Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DEVENIREA UMANĂ, SUFLETUL LUMII ŞI SPIRITUL LUMII

Partea I

GA 205

CONFERINŢA a IV-a

Alaltăieri am vorbit despre felul în care gândea un grec din vremea în care mai era prezentă o anumită cunoaştere interiorizată despre imaginea ştiințifică a lumii. Am încercat apoi să prezint modul în care ar fi descris un grec, plecând de la punctul de vedere imaginativ, ceea ce numim noi în mod obişnuit corpul eteric uman în legătură cu elementul apă. Am spus că, pentru cunoaşterea imaginativă, ar rezulta o anumită legătură între acțiunea generală a apei, între unduirea şi ţeserea elementului apă, tendinţa ei spre depărtări, coborârea ei spre Pământ, pe de o parte, şi aceste desfăşurări de forțe orientate spre depărtare şi spre centru şi modelarea, formarea elementului vegetal în diferitele sale forme, pe de altă parte. Ajungem aici la o modelare concretă a conținutului lumii imaginative, cel puțin a unei anumite părți a ei. În mod practic, o asemenea cunoaştere poate fi atinsă numai dacă există năzuinţa spre o evoluție ca cea pe care am descris-o în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, în vederea atingerii cunoaşterii imaginative.

Având o asemenea cunoaştere nu am putea pătrunde ceea ce se numea în concepţia veche despre lume elementul aer. Elementul aer, aşa cum îl concepeau cei vechi, poate fi înțeles numai într-o cunoaştere aşa-numit inspirată. Vă veţi apropia de această cunoaştere inspirată, de această viețuire a elementului aer, dacă încercați să vă clarificați următoarele aspecte. Am spus deja cu diferite ocazii că în prezent omul este privit în mod foarte exterior. Este suficient să vă amintiți modul în care se construiesc în prezent imagini anatomice, fiziologice ale omului. Ele se realizează astfel încât se desenează unele contururi precise ale organelor interne, ale inimii, plămânului, ficatului. Desigur, aceste contururi precise ale inimii, plămânului, ficatului etc. au o anumită justificare. Numai că prin ele prezentăm omul ca şi cum ar fi pe deplin un corp solid, ceea ce el nu este. Omul este constituit în cea mai mică parte din substanțe minerale solide. Dacă ar fi să luăm un maximum, putem accepta cel mult opt procente ca fiind solide în om; nouăzeci şi două la sută omul este o coloană lichidă, el nu este solid. Solidul este doar depus în om. Despre acest lucru se trezeşte foarte puţin conştiența elevilor actuali care studiază fiziologia, anatomia etc. Omul fluid nu putem însă să-l cunoaştem dacă-l desenăm cu contururile precise ale organelor sale, deoarece el se află în curgere continuă; organismul său este ceva continuu mobil în sine. Şi în acest organism lichid sălăşluieşte organismul de aer. Aerul pătrunde înăuntru, se combină cu substanțele din interior, le freacă, dacă mă pot exprima astfel.

Prin faptul că omul conţine în sine elementul aer el alcătuieşte o unitate deplină cu lumea exterioară. Aerul pe care-l am acum în mine, cu puţin timp mai înainte se afla afară. Aerul pe care-l am acum în mine va fi puțin mai târziu din nou în afara mea. Nici nu poate fi vorba că atunci când observăm omul din perspectiva acestui al treilea element, aerul, el ar fi închis în propria lui piele; şi cu atât mai puţin dacă l-am aborda din perspectiva elementului căldură sau foc. Nu se poate spune că omul ar fi o ființă închisă.

Să ne imaginăm că am opune celui pe care-l observăm ca fiind om deplin, ca fiind omul care nu este organizat numai la nivelul solidului, ci şi la nivelul lichidului, al aerului şi al elementului căldură, căldura configurată, căldura mobilă în ea însăşi, omul aşa cum este el când, dormind, se află cu sufletul şi cu spiritul său în afara corpului fizic şi a celui eteric. Ceea ce însuflețeşte şi spiritualizează omul de la adormire până la trezire nu se află în acest inteval de timp ci într-o altă lume, care şi ea este străbătută de legitate. Și trebuie să ne întrebăm: Ce legitate străbate lumea în care se află omul între adormire şi trezire? – Ieri am enunţat patru feluri de legităţi: în primul rând legitatea din cadrul lumii pământene, în al doilea rând legitatea din cadrul lumii cosmice, în al treilea rând legitatea din cadrul lumii sufletului şi în al patrulea rând legitatea din cadrul lumii spiritului. Ne întrebăm: Unde se află omul cu sufletul său şi cu spiritul său sau cu partea sa sufletească şi cu eul său între adormire şi trezire? – O reflectare şi comparație cu cele discutate până acum vă vor confirma faptul că în timpul dintre adormire şi trezire corpul astral şi eul se află în domeniul sufletului lumii şi al spiritului lumii.

1. Legitatea din cadrul lumii pământene
2. Legitatea din cadrul lumii cosmice


3. Legitatea din cadrul sufletului lumii
4. Legitatea din cadrul lumii spiritului
Corp astral, eu
Tabla 3
Tabla 3

Trebuie să luăm foarte în serios ceea ce am spus alaltăieri, şi anume că odată cu primele două lumi, cea terestră şi cea cosmică, am epuizat întregul domeniu al spațialității. De câte ori păşim în afara acestor domenii ne aflăm în afara spațialității. Acesta este un aspect care trebuie să ne apară în faţa sufletului din ce în ce mai clar: fiecare adormire conduce pe om nu numai în afara corpului său fizic, ci şi în afara spaţiului obişnuit. Îl conduce într-o lume care nu trebuie confundată cu lumea care poată fi percepută prin simțuri. Dar din această lume a ieşit orice legitate care se află la baza omului ritmic, a omului care-şi organizează elememntul fluid şi pe cel aerian prin ritm. Ritmul apare în spaţiu, dar sursa ritmului, legitatea care generează ritmul, izvorăşte în fiecare punct al spaţiului din profunzimi extraspațiale. Aceasta este dirijată pretutindeni de o lume reală care se află dincolo de spațiul sensibil. Și dacă ne aflăm în faţa acelei minunate interacţiuni care se desfăşoară în ritmul intrauman prin respiraţie şi prin puls, conştientizăm în acest ritm ceva dirijat din domenii spirituale şi introdus din fundamente extraspaţiale în lumea în care se află şi omul fizic. Noi nu putem înțelege elementul aer dacă nu ajungem la o înțelegere concretă a exteriorizării ritmice a omului în cadrul acestui domeniu aerian.

Dacă cu imaginaţiunea poţi înţelege ce v-am descris alaltăieri, ţeserea şi esenţa lumii vegetale precum şi ţeserea şi esenţa, care decurg paralel, ale corpului eteric uman, te afli în lumea în care exişti şi altfel; trebuie doar să te gândeşti îndepărtat de pământ, întrucâtva revărsat afară, în întregul Cosmos. Dar dacă treci la elementul aer trebuie să te plasezi în afara spaţiului, trebuie să ai posibilitatea de a te şti într-o lume care nu mai este spaţială, ci doar temporală, în care nu are importanţă decât temporalul. În vremuri în care astfel de lucruri erau percepute în mod viu se vedea ce aparţine unor astfel de lumi, astfel încât se înțelegea cu adevărat intervenţia spiritualului în activitatea umană prin intemediul ritmului. Am atras atenţia asupra modului în care grecul vremurilor primordiale extrăgea din acesta hexametrul: trei pulsaţii cu cezura, ceea ce dă o respiraţie; alte trei pulsaţii cu cezura sau cu finalul versului dau hexametrul întreg: în două respiraţii cele opt pulsaţii corespunzătoare. Consonanţa pulsaţiilor cu respiraţia era modelată artistic în recitarea hexametrului grecesc. Felul în care lumea spirituală suprasensibilă stăbate omul, am spune, ca nişte pârâiaşe fine, aşa cum curge în circulaţia sangvină, se infiltrează şi se sintetizează în ritmul sangvin, patru pulsaţii, patru ritmuri pulsatorii la un ritm respirator, era redat în acea modelare a vorbirii care este hexametrul. Toate strădaniile originare de a construi versuri decurg din această organizare ritmică a omului.

desen
 Tablele 3+4
Tabla 3+Tabla 4
[mărește imaginea]

Pentru om, acea lume din care decurge preocuparea de a se implica ritmic este reală când omul devine conştient în timp ce doarme. Activitatea în care omul trăieşte dormind, dar fiind conştient, intervine în ritmul său. Ceea ce se află la baza acestui fapt rămâne inconştient pentru conştienţa obişnuită de toate zilele şi cu atât mai mult pentru conştienţa ştiinţifică curentă. Dar dacă acest lucru devine conştient, în faţa omului nu se arată numai ceea ce am descris ieri, lumea vegetală unduindă, ţesătoare, vălurindă, ci îşi face apariţia ceea ce nu reprezintă imagini ale lumii animale obişnuite, deoarece acestea ar fi spaţiale, ci o conştienţă clară – care însă nu poate apărea în interiorul corpului ci numai în afara acestuia –, ce are drept conţinut imaginile concrete din care se formează apoi în spaţiu formele animale.

Primul lucru care este vieţuit când străbaţi în mod conştient starea parcursă în mod inconştient între adormire şi trezire, care este sursa ritmurilor noastre, este că lumea animală devine inteligibilă în formele sale. Lumea animală nu poate fi explicată în formele sale pe baze exterioare fizice, prin forţe. Când zoologii sau morfologii cred că pot explica un aspect oarecare din spaţiul fizic, cu privire la forma leu, tigru, fluture, gândac, ei se înşeală profund. Ceea ce poate explica formele animale nu se află în ceva care poate fi găsit în spaţiul fizic ci, pe calea pe care am descris-o, când se pătrunde în cea de a treia legitate, în legitatea sufletului lumii.

Acum, aş vrea să readuc în atenţie pe grecul pe care l-am implicat alaltăieri într-o discuţie cu savantul modern care ştie tot; el recunoaşte uneori că nu ştie tot, însă pretinde că totul ar trebui explicat în felul său. Grecul ar spune: În maniera ta nu poate fi explicat nimic, căci foloseşti o anumită logică. Tu enumeri tot felul de noţiuni şi categorii abstracte: a fi, a deveni, a avea etc. Această logică ar trebui să reprezinte o legitate a noţiunilor, a ideilor. Da, dar această logică abstractă – mă gândesc la un grec din perioada presocratică, când au apărut filosofiile lui Tales, Heraclit, Anaxagora, care nu s-au păstrat decât fragmentar – ceea ce voi numiţi logica – ar spune un astfel de grec – a fost concepută de un om care, de fapt, nu mai ştia mare lucru despre tainele lumii. Acest lucru l-a făcut pentru prima oară Aristotel, după ce a aplicat temeinic raţiunea sa ipocrită gândirii lui Platon. Desigur, Aristotel este un mare om, dar un ipocrit care a corupt întru totul adevărata logică, care a transformat logica într-un păienjeniş, care se raportează la realitate ca la ceva lipsit de esenţă, foarte fin ţesut, ca la ceva de o realitate densă. Adevărata logică – ar spune un grec al acelor timpuri, care în felul său a fost un om de ştiinţă – cuprinde acele forme care devin exterior-spaţiale în lumea animalelor şi pe care le aflăm când devenim conştienţi între adormire şi trezire. Aceasta este logica, acesta este conţinutul real al conştienţei logice.

În lumea animală nu există altceva decât este prezent în om, dar în om este spiritualizat, astfel încât el poate gândi, poate gândi în forme logice, care ţâşnesc în lumea exterioară, în spaţiu, şi devin forme animale. Lucrurile stau astfel: când agităm, în starea noastră obişnuită de conştienţă dintre trezire şi adormire, formele noastre noţionale care leagă o formă noţională de alta, realizăm în condiţii ideale acelaşi lucru pe care-l face lumea exterioară când modelează diferitele forme ale lumii animale. Aşa cum îţi contempli corpul eteric când îţi îndrepți privirea spre plante şi-ţi imaginezi această lume vegetală afundată în elementul apă, tot astfel îţi înțelegi propria-ţi viaţă sufletească – ea poate fi numită lumea astrală – când te pătrunzi cu această ţesere vie care devine conştientă pentru conştienţa dintre adormire şi trezire şi înțelegi modelarea exterioară a lumii animale. Atunci trebuie să-ţi imaginezi propria-ţi modelare a lumii ideale ca fiind inserată în ritmul elementului aer.

Vă puteţi face o reprezentare concretă despre toate acestea din unele date pe care vi le-am furnizat despre om. Percepeţi procesul în mod foarte concret. Când inspiraţi, aerul trece pe căile ce vă sunt cunoscute în plămâni. Aerul respirat loveşte în spaţiul în care se află măduva spinării dar şi lichidul cefalorahidian; prin spaţiul arahnoidian, apa care înconjoară măduva spinării este transmisă în mod ritmic spre creier. Apa din jurul creierului intră în acţiune. Această activitate în care intră apa din jurul creierului este activitatea gândului. În realitate, gândul se agită după respiraţia care se transmite apei din jurul creierului, în care acesta pluteşte, şi ea transmite lovitura ei ritmică creierului însuşi. În creier trăiesc impresiile simţurilor, impresiile ochilor, ale urechilor, prin activitatea neurosenzorială. Cu ceea ce este vieţuit de simţuri în creier este corelat ritmul respirator, şi în această mişcare coincidentă se dezvoltă interacţiunea dintre activitatea senzorială şi activitatea gândirii, acea activitate a gândirii formale care, exterior, vieţuieşte în formele animale şi determină ritmul respirator, ritm care se transmite apei din jurul creierului nostru în spaţiul arahnoidian şi apoi împresoară ceea ce vieţuieşte în creier prin simţuri. În toate acestea vieţuieşte ceea ce ajunge în mod ideal la activitatea care rezultă din ritm.

Este esenţial ca dumneavoastră să pătrundeţi treptat în modul în care intervine spiritualul în lumea fizic-sensibilă. Marea carenţă culturală a timpului nostru este faptul că avem o ştiinţă care ajunge la spirit în forme abstracte, în forme pur intelectualiste. Or, spiritualul trebuie să fie înțeles în elementul său creator, altfel lumea materială rămâne în afara sa, ca ceva dur, de neînvins. Noi trebuie să privim înăuntrul lucrurilor, să înțelegem modul în care acest element al legităților a treia şi a patra intervine concret în ceea realizăm.

Ţine de lucrurile cele mai minunate ce conştientizăm când cunoaştem motivul interior a ceea ce poate fi împlinit cu fiecare respiraţie, ceea ce nu se împlineşte ci se poate împlini în timp ce fiecare inspiraţie acţionează în apa din jurul creierului. Și acum vine reculul: apa din jurul creierului este din nou împinsă în jos prin spaţiul arahnoidian, şi se ajunge la expiraţie. Aceasta este o dăruire către lume, este o însoțire cu lumea. Dar în această alternanţă devenirea eului–însoțirea cu lumea se află în esenţă ceea ce se exprimă prin ritmul respiraţiei.

Aşa trebuie să se vorbească despre realitatea care este înţeleasă prin elementul aer, în timp ce despre pământ trebuie să spunem că el cuprinde tot ce este conţinut în cele şaptezeci şi ceva de elemente chimice ale noastre. Ceea ce devine cadavru este subordonat legităţii celor şaptezeci şi două de elemente. Însă ceea ce aduce acest cadavru la mobilitate, astfel încât el creşte, poate digera, se revarsă din Cosmos, iar ce pătrunde acest organism astfel încât el nu numai creşte, nu numai poate digera, ci se află încontinuu în activitate ritmică, în ritmurile pulsului şi al respiraţiei, provine dintr-o lume extraspaţială. Noi studiem această lume extraspaţială în elementul aer, căci aici se revelează ea. Ceea ce revelează ea pentru chimistul actual, pentru fizicianul actual provine din elementul pământ diferenţiat.

Trecerea spre elementul căldură sau foc este posibil doar în momentul în care omul a obţinut facultatea nu numai de a ieşi în mod conştient din corpul său, ci şi de a se afunda cu această conştienţă în celelalte fiinţe. Poţi să ai mult timp facultatea de a ieşi din corpul propriu, dar nu te poţi afunda cu adevărat în această lume exterioară, nu i te poţi dărui. Doar dacă cufundării în lumea în care trăieşti între adormire şi trezire i se adaugă elemente ale unei iubiri cu adevărat suprasensibile, înveţi să cunoşti elementul căldură sau foc. Şi abia atunci înveţi să cunoşti adevărata fiinţă a omului. Căci ceea ce este privit exterior prin simţuri este doar o imagine aparentă a omului, este omul văzut din perspectiva aparenţei.

Dacă urcăm la elementul apă, se destramă în primul rând entitatea eterică a omului. Ea devine, aş spune, o imagine miniaturală a iernii, verii, toamnei etc. Dacă ajungem la elementul aer, percepem o mişcare de sine ritmică. Omul deplin, omul, aşa cum apare el ca om veşnic, învățăm să-l cunoaştem numai în cadrul elementului căldură. Aici totul se reuneşte, se reunesc acele mişcări şi ţeseri ale elementului apă şi ritmurile şi ritmizările elementului aer. Ele se echilibrează, se armonizează şi se dizarmonizează în elementul căldură, în elementul foc, aici poţi cunoaşte adevărata fiinţă a omului. Aici ne aflăm cu adevărat la cel de al patrulea nivel, în legitatea spiritului lumii.

Aşadar, când vorbim despre ştiinţa veche nu ar trebui să ne minunăm cât de departe am ajuns în prezent cu ştiinţa noastră, ci să ne reprezentăm că în trecut exista o cu totul altă conştienţă a înrădăcinării omului în profunzimi suprasensibile şi se ştiau unele lucruri despre poziţia elementului pământ faţă de suprasensibil.

În mod sigur, elementul pământ este în totalitate în afara suprasensibilului. De el se apropie elementul apă; de fapt, elementul apă este mult mai înrudit cu lumea sferelor răspândite în spaţiul cosmic decât cu ceea ce este pământul. Dar ieşim cu totul din spaţiu când căutăm sursa a ceea ce constituie în noi ritmul aerului; căci cu organismul de aer noi suntem ritmizatori, deritmizatori etc. Când pătrundem în elementul foc, în elementul căldură, ajungem, în sfârşit, la extraspaţialul universal, la ceea ce depăşeşte timpul. Abia acum învăţăm să cunoaştem omul în întregime închis în sine. Acest lucru îl mai găsim, deşi alterat, în literatura dinaintea secolului al XV-lea.

Acum câţiva ani a apărut lucrarea unui învăţat suedez despre alchimie. Acesta vorbeşte despre un proces descris de un alchimist şi spune: Să verifici în prezent acest proces este un pur nonsens; nu poţi să-ţi reprezinţi nimic în legătură cu acesta. – Putem înţelege că un chimist actual, fie chiar şi suedez [Nota 7], care este mai lipsit de prejudecăţi decât cel din Europa Centrală, reproduce expresiile în care este înveştmântat ceea ce există în literatura unui timp mai vechi, şi spune că nu iese nimic din aceasta! Eu am căutat procesul pe care nu-l poate înţelege bunul învăţat suedez în literatura pe care am consultat-o şi am găsit descris acolo un fragment al procesului embrionar, al dezvoltării embrionare a omului! Acest lucru mi-a apărut foarte clar. Dar trebuia să poţi înţelege acest lucru! Învăţatul actual citeşte aşa ceva şi aplică formulele chimice pe care le-a învăţat el. El îşi montează retortele şi imită procesul; nonsens! – Ceea ce redă el este un fragment din dezvoltarea embrionară care se împlineşte în corpul matern. Aceasta este prăpastia deschisă între ceea ce spune învățatul actual şi ceea ce se înţelegea odinioară.

Lucrurile descrise aici sunt prezentate sub influenţa unor reprezentări pe care le căutăm în prezent prin ştiinţa mai nouă a spiritului. Dacă nu sunt redescoperite, astfel de scrieri nu pot fi citite. Odinioară ele se prezentau altfel decât le descoperim în prezent. Ele existau într-un mod instinctiv, atavic, dar erau prezente şi omenirea s-a înălţat la înţelegerea singurului element al pământului. Trebuie să regăsim accesul la elementele care ne explică nu numai cadavrul omului, ci care ne redescoperă întregul om, omul viu. Pentru aceasta este necesar să se învețe să se acorde în cadrul civilizaţiei noastre toată atenţia conţinutului preexistenţei.

Când preexistenţa a fost eliminată din evoluţia culturii apusene a fost eliminată, de fapt, din această dezvoltare culturală cercetarea altruistă. Când, în prezent, predicatorii propovăduiesc nemurirea – vă rog să revedeţi toate predicile, eu am atras deja atenţia de mai multe ori asupra acestui fapt – ei apelează la egoismul uman. Se ştie că omul se teme de sfârşitul vieţii. Desigur, ea nu se sfârşeşte. Dar nu se face apel la forţele de cunoaştere ale omului când se vorbeşte despre aceasta, ci se apelează la teama sa de moarte, la dorinţa sa de a vrea să mai trăiască după ce dispare trupul; cu alte cuvinte se face apel la egoismul său. De fapt, oamenilor din ziua de azi le este indiferent, în egoismul lor, dacă înainte de a fi concepuţi sau născuţi au trăit. Ei trăiesc acum, aceasta este o certitudine. Din această cauză nu-i preocupă prea mult preexistenţa, ci postexistenţă; deoarece chiar dacă trăiesc în prezent ei nu ştiu dacă vor mai trăi după moarte.

Aceasta este starea sufletească din care decurg sentimentele care înflăcărează oamenii pentru nemurire. Din această cauză în diferite limbi există un cuvânt pentru nemurire, ca indiciu pentru eternitatea de la sfârşitul vieţii, dar în limbile culturale curente nu există un cuvânt pentru starea de nenăscut, pe care trebuie, desigur, să-l dobândim, în mod treptat. Aceasta este sarcina cunoaşterii, se adresează mai mult neegoităţii, cunoaşterii umane lipsite de egoism. La aceasta trebuie să se facă apel. Iar cunoaşterea trebuie să fie străbătută de moralitate, de etică. Înainte ca masa de laborator să redevină un fel de altar, înainte ca analiza şi sinteza să devină o artă a spiritului şi înainte de a conştientiza că se intervine în evoluţia lumii, înainte de aceasta evoluţia noastră culturală nu poate avea un mers ascensional. Ajungem în mod obligatoriu într-un declin înfricoşător dacă nu se recunoaşte în cercuri mai largi că trebuie să ajungem la o cunoaştere neegoistă, la o cunoaştere străbătută de moralitate, că trebuie să depăşim acele analize şi sinteze care nu iau în calcul lumile superioare, aşa cum sunt ele în prezent. Trebuie să se înţeleagă ritmul care intervine în viaţa noastră ca şi ceea ce intervine în căldură. Căci în căldură intevine factorul moral; în timp ce există diferenţe calorice, există şi moralitatea care străbate lumea în care se dezvoltă omul. Toate aceste aspecte trebuie să fie treptat conştientizate de omenire. Şi, aş spune, nu este vorba de un capriciu idealist care ne incită să interpretăm semnele timpului, ci semnele timpului ne spun că trebuie încercată această aprofundare orientată spre suprasensibil.