Aș vrea să revin în câteva cuvinte asupra celor spuse în fața dumneavoastră duminica trecută. Era vorba de raportul dintre om și Univers și, mai precis, de faptul că voința omenească găsește calea de a ieși în depărtările Universului mergând în sus, pe firul luminii pe care Soarele o revarsă pe Pământ. Poți spune, așadar, și că ceea ce urcă de pe Pământ în spațiul cosmic pe razele de lumină este desfășurarea de voință a oamenilor. În schimb, către Pământ coboară pe undele de lumină ale Lunii un element propriu gândurilor. Am mai putut arăta și că ceea ce exală din ființa omenească odată cu descompunerea corpului său fizic are un caracter volitiv și se revarsă în Univers pe aripile luminii, iar omul revine pe Pământ pentru o existență pământească pe fluxul curentului de gânduri, odată cu razele de lumină ale Lunii și, în general, cu tot ceea ce emană de la acest astru.
Firește, atât pentru această concepție privitoare la elementul de voință și lumina corespunzătoare, privitoare la elementul de gândire și strălucirea Lunii, cât și pentru explicațiile pe care vi le voi da astăzi, și care sunt de același gen, trebuie să avem în vedere că atunci când vorbim despre aceste lucruri și ne slujim de edificiul cosmic pentru a ilustra ceva acest lucru este făcut numai cu titlul de ilustrare. Căci nu ar trebui să deducem acum că, în tot ceea ce noi spunem, Soarele fizic și Luna fizică au o implicare directă, ci doar că ele sunt într-un fel semnele exterioare a ceea ce se produce pe plan spiritual. Adevăratul raport poate fi reprezentat în modul următor.
Aș vrea să prezint descrierea pe planul istoric. Ea s-ar putea formula și altfel. Aș vrea să vă fac să înțelegeți mai exact ceea ce vreau să spun prin astfel de expuneri. Știți că gândirea actuală, apropiată mai mult de materialism, vede izvorul sistemului nostru cosmic într-un fel de nebuloasă originară. Astfel, prin această gândire legată de materie ajungi să-ți reprezinți faptul că Cosmosul nostru, așa cum îl concepem noi, sistemul nostru solar, a ieșit dintr-un fel de nebuloasă originară (vezi desenul, alb) care apoi s-a sfericizat și s-a contractat devenind actualul nostru sistem solar.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 4 |
Pentru dumneavoastră, desigur, după tot ceea ce ați auzit în cadrul antroposofiei, vă este de la bun început clar că aceasta nu poate fi o prezentare completă a procesului. Oricât de mult ai vrea să modifici această interpretare materialistă a faptelor cosmice, s-o străbați, s-o împânzești cu forțe etc., realitatea nu poate fi epuizată astfel, pentru simplul motiv că din tot ceea ce conține un sistem de tipul Kant-Laplace sau o altă nebuloasă originară și se poate dezvolta din ea după legile mecanicii gazelor niciodată nu s-ar fi putut forma ceea ce trăiește pe Pământ ca suflete animale și umane, nici chiar ca forțe de creștere vegetale. Dăruindu-ne unei astfel de interpetări ajungem la o abstracțiune, chiar și din punct de vedere materialist. Trebuie să ne fie clar că în interiorul a ceea ce concepe gândirea materialistă ca o masă nebuloasă originară (vezi desenul de mai sus completat cu roșu în desenul de mai jos stânga, și tabla 4) sălășluiește un spiritual și că această masă nu este decât manifestarea exterioară a unui spiritual. Pentru ca această reprezentare să fie completă trebuie deci să introduci în ea țeserea și ființa spiritualului. În consecință, când vorbim despre această nebuloasă originară Kant-Laplace trebuie să o completăm, să o privim drept corpul a ceva sufletesc-spiritual, un sufletesc-spiritual care, desigur, nu are caracterul unitar propriu omului, ci este variat și multiform, dar este totuși ceva sufletesc-spiritual.
Gândirea pur materialistă și ipotezele pe care ea le admite nu urcă mai departe de această nebuloasă originară. Să ne imaginăm acum că nu noi, ci niște ființe viitoare, încearcă, pe baza unei gândiri materialiste asemănătoare, să-și facă o idee despre nașterea Universului în care ele se găsesc sau urmează să se găsească. Nu contează dacă ceea ce spun acum corespunde sau nu unei realități, aceasta are ca scop doar să vă facă mai pe înțeles următorul gând. Presupunem deci că într-un viitor îndepărtat ar exista niște ființe care văd la nașterea Universului această nebuloasă originară Kant-Laplace. De unde a apărut ea în timp? Dacă aceste ființe viitoare privesc în urmă ar trebui, pentru a face ideea cât se poate de clară, să admitem ipoteza că Pământul nostru, adică sistemul nostru solar, ar fi pierit de mult, că spațiul ar fi fost eliberat și că în spațiul astfel eliberat s-ar fi instalat sistemul ieșit din nebuloasa de tip Kant-Laplace, care ar fi dat naștere acestei lumi viitoare. Căci, atât timp cât există sistemul nostru solar este evident că nu poți să admiți ipoteza unei nebuloase originare. Aș vrea să construiesc un exemplu în care ființele viitoare care elaborează o astfel de teorie materialistă pun în locul sistemului nostru cosmic nebuloasa lor originară de tip Kant-Laplace. După cele spuse de noi anterior, ar trebui ca și în această nebuloasă viitoare Kant-Laplace să fie conținut spiritual-sufletescul. Ea ar trebui să fie exclusiv expresia corporală a unui spiritual-sufletesc. De unde ar veni acest spiritual-sufletesc? Care ar fi, mai exact, natura acestui spiritual-sufletesc? Vreau să prezint ceva schematic.
(Tablele 4 și 5)Acesta (vezi desenul din stânga, și tabla 4) ar fi ansamblul spiritual-sufletesc fizic al nebuloasei noastre originare Kant-Laplace; iar dincolo (desenul din dreapta, și tabla 5 stânga) ar fi, undeva în viitor, nebuloasa Kant-Laplace a acelor ființe viitoare pe care tocmai le-am menționat. Acum, și în această nebuloasă ar trebui de asemenea să găsim un sufletesc-spiritual (roșu). De unde ar veni el? Ei bine, dacă această nebuloasă originară Kant-Laplace s-ar afla pe locul în care a fost sistemul nostru solar, ea ar lua o formă; ar îmbrăca un spiritual-sufletesc cosmic. Dar acest spiritual-sufletesc cosmic ar fi ceea ce a rămas din sistemul solar în care am trăit noi. Am trăi, așadar, sfârșitul actualului nostru sistem solar. Acesta s-ar pulveriza în spațiul cosmic. Ar rămâne spiritual-sufletescul, și acesta s-ar încarna într-o nouă nebuloasă originară de tip Kant-Laplace.Altfel spus, ceea ce am descris (desenul din dreapta) ar reprezenta faza jupiteriană a evoluției. Dar în sânul acestei faze de evoluție jupiteriene s-ar afla ca sufletesc-spiritual ceea ce a fost pregătit în timpul existenței pământești a omenirii. Și tot astfel trebuie să urci din nou de la nebuloasa originară Kant-Laplace din care a ieșit Pământul la spiritual-sufletescul pe care el îl conține. Iar acesta a fost pregătit de către entitățile existenței lunare.
Deci, dacă priviți sistemul nostru solar actual, el este într-un anumit fel corporalitatea exterioară a ceea ce a dispărut din faza de existență lunară sau s-a transformat din existența lunară, pentru a deveni existență pământească. Și, tot astfel, ceea ce noi emitem astăzi în spațiul cosmic pregătește faza de existență jupiteriană. Așadar, atunci când privim sistemul solar exterior totdeauna avem de fapt ceva ce constituie sfera unei etape de existență anterioare.
Când vorbesc deci despre lumina care vine către noi de la Soarele fizic, vorbesc despre ceva care vine din trecut. Și dacă vorbesc despre curenții de voință care se ridică în întâmpinarea acestei lumini, vorbesc despre ceva care pregătește viitorul. Astfel orologiul, mecanismul cosmic – îl numesc astfel pentru a avea o formă de exprimare pentru ceea ce se petrece spiritual –, a fost pregătit de către Lună, iar ceea ce eu descriu ca fiind spiritualul este fundamentul pentru ceea ce se va transmite mai departe în existența jupiteriană. Dumneavoastră nu trebuie, așadar, să spuneți că Soarele, așa cum îl vedem acum cu ochii noștri în spațiul cosmic, atrage voința omenească. Acest Soare fizic nu este decât simbolul solarului către care se înalță voința omenească. Tot așa și Luna fizică nu este decât semnul fizic al lunarului care se revarsă în permanență în existența pământească prin curenții de gândire.
A trebuit să fac aceste remarci pentru ca dumneavoastră să puteți înțelege corect ce voi spune în expunerile care urmează, atunci când voi vorbi despre legături cosmice care redau ca imagini cele ce se petrec spiritual în cadrul omenirii pământești. Și trebuie să mai adaug ceva la ceea ce a fost spus ultima dată. Dacă luăm ansamblul sistemului nostru solar avem, văzut de pe Pământ, Soarele și, ca planete exterioare, Marte, Jupiter, Saturn etc. – celelalte sunt de mai mică importanță – iar mai aproape de Pământ față de Soare avem Luna, Venus, Mercur (vezi desenul). Acum să ne oprim la ceea ce am spus, și anume că elementul voință se înalță din omenirea pământească în spațiul cosmic spre Soare, și că, de asemenea, sufletul, după disoluția corpului (roșu), se înalță și el către Cosmos prin intermediul acestui element de voință. Atunci elementul volitiv întâlnește mai întâi existența solară, sfera solară.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 5 |
Știți, desigur, că ceea ce vă prezint în felul acesta ca un fapt real a fost descoperit deja, așa cum v-am spus ultima dată, prin experiențele vechilor inițiați. Ei încredințau întrebările lor curenților de voință, le trimiteau către Soare și primeau înapoi răspunsurile de la Lună, sub formă de gânduri (albastru). Astfel, ceea ce eu v-am descris aici sub această formă există pur și simplu ca fapt real. Și tot așa, dacă vrem să înțelegem cele ce urmează, trebuie să ne întoarcem la experiențele Misteriilor antice.
Aveți în vedere încă o dată acest fapt: inițiatul din Misteriile Antichității expediază întrebările lui enigmă în afară. El le predă acestui flux care merge în direcția razelor Soarelui, așteaptă și, după un anumit timp, primește de la Lună răspunsurile. El vorbește cu Cosmosul prin această relație.
Dar, prin acest proces, vechiul inițiat nu a primit decât răspunsuri bine definite, răspunsuri ce se refereau la structura Universului ca atare. Astfel, ceea ce era conținut în știința mai
primitivă antică, care era totuși o înlelepciune înaltă, chiar dacă una onirică, era conceput prin faptul că se trimiteau întrebări în direcția opusă razelor solare și apoi se primeau
răspunsurile. Atunci se primeau răspunsuri la întrebările care priveau structura Universului, forțele care lucrează în Univers etc. Pe scurt, se primeau răspunsuri la tot ceea ce privește
observația fizică, observația astronomică, muzica sferelor etc. și era consemnată în știința antică în cadrul acestor domenii.
Dar vechii inițiați trimiteau și alte întrebări în Univers. Ei cunoșteau, de exemplu, și arta, prin care trimiteau întrebări până la Marte, până în sfera lui Marte (vezi desenul). În timpul perioadei în care Marte era pe cer, ei expediau întrebările în direcția opusă radiațiilor luminii sale. De data aceasta ei nu așteptau răspunsurile de la Lună, ci, dacă adresau întrebările lui Marte, așteptau ca Venus să fie astfel plasată, încât să-l contemple oarecum pe Marte; esențial este că la întrebările trimise lui Marte ei așteptau răspunsurile de la Venus. Și, tot așa, la întrebările trimise lui Jupiter așteptau răspunsurile de la Mercur. În privința întrebărilor adresate lui Saturn, acestea erau, într-un fel, trimise direct în depărtările Universului, iar răspunsurile erau așteptate numai de la cerul stelelor fixe sau de la ceea ce era în acele timpuri vechi reprezentantul cerului stelelor fixe, adică Zodiacul însuși.
Dar ce anume conțineau oare aceste întrebări pe care inițiații le trimiteau în acest fel în Univers și la care așteptau apoi răspunsuri? De data aceasta ele nu erau adevăruri științifice abstracte tratând despre structura Universului, la care am făcut deja referire; ele erau întrebări pe care vechii inițiați voiau să le adreseze direct entităților divin-spirituale.
Astfel, ei adresau lui Marte întrebările pe care le aveau de pus entităților îngerești și așteptau răspunsurile de la Venus. Lui Jupiter îi adresau întrebările destinate entităților arhanghelice și așteptau răspunsurile de la Mercur; și tot așa adresau întrebările destinate Începătoriilor, Arhailor, lui Saturn și așteptau răspunsurile de la Zodiac.
Așadar, în timp ce, ca să spunem așa, se dialoga direct, într-o formă mai mult abstractă, să spunem impersonală, cu Cosmosul, limbajul folosit, și pe care tocmai vi-l descriu, era astfel susținut încât aveai conștiența că vorbești cu entități divin-spirituale reale și că primești mesajele lor. În acest mod, de la corul Îngerilor, de la corul Arhanghelilor, de la corul Arhailor primeai hotărârile de voință. Ceea ce se desfășura ca o discuție între Soare, Lună și inițiat se raporta la structura exterioară a Cosmosului. Ceea ce se stabilea cu celelalte planete și cu Zodiacul se adresa entităților spirituale ce locuiau Cosmosul.
Se știa deci că există efectiv o interacțiune permanentă între om și Cosmos, și asta nu numai cu construcția exterioară a Cosmosului ci și cu entitățile care îl locuiesc. Vechii inițiați știau, de pildă, că atunci când își îndreptau forțele către Marte nu era suficient să nutrești în tine simple întrebări-gânduri referitoare la enigmele existenței și să le expediezi în Univers. Astfel de întrebări referitoare la enigmele existenței nu mergeau decât până la Soare și răspunsurile la aceste întrebări, de asemenea, nu veneau decât de la Lună. Dacă vechii inițiați voiau să-i adreseze întrebări lui Marte, ei nu o puteau face doar cu ajutorul gândirii, ei trebuiau să elaboreze sub o formă definită formule, să construiască incantații, mantre, ce trebuiau să fie și recitate. Acestea erau apoi expediate și ele formau ceea ce punea în mișcare forțele marțiene, astfel încât răspunsurile veneau, la rândul lor, înapoi de la Venus și erau auzite printr-un fel de ascultare interioară. Dacă voiai să-l întrebi pe Jupiter, nu mai era nici asta suficient; trebuia să săvârșești anumite ofrande rituale foarte precise. Și ceea ce se revărsa atunci în Univers sub formă de, să zicem, gânduri cosmice de la aceste ofrande rituale revenea de la Venus sub forma anumitor semne, pe care vechii inițiați știau să le interpreteze. Dacă se lăsau inspirați de Venus, ei puteau interpreta aceste semne, dacă întrebările fuseseră trimise lui Jupiter; dacă se lăsau inspirați de Mercur, ei puteau și în acest caz să interpreteze semnele corespunzătoare. Aceste semne erau de natură foarte variată. Nu puteai să vezi absolut nimic în ele dacă nu erai inspirat de Mercur. Dacă erai inspirat de Mercur, știai că, dacă survenea cutare sau cutare eveniment, acesta era cutare sau cutare răspuns la întrebarea pusă cu ajutorul unui act ritual.
Astfel, evenimentele naturale sau istorice, care de obicei nu reprezintă pentru om altceva decât niște fenomene naturale sau istorice, căpătau un anumit conținut; ele puteau, într-un fel, să fie citite. A pune o întrebare lui Saturn era un lucru chiar extraordinar de dificil, fiindcă această întrebare nu putea fi pusă decât prin împlinirea unor ritualuri laborioase, de lungă durată, din partea omului. În vechile Misterii se proceda, de regulă, astfel: maeștrii dădeau discipolilor o anumită misiune, care consta în a-i face pe aceștia să-și consacre viața unui conținut sau altul al unei fapte. Iar ceea ce trebuiau să împlinească acești discipoli, adesea timp de mulți ani, constituia întrebările puse existenței saturniene. Răspunsurile parveneau apoi de la Zodiac.
Prin desfășurarea acestor rugăciuni, meditații, practici cultice și alte ceremonii susținute de inițiații și discipolii lor în Misteriile antice se producea o adevărată interpenetrare cu întreaga ființă a Cosmosului. De asemenea tot ce se întâmpla acolo nu se desfășura într-un timp scurt; tot ceea ce se înfăptuia în decursul anilor în aceste Misterii era un act continuu de cunoaștere sau, de asemenea, o acțiune destinată să facă să se nască impulsuri juste pentru activitatea omenească.
Examinând toate aceste fapte putem percepe cum acționează asupra omului forțele pe care, în acest sens, le putem numi forțe solare, marțiene, jupiteriene, saturniene, lunare, venusiene, mercuriene, și care este importanța lor pentru om. Forțele solare, după cum bine puteți deduce din cele ce v-am spus până acum, atrag într-un fel către Soare ceea ce este de natură volitivă în om, iar când acesta a murit îl conduc chiar și pe el afară, în spațiul cosmic și, prin spațiul cosmic, în lumea spirituală. Forțele Lunii au particularitatea de a-i conferi omului organizarea, organismul care îi permite să gândească, să mediteze, dar ele sunt și forțele care îl readuc pe om din lumea spirituală atunci când, traversând sfera eterică, trebuie să-și găsească drumul pentru încarnarea sa pe Pământ.
În același fel putem vorbi de acțiunea pe care o au asupra omului celelalte forțe, care au fost numite după corpurile cosmice pe care le reprezintă. Să luăm, de pildă, forțele lui Mercur. Aceste forțe mercuriene nu sunt pur și simplu concentrate în corpul cosmic care este Mercur. Ele umplu întregul spațiu accesibil nouă, iar corpul fizic al lui Mercur este pur și simplu manifestarea sub formă minerală concentrată a ceea ce există aici drept forțe mercuriene. Imginați-vă că am umplut întregul nostru sistem solar cu forțele mercuriene (vezi desenul de mai jos, stânga, galben). Aceste forțe pătrund toate corpurile sistemului solar și, bineînțeles, și pe noi oamenii; numai că în acel loc de pe cer unde se vede Mercur (punctul galben) ele sunt concentrate sub formă fizic-minerală și le putem vedea. Dar ele sunt peste tot.
(Tabla 5)Luați forțele venusiene. Ele sunt de asemenea peste tot (roșu). Ele sunt concentrate mineral-fizic doar într-un anumit loc, cel în care se vede Venus (punctul roșu). și la fel este pentru toate aceste forțe. Dacă vrem să vorbim conform realității trebuie să spunem: Venus, Mercur, Marte etc. se întrepătrund una cu alta, numai concentrările lor minerale sunt dispuse în locuri diferite.
Dacă ai dobândit treptat viziunea asupra modului în care Mercur răspunde lui Jupiter, prin aceasta, prin faptul că ajungi să-l recunoști, poți să cunoști și ce înseamnă pentru om aceste formațiuni mercuriene în inconștient. Să luăm un exemplu simplu. Ca să mergem noi trebuie să avem anumite forțe, prin intermediul cărora pătrundem oasele și mușchii noștri cu spirit. Noi trebuie să intrăm în fizic; trebuie să intrăm în elementul solid, în componentele solide ale corpului, cu spiritual-sufletescul nostru. Aptitudinea de a face acest lucru ne este dată de forțele mercuriene.
Putem deci spune:
Mai întâi: efectul forțelor mercuriene este acela de a permite omului să ia în stăpânire părțile solide ale corpului său. Dacă în lume nu ar exista forțe mercuriene, am fi mereu în afara părților solide ale corpului nostru.
În al doilea rând: efectul forțelor venusiene este acela de a-i permite omului să stăpânească părțile lichide ale corpului său. Știți, desigur, că dumneavoastră sunteți în proproție de 90% o coloană de apă. Dacă forțele venusiene nu ar exista, ați fi obligați să rătăciți în continuu ca spirit în jurul acestei coloane de apă, fără să o puteți lua în stăpânire.
În al treilea rând: forțele lunare îi permit omului să ia în stăpânire tot ceea ce este aer în el.
Poți învăța toate acestea studiind cosmologia. Studiul însă poate continua, iar aceste studii au fost întreprinse de către inițiați, cu toate că ei nu aveau decât o știință primitivă, un fel de clarvedere onirică. Să zicem, de exemplu, că studiile lor cosmologice le-au permis să constate că forțele venusiene îi permit omului să ia în stăpânire tot ceea ce este lichid în el. După aceea ei au verificat; au așteptat să apară cazul unui om care nu putea să-și stăpânească bine în el elementul lichid. Atunci apar anumite boli. O formă specială de boală apare, de pildă, atunci când omul nu poate lua corect în stâpânire ființa sa lichidă pentru un organ. Acești vechi inițiați au încercat atunci să știe ce remediu trebuie folosit. Când un om nu era corect cuplat la forțele lui Venus, când luarea în stăpânire a lichidelor din el nu funcționa corect, ei observau că trebuiau să folosească cuprul ca leac. Constatând că cuprul are ca efect faptul că sufletesc-spiritualul poate lua din nou în stăpânire corpul, că el acționează deci într-un mod cu totul asemănător forțelor venusiene, ei au conchis că cuprul metalic conține aceleași forțe ca sfera lui Venus. De aceea au pus cuprul în legătură cu planeta Venus.
Când apărea o boală pentru că omul nu putea lua corect în stăpânire componentele solide din el, ei au constatat că trebuia recurs la mercur sau argint viu. În felul acesta au ajuns să facă un paralelism între planete și metale. La ora actuală, în toate reprezentările curente sunt puse în paralel aceste elemente, dar nimeni nu întreabă de ce cuprul corespunde lui Venus etc. Acest fapt se bazează pe o cercetare judicioasă.
Când omul vorbește dintr-o cunoaștere adevărată despre cupru ca despre un remediu, el ia această cunoaștere din raporturile existente între om și Cosmos. Când, de exemplu, se ajunge să se vorbească despre un metal prezent într-o plantă că este un remediu care acționează în cutare sau cutare direcție, trebuie avută în vedere și întreaga relație a acelei plante cu Cosmosul. Iar din relația existentă între această plantă și Cosmos și din relația dintre Cosmos și om se dobândește apoi viziunea asupra modului în care poate acționa remediul.
Înțelegem foarte bine că astăzi există o anumită reticență în a admite aceste lucruri, fiindcă, într-adevăr, există tendința de a vrea să înveți, într-un mod ce-i drept discutabil, în patru sau cinci ani ceea ce este necesar pentru a deveni terapeut. Or, cum acest lucru nu este posibil și tot trebuie să înveți, când de fapt ai vrea să fi terminat totul în acești patru-cinci ani și nu vrei să admiți că ar trebui să studiezi cu mult mai mult, se naște o aversiune față de ceva ce nu vezi a avea un sfârșit. Dar lumea chiar nu are sfârșit, nu numai în mod extensiv ci și intensiv, contrar a ceea ce ne imaginăm noi de obicei.
În ceea ce privește forțele lui Marte, ele sunt acolo tocmai pentru a nu ne permite să luăm în stăpânire forțele de căldură eterice, elementul căldurii din Univers, ci pentru a ne proteja de ele.
Deci, în al patrulea rând, forțele lui Marte: ele ne apără de contopirea, de risipirea în elementul caloric. Dacă forțele lui Marte nu ar fi prezente aici în mod just, omul s-ar scurge în elementul caloric. El ar avea fără încetare dorința de a se topi în elementul căldurii. Forțele lui Marte îi mențin coeziunea în fața acestui element caloric. Este chiar esențial pentru om, căci, dacă are mai multă căldură în sine decât în mediul înconjurător, el riscă fără încetare să se dizolve în elementul caloric. Acest fapt este de o importanță capitală. De aceea, forțele lui Marte trebuie să fie concentrate în om. Și acest lucru se întâmplă datorită fierului pe care omul îl are în sânge. Fierul conține forțe asemănătoare celor ale lui Marte și îl ferește de a se topi, de a se dizolva în căldură.
Celelalte forțe, ale lui Jupiter și Saturn, omul nu le are în sine sub această formă materială. Ele sunt toate prezente în el, dar sub o altă formă, care nu este imediat perceptibilă. Ai fi tentat să crezi – despre aceasta aș vrea să vorbesc mâine – că anumite cercetări recente din cadrul științelor naturii deja îi fac pe oameni să reflecteze asupra acestor lucruri.
În al cincilea rând, forțele lui Jupiter: ele îl împiedică pe om să se risipească în elementul lumină, deci în eterul luminii. Omul ar deveni un nor de lumină în expansiune continuă dacă forțele lui Jupiter nu ar acționa în mod corespunzător.
În al șaselea rând, forțele lui Saturn: ele îl împiedică pe om să se dizolve în eterul chimic. Forțele lui Saturn care acționează în om sunt realmente forțe care, într-un anumit sens, au legătură cu natura cea mai intimă a omului. Vorbim, desigur, în sens figurat atunci când spunem, de pildă, despre un om că este acru sau că este dulce. Dar aceste lucruri sunt adevărate și la propriu. Dacă un om oarecare acționează acru din punct de vedere moral-fizic, asta depinde puțin și de compoziția sa chimică. Iar la această compoziție chimică forțele saturniene își au partea lor de contribuție. De modul în care Saturn acționează în om depinde felul în care acestea se exprimă dinspre organismul său. Astfel, la propriu, melancolicul este un melancolic prin faptul că el se transpune în mod deosebit în compoziția sa chimică, în tot ceea ce se prepară în ficat, bilă sau în stomac. Caracterul melancolic se bazează deci pe această transpunere a omului în compoziția sa chimică. Și acest lucru este, la rândul său, bazat pe faptul că forțele saturniene sunt dezvoltate deosebit de puternic la o astfel de persoană.
Astfel putem spune că omul apare, desigur, în învelișul său de piele, foarte concentrat, dar nu este decât o aparență, căci în realitate omul aparține întregului Cosmos și se poate arăta până în detaliu participarea pe care o are Cosmosul la modelarea ființei sale.
Constatați deci că planetele apropiate de Soare au mai mult de-a face cu ceea ce constituie elementele fizice din om: solidul, lichidul, gazosul. Planetele îndepărtate de Soare au mai mult de-a face cu elementele eterice din om. Soarele însuși le separă pe cele două unele de altele. Forțele lui Mercur, ale lui Venus și ale Lunii îl apropie pe om de solid, lichid și gazos. Forțele lui Marte, Jupiter și Saturn îl împiedică să se dizolve în elementul caloric, luminos și chimic. După cum vedeți, este vorba de efecte polare. Iar între ele se plasează elementul solar, pentru a evita o acțiune anarhică a lor. Dacă forțele lui Marte și-ar exercita liber acțiunea lor – ele ar putea, de pildă, foarte ușor să acționeze asupra forțelor Lunii –, dacă forțele solare nu s-ar interpune creând oarecum un perete despărțitor care să nu le permită acestor forțe să se amestece așa ușor, forțele lui Marte, care autonomizează omul în elementul căldură, l-ar proteja desigur de dizolvarea în elementul caloric; dar ceea ce a fost făcut astfel autonom ar trebui să ia imediat în stăpânire aerul, iar omul ar deveni atunci o fantomă de aer. Pentru ca cele două procese să se poată desfășura separat, pentru ca omul să poată lua în stăpânire pe de o parte forma sa aeric-organică, dar pe de altă parte să poată trăi independent și în elementul caloric, trebuie ca acestea două să fie separate. Iar solarul este cel care se interpune între ele.
Acest lucru era bine cunoscut de vechii inițiați. Când o persoană prezintă anumite simptome datorate faptului că forțele lui Marte acționează prea puternic, astfel încât ele străpung într-un fel elementul solar iar omul trăiește prea intens în elementul aeric al corpului său, pentru că atunci el îl poate lua mai bine în stăpânire, trebuie ca cele două să fie separate. Se folosește atunci Aurum. Pentru a evita interferența forțelor lui Marte cu cele ale Lunii, trebuie întărite forțele solare. Așa s-a ajuns la efectul medicamentos al Aurumului, care redă armonia organismului, făcând ca ceea ce nu trebuie să se amestece nici să nu se amestece.
Toate acestea vă permit să constatați că cunoașterea Universului nu este posibilă fără cunoașterea omului, iar cunoașterea ființei omenești este inseparabilă de cunoaștera Universului, îndeosebi în domeniul în care este vorba, de exemplu, să aplicăm știința în arta vindecării.
