui Dumnezeu pura înţelepciune, ci supraînţelepciunea. Totuşi, când plecăm de la lucruri, ajungem la graniţa a ceea ce este plenitudine de înţelepciune. Dar în lucruri nu există numai înţelepciune: toate lucrurile trăiesc; în toate lucrurile există viaţă. Aşadar, atunci când John Scotus Erigena îşi actualizează lumea, el spune: Văd în lume existenţă, înţelepciune, viaţă. Lumea îmi apare într-o oarecare măsură sub aceste trei aspecte, ca existând, ca plină de înţelepciune, ca lume vie. Acestea sunt oarecum trei văluri pe care şi le formează raţiunea când priveşte lucrurile. Ar trebui să poţi vedea dincolo de ele, ca să priveşti în planul divin-spiritual. Dar el descrie pentru început cele trei văluri şi spune: Dacă mă refer la fiinţialitate, aceasta mi-L reprezintă pe Tatăl; dacă mă refer la înţelepciune, aceasta mi-L reprezintă pe Fiul în Univers; dacă mă refer la viaţă, aceasta îmi reprezintă Spiritul Sfânt în Univers.

Vedeţi că John Scotus Erigena pleacă de la noţiuni filosofice şi se înalţă la ceea ce este Treimea creştină. Aşadar, el parcurge interior drumul care pleacă de la înţelegere, în aşa-numitul neinteligibil. Aceasta este întru totul convingerea sa. Din felul în care prezintă el lucrurile, se vede că a învăţat de le Dionisie. În momentul în care ajunge la fiinţialitate, înţelepciune, viaţă, care reprezintă pentru el pe Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt, el ar vrea, de fapt, să lase să conflueze aceste noţiuni într-o spiritualitate generală, în care omul ar trebui să se înalţe dincolo de conceptual. Dar Erigena nu atribuie omului capacitatea de a ajunge la un astfel de plan supraconceptual.

schemă

Prin aceasta, John Scotus Erigena este un fiu al epocii sale în care a fost elaborată raţiunea, şi care, dacă s-ar înţelege pe ea însăşi, ar trebui să-şi spună că nu poate pătrunde în ceea ce este supraconceptual.

Cel de al doilea capitol al cărţii lui Erigena descrie, apoi, drept al doilea strat al existenţei, lumea creată şi creatoare. Aceasta este lumea entităţilor spirituale în care aflăm Îngerii, Arhanghelii, Începătorii etc. Această lume a entităţilor spirituale, pe care o găsim consemnată şi la Dionisie Areopagitul, creează pretutindeni în lume, dar ea însăşi este creată, este concepută de Fiinţa Supremă, aşadar creată, şi la rândul ei creează toate detaliile existenţei care ne înconjoară.

În cel de al treilea capitol, Erigena descrie lumea creată şi necreatoare. Aceasta este lumea pe care o percepem în jurul nostru cu ajutorul simţurilor. Este lumea animalelor, plantelor şi mineralelor, a stelelor ş.a.m.d. În acest capitol el tratează aproximativ tot ceea ce noi numim cosmologie, antropologie ş.a.m.d., ceea ce am desemna în prezent ca fiind domeniul ştiinţificului.

În cel de al patrulea capitol, Erigena tratează lumea necreată şi necreatoare. Aceasta este Divinitatea, dar aşa cum va fi ea când toate fiinţele, inclusiv toţi oamenii, se vor fi întors la Ea, când Ea nu va mai fi creatoare, când va fi preluat într-o pace fericită toate acele fiinţe – aşa îşi reprezintă Scotus Erigena lucrurile – care au provenit din Ea.

Dacă cuprindem cu privirea aceste patru capitole ale cărţii, ele reprezintă un fel de compendiu a tot ce provenea din tradiţie, aşa cum existau ele în şcolile de înţelepciune din care provenea John Scotus Erigena. Dacă luăm ceea ce a descris în primul capitol, avem ceea ce el numeşte teologie, învăţătura propriu-zisă despre Divinitate.

Dacă abordăm capitolul al doilea, găsim acolo ceea ce el numeşte lumea ideatică, cumva în limbajul nostru actual, ideaticul fiind însă prezentat ca având natură fiinţială. El nu descrie idei abstracte, ci Îngeri, Arhangheli etc., descrie întreaga lume inteligibilă, cum era ea numită, care însă nu era o lume inteligibilă ca a noastră, ci o lume de entităţi vii, de entităţi vii inteligibile.

În cel de al treilea capitol el descrie, după cum am spus, ceea ce am numi în prezent ştiinţa noastră, însă cu totul altfel. Începând din timpul lui Galilei–Copernic, timp care a intervenit ulterior, noi nu mai avem  ceea ce pe vremea lui Scotus Erigena se numea cosmologie sau antropologie. Ceea ce se numeşte cosmologie este descris întru totul din spirit, este descris în sensul că entităţi spirituale dirijează stelele, entităţi spirituale chiar locuiesc în stele, în sensul că elementele Foc, Apă, Aer, Pământ sunt străbătute de entităţi spirituale. Aşadar, altceva este ceea ce se descrie acolo sub numele de cosmologie. Modul materialist de a concepe lumea de la mijlocul secolului al XV-lea nu exista pe atunci şi ceea ce el descrie ca antropologie este, de asemenea, cu totul diferit de antropologia din epoca noastră materialistă.

Aici vă pot spune ceva care este extraordinar de caracteristic pentru ceea ce este antropologia la John Scotus Erigena. El priveşte omul şi spune: pentru început, omul poartă în sine fiinţarea. Aşadar, el este fiinţă minerală, are în sine fiinţa minerală. Aşadar, omul este în primul rând o fiinţă minerală. În al doilea rând, el trăieşte ca o plantă. În al treilea rând, el simte ca şi animalul. În al patrulea rând, judecă şi trage concluzii ca om. În al cincilea rând, cunoaşte ca Înger.

Bineînţeles, aşa ceva este considerat în zilele noastre monstruos! Când John Scotus Erigena vorbeşte despre judecată, despre concluzii, ceea ce se face şi în sala de judecată când este judecat cineva, el apreciază că omul judecă şi trage concluziile ca om. Dar când cunoaşte, când pătrunde prin cunoaştere în lume, omul nu se comportă ca om, ci ca Înger! Spun acest lucru pentru a vă arăta că antropologia era în acea vreme altceva decât este în timpul actual: ar fi imposibil să auzi în vreo facultate oarecare, chiar într-o facultate teologică, faptul că omul cunoaşte ca înger. Astfel încât trebuie să spunem că ceea ce descrie John Scotus Erigena în capitolul al treilea noi nu mai avem ca ştiinţă în prezent. La noi a devenit cu totul altceva. Dacă am vrea să denumim cu un termen, care în prezent nu s-ar putea aplica la nimic, ceea ce avem în capitolul al treilea, ar trebui să spunem: învăţătură spirituală despre Univers şi despre om, pneumatologie.

Urmează capitolul al patrulea. Acesta conţine la John Scotus Erigena învăţătura despre Misteriul de pe Golgota şi despre ceea ce are omul de aşteptat de la viitor, ca mers spre lumea divin-spirituală, aşadar, ceea ce potrivit uzanţei actuale s-ar numi soteriologie; Soter este Mântuitorul, şi învăţătura despre viitor escatologie. Găsim tratate aici noţiunile de crucificare, înviere, consideraţii despre revărsarea harului divin, despre drumul omului spre lumea divin-spirituală, ş.a.m.d.

Un lucru ar trebui să vă frapeze, şi acesta şi frapează într-adevăr dacă lectura se face atent, fără prejudecăţi, când citim o carte cum este «De divisione naturae» a lui John Scotus Erigena despre structurarea naturii. Acolo se vorbeşte despre lume în întregul ei ca despre ceva ce cunoaşte omul prin calităţi spirituale. Se vorbeşte despre spiritual în timp ce se observă lumea materială. Ce nu găsim în aceasta? Trebuie să fim atenţi şi la ceea ce nu se află într-o ştiinţă universală cum este cea pe care vrea s-o întemeieze John Scotus Erigena.

Astfel, la John Scotus Erigena nu găsiţi nimic din ceea ce numim în prezent sociologie, ştiinţă socială, sau ceva asemănător. S-ar putea spune că John Scotus Erigena vrea să dea tot atât de puţin oamenilor o ştiinţă socială pe cât de puţin ar elabora o specie animală oarecare, leul sau tigrul, sau o specie de păsări, o sociologie. Căci leul nu ar vorbi despre felul în care trebuie să convieţuiască cu ceilalţi lei, sau despre modul în care ar trebui să ajungă la hrana sa ş.a.m.d.; acest lucru îi este dat prin instinct. Tot atât de puţin ne putem imagina o sociologie a vrăbiilor. Vrăbiile ar putea desigur să înfăptuiască tot felul de taine cât se poate de interesante ale lumii, dar nu ar produce niciodată o economie, o învăţătură economică, căci ele consideră că este de la sine înţeles să facă ceea ce le spune instinctul lor. Aceasta este caracteristica: prin aceea că la John Scotus Erigena nu găsim aşa ceva, ne este limpede că el  privea societatea umană ca şi cum ea ar produce socialul prin instinctele sale. În modul său specific de cunoaştere, el indică ceea ce trăieşte în om ca instinct, ca dorinţe, ca impulsuri ale coexistenţei sociale. Ceea ce descrie el se referă la această coexistenţă socială. El descrie modul în care omul a provenit din Divinitate, ce entităţi se află deasupra lumii sensibile. Descrie apoi modul în care spiritul întreţese lumea materială, într-un fel de pneumatologie, el descrie ceea ce a pătruns ca spirit în lumea simţurilor în capitolul al IV-lea de soteriologie, de escatologie. Dar el nu descrie nicăieri felul în care oamenii trebuie să trăiască laolaltă. Aş spune că totul este ridicat deasupra lumii sensibile. Aceasta a fost caracteristica ştiinţei mai vechi, că totul era ridicat deasupra lumii sensibile.

Şi dacă aprofundăm în sensul ştiinţei spiritului o învăţătură ca aceea a lui John Scotus Erigena, vedem că el nu gândea cu acele organe cu care gândeşte omenirea actuală. De fapt, nu-l înţelegem dacă vrem să-l percepem cu gândirea pe care o foloseşte omenirea azi. Îl înţelegem numai dacă am obţinut prin intermediul ştiinţei spiritului o concepţie despre felul în care gândeşte omul cu trupul eteric, cu acel trup care se află, ca un trup mai subtil, la baza corpului grosier, sensibil.

Aşadar, John Scotus Erigena nu gândea cu creierul, ci cu corpul eteric. Pur şi simplu era un spirit care nu gândea cu creierul. Iar ceea ce aşterne în scris se naşte ca rezultat al gândirii cu corpul eteric. În fond, abia după timpul său încep oamenii să gândească cu corpul fizic, şi cu adevărat abia din secolul al XV-lea. Ceea ce de obicei nu se vede este faptul că viaţa sufletească a oamenilor s-a schimbat în acest timp, că dacă ne întoarcem în secolele al XIII-lea, al XII-lea, al XI-lea întâlnim o gândire ca cea a lui John Scotus Erigena, o gândire care nu se efectua cu corpul fizic, ci cu trupul eteric. Această gândire cu trupul eteric nu o mai întâlnim ulterior în vremea în care se discuta în mod scolastic cu noţiuni rigide; atunci când această gândire cu trupul eteric, care fusese şi gândirea primelor secole creştine, a fost declarată eretică. Din această cauză a avut loc şi arderea scrierilor lui John Scotus Erigena. Şi acum vom înţelege structura sufletească a unui astfel de gânditor.

Dacă ne întoarcem în vremuri mai vechi, găsim la toţi oamenii o anumită clarvedere. Oamenii nu gândeau atunci cu trupul lor fizic, ci îşi parcurgeau viaţa lor sufletească cu trupul eteric şi chiar cu trupul astral. Despre gândire nici nu ar trebui să vorbim, întrucât intelectul, aşa cum am spus, a apărut abia în secolul al VIII-lea î.Ch. Dar s-au păstrat moşteniri din această clarvedere şi chiar spiritele cele mai proeminente încercau să pătrundă cu raţiunea, care acum îşi făcuse apariţia, în ceea ce se moştenise prin tradiţie din timpuri vechi. Oamenii doreau să înţeleagă ceea ce în timpuri mai vechi era privit cu totul altfel. Ei încercau să înţeleagă, dar trebuia să apeleze la noţiuni abstracte: fiinţare, înţelepciune, viaţă. Aş spune că se mai ştia ceva din vechea cunoaştere străbătută de spiritualitate şi că oamenii se simţeau deja ca fiind întru totul încadraţi în cunoaşterea pur intelectualistă.

Acest lucru nu a mai fost simţit deloc mai târziu, atunci când cunoaşterea intelectualistă a devenit umbră; dar pe atunci, oamenii simţeau: în vremurile vechi exista ceva care însufleţea şi străbătea în mod viu omul, venind de sus, din lumi superioare, ceva pe care el nu îl gândea doar. La John Scotus era aşa, că el trăia în această dualitate. El putea gândi pur şi simplu, dar când această gândire devenea cunoaştere, el simţea că acolo mai era ceva din vechile forţe care-l pătrundeau pe om în vechiul mod de cunoaştere. El simţea Îngerul în sine. Din această cauză, spune el că omul cunoaşte ca Înger. Faptul că în acest timp al cunoaşterii raţionale un spirit ca Scotus Erigena putea încă spune că omul cunoaşte ca Înger este o moştenire din vremurile vechi. În perioada egipteană, în cea caldeeană, în vremurile vechi ale civilizaţiei ebraice nimeni nu ar fi spus altceva decât: Îngerul cunoaşte în mine, iar eu particip ca om la cunoaşterea Îngerului. Îngerul locuieşte în mine, el cunoaşte, şi eu particip la ceea ce cunoaşte Îngerul. Aceasta se întâmpla când nu exista încă o raţiune. Când mai târziu şi-a făcut apariţia raţiunea, lucrurile s-au schimbat; dar Scotus Erigena mai avea conştienţa întrepătrunderii cu natura Îngerului.

Se întâmplă însă ceva ciudat dacă aprofundezi această scriere a lui Scotus Erigena şi vrei s-o înţelegi pe de-a-ntregul. În final, dobândeşti sentimentul ca ai citit ceva foarte important, ceva care mai trăieşte încă în regiunile spirituale, ceva care vorbeşte despre lume ca despre o problemă spirituală. Dar apoi, ai sentimentul: Da, dar totul se învălmăşeşte, în fond. Şi atunci îţi spui: Noi vieţuim cu această scriere în secolul al IX-lea d.Ch.; raţiunea a adus dezordine în unele privinţe. Şi aşa este într-adevăr. Anume, dacă citeşti primul capitol, acolo  este vorba de teologie, dar de o teologie care pentru John Scotus este întru totul secundară, o teologie care te trimite înapoi la ceva mai mare, la ceva nemijlocit, ceva vieţuit direct. Mă exprim acum ca şi cum ar fi vorba de ipoteze, dar ştiinţa spiritului poate să constate întru totul ca fiind fapt ceea ce eu dezvolt acum ca ipoteză: Trebuie să fi existat cândva o teologie – priveşti oarecum înapoi la un timp în care această teologie nu era abordată aşa, raţional, ci în care ea era abordată ca ceva pe care oamenii îl trăiau. Şi fără îndoială că despre o astfel de teologie au vorbit acei egipteni, despre care grecii pe care i-am amintit relatau că le-ar fi spus: Voi grecii sunteţi ca nişte copii, voi nu ştiţi nimic despre originea lumii; dar noi avem această ştiinţă sfântă despre originea lumii. — Este evident că grecilor li se făcea în felul acesta trimitere la o veche teologie vie. Şi aşa trebuie să spunem: În ceea ce noi am numit mereu cea de a treia epocă postatlanteană, care începe în mileniul al IV-lea î.Ch. şi se termină în mileniul I î.Ch., anume în secolul VIII î.Ch., aproximativ în anul 747, în această epocă a existat o teologie vie, pe care acum Scotus Erigena vrea să o pătrundă cu ajutorul raţiunii. Este evident că aceasta era cu mult mai vie în faţa acelei personalităţi pe care trebuie să o recunoaştem ca fiind Dionisie Areopagitul, şi că acest Dionisie Areopagitul resimţea cu mult mai intens această veche teologie. El simţea că aici se află ceva de care nu te poţi apropia, care devine negativ atunci când vrei să te apropii de acest ceva. Plecând de la raţiune, aşa credea el, putem să ajungem numai la teologia pozitivă. Dar prin teologia negativă el avea de fapt în vedere teologia veche, dispărută.

Şi iarăşi, dacă parcurgem ceea ce apare în cel de al doilea capitol al cărţii lui Erigena drept lumea ideatică, s-ar putea crede că este ceva mai recent. Dar nu este cazul. Concepţia reprezentată aici coincide într-adevăr cu ceea ce exista în epoca protopersană, aşa cum am descris în cartea mea Ştiinţa ocultă, aşadar în cea de a doua epocă postatlanteană. La Platon şi la platonicieni această lume îngerească protopersană vie, lumea Amshaspanzilor ş.a.m.d., pălise deja, devenind lumea ideală, lumea ideilor. Aceasta trebuie atribuită unei evoluţii ulterioare. Dar ceea ce este conţinut în lumea ideală pe care o întâlnim la Scotus Erigena ne conduce înapoi, la această a doua epocă protopersană.

Iar când ajungem la ceea ce apare aici ca fiind pneumatologie, care apare ca fiind un panteism, dar nu un panteism vag, nebulos, aşa cum este el considerat în prezent, ci un panteism de natură spiritual-vie, chiar dacă la John Scotus Erigena este deja estompat, el reprezintă ultimul rest, restul cernut la maximum al primei perioade postatlanteene, al epocii protohinduse.

Şi ce se spune în capitolul al patrulea? La Scotus Erigena apare aici o cunoaştere vie a Misteriului de pe Golgota, a viitorului omenirii. Despre acestea nu se mai vorbeşte, de fapt, în ziua de azi. Teologii mai vorbesc despre acestea ca despre o veche moştenire, dar ei o au înglobat-o în dogme rigide. Teologii contestă chiar că omul ar putea s-o obţină prin cunoaştere vie. Dar ea s-a născut din ceea ce a fost cultivat astfel ca soteriologie şi escatologie. Vedeţi dar că ceea ce era teologie a fost predat oarecum conciliilor, a încremenit ca dogme şi a fost încorporat christologiei. Acestea nu mai trebuiau atinse. Ele au fost considerate drept ceva inaccesibil cunoaşterii. Au fost oarecum scoase din ceea ce se practica în şcoli prin cunoaştere. Aspectele exoterice erau păstrate ca nişte formaţiuni înceţoşate din timpuri vechi. Dar ceea ce se practica în şcoli trebuia să fie legat într-un fel de gândurile apărute tocmai în epoca gândurilor, trebuiau să fie legate de Misteriul de pe Golgota, de viitorul omenirii. Se vorbea acolo despre domnia entităţii Christos printre oameni, se vorbea de o judecată cosmică viitoare folosind noţiunile care puteau fi elaborate în acest scop.

Vedem astfel cum în primele trei capitole Scotus Erigena consemnează lucruri pe care oarecum le-a moştenit. El îşi aplică raţiunea sa doar în capitolul al patrulea, dar în aşa fel încât vorbeşte despre ceva superior lumii fizic-sensibile, dar care mai are, totuşi, ceva de a face cu lumea fizic-sensibilă. Se vede că el s-a străduit să manevreze raţiunea în domeniile escatologiei, soteriologiei şi se vede şi în ce dispute savante, discuţii savante a fost implicat Erigena. El a fost implicat de exemplu în disputa dacă la Cina cea de taină, aşadar ceva legat de Misteriul de pe Golgota, omul avea cu adevărat în faţa sa sângele şi trupul lui Christos. El a fost implicat în toate discuţiile purtate în privinţa libertăţii şi lipsei de libertate a voinţei omeneşti, în legătură cu pronia divină. Aşadar el şi-a ascuţit raţiunea, şi-a educat raţiunea prin tot ceea ce constituie obiectul capitolului al patrulea al său. Despre astfel de lucruri se discuta pe atunci.

S-ar putea spune:Conţinutul primelor trei capitole era un vechi bun moştenit. Ele nu au fost mult modificate, ci comunicate. Dar capitolul al patrulea era strădanie vie, acolo era folosită raţiunea, care fusese educată.

Ce s-a întâmplat cu această raţiune educată, cu cele văzute în soteriologie, în escatologie, de oameni ca Scotus Erigena în secolul al IX-lea? Vedeţi dumneavoastră, iubiţii mei prieteni, acestea au devenit de la mijlocul celui de al XV-lea secol ştiinţa care stă la baza cunoaşterii naturii. Raţiunea prin care se reflecta dacă în taina altarului pâinea şi vinul se transformă în trupul şi sângele lui Christos, dacă omul primeşte pe o cale sau alta harul, aceeaşi raţiune a fost folosită mai târziu pentru a reflecta dacă molecula este alcătuită din atomi, ce fel de tip de corp este Soarele, ş.a.m.d. Raţiunea care trăieşte în prezent în ştiinţele naturii este continuarea raţiunii teologice. Exact aceeaşi raţiune care îi însufleţea pe Scotus şi pe cei ce discutau cu el în disputa în privinţa Cinei celei de taină – iar discuţiile erau pe atunci foarte vii –, a trăit apoi în învăţătura lui Galilei, a lui Copernic, a continuat în darwinism şi în materialismul lui Strauss, cum spunem noi. Aceasta este linia dreaptă. Faptul că ceea ce este vechi coexistă cu ceea ce este nou, îl ştiţi. Dar aceeaşi raţiune cu care a conceput David Friedrich Strauss cartea «Vechea şi noua credinţă», în care este propovăduit un ateism total, se ocupa în acele timpuri de soteriologie şi de escatologie; aceasta este linia dreaptă.

Şi am putea spune: Dacă această carte ar fi scrisă în prezent, din condiţiile timpului, aşa cum a  conceput-o Scotus Erigena din condiţiile timpului său, atunci, deoarece un ateism deplin ar contrazice primul capitol, aici nu ar apărea un ateism deplin, ci ştiinţele noastre ale naturii. În secolul al IX-lea mai erau încă viabile soteriologia şi escatologia. Raţiunea era aplicată asupra a altceva. În ziua de azi, în primul capitol ar apărea ştiinţa materialistă. Istoria nu spune altceva decât acest lucru. Şi acum vedeţi poate ceea ce rezultă din conceperea integrală a acestei lucrări.

În fond, ceea ce se află aici (vezi schema de mai sus), ar trebui să apară într-o altă succesiune, în capitolul III ar trebui să se menţioneze «Concepţie despre lume a primei epoci postatlanteene», în capitolul al doilea, «Concepţia despre lume a celei de a doua epoci postatlanteene», în primul capitol «Concepţia despre lume a celei de a treia epoci postatlanteene». Ultimul capitol ar fi valabil, aşa cum l-a avut în vedere Scotus Erigena, care a trăit în cea de-a patra epocă postatlanteană, care s-a încheiat abia în secolul XV, pentru a patra epocă postatlanteană. Aşadar, succesiunea capitolelor ar trebui să fie: III, II, I, IV. Asta am avut în vedere când am spus că apare ca şi cum lucrurile ar fi amestecate. Scotus Erigena a avut vechile moşteniri, dar el nu le-a ordonat după timp, ci cum îi erau lui mai apropiate; ceea ce-i era mai apropiat el îl expunea ca fiind nivelul suprem; restul îi era atât de estompat încât îl considera a fi de nivel inferior.

Dar capitolul al patrulea este totuşi ceva foarte remarcabil. Încercăm să înţelegem dintr-un anumit punct de vedere ce ar fi trebuit să fie de fapt, acolo. Să ne transpunem în vremea precreştină. Dacă am căuta printre egipteni un spirit tot atât de reprezentativ cum a fost Scotus Erigena pentru secolul al IX-lea, acela ar şti într-un mod foarte viu ceva despre teologie. El ar avea noţiuni cu mult mai vii despre lumea ideală sau a Îngerilor, despre ceea ce iradiază şi umple cu spiritualitate întreaga lume. El ar şti toate acestea şi ar spune: A trăit cândva, în primele timpuri, o epocă ce vedea spiritul în toate lucrurile. Apoi spiritul a fost ridicat în sus în mod abstract. El a devenit lume ideatică, apoi lume divină. Apoi a venit cea de-a patra epocă. Aceasta urma să fie mai spiritualizată decât epoca teologică. Această epocă greco-latină, în care a trăit Scotus Erigena, era deci mai spiritualizată decât epoca a treia. Şi abia a cincea, care i-a urmat, propria noastră epocă, care a adus ştiinţa materialistă în locul soteriologiei sau escatologiei, ar trebui să fie de-a dreptul spirituală.

Dar, în fapt, iubiţii mei prieteni, lucrurile au fost doar îngropate. Dacă auzim cum Scotus Erigena spunea că omul este ca o fiinţă minerală, că trăieşte într-un trup ca o plantă, că simte ca un animal, judecă şi trage concluzii ca om, şi cunoaşte ca un Înger – ceea ce el mai ştia încă prin tradiţia timpurilor vechi –, atunci noi, cei care ne ridicăm la cunoaşterea spiritului, ar trebui să mergem mai departe. Deja de acum, ar trebui să spunem: Omul există ca fiinţă minerală, trăieşte ca plantă, simte ca animal, judecă şi conchide ca om, cunoaşte ca Înger şi, în al şaselea rând, vede – va să zică vede imaginativ lumea spirituală – ca Arhanghel. Și ar trebui ca de acum înainte să adăugăm, atunci când vorbim despre om începând cu prima treime a secolului al XIX-lea: Cunoaştem ca Îngeri şi dezvoltăm sufletul conştienţei prin forţele sufleteşti ale vederii – la început în mod inconştient, dar totuşi ca suflet al conştienţei – ca Arhangheli.

În felul acesta am avea paradoxul că în epoca materialistă oamenii trăiesc, de fapt, în lumea spirituală, trăiesc spiritual într-un mod mai înalt decât au trăit anterior. Putem spune întru câtva: Da, Scotus Erigena are dreptate, trăirea îngerească reînvie în om; trăirea arhanghelică reînvie însă şi ea începând din prima treime a secolului al XV-lea. Noi am fi aşadar, de fapt, într-o lume spirituală.

Ajungând aici, am putea foarte bine să privim şi retrospectiv la ceva care este interpretat întotdeauna în mod foarte plat în Evanghelii, unde se spune: Sfârşitul lumii este aproape; şi Împărăţia cerurilor începe. Da, iubiţii mei prieteni, dacă trebuie să ne spunem că în noi vede Arhanghelul, pentru ca noi să obţinem un suflet al conştiinţei, rezultă o reprezentare ciudată a acestei sosiri a Împărăţiei cerurilor, şi va fi necesar să mai revizuim o dată astfel de reprezentări ale Noului Testament din acest punct de vedere al ştiinţei spiritului. Aceste reprezentări sunt de-a dreptul pasibile de o revizuire, şi noi am avea două sarcini. Înainte de toate să înţelegem: nu cumva epoca noastră este într-adevăr socotită ca fiind o alta decât era atunci, pe timpul când Christos a umblat pe Pământ, nu cumva acel sfârşit al lumii despre care a vorbit Christos este deja de domeniul trecutului? Aceasta este una din sarcinile ce ne stau în față. Şi dacă avem acest așa-numit sfârşit al lumii în spatele nostru, dacă așadar avem deja într-o oarecare măsură lumea spirituală, cum se explică faptul că ea se prezintă atât de nespiritual, că a devenit atât de materială încât a ajuns în cele din urmă la acea viaţă teribilă, monstruoasă, pe care o evidenţiază prima treime a secolului al XX-lea? Se poate spune că în faţa sufletului nostru se înfăţişează două probleme copleşitoare. Despre acestea vom vorbi în continuare mâine.