Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNTREBĂRI OMENEȘTI, RĂSPUNSURI COSMICE

GA 213


CONFERINŢA a II-a

Dornach, 25 iunie 1922

M-am străduit ieri să arăt, printr-un raţionament puţin mai aparte, cum poate fi găsită trecerea de la spaţial-fizic şi de la corporalul uman spre ceva care poate fi conceput spiritual, prin simplul fapt că cele trei dimensiuni spaţiale pot fi reduse la două, apoi la o dimensiune şi chiar la un punct. Astăzi aş vrea într-un fel să opun reflexiilor mele de ieri o reflexie cosmică, ce trebuie să vă arate cum poţi concepe şi în alt fel faptul că lumea, care constituie mediul nostru înconjurător, este în relaţie cu spiritualul şi sufletescul. Conştienţei moderne îi este cu siguranţă imposibil să privească lumea fizică pur materială, care îl înconjoară pe om, ca având o relaţie directă cu sufletesc-spiritualul din om. Dacă vrem ca omul modern să nu spună că nu îşi poate face nicio idee despre afirmaţiile antroposofiei după care elementul sufletesc-spiritual, adică Eul şi corpul astral, părăseşte corpul fizic şi corpul eteric, timp în care se află în afara lor, trebuie evident să găsim argumentări aduse de cunoaştere. Unde sunt acestea? – se întreabă atunci omul care îşi extrage cunoştinţele din conştienţa materialistă contemporană. Omul modern, evident, nu-şi poate imagina că un element sufletesc poate să existe undeva în spaţiu. Cel mult el poate să gândească că aerul se află undeva, că spaţiul este străbătut de lumină, dar că un element spiritual-sufletesc se poate găsi în spaţiu, asta nu îşi poate imagina. Iar de la această imposibilitate la cealaltă imposibilitate nu-i decât un pas: acest om provenit din conştienţa materialistă nu-şi poate reprezenta unde merge acest element spiritual-sufletesc atunci când, la moarte, părăseşte corpul omenesc.

Bineînţeles, omul modern afirmă că poate crede în aceste lucruri. Dar din momentul în care face apel la facultatea de gândire propriu-zisă se află pradă conflictelor. Aceste conflicte încetează când încearcă să se înalțe la nivelul cunoaşterii spirituale. Dar, dat fiind că ideile pe care trebuie să le accepte în acest domeniu sunt ceva neobişnuit pentru omul epocii noastre, el nu le poate aborda decât lent şi progresiv. Şi atunci este bine să facem legătura cu faptele istoriei spirituale, care actualmente sunt mai puţin cunoscute lumii exterioare.

Ştim cu toţii că toate acele reprezentări tradiţionale venerate astăzi de oameni, în care aceştia cred, care au fost preluate apoi de religii, urcă în timp la cunoştinţe foarte vechi; ştim că în epoci foarte îndepărtate au existat lăcaşe de Misterii, care erau în acelaşi timp biserici, şcoli şi instituţii artistice din care s-au dezvoltat şi propagat printre masele de oameni cunoştinţe, dar şi impulsuri care au determinat actele oamenilor.

În aceste lăcaşe misteriale se aflau aşa-numiţii iniţiaţi care prin practicile speciale la care se supuneau ajunseseră la cunoştinţe superioare. Datorită acestor probe prin care trecuseră ei au ajuns şi să întrețină o relaţie aparte cu lumea, de pildă o astfel de relaţie prin care puteau asculta fenomenele cosmice şi mersul Universului şi afla tot ceea ce voiau să ştie cu privire la acesta.

În istoria exterioară nu mai subzistă decât formele, am spune, deja degenerate ale acestui mod de ascultare a fenomenelor cosmice. Aţi aflat cu toţii cum în templele greceşti, în oracole, se făcea apel la anumite persoane care jucau rolul unui fel de medium, care datorită aburului, a vaporilor ce emanau din pământ intrau într-o stare pe care oamenii din ziva de astăzi, care rămân nişte diletanţi în materie de probleme spirituale, o desemnează cu numele de transă, transă ce nu permite să obţii ceva autentic, real, ci constituie un adevărat hocus-pocus fără fundament. Dar în epocile în care vechiul mod de a comunica cu Universului intrase deja în declin, oamenii au recurs la aceste lăcaşe oraculare. Iar mesajele primite cu ajutorul acestor stări de transă erau luate drept revelații ce îți permiteau să afli care erau, să zicem, intențiile adevăratelor puteri spiritual-divine ce se aflau în spatele cursului evenimentelor lumii. şi oamenii se orientau pe atunci în funcție de cele spuse de oracole.

Dar aceste afirmații ale oracolelor nu erau nicidecum fenomenul originar, care consta în cu totul altceva. În epoca în care s-a găsit refugiul în aceste ziceri ale oracolelor, un fapt era cert: vechile facultăți pe care inițiații le cultivaseră în Misterii se pierduseră, găsindu-şi refugiul în nişte măsuri exterioare. Aş vrea să vă zugrăvesc unul dintre procesele prin care, în epoci foarte îndepărtate, inițiații Misteriilor cercetau tainele lumii, taine existente în intențiile entităților divin-spirituale aflate în spatele fenomenelor naturale.

Aceşti inițiați, după ce îşi pregătiseră îndelung întreaga lor ființă în a observa atent fenomenele cele mai subtile ale vieții, erau în măsură să intre într-o stare sufletească specială, îndeosebi față de Soarele care răsărea. În Misterii, vechiul inițiat repeta fără încetare acest exercițiu: să ajungă la o stare de perfectă receptivitate spirituală în fața Soarelui care răsărea, a zorilor care se înălțau. Aceşti zori de zi, ca şi Soarele care apărea pe fundal, trebuiau să facă să se nască la aceşti vechi inițiați o stare sufletească plină de venerație, dar în acelaşi timp şi de tot felul de dispoziții interioare pline de devoțiune. Astăzi nu îți mai poți face o idee despre aceasată stare interioară, întrețesută parțial de o dorință de a şti, în care ajungeau aceşti inițiați în fața Soarelui care răsărea, dacă se pregătiseră cum se cuvine. Cred că o ultimă presimțire venită din lumea exterioară – dar şi ea aflată deja la mai bine de un secol în urmă –, care ne mai poate da o vagă idee despre ce au fost aceste dispoziții sufleteşti, ne este revelată atunci când citim minunatele descrieri ale răsăritului de Soare pe care ni le-a lăsat Johann Gottfried Herder [ Nota 4 ], acest eminent poet şi scriitor german. Nu este vorba de maniera de a scrie, în care se exprimă şi poeții obişnuiți situați mai aproape de noi în timp, ci de răsăritul de Soare ca simbol al trezirii oricărui lucru, nu numai în cadrul naturii, ci şi în inima omenească, în sufletul omenesc. Este ceva care produce în sufletul omenesc un fel de auroră, în care apoi răsare ca din interior Soarele. Iată ce a descris într-un mod minunat Herder, căutând să arate cum a prins într-o bună zi rădăcini dispoziția poetică în evoluția omenirii şi cum această inspirație poetică îşi are originea în tot ceea ce poate trăi omul la ivirea zorilor şi a răsăritului de Soare.

Tainele zorilor şi ale Soarelui răsărind au fost resimțite într-un mod şi mai intens de către oameni precum Jakob Böhme [ Nota 5 ], a cărui primă carte, după cum vă este bine ştiut, se intitulează Aurora sau ivirea zorilor. Nici versurile din „Faust” al lui Goethe: „Sus! Scaldă-ți iute-n zorii plini de spume, şcolarule, făptura de pământ!” [ Nota 6 ] nu sunt fără legătură cu aceste taine ale zorilor. Cu cât urcăm mai mult în trecutul istoriei evoluției omenirii, cu atât stările sufleteşti ale omului la prima apariție a razelor de Soare ale dimineții, care par să poarte pe undele lor şi lumina cosmică febrilă, activă, sunt mai minunate. În ce-i priveşte pe vechii inițiați din lăcaşurile de Misterii, ei se pregăteau să trimită în vastele spații ale Universului, din inima lor către spiritele cosmice, întrebările cele mai grave şi li se oferă cele mai sacre în timp ce apăreau zorii. Ei îşi spuneau: Când Soarele îşi trimite prima lui rază pe Pământ, atunci întrebărilor omeneşti li se oferă cea mai bună cale pentru a se înălța în depărtările Cosmosului. Astfel radiau, într-un fel, vechii inițiați în depărtările Universului întrebările lor, enigmele inimii lor şi ale naturii lor omeneşti. În problema răspunsului, ei nu procedau atât de prozaic, atât de banal cum avem noi obiceiul astrăzi, în ştiința noastră fizică. Ei intrau în acea stare de spirit în care îşi spuneau: Acum am trimis Universului întrebările noastre enigmatice, ele poposesc în sânul lumilor, zeii le primesc.

Eu nu fac decât să descriu ceea ce se întâmplă. Poți gândi orice despre aceste lucruri, ele însă au existat cândva şi se practicau astfel. Apoi aceşti inițiați aşteptau şi îşi pregăteau inima să primească ceva, în orele de noapte. Intrau şi acum într-o stare lăuntrică de total abandon, de devoțiune, dar nu una în care, să zicem aşa, puneau întrebări, ci o stare de receptivitate a inimii, dar şi de evlavie. Astfel, ei contrapuneau strălucirii Lunii pline, ce irumpea dintr-odată, evlavia lor. Şi atunci ei simțeau: Acum primim înapoi răspunsul din Univers.

Acesta era un procedeu cu totul obişnuit în vechile Misterii. Întrebările enigmatice pe care le trimiteau în depărtările cosmice se puneau într-un anumit moment al zilei şi răspunsurile se primeau prin intermediul Lunii pline, răspunsuri pe care zeii le trimiteau Pământului în strălucirea Lunii pline.

Aşa coresponda odinioară omul cu Universul. El nu era într-atât de arogant încât, aşa cum fac filosofii de azi, să-şi pună întrebările pentru a găsi imediat răspunsurile la ele. El nu avea pretenţia să creadă că este destul să se aşeze în faţa unei coli de hârtie albă şi de îndată capul omului, singur, să poată rezolva marile enigme ale existenţei. Vechii iniţiaţi credeau mai curând că trebuie să comunici cu puterile divin-spirituale care străbat şi animă Universul, să discuţi cu ele despre ceea ce te interesează, întrebări şi răspunsuri referitoare la enigmele lumii. El făcea asta fiindcă ştia că afară în Univers nu există doar conţinuturile fizic-senzoriale, ci şi spiritualul, care stăpâneşte şi ţese pretutindeni. Şi când raza Soarelui străbate până la mine, eu îi pot trimite în întâmpinare ceea ce este conţinutul voinţei mele.

Această taină s-a pierdut cu totul pentru cercetarea omenească. Dar acest fapt a fost odinioară o ştiinţă, o cunoaştere reală pe care o avea omenirea. Şi unul dintre ultimii din Europa care a păstrat această tradiţie, ce-i drept nu atât de clară dar totuşi vie, asupra acestor lucruri şi care a avut şi voinţa de a se lupta pentru ea, a fost Iulian Apostatul [ Nota 7 ]. El a făcut imprudenţa de a lua în serios aceste lucruri, aşa încât a devenit victima adversarilor săi.

Omul modern desenează Soarele şi Pământul – este doar o reprezentare schematică, dar care vrea să înfăţişeze despre ce este vorba; de fapt, ar trebui ca desenul meu să iasă din cadrul tablei. Vechiul iniţiat ar fi spus: Aceasta este numai ceva fizic; elementul spiritual este că oamenii locuiesc pe Pământ şi ei îşi dezvoltă aici voinţa (vezi desenul, roşu), iar în timp ce razele Soarelui coboară din Soare pe Pământ, omul îşi poate trimite voinţa sa în spaţiul cosmic în direcţia Soarelui (săgeţi). Într-un anumit fel, vechii iniţiaţi îşi trimiteau întrebările lor în Univers pe valurile voinţei, care radiază de la Pământ către Soare. Şi dacă omul modern spune: Pe de altă parte este Luna care radiază cumva lumina sa pe Pământ (galben), vechiul iniţiat spunea: Acesta nu este decât aspectul fizic; în realitate gândurile coboară pe Pământ purtate de undele strălucirii lunare (portocaliu). Astfel vechiul iniţiat încredinţa întrebările sale razelor de voinţă care se îndreaptă de la Pământ spre Soare şi primea răspunsurile de la razele de gândire ce vin de la Lună către Pământ. Ştiinţa actuală nu cunoaşte decât un aspect al acestui lucru. Ea nu ia în seamă decât aspectul fizic al Soarelui şi al Lunii. Vechiul iniţiat însă spunea: În timp ce Soarele îşi trimite continuu lumina sa spre Pământ, Pământul trimite fără încetare în spațiul cosmic razele de voinţă, voința tuturor oamenilor care trăiesc pe Pământ. Şi când omul se află în strălucirea Lunii, el primeşte razele de gândire pe care Cosmosul le trimite către el.

desen

plansa 3   Planşa 3
[măreşte imaginea]

Organizarea omenească s-a modificat. La ora actuală omul care caută cunoaşterea suprasensibilă n-ar mai putea proceda astfel. Înțelegerea omului este mult mai puțin fină decât odinioară. Sigur, undele voinței noastre urcă şi astăzi în spațiul cosmic. Dar omul nu mai resimte întrebările sale tot atât de arzător ca odinioară, pentru ca undele voinței sale să ia într-adevăr cu ele aceste întrebări în spațiul cosmic. Noi, oamenii de astăzi, suntem prea intelectualizați, iar intelectul temperează orice întrebare. Astăzi noi nu mai resimțim de fel imensa dorință de a şti care anima odinioară oamenii în fața întrebărilor cele mai sacre ale existenței. Noi nu mai suntem atât de însetați de cunoaştere; de fapt nu mai suntem decât curioşi şi avizi de rezultate rapide, fără ca pentru asta să comunicăm cu Universul. Numai îndrăgostiții mai visează sub clar de Lună; erudiții ar considera o superstiție oribilă dacă ar trebui să mai primească şi de la clarul de Lună răspunsurile la problemele existențiale arzătoare.

Vedem cât se poate de clar că Universul este complet despiritualizat. Nu se mai ştie nimic despre spiritul care impregnează pretutindeni Universul, sau, dacă se vorbeşte despre acesta, într-o manieră vag-panteistă şi nu una concretă, adică să ştii care este raportul dintre razele de voință ale omului şi razele Soarelui, care este raportul între formarea gândirii şi strălucirea Lunii.

Dar inițierea modernă permite şi ea să intri în relație cu Cosmosul şi cu spiritul Universului. Modul său de acțiune diferă însă de vechea inițiere. Exercițiile pregătitoare pentru inițiere le puteți găsi în cărțile mele, îndeosebi în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? Scopul lor este acela de a permite omului să ajungă prin aceste exerciții să primească chiar şi astăzi un răspuns, desigur nu în modul arogant care prevalează în zilele noastre, adică să întorci pe toate fețele întrebările şi să dai răspunsurile din creier. Nu obţii atunci altceva decât acele lucruri care desigur sunt foarte inteligente; dar această inteligență nu este ceea ce aduce un răspuns adevărat la enigmele vieții. Prin această frământare în cap te închizi față de lume. Dacă vrei un răspuns din partea Universului este absolut necesar să ieşi din tine însuți şi să intri în legătură cu Universul. Astfel, inițiatul modern trebuie să pună şi el întrebările sale şi să se înarmeze cu răbdare, dacă nu primeşte imediat un răspuns. Inițiatul modern ajunge din ce în ce mai mult să nu mai privească lumea exterioară simplu, ca pe ceva care îi permite să-şi satisfacă curiozitatea prin impresiile produse asupra ochilor, asupra urechilor sau asupra celorlalte simțuri ale sale. Desigur, primeşte şi el aceste percepții senzoriale din exterior, dar, în timp ce priveşte la fel de precis şi intim florile, Soarele, Luna, stelele, pe ceilalți oameni, plantele, animalele etc., în timp ce îşi orientează simțurile în toate direcţiile şi lasă să pătrundă într-un anumit fel în el impresiile senzoriale venite din exterior, el trimite spre toate acestea un curent opus. Şi acest curent cuprinde în el întrebările referitoare la enigmele existenței. Vedem o floare frumoasă. O privim, dar nu pasiv, ci ne fixăm, de exemplu, privirea asupra galbenului. Lăsăm galbenul să producă o impresie asupra noastră. Dar, simultan, trimitem întrebarea noastră galbenului şi lăsăm să se scufunde în galbenul florii, sau – să spunem – în auroră, întrebările despre enigmele existenței, întrebări pe care vrem să le punem.

Nu vom încredința acum toate întrebările inimii noastre unei impresii anume, cum ar fi cea a răsăritului de Soare, ci le vom revărsa în toate percepțiile senzoriale. Dacă ne-am aştepta acum ca înseşi aceste percepţii senzoriale să ne dea răspunsurile, asta ar fi ca şi cum inițiatul timpurilor antice ar fi trimis întrebările sale aurorei Soarelui care răsare şi ar fi aşteptat răspuns tot de la el, şi nu de la Luna plină, cum era cazul atunci.

Un vechi inițiat trebuia să aştepte cel puțin paisprezece zile; căci el punea întrebările Soarelui care răsărea în timpul Lunii noi şi primea răspunsurile în timpul Lunii pline. Niciun filosof modern nu aşteaptă atât timp, fiindcă – cel puțin în prezent [ Nota 8 ], când tipărirea sa face şi mai uşor – cartea trebuie să fie deja la tipar!

Dar trebuie totuşi să avem răbdare. Când ne încredințăm întrebările impresilor senzoriale, când le lăsăm să se cufunde în toate lucrurile, nu trebuie să ne aşteptăm ca impresiile senzoriale să ne dezvăluie ceva, ci trebuie – şi ajungem la aşa ceva doar dacă am făcut îndelung pregătirile în acest sens – să aşteptăm momentul, uneori poate dura mult timp, în care ceea ce a fost încredințat lumii în afară să răsară în noi, din interior, ca răspuns.

Puteţi fi absolut siguri: când adresaţi întrebările în eter veţi primi nişte răspunsuri de circumstanţă, care pot în final să-ţi dea o anumită satisfacţie egoistă, dar ele nu sunt totuşi răspunsuri adevărate. Trebuie ca întrebările dumneavoastră despre enigmele existenţei să le cufundaţi în floare şi mare, în firmament, în stele, în tot ceea ce vă parvine din exterior ca impresii şi apoi să aşteptaţi să răsară din interiorul dumneavoastră răspunsurile. Nu puteţi aştepta două săptămâni, nu puteţi să determinaţi nici momentul, aşa cum puteau să facă vechii iniţiaţi. Trebuie să aşteptaţi să vină momentul potrivit pentru ca ceea ce era exterior să devină interior şi răspunsul să răsară din interiorul dumneavoastră.

Arta cercetării spirituale a Cosmosului constă tocmai în faptul că poţi aştepta acest răspuns, că nu te aştepţi să primeşti imediat răspunsul. Dar, bineînţeles, nici nu primeşti răspunsul fără să fi pus întrebări. Dacă vă informaţi de la persoane care au ajuns realmente la cunoştinţe în sensul iniţierii moderne, toate vă vor spune: Aveam probabil treizeci şi cinci de ani când am resimţit foarte profund cutare sau cutare întrebare cu privire la existenţă; am încredințat atunci această întrebare la tot felul de impresii exterioare şi, către vârsta de cincizeci de ani, din interiorul meu a răsărit răspunsul.

Astăzi, dialogul pe care dorim să-l dezvoltăm cu Cosmosul trebuie să-l cufundăm în fluviul timpului, după cum vechii iniţiaţi lăsau să poposească întrebările lor în sânul spaţiului, pentru ca ele să renască în ei din spaţiu: solarul din lunar. Iar cosmicul trebuie să reapară, trebuie să renască din adâncul sufletului omenesc după un timp definit de însăşi puterile cosmice; şi nu trebuie decât să ajungi să presimţi corect momentul în care în interior te găseşti în prezenţa unui răspuns divin adevărat, nu a unui răspuns omensc la întrebările pe care le-ai pus.

Ceea ce a fost conţinutul vechii iniţieri îl regăsim într-un anumit fel, dar sub o altă formă, astăzi. Aţi văzut însă ceea ce este important în acest caz. Ceea ce este important când omul vrea să pătrundă marile enigme ale existenţei este ca el să fie în măsură să se pună într-o relaţie spiritual-sufletească cu puterile spiritual-sufleteşti ale Cosmosului, ca omul să nu rămână un eremit al existenţei care ar vrea să rezolve totul în mod egoist prin el însuşi; el trebuie să poată aştepta până când Cosmosul îi va da un răspuns la întrebarea arzătoare pe care el însuşi a ridicat-o în acest Cosmos.

Vede şi astfel, aşa se prezintă lucrurile, că atunci când pe de o parte ai învățat să radiezi oarecum în afară, în Cosmos, sufletescul, şi apoi să-l primeşti înapoi, eşti mai bine pregătit să înţelegi naşterea şi moartea. Cine a început o dată să înțeleagă că sufletescul curge către Soare, se revarsă către razele Soarelui în elementul voinţei, că pătrunde în tot ceea ce este dat sub formă de impresii din lumea exterioară, acela începe să înțeleagă şi că spiritual-sufletescul se revarsă în Univers pe valurile spiritualităţii Cosmosului, atunci când omul fizic cade pradă morţii. Şi dacă a învățat că gândurile sale cele mai bune le reprimeşte din Cosmos – chiar dacă pentru omul modern se întâmplă ca aceste gânduri să-i parvină din interior – el înţelege şi că spiritualul recoboară la rândul său din elementul lunar, din elementul lucitor al lumii; şi atunci elementul lunar din propriul nostru organism este cel din care urcă gândurile noastre.

Înveți atunci să apreciezi la justa valoare aceste fenomene intermediare, care, aş spune, se situează la jumătate între fizic-cosmic şi cosmic-spiritual. Omul modern, care s-a format şi educat într-o conştienţă materialistă, nu face decât să descrie lucrurile din punct de vedere fizic. El spune: Există eclipse de Soare; o eclipsă de Soare are loc când Luna se află între Soare şi Pământ şi se postează în faţa razelor de Soare şi astfel ocultează Soarele. O explicaţie fizică împrumutată din fizica elementară. Dacă acolo este o sursă de lumină şi dincolo un ochi, iar eu ţin mâna în faţă, lumina este ocultată. O explicaţie pur spaţială. Dar conştienţa modernă rămâne la asta. Noi trebuie să răzbatem din nou spre o cunoaştere a acelor lucruri care nu apar în fiecare zi, ci mai rar, dar care îşi au negreşit latura lor spirituală.

Când are loc o eclipsă de Soare, atunci, în condiţiile modificate de pe partea Pământului care suportă eclipsa, se produce totuşi ceva ce diferă radical de ceea ce se întâmplă în absenţa eclipsei de Soare. Când ştim că razele Soarelui vin către noi şi că razele voinţei urcă în direcţia Soarelui, ne putem reprezenta şi că o eclipsă de Soare poate avea o anumită influenţă asupra razelor de voinţă, care sunt de natură spirituală. Luna opreşte razele de lumină; acesta este un proces pur fizic. Razele voinţei nu pot fi oprite de către materia fizică a Lunii. Ele pătrund în întuneric, şi vine atunci un moment, chiar dacă foarte scurt, în care ceea ce este de natură voliţională pe Pământ se revarsă în spaţiul cosmic altfel decât în absenţa eclipsei de Soare. De obicei elementul fizic al luminii solare se uneşte întotdeauna cu razele de voinţă emise. În cazul unei eclipse de Soare, razele voinţei se revarsă printr-un con de raze, fără obstacol în spațu. Vechii iniţiaţi ştiau: Într-un astfel de caz tot ceea ce fiinţa umană nutreşte în ea ca voinţă neînfrânată, ca instincte şi impulsuri nestăpânite, se revarsă în spaţiul cosmic. Şi vechii inițiați explicau discipolilor lor: În condiții normale, ceea ce voinţa negativă a oamenilor trimite în spaţiul cosmic este într-un fel ars, este prefăcut în scrum de razele Soarelui, încât aceasta nu dăunează decât omului, nu şi Universului. O eclipsă de Soare însă dă prilejul răutăţii pământeşti să se răspândească în tot Universul. Aici avem un fenomen fizic cu un conţinut puternic spiritual.

Pe de altă parte, în cazul eclipsei de Lună conştienţa modernă spune: Aici Pământul se află între Soare şi Lună, din care cauză noi vedem umbra Pământului pe Lună. Aceasta este o explicaţie fizică. Dar şi în acest caz vechiul iniţiat ştia că la bază există un fenomen spiritual, că în timpul întunecării Lunii gândurile coboară prin mijlocul întunericului, că ele au deci o relaţie mai intimă cu subconştientul decât cu conştientul omului. Şi vechii inițiați le spuneau adesea, sub formă de parabole, discipolilor lor – vă traduc în termeni moderni: Visătorii merg să se plimbe sub clarul de Lună plină; cei care vor însă să primească din Univers gânduri diabolice şi nu gânduri binefăcătoare merg să se plimbe în timpul eclipsei de Lună.

Şi iarăşi ajungem la un conţinut spiritual existent într-un eveniment fizic. A relua toate acestea sub vechea lor formă ne-ar duce la superstiţie. Noi trebuie să ajungem însă din nou să recunoaştem spiritualul în anumite fenomene cosmice importante. Căci în realitate, când eclipsele de Soare şi Lună se repetă în fiecare an, acestea sunt într-o anumită măsură „supape opuse”, dacă mă pot exprima astfel. Supapele au rolul de a evita producerea unei defecţiuni, deschizându-se la momentul potrivit, de pildă, pentru a lăsa să iasă vaporii. Aceste supape care apar sub formă de eclipse de Soare şi de Lună în fenomenele cosmice sunt aici tocmai pentru ca ceea ce, în cazul unei eclipse de Soare, se răspândeşte pe Pământ ca răutate să poată fi dus în spaţiu în mod luciferic şi să continue acolo să facă rău, în timp ce eclipsele de Lună sunt prevăzute pentru ca gândurile rele din Univers să poată ajunge la fiinţele care vor în mod deosebit să fie posedate de gânduri rele. Aceste lucruri nu se fac cu o deplină conştienţă, dar aceste fapte există realmente, la fel de reale ca atracţia pe care o exercită un rnagnet asupra unor particule de fier. Ele sunt forţe care acţionează în Univers, la fel ca acelea pe care le studiem astăzi în clinici sau în laboratoarele de fizică sau de chimie.

Şi omenirea nu se va elibera de aceste forţe de declin înainte de a fi regăsit o inimă şi o raţiune pentru această acţiune spirituală. În acel moment şi omenirii i se vor deschide florile unei reprezentări autentice privitoare la naştere şi moarte. Omenirea actuală, adâncită profund în întuneric, are mare nevoie de aceste reprezentări privitoare la naştere şi moarte. Ea va trebui să reînvețe care este adevărata semnificație a Soarelui ce ne trimite lumina lui; căci atunci când Soarele ne trimite razele sale el degajă într-un fel spaţiul din jurul nostru, pentru a pregăti căile prin care sufletele celor defuncţi vor pătrunde în depărtările Universului.

Când Soarele îşi trimite razele sale către Pământ, Pământul îşi trimite sufletele sale în depărtările Universului. Când oamenii mor, aceste suflete radiază în afară, în depărtările spaţiului. Şi în depărtările spaţiului acestea suportă transformări. Apoi ele se întorc iarăşi la oameni sub o formă spirituală dinspre Lună, iau din nou un corp fizic, care le este dat prin curentul ereditar fizic. Iar noi nu vom ajunge la o relaţie adevărată cu Universul dacă nu vom resimţi iarăşi aceste fenomene într-un mod foarte real.

Astăzi învățăm astronomia, analiza spectrală şi aşa mai departe. Învățăm cum ajung razele Soarelui pe Pământ şi credem că cu asta totul s-a încheiat. Învățăm că razele Soarelui cad pe suprafaţa Lunii, că sunt reflectate pe Pământ, şi privim apoi în acest mod fizic strălucirea Lunii. Acestea toate preocupă inteligenţa noastră. Dar ştiinţa intelectuală nu înseamnă mare lucru. Ştiinţa intelectuală îl izolează pe om de Univers, nu îi dă viaţă, nu îl vivifiază din punct de vedere interior-sufletesc. Viu din punct de vedere interior-sufletesc omul poate deveni doar dacă stabileşte un raport real, un raport care să fie şi spiritual-sufletesc cu Universul. El nu poate face aceasta decât dacă este, de exemplu, din nou în stare să-şi spună: Un om a murit, sufletul său radiază în direcţia Soarelui, şi pe calea trasată de razele Soarelui el se răspândeşte în afară, în Cosmos, până acolo unde spaţiul se sfârşeşte, până acolo unde cele trei dimensiuni încetează să mai fie trei, acolo unde ele trec în starea de plan. Acolo, în afara spaţiului şi în afara timpului, au loc procese. Apoi, după un timp, dinspre partea opusă, de unde ne vine lumina Lunii, sufletul revine, se uneşte cu un corp fizic omenesc şi coboară din nou pe Pământ.

Când omul va învăța din nou să spună: O, Soare, pe undele razelor tale se înalță sufletele morţilor; o, strălucire a Lunii, pe undele tale intră sufletele tinere în viaţa pământească, când oamenii vor învăța din nou să simtă în acest fel concret fenomenele naturale, impregnate de spiritual, vom avea iarăşi aici pe Pământ o ştiinţă care să fie în acelaşi timp religie, vom avea din nou o cunoaştere care să fie totodată şi evlavie. Căci o ştiinţă care se pierde doar în procese fizic-materiale nu va putea niciodată să devină religie. Iar religia care izvorăşte doar dintr-o credinţă şi nu dintr-o cunoaştere nu se va putea niciodată uni armonios cu ceea ce percepe omul când priveşte afară în Univers. Oamenii repetă astăzi vechile rugăciuni, iar când se afirmă că în aceste vechi rugăciuni există un sens profund spiritual, aşa cum am arătat în broşura mea despre Tatăl nostru [ Nota 9 ], oamenii foarte deştepţi de astăzi vin şi afirmă: Asta nu-i decât visare şi fantezie pură. Nu este fantezie pură! Aceste fraze se bazează pe cunoaşterea faptului că toate aceste rugăciuni, transmise din Antichitate oamenilor prin tradiţie, se bazează pe cunoştinţe profunde despre raporturile de interdependenţă din Univers. Dar noi trebuie să ajungem din nou, prin proprie cunoaştere, la această stare prin care putem stabili un raport cvasireligios cu toate fenomenele ce se produc în Univers. Trebuie să putem spune iar: O, Soare, tu trimiţi către mine lumina ta; însă pe drumurile pe care le străbate lumina ta pentru a ajunge la mine pe Pământ, pe acele drumuri se revarsă, dar în sens opus, către Univers, sufletele oamenilor care au murit! O, lumină a Lunii, tu răspândeşti pe Pământ razele tale blânde, dar pe undele blândei tale lumini înaintează, pentru a intra în existenţa pământească, sufletele venite din Univers.

În acest fel refacem legătura dintre ceea ce luminează şi radiază în Univers şi ceea ce trăieşte şi acţionează în omenirea însăşi. Şi nu vom mai spune în mod necugetat: Acolo afară este universul fizic cu substanţele lui şi noi nu ştim ce face sufletul omenesc în acest univers pur material când se desparte de corpul fizic; dimpotrivă, noi ştim că atunci când raza Soarelui îşi face loc, perforează, să zicem aşa, spaţiul, ea împlineşte o muncă întru întâmpinarea voinţei omeneşti, care îşi caută drumul pe căile pe care i le-a pregătit lumina. Şi tot aşa vom recunoaşte că blânda lumină a Lunii nu îşi răspândeşte fără rost undele sale asupra lumii, ci că spiritul freamătă şi curge prin spaţiu în acesţe valuri ale luminii lunare ce străluceşte. Dacă într-o zi vom fi în stare să avem o astfel de viziune a lucrurilor nu vom mai rămâne indiferenţi la ceea ce putem învăța, de pildă, privind comportamentul unei plante dimineaţa, când lumina încă firavă a zorilor iradiază această plantă. Planta se comportă atunci într-un mod foarte precis: atunci seva sa, care curge de jos în sus prin vasele sale fine, năvăleşte, pătrunde în sus în partea florală sau de frunze. Razele Soarelui care coboară către plantă fac atunci loc voinţei pământeşti. Şi nu numai seva urcă acolo prin plantă, aşa cum descriu astăzi fizicienii noştri, ci de la rădăcină către floare curg forțele voinței, care sălăşluiesc în adâncurile Pământului. Iar seara, când frunzele se răsucesc şi se închid, când razele Soarelui nu mai pregătesc calea curenţilor de voinţă ce urcă în sus din pământ, planta îşi încetează orice activitate interioară, viaţa ei este oprită. Dar ea este expusă şi luminii blânde a Lunii, care exercită o influență nu numai asupra îndrăgostiților, ci şi asupra plantei în repausare; căci în aceasta acţionează ceea ce coboară aici ca gândire cosmică odată cu lumina lunară.

Învățăm astfel să privim planta ca un ansamblu în care se întrepătrund strâns voinţa pământească şi gândirea cosmică. Forma fiecărei plante arată în ce măsură se întrețes în ea gândurile cosmice şi voinţa pământească. Şi dacă înveți să recunoşti că forţele de vindecare curg din spirit în gândurile cosmice şi în voinţa pământească, atunci ţi se va revela şi virtutea terapeutică a fiecărei plante, şi vei recunoaşte în ea o plantă medicinală. Dar numai printr-o cunoaştere intimă a Cosmosului poţi ajunge să recunoşti o plantă ca plantă medicinală.

Este ceva ce noi trebuie să recucerim. Şi trebuie să recucerim şi altceva. Dacă privim capul omului, el este copia imaginii Pământului. El, de asemenea, se formează primul în embrionul uman, restul fiind, ca să spunem aşa, ataşat. Când capul omului este străluminat de lumină – şi el este cu adevărat străluminat de lumina solară – în spaţiul cosmic este expediat într-un mod deosebit de viu ceea ce în capul omenesc este înrudit cu voinţa pământească.

Să luăm acum o rădăcină de plantă în care este concentrată intens voinţa pământească. Putem afla în acest caz că această rădăcină se sustrage în permanenţă acţiunii razei solare, că ea este expusă într-un mod deosebit de viu luminii lunare, care, oricât de slab ar străluci pe Pământ, pătrunde în pământ şi ajunge până la rădăcinile plantei. Dacă venim apoi la plantă cu un element de lumină, prin faptul că îi ardem rădăcinile, îi luăm cenuşa şi pregătim o pulbere, putem înțelege atunci, prin fenomenele cosmice, cum acţionează pulberea provenită din cutare sau cutare rădăcină de plantă asupra capului omenesc, ale cărui forţe de voinţă sunt asemănătoare cu forţele de voinţă ale Pământului. Obiectivul este ca, indiferent că vorbim de cea mai mică particulă de materie sau cea mai mare masă de substanţă, să putem oricând cerceta legătura acestui material cu spiritualul. Se va putea face atunci ceea ce astăzi nu este posibil decât în matematică: vom putea aplica la natura întreagă ceea ce am conceput mai întâi pur spiritual.

Astăzi nu ştim mai mult decât că un cub este alcătuit din şase pătrate. Lucrul îl poţi descoperi prin gândire, este o construcţie mentală. Dacă iei sarea, sarea obişnuită de bucătărie, ea ilustrează în natură acest cub. În acest caz, ceea ce s-a gândit coincide cu ceea ce există material în exterior. Dar vă întreb acum: Ce ştiu astăzi oamenii despre cantitatea de forţe de voinţă spirituale, de forţe de gândire cosmice, de forţe de gândire terestre, de forţe de voinţă existente într-o rădăcină de plantă? Şi totuşi este vorba de acelaşi proces pe care îl împlinim astăzi, însă în modul cel mai abstract, atunci când ne imaginăm un cub prin gândire şi îl regăsim la clorura de sodiu, la sarea de bucătărie.

Ceea ce facem astăzi doar cu ajutorul matematicii trebuie să facem cu tot ceea ce sufletul omenesc este în stare să conceapă. Puţini sunt cei cărora matematica le inspiră o stare de pietate. Pentru oamenii înclinați spre meditaţie, precum Novalis [ Nota 10 ], era posibil să scoţi chiar şi din matematică, pe care el o resimțea ca un mare şi minunat poem, o stare de pietate. Dar nu aşa este pentru majoritatea oamenilor. În genere întâlneşti puţini oameni care devin pioşi atunci când matematizează. Dar mergând mai departe, scoţând din tine celălalt spiritual şi ducându-l afară în lume – unde el există deja, noi doar îl recunoaştem –, se transferă ştiinţă în sentimentul religios, se realizează cu adevărat armonia între religie şi ştiință. Iată, iubiţii mei prieteni, ceea ce voiam să spun astăzi inimilor dumneavoastră.