Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DEVENIREA UMANĂ, SUFLETUL LUMII ŞI SPIRITUL LUMII

Partea I

GA 205

CONFERINŢA a V-a

În legătură cu cele expuse acum o săptămână, aş vrea să intercalez un episod care ne poate conduce la continuarea abordărilor noastre. În timp ce viețuim lumea, noi observăm unele lucruri referitoare la lume sau la noi înşine, lucruri pe care le considerăm a fi anormale, poate chiar patologice, şi aceasta în mod justificat dintr-un anumit punct de vedere; dar nu înseamnă că am înţeles lumea. Noi ne închidem adeseori calea spre înțelegerea lumii când ne cramponăm de aprecieri ale existenței cum sunt: sănătos, bolnav, corect, incorect, adevărat, greşit, bun, rău etc. Dintr-un anumit punct de vedere, ceea ce se comportă patologic, anormal, îşi are justificarea deplină în contextul general al lumii. Mă voi referi imediat la un caz concret şi veți vedea ce vreau să spun.

Pe drept cuvânt, apariția unor halucinalii sau viziuni este considerată ceva bolnăvicios. Formațiuni care apar în faţa conştienţei umane şi pentru care la un examen critic mai precis omul nu poate găsi o realitate corespunzătoare, astfel de halucinalii, de viziuni, sunt ceva bolnăvicios, dacă le privim din punct de vedere al vieții umane, aşa cum ni se prezintă aceasta între naştere sau concepţie şi moarte. Dar faptul că desemnăm ca fiind anormale astfel de fenomene, care cu certitudine nu aparțin desfăşurării normale a vieții între naştere şi moarte, nu înseamnă că am înţeles esența halucinaliilor.

Să facem abstracție de orice fel de evaluare a halucinaliilor. Să le luăm aşa cum apar ele celui care le trăieşte. Halucinaţia este legată mai puternic de subiectivitate, de viaţa proprie, decât percepţia exterioară obişnuită care este mijlocită prin simţuri. Halucinaţia este vieţuită interior mai intens decât percepţia senzorială. În afară de aceasta, percepţia senzorială suportă să fie străbătută de gânduri critice, spre deosebire de halucinaţie, pe care cel ce halucinează evită s-o penetreze cu gânduri critice clare. El trăieşte într-o imagistică plutitoare.

Ce trăiri există în acest caz în om? Acest lucru nu poate fi cunoscut dacă nu ştii ce se întâmplă în conştiența umană obişnuită între naştere şi moarte, în care conţinutul halucinaţiei intră ca ceva nejustificat. Halucinaţia trebuie să fie percepută dintr-un cu totul alt punct de vedere; doar aşa te poți apropia de esența ei. Şi acest lucru se întâmplă când, în cursul evoluţiei spre o vedere superioară, omul ajunge să-şi cunoască propria viaţă şi țesere dintre moarte şi o nouă naştere, viaţa şi ţeserea propriei entități, când viaţa sa se apropie de naştere, de concepţie, la un interval de câteva decenii. Aşadar, când obții capacitatea de a intra în vieţuirea a ceea ce în mod cu totul normal trăieşte omul când se apropie de concepţie sau de naştere pătrunzi cu viețuirea în forma adevărată a ceea ce apare în mod cu totul anormal, ca halucinație, în viaţa dintre naştere şi moarte.

Aşa cum, în lumea pe care o simțim în orice abur al aerului etc., în lumea pe care ne-o reprezentăm ca fiind vieţuită de noi între naştere şi moarte, suntem înconjurați de universul culorilor, tot astfel propria noastră fiinţă spiritual-sufletească dintre moarte şi o nouă naştere trăieşte într-un element întru totul identic cu ceea ce apare în noi ca halucinaţie. Noi ne naştem, potrivit corporalităţii noastre, din elementul halucinaţie. Ceea ce apare în halucinaţie pluteşte prin lumea care se află la baza lumii noastre, şi noi ieşim la suprafață, prin naştere, din acest element care ne poate apărea în faţa sufletului ca fiind anormal în lumea halucinatorie.

Dar ce este, de fapt, halucinaţia în conştienţa obişnuită? După ce omul a parcurs viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, când a pătruns prin concepţie şi naştere în existenţa fizic-sensibilă, anumite entităţi spirituale aparţinând ierarhiilor superioare a căror cunoştinţă am făcut-o au avut o intuiţie şi rezultatul acestei intuiţii este corpul fizic. Astfel, putem spune: Anumite entităţi au intuiţii; rezultatul acestor intuiţii este corpul fizic uman, care se poate constitui datorită faptului că în timp ce acesta se iveşte din elementul halucinaţiilor îl pătrunde sufletul. Ce se întâmplă când în faţa conştienţei obşnuite apar în mod anormal halucinaţii? Acest lucru nu vi-l pot face perceptibil decât ca imagine, căci halucinaţiile sunt doar imagini; aşadar, este de la sine înțeles că nu se poate face mare lucru cu noţiuni abstracte, că lucrurile trebuie intuite prin imagini.

desen
Tabla 5
[mărește imaginea]
Tabla 5

Acum, imaginaţi-vă că, aşa cum am arătat de curând, corpul fizic uman nu are contururi rigide; el este apă, este şi aer etc. Corpul fizic uman are o anumită consistenţă, o anumită densitate naturală. Dacă această densitate devine nenaturală – imaginaţi-vă că ar putea interveni o contracţie în elasticitatea sa –, elementul halucinatoriu primordial din care a luat naştere ar fi vlăguit, aşa cum se stoarce apa dintr-un burete. Producerea esenţei halucinatorii decurge din stoarcerea din corpul fizic a propriului element, din care el a luat naştere, din care s-a format. Iar îmbolnăvirea vieţii halucinatorii a conştienţei indică întotdeauna lipsa de sănătate a corpului fizic, care se extrage în mod spiritual din sine.

Prin acest fapt, ne este indicat că gândirea noastră într-un anumit sens este întru totul ceea ce spune materialismul. Corpul nostru fizic este în adevăr o copie a ceea ce este prezent, în mod preexistent, în lumi spirituale, înainte de naştere sau înainte de concepţie. El este o copie. Iar gândirea care apare în conştienţa obişnuită, acea gândire de care prezentul este în general mândru, materialiştii o explică, nu în mod nejust, ca fiind ceva întru totul legat de corpul fizic. Lucrurile stau pur și simplu așa: Această gândire de care se servește omul actual, anume de la apariţia gândirii ştiinţelor naturii, din secolul al XV-lea, această gândire piere odată cu trupul fizic, se isprăvește odată cu corpul fizic. Ceea ce se găsește adeseori în filosofia catolică actuală, dar numai în cea actuală, nu şi în filosofia catolică din secolele anterioare, că activitatea abstractă, intelectuală a sufletului supravieţuieşte morţii, este eronat, nu este corect. Această gândire, care reprezintă viaţa sufletească a prezentului, este întru totul legată de corpul fizic. Ceea ce supravieţuieşte corpului fizic apare abia pe treapta superioară următoare a cunoaşterii, în imaginare, în reprezentarea imagistică și așa mai departe.

Veţi spune: Aceasta înseamnă că cel care nu are reprezentări imagistice nu supravieţuieşte? – În niciun caz, problema nu poate fi pusă astfel. Puteţi spune: Eu nu am reprezentări imagistice în conştienţa mea de toate zilele, nu le introduc în viaţa mea de toate zilele. – Dar reprezentări imagistice, imaginaţiuni, se formează încontinuu în noi, numai că ele sunt folosite în procesul organic al vieţii; ele devin forţele din care omul îşi reconstruieşte continuu organismul. Filosofia noastră materialistă şi ştiinţa noastră materialistă a naturii spun că, atunci când doarme, omul îşi reconstruieşte organele uzate; din ce realizează aceasta ştiinţa nu-şi pune problema. Lucrurile nu stau însă astfel, deoarece în viaţa de veghe noi ne formăm încontinuu imaginaţiuni, chiar şi atunci când dezvoltăm numai conştienţa intelectuală de toate zilele, imaginaţiuni pe care le digerăm în mod sufletesc, şi prin aceasta ne construim corpul nostru. Din cauză că aceste imaginaţiuni ne construiesc corpul, ele nu sunt conştientizate de conştienţa obişnuită. Dezvoltarea înspre vederea superioară se bazează pe faptul că noi ne retragem parţial, pentru exterior, această activitate asupra corpului fizic, şi că ridicăm în conştienţă ceea ce fierbe și clocoteşte în corpul fizic. De aceea ţine de vederea superioară a ştiinţei spiritului, întrucât ea nu poate dura mult timp, căci ar fi subminată sănătatea organismului. Aşadar, imaginarea este prezentă întru totul în viaţa sufletească obişnuită, numai că aceasta este introdusă în corp prin digerare între naştere şi moarte. Astfel încât putem spune: În timpul vieţii conştiente are loc o activitate subconştientă care, atunci când ajunge la conştienţă, devine halucinaţie. – Halucinarea este, în existenţă, o activitate elementară normală. Numai că ea nu trebuie să apară în conştienţa noastră la timpul nepotrivit. Halucinaţiile, aşa cum apar ele în mod obişnuit, trebuie să constituie subconştientul existenţei noastre. Când corpul îşi extrage din corpul fizic substanţa sa originară se ajunge la încorporarea acestei substanţe originare în conştienţa obşnuită, şi atunci apar halucinaţiile. A halucina nu înseamnă nimic altceva decât trimiterea de către corp în conştienţă a ceea ce el ar trebui să folosească la digestie, la creştere sau la altă activitate.

La rândul său, acest lucru se leagă de ceea ce am discutat adeseori cu privire la iluziile pe care şi le fac oamenii în legătură cu anumiți mistici. Eu am spus: Urmăriţi halucinaţiile care au un splendid caracter poetic, ca cele descrise de personalităţi cum au fost Mechthild von Magdeburg sau Sfânta Tereza. Da, lucrurile sunt frumoase, dar ce reprezintă ele în realitate? – Cel care întrevede aceste lucruri găseşte că ele sunt halucinaţii extrase din organele corpului. Ele sunt substanţa originară. Iar cel care vrea să prezinte realitatea trebuie să descrie, cum fac Mechthild von Magdeburg sau Sfânta Tereza, procese care sunt înrudite cu digestia, atunci când țâşnesc din conştienţă cele mai frumaose poezii mistice.

Nu ar trebui să se spună că prin aceasta se suprimă aroma anumitor fenomene ale misticii istorice. Voluptatea pe care o resimt unii oameni când se gândesc la mistică sau când vor să vieţuiască ei înşişi mistica nu este altceva decât voluptate interioară, care poate apărea ca ceva poetic, frumos pentru conştienţă. Ceea ce se distruge aici este numai o prejudecată, o iluzie. Cel care vrea să pătrundă cu adevărat în interiorul uman constată că nu găseşte aici numai minunatele descrieri ale unor astfel de mistici, ci şi modelarea organelor sale, ficat, plămân etc., din Cosmos, din halucinarea Cosmosului. Și nu se îndepărtează aroma misticii, ci se deschide drumul spre o cunoaştere superioară atunci când putem spune cum rezultă forma ficatului din Cosmosul care halucinează, cum ea se compune din ceea ce se densifică ca spirit transformat, ca halucinaţie transformată. În acest mod se pătrunde în corporalitate şi se vede legătura dintre această corporalitate şi Cosmos.

Da, acum însă va veni un om foarte deştept – întotdeauna trebuie să iei în considerare oamenii foarte deştepţi, care îşi fac cunoscute obiecţiile când încerci să discuţi despre adevăr – şi va declara: Ne spui că configuraţia umană apare din Cosmos! Dar noi ştim că omul se naşte din corpul mamei. Ştim cum arată ca embrion etc. Aici este vorba de o reprezentare eronată, pe care vrem s-o luăm în vedere încă o dată, cu toate că ceva asemănător am mai adus în faţa sufletelor noastre.

Dacă cuprindem cu privirea formele din natura exterioară – să ne oprim deocamdată la lumea minerală –, găsim aici cele mai variate forme. Noi le abordăm ca fiind cristale. Dar în natură găsim şi alte forme. Când se combină carbonul, hidrogenul, oxigenul, azotul şi sulful rezultă o anumită configuraţie interioară. Când se combină carbonul cu oxigenul ia naştere dioxidul de carbon, un gaz cu o anumită greutate; când se combină carbonul cu azotul se formează gazul cianic etc. Iau naştere substanţe a căror formare chimistul o poate urmări, care nu au o cristalizare exterioară, ci o configuraţie interioară. În ultimul timp, această configuraţie interioară chiar a fost sugerată prin cunoscutele formule structurale ale chimiei.

Întotdeauna s-a acceptat presupunerea că moleculele se complică din ce în ce mai mult cu cât urcăm de la anorganic la organic. Și se spune: Molecula organică, molecula celulară, este alcătuită din carbon, oxigen, azot, hidrogen şi sulf. Aceste substanţe sunt legate într-un mod oarecare. Se consideră a fi un ideal al ştiinţei naturii aflarea felului în care sunt legaţi atomii în moleculele organice complicate. Se apreciază chiar că va mai dura mult timp până când se va afla cum sunt dispuşi atomii în molecula organică, în molecula vie. – Dar secretul constă în faptul că, pe măsură ce un context material devine mai organic, cu atât mai puţin se leagă chimic unul de celălalt, cu atât mai haotic sunt îmbinate substanţele între ele; moleculele proteice obişnuite, să spunem, din substanţa nervoasă, din sânge, sunt, în fond, forme interior amorfe, nu sunt molecule complicate, ci materie anorganică şi organică sfâşiată interior care s-a desprins de forţele de cristalizare, în general de forţele care ţin laolaltă moleculele, care articulează atomii între ei. Aceasta se întâmplă în moleculele organice obişnuite, situaţia fiind cea mai evidentă în cazul moleculelor embrionare, în proteina germenului.

Dacă prezint schematic organismul şi germenele, aşadar, precizez originea embrionului, germenul prezintă haotizarea cea mai mare în ce priveşte combinarea substanţelor. Acest germene s-a emancipat de toate forţele de cristalizare, de toate forţele chimice ale mineralului etc. Într-un mod absolut, a apărut într-un anumit loc haosul. Prin faptul că apare această proteină haotică ne este dată posibilitatea ca forţele întregului Cosmos să acţioneze asupra ei, ca această proteină să devină amprenta unor forţe ale întregului Univers. Aceste forţe care ulterior devin dătătoare de formă pentru corpul eteric şi pentru corpul astral sunt prezente în celula-ou feminină fără să fi intervenit încă fecundarea. Prin fecundare, acestui proces dătător de formă i se mai încorporează corpul fizic şi eul, ceea ce este înveliş al eului, aşadar formă a eului.


desen
Tabla 5

Avem deci imaginea înainte de fecundare şi imaginea pur cosmică, imaginea ieşită din Cosmos, pentru că proteina s-a emancipat de toate forţele terestre şi prin aceasta intră sub determinarea a tot ce este extraterestru. În celula-ou feminină, substanţa terestră este destinată forţelor cosmice. Forţele cosmice îşi creează copia în celula-ou feminină. Acest lucru merge atât de departe încât în anumite modelări ale oului, de exemplu, la anumite clase animale, păsări, chiar în forma oului, poate fi văzut ceva foarte important. Desigur, acest lucru nu poate fi perceput la animalele superioare şi nici la om, dar în forma oului de găină puteţi găsi copia Cosmosului. Căci oul nu este decât adevărata copie a Cosmosului. Forţele cosmice acţionează în proteina determinată care s-a emancipat de forţele terestre. Oul este în întregime o copie a Cosmosului, iar filosofii nu ar trebui să speculeze cu privire la cele trei dimensiuni ale spaţiului, deoarece dacă ştii unde trebuie să te uiţi poţi afla tainele lumii sub o formă intuitivă. Oul de găină este o dovadă intuitivă pentru faptul că una din axele lumii este mai lungă decât celelalte două, iar limita oului, coaja oului, este o adevărată imagine a spaţiului. Va fi desigur necesar – aceasta este o observaţie pentru matematicieni – ca matematicienii noştri să se ocupe de relaţiile dintre geometria lui Lobacevschi sau dintre definiţia spaţiului dată de Riemann şi oul găinii, forma oului găinii. Din acestea avem foarte mult de învățat. Problemele trebuie să fie atacate concret.

desen
Tabla 5

După cum vedeţi, în timp ce aducem în faţa sufletului nostru proteina determinabilă, putem exprima modul în care acţionează Cosmosul din afară. Cu prezentul nivel al ştiinţei şi al moralei populaţiei Pământului nu se poate înainta prea mult în cunoaştere.

Am văzut cum extrage corpul din sine lumea halucinatorie din care a luat naştere. În afară de corp noi purtăm cu fiinţa noastră şi sufletescul nostru. O să-l observăm mai bine dacă pentru început lăsăm de o parte sufletescul şi privim spre spiritual. Dacă ne privim din afară şi spunem că între moarte şi o nouă naştere avem o existenţă spirituală, aceasta corespunde unei contemplări interioare, dar noi nu vorbim între moarte şi o nouă naştere despre spiritualul nostru, dacă mi se îngăduie o astfel de exprimare, altfel decât vorbim în viaţa fizică despre corpul nostru. Obişnuim să vorbim despre spiritual ca despre fundamentul propriu-zis al tuturor lucrurilor. Acesta este însă un mod iluzoriu de a ne exprima. Ar trebui să se vorbească despre spiritual ca fiind ceea ce ne este propriu între moarte şi naştere. Aşa cum corpul ne este definitoriu între naştere şi moarte, aşa cum suntem întrupați aici, suntem şi spiritualizaţi între moarte şi naştere. Şi acest spiritual nu încetează de a mai exista când ne acceptăm trupul care ia naştere din halucinaţia lumii, ci el acţionează în continuare.

Reprezentaţi-vă timpul concepţiei sau un moment dintre concepţie şi naştere. Nu este vorba de a lua în vedere chiar acel moment precis, dar reprezentaţi-vă un timp oarecare din perioada pe care omul o parcurge când coboară din existenţa spirituală în cea fizică şi veţi spune: Din acest moment existenţa fizică se inseră în spiritual-sufletescul omului. Spiritual-sufletescul parcurge metamorfoza orientată spre fizic. Această forţă care ne-a fost proprie între moarte şi o nouă naştere nu dispare când pătrundem în existenţa fizic-sensibilă, ci continuă, însă într-un mod cu totul particular. Aş reprezenta acest lucru, în mod schematic, ca în desenul de mai jos.

desen
Tabla 5

Avem deci imaginea înainte de fecundare şi imaginea pur cosmică, imaginea ieşită din Cosmos, pentru că proteina s-a emancipat de toate forţele terestre şi prin aceasta intră sub determinarea a tot ce este extraterestru. În celula-ou feminină, substanţa terestră este destinată forţelor cosmice. Forţele cosmice îşi creează copia în celula-ou feminină. Acest lucru merge atât de departe încât în anumite modelări ale oului, de exemplu, la anumite clase animale, păsări, chiar în forma oului, poate fi văzut ceva foarte important. Desigur, acest lucru nu poate fi perceput la animalele superioare şi nici la om, dar în forma oului de găină puteţi găsi copia Cosmosului. Căci oul nu este decât adevărata copie a Cosmosului. Forţele cosmice acţionează în proteina determinată care s-a emancipat de forţele terestre. Oul este în întregime o copie a Cosmosului, iar filosofii nu ar trebui să speculeze cu privire la cele trei dimensiuni ale spaţiului, deoarece dacă ştii unde trebuie să te uiţi poţi afla tainele lumii sub o formă intuitivă. Oul de găină este o dovadă intuitivă pentru faptul că una din axele lumii este mai lungă decât celelalte două, iar limita oului, coaja oului, este o adevărată imagine a spaţiului. Va fi desigur necesar – aceasta este o observaţie pentru matematicieni – ca matematicienii noştri să se ocupe de relaţiile dintre geometria lui Lobacevschi sau dintre definiţia spaţiului dată de Riemann şi oul găinii, forma oului găinii. Din acestea avem foarte mult de învățat. Problemele trebuie să fie atacate concret.

desen

Tabla 6
[mărește imaginea]
Tabla 6

Dacă aveţi în vedere forţa care acţionează în dumneavoatră aici, în lumea spirituală, de la ultima moarte până la naşterea actuală, vedeţi cum forţele corpului fizic, ale celui eteric etc. acţionează în continuare. Aceasta ar fi o nouă moarte (vezi desenul, haşurat). Şi forţa care ne-a fost proprie până la naştere continuă să existe, dar ea şi-a revărsat entitatea proprie în corporalitatea pe care o spiritualizează. Ceea ce există în continuare din această forţă, care merge în aceeaşi direcţie, este o existenţă imagistică. Astfel, între naştere şi moarte avem vie în noi imaginea a ceea ce am avut în intervalul dintre moarte şi o nouă naştere. Şi această imagine este forţa intelectului nostru. Intelectul nostru nu este o realitate dintre naştere şi moarte, ci este imaginea existenţei noastre între moarte şi o nouă naştere.

Această cunoaştere nu rezolvă numai enigme ale cunoaşterii, ci şi enigme ale culturii. Întreaga configuraţie a culturii noastre mai noi, care depinde de intelect, devine intuitivă când ştii că este o cultură imagistică, care nu este creată de nicio realitate, ci de o imagine a realităţii spirituale. Materialismul este o cultură spirituală abstractă; se gândeşte cu gândurile cele mai fine când se contestă gândurile. Gândurile materialiste erau foarte ingenioase, însă ajungeau la rătăcire. Este întru totul imaginea unei lumi care acţionează producând cultură, nu o lume în sine.

Această reprezentare este dificilă; dar daţi-vă silinţa de a o obţine. Consideraţi că este uşor să vă reprezentaţi imagini în spaţiu. Când staţi în faţa unei oglinzi nu atribuiţi imaginii care vă apare o realitate, ci v-o atribuiţi dumneavoastră înşivă. Ceea ce se întâmplă în spaţiu se desfăşoară aici în mod temporal. În ceea ce vieţuiţi ca fiind intelect aveţi imaginea în oglindă care se reflectă de fapt înapoi, spre existenţa dumneavoastră trecută. În corporalitatea dumneavoastră aveţi o placă care reflectă, numai că ea acţionează în timp, trimiţând înapoi imaginea vieţii prenatale. În această imagine intelectualistă sunt proiectate încontinuu percepţiile senzoriale. În ea se amestecă percepţiile senzoriale. Din această cauză nu se conştientizează faptul trimiterii lor spre trecut. Trăim în prezent. Dacă prin exerciţii pe care le-am descris în Cum se dobândesc cunoştințe despre lumile superioare? obţinem eliminarea percepţiilor senzoriale şi trăirea vie în această existenţă în imagini, se ajunge efectiv în viaţa prenatală, preexistentă. Atunci preexistenţa este un fapt. Imaginea preexistentului se află în noi, trebuie numai s-o vedem.

În fond, orice om are această posibilitate, dacă nu îşi elimină percepţia senzorială, adâncindu-se într-un somn profund. Acest lucru se întâmplă cu majoritatea oamenilor. Ei îşi deconectează percepţia senzorială, dar atunci nu mai este prezentă nici gândirea. Când îţi poţi deconecta cu adevărat percepţia senzorială, iar gândirea rămâne încă vie, nu priveşti în lumea spaţială, ci înapoi, în timpul în care ai vieţuit ultima oară între ultima moarte şi această naştere. La început vezi foarte neclar, dar ştii că lumea la care priveşti este existenţa dintre moarte şi ultima naştere. Se urmăreşte obţinerea unei adevărate supervizări a ceea ce depinde de a nu adormi când se suprimă percepţiile senzoriale, ca gândirea să rămână atât de vie cum este când sunt prezente percepţiile senzoriale, cu ajutorul acestora sau prin stăpânirea acestora.

Când însă pătrunzi cu privirea în acest mod prin tine viaţa ta preexistentă şi progresezi prin exerciţiu, îşi fac apariţia configuraţiile concrete şi ia naştere o lume spirituală. Noi trăim în lumea fizică. Nu extragem din trupul nostru halucinaţiile sale, dar ne sustragem din corpul propriu şi ne transpunem în viaţa noastră preexistentă, ne umplem de adevăr spiritual. Ne cufundăm în lumea care pluteşte în halucinaţii şi în timp ce-i percepem realităţile nu percepem halucinaţii, ci imaginaţiuni. Aşadar, în timp ce ne înălțăm la clarvederea spirituală noi percepem imaginaţiuni.

Nu este cinstit ca oamenii de ştiinţă actuali să persiste în afirmaţia că antroposofia oferă numai halucinații. – Dacă aceşti oameni s-ar preocupa de întreaga metodă a cercetării din ştiinţa spiritului, ei ar putea să delimiteze net graniţa dintre halucinaţii şi imaginaţiune.

Eu v-am atras atenţia, pe de o parte, asupra stării de înveşmântare corporală dintre naştere şi moarte, pe de altă parte, asupra stării de înveştmântare spirituală dintre moarte şi o nouă naştere. Sufletescul este mijlocitorul între amândouă. Spiritualul este adus în existenţa fizică prin viaţa sufletească; ceea ce este vieţuit în fizic este condus în afară, în plan spiritual, prin moarte. Sufletescul este mijlocitorul între corp şi spirit.

Când corpul se prezintă în calitate de corp, el are halucinaţii, respectiv aduce halucinaţii în conştienţă. Când spiritul se prezintă în calitate de spirit, el are imaginaţiuni. Când sufletul se prezintă în calitate de suflet, nu iau naştere nici halucinaţii extrase în mod nejustificat din corp, nici nu se înaintează spre realităţi spirituale, ci are în faţa sa domeniul neconturat al fanteziei. Astfel se poate spune: Corpul nu se află în viaţa dintre naştere şi moarte pentru a reprezenta corpul, dar dacă totuşi o face în mod nejustificat, adică anormal, iau naştere halucinaţii. Dacă spiritul reprezintă spiritul, în timp ce se ridică din corp şi ajunge la realităţi, el are imaginaţiuni. Sufletul constituie mijlocitorul dintre halucinaţii şi imaginaţiuni în fanteziile nu prea net conturate.

Când corpul reprezintă corpul:
Când sufletul reprezintă sufletul:
Când spiritul reprezintă spiritul:
halucinaţii
fantezii
imaginaţiuni
 Tabla 6

Noi descriem aici procese reale. În gândirea intelectualistă avem doar imaginea vieții sufleteşti preexistente, aşadar, imaginea unei vieţi sufleteşti întru totul imaginate, care izvorăşte din domeniul halucinatoriu. Viața noastră intelectuală nu este reală. Noi înşine nu suntem reali în timp ce gândim, ci ne înălţăm spre imagine. Altfel nu am putea fi liberi. Libertatea omului se bazează pe faptul că gândirea noastră nu este reală când ajunge la gândire pură. O imagine în oglindă nu poate fi o cauză. Când aveți în față o imagine în oglindă, ceva ce nu este decât imagine, şi vă orientați după ea, atunci aceasta nu o determină. Când gândirea dumneavoastră este o realitate, nu există libertate. Când gândirea dumneavoastră este imagine, viața dintre naştere şi moarte este şcoala libertăţii, întrucât în gândire nu se află nicio cauză. Iar viaţa trebuie să fie liberă de cauză, pentru a fi o viaţă în libertate.

Viața în fantezie, dimpotrivă, nu este deplin liberă; în schimb este reală ca viaţă de reprezentare. Viața liberă care se află în noi nu este, din punct de vedere al gândirii, o viaţă reală, ci prin faptul că avem gândirea pură şi că plecând de la aceasta dezvoltăm voinţa pentru fapta liberă noi cuprindem realitatea în gândirea pură. Dar acolo unde noi înşine împrumutăm imaginii realitate din substanța noastră este posibilă acționarea liberă. Acest fapt am vrut să-l reprezint în anul 1893 în Filosofia libertăţii pe cale pur filosofică, pentru a dispune mai târziu de un substrat. Pe aceasta vrem să fondăm mâine alte considerații.