Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNTREBĂRI OMENEȘTI, RĂSPUNSURI COSMICE

GA 213


CONFERINŢA a III-a

Dornach, 30 iunie 1922

Aş vrea să revin în câteva cuvinte asupra celor spuse în faţa dumneavoastră duminica trecută. Era vorba de raportul dintre om şi Univers şi, mai precis, de faptul că voinţa omenească găseşte calea de a ieşi în depărtările Universului mergând în sus, pe firul luminii pe care Soarele o revarsă pe Pământ. Poţi spune, aşadar, şi că ceea ce urcă de pe Pământ în spaţiul cosmic pe razele de lumină este desfăşurarea de voinţă a oamenilor. În schimb, către Pământ coboară pe undele de lumină ale Lunii un element propriu gândurilor. Am mai putut arăta şi că ceea ce exală din fiinţa omenească odată cu descompunerea corpului său fizic are un caracter volitiv şi se revarsă în Univers pe aripile luminii, iar omul revine pe Pământ pentru o existenţă pământească pe fluxul curentului de gânduri, odată cu razele de lumină ale Lunii şi, în general, cu tot ceea ce emană de la acest astru.

Fireşte, atât pentru această concepţie privitoare la elementul de voinţă şi lumina corespunzătoare, privitoare la elementul de gândire şi strălucirea Lunii, cât şi pentru explicaţiile pe care vi le voi da astăzi, şi care sunt de acelaşi gen, trebuie să avem în vedere că atunci când vorbim despre aceste lucruri şi ne slujim de edificiul cosmic pentru a ilustra ceva acest lucru este făcut numai cu titlul de ilustrare. Căci nu ar trebui să deducem acum că, în tot ceea ce noi spunem, Soarele fizic şi Luna fizică au o implicare directă, ci doar că ele sunt într-un fel semnele exterioare a ceea ce se produce pe plan spiritual. Adevăratul raport poate fi reprezentat în modul următor.

Aş vrea să prezint descrierea pe planul istoric. Ea s-ar putea formula şi altfel. Aş vrea să vă fac să înțelegeți mai exact ceea ce vreau să spun prin astfel de expuneri. Ştiţi că gândirea actuală, apropiată mai mult de materialism, vede izvorul sistemului nostru cosmic într-un fel de nebuloasă originară. Astfel, prin această gândire legată de materie ajungi să-ţi reprezinţi faptul că Cosmosul nostru, aşa cum îl concepem noi, sistemul nostru solar, a ieşit dintr-un fel de nebuloasă originară (vezi desenul, alb) care apoi s-a sfericizat şi s-a contractat devenind actualul nostru sistem solar.

desen plansa 4   Planşa 4
[măreşte imaginea]

Pentru dumneavoastră, desigur, după tot ceea ce aţi auzit în cadrul antroposofiei, vă este de la bun început clar că aceasta nu poate fi o prezentare completă a procesului. Oricât de mult ai vrea să modifici această interpretare materialistă a faptelor cosmice, s-o străbaţi, s-o împânzeşti cu forţe etc., realitatea nu poate fi epuizată astfel, pentru simplul motiv că din tot ceea ce conţine un sistem de tipul Kant-Laplace sau o altă nebuloasă originară şi se poate dezvolta din ea după legile mecanicii gazelor niciodată nu s-ar fi putut forma ceea ce trăieşte pe Pământ ca suflete animale şi umane, nici chiar ca forţe de creştere vegetale. Dăruindu-ne unei astfel de interpetări ajungem la o abstracţiune, chiar şi din punct de vedere materialist. Trebuie să ne fie clar că în interiorul a ceea ce concepe gândirea materialistă ca o masă nebuloasă originară (vezi desenul de mai sus completat cu roșu în desenul de mai jos stânga, și planșa 4) sălăşluieşte un spiritual şi că această masă nu este decât manifestarea exterioară a unui spiritual. Pentru ca această reprezentare să fie completă trebuie deci să introduci în ea ţeserea şi fiinţa spiritualului. În consecinţă, când vorbim despre această nebuloasă originară Kant-Laplace trebuie să o completăm, să o privim drept corpul a ceva sufletesc-spiritual, un sufletesc-spiritual care, desigur, nu are caracterul unitar propriu omului, ci este variat şi multiform, dar este totuşi ceva sufletesc-spiritual.

Gândirea pur materialistă şi ipotezele pe care ea le admite nu urcă mai departe de această nebuloasă originară. Să ne imaginăm acum că nu noi, ci nişte fiinţe viitoare, încearcă, pe baza unei gândiri materialiste asemănătoare, să-şi facă o idee despre naşterea Universului în care ele se găsesc sau urmează să se găsească. Nu contează dacă ceea ce spun acum corespunde sau nu unei realităţi, aceasta are ca scop doar să vă facă mai pe înțeles următorul gând. Presupunem deci că într-un viitor îndepărtat ar exista nişte fiinţe care văd la naşterea Universului această nebuloasă originară Kant-Laplace. De unde a apărut ea în timp? Dacă aceste fiinţe viitoare privesc în urmă ar trebui, pentru a face ideea cât se poate de clară, să admitem ipoteza că Pământul nostru, adică sistemul nostru solar, ar fi pierit de mult, că spaţiul ar fi fost eliberat şi că în spaţiul astfel eliberat s-ar fi instalat sistemul ieşit din nebuloasa de tip Kant-Laplace, care ar fi dat naştere acestei lumi viitoare. Căci, atât timp cât există sistemul nostru solar este evident că nu poţi să admiţi ipoteza unei nebuloase originare. Aş vrea să construiesc un exemplu în care fiinţele viitoare care elaborează o astfel de teorie materialistă pun în locul sistemului nostru cosmic nebuloasa lor originară de tip Kant-Laplace. După cele spuse de noi anterior, ar trebui ca şi în această nebuloasă viitoare Kant-Laplace să fie conţinut spiritual-sufletescul. Ea ar trebui să fie exclusiv expresia corporală a unui spiritual-sufletesc. De unde ar veni acest spiritual-sufletesc? Care ar fi, mai exact, natura acestui spiritual-sufletesc? Vreau să prezint ceva schematic.

desen

  Planşele 4 și 5

Acesta (vezi desenul din stânga, și planșa 4) ar fi ansamblul spiritual-sufletesc fizic al nebuloasei noastre originare Kant-Laplace; iar dincolo (desenul din dreapta, și planșa 5 stânga) ar fi, undeva în viitor, nebuloasa Kant-Laplace a acelor fiinţe viitoare pe care tocmai le-am menţionat. Acum, şi în această nebuloasă ar trebui de asemenea să găsim un sufletesc-spiritual (roşu). De unde ar veni el? Ei bine, dacă această nebuloasă originară Kant-Laplace s-ar afla pe locul în care a fost sistemul nostru solar, ea ar lua o formă; ar îmbrăca un spiritual-sufletesc cosmic. Dar acest spiritual-sufletesc cosmic ar fi ceea ce a rămas din sistemul solar în care am trăit noi. Am trăi, aşadar, sfârşitul actualului nostru sistem solar. Acesta s-ar pulveriza în spaţiul cosmic. Ar rămâne spiritual-sufletescul, şi acesta s-ar încarna într-o nouă nebuloasă originară de tip Kant-Laplace.Altfel spus, ceea ce am descris (desenul din dreapta) ar reprezenta faza jupiteriană a evoluției. Dar în sânul acestei faze de evoluţie jupiteriene s-ar afla ca sufletesc-spiritual ceea ce a fost pregătit în timpul existenţei pământeşti a omenirii. Şi tot astfel trebuie să urci din nou de la nebuloasa originară Kant-Laplace din care a ieşit Pământul la spiritual-sufletescul pe care el îl conţine. Iar acesta a fost pregătit de către entităţile existenţei lunare.

Deci, dacă priviţi sistemul nostru solar actual, el este într-un anumit fel corporalitatea exterioară a ceea ce a dispărut din faza de existenţă lunară sau s-a transformat din existenţa lunară, pentru a deveni existenţă pământească. Şi, tot astfel, ceea ce noi emitem astăzi în spaţiul cosmic pregăteşte faza de existenţă jupiteriană. Aşadar, atunci când privim sistemul solar exterior totdeauna avem de fapt ceva ce constituie sfera unei etape de existenţă anterioare.

Când vorbesc deci despre lumina care vine către noi de la Soarele fizic, vorbesc despre ceva care vine din trecut. Şi dacă vorbesc despre curenţii de voinţă care se ridică în întâmpinarea acestei lumini, vorbesc despre ceva care pregăteşte viitorul. Astfel orologiul, mecanismul cosmic – îl numesc astfel pentru a avea o formă de exprimare pentru ceea ce se petrece spiritual –, a fost pregătit de către Lună, iar ceea ce eu descriu ca fiind spiritualul este fundamentul pentru ceea ce se va transmite mai departe în existenţa jupiteriană. Dumneavoastră nu trebuie, aşadar, să spuneţi că Soarele, aşa cum îl vedem acum cu ochii noştri în spaţiul cosmic, atrage voinţa omenească. Acest Soare fizic nu este decât simbolul solarului către care se înalță voinţa omenească. Tot aşa şi Luna fizică nu este decât semnul fizic al lunarului care se revarsă în permanenţă în existenţa pământească prin curenţii de gândire.

A trebuit să fac aceste remarci pentru ca dumneavoastră să puteţi înțelege corect ce voi spune în expunerile care urmează, atunci când voi vorbi despre legături cosmice care redau ca imagini cele ce se petrec spiritual în cadrul omenirii pământeşti. Şi trebuie să mai adaug ceva la ceea ce a fost spus ultima dată. Dacă luăm ansamblul sistemului nostru solar avem, văzut de pe Pământ, Soarele şi, ca planete exterioare, Marte, Jupiter, Saturn etc. – celelalte sunt de mai mică importanţă – iar mai aproape de Pământ faţă de Soare avem Luna, Venus, Mercur (vezi desenul). Acum să ne oprim la ceea ce am spus, şi anume că elementul voinţă se înalță din omenirea pământească în spaţiul cosmic spre Soare, şi că, de asemenea, sufletul, după disoluţia corpului (roşu), se înalță şi el către Cosmos prin intermediul acestui element de voinţă. Atunci elementul volitiv întâlneşte mai întâi existenţa solară, sfera solară.

desen
plansa 5   Planşa 5
[măreşte imaginea]

Ştiţi, desigur, că ceea ce vă prezint în felul acesta ca un fapt real a fost descoperit deja, aşa cum v-am spus ultima dată, prin experienţele vechilor iniţiaţi. Ei încredințau întrebările lor curenţilor de voinţă, le trimiteau către Soare şi primeau înapoi răspunsurile de la Lună, sub formă de gânduri (albastru). Astfel, ceea ce eu v-am descris aici sub această formă există pur şi simplu ca fapt real. Şi tot aşa, dacă vrem să înţelegem cele ce urmează, trebuie să ne întoarcem la experienţele Misteriilor antice.

Aveţi în vedere încă o dată acest fapt: iniţiatul din Misteriile Antichităţii expediază întrebările lui enigmă în afară. El le predă acestui flux care merge în direcţia razelor Soarelui, aşteaptă şi, după un anumit timp, primeşte de la Lună răspunsurile. El vorbeşte cu Cosmosul prin această relaţie.

Dar, prin acest proces, vechiul iniţiat nu a primit decât răspunsuri bine definite, răspunsuri ce se refereau la structura Universului ca atare. Astfel, ceea ce era conţinut în ştiinţa mai primitivă antică, care era totuşi o înlelepciune înaltă, chiar dacă una onirică, era conceput prin faptul că se trimiteau întrebări în direcţia opusă razelor solare şi apoi se primeau răspunsurile. Atunci se primeau răspunsuri la întrebările care priveau structura Universului, forţele care lucrează în Univers etc. Pe scurt, se primeau răspunsuri la tot ceea ce priveşte observaţia fizică, observaţia astronomică, muzica sferelor etc. şi era consemnată în ştiinţa antică în cadrul acestor domenii.

Dar vechii iniţiaţi trimiteau şi alte întrebări în Univers. Ei cunoşteau, de exemplu, şi arta, prin care trimiteau întrebări până la Marte, până în sfera lui Marte (vezi desenul). În timpul perioadei în care Marte era pe cer, ei expediau întrebările în direcţia opusă radiaţiilor luminii sale. De data aceasta ei nu aşteptau răspunsurile de la Lună, ci, dacă adresau întrebările lui Marte, aşteptau ca Venus să fie astfel plasată, încât să-l contemple oarecum pe Marte; esenţial este că la întrebările trimise lui Marte ei aşteptau răspunsurile de la Venus. Şi, tot aşa, la întrebările trimise lui Jupiter aşteptau răspunsurile de la Mercur. În privinţa întrebărilor adresate lui Saturn, acestea erau, într-un fel, trimise direct în depărtările Universului, iar răspunsurile erau aşteptate numai de la cerul stelelor fixe sau de la ceea ce era în acele timpuri vechi reprezentantul cerului stelelor fixe, adică Zodiacul însuşi.

Dar ce anume conţineau oare aceste întrebări pe care iniţiaţii le trimiteau în acest fel în Univers şi la care aşteptau apoi răspunsuri? De data aceasta ele nu erau adevăruri ştiinţifice abstracte tratând despre structura Universului, la care am făcut deja referire; ele erau întrebări pe care vechii iniţiaţi voiau să le adreseze direct entităţilor divin-spirituale.

Astfel, ei adresau lui Marte întrebările pe care le aveau de pus entităţilor îngereşti şi aşteptau răspunsurile de la Venus. Lui Jupiter îi adresau întrebările destinate entităţilor arhanghelice şi aşteptau răspunsurile de la Mercur; şi tot aşa adresau întrebările destinate Începătoriilor, Arhailor, lui Saturn şi aşteptau răspunsurile de la Zodiac.

Aşadar, în timp ce, ca să spunem aşa, se dialoga direct, într-o formă mai mult abstractă, să spunem impersonală, cu Cosmosul, limbajul folosit, şi pe care tocmai vi-l descriu, era astfel susţinut încât aveai conştienţa că vorbeşti cu entităţi divin-spirituale reale şi că primeşti mesajele lor. În acest mod, de la corul Îngerilor, de la corul Arhanghelilor, de la corul Arhailor primeai hotărârile de voinţă. Ceea ce se desfăşura ca o discuţie între Soare, Lună şi iniţiat se raporta la structura exterioară a Cosmosului. Ceea ce se stabilea cu celelalte planete şi cu Zodiacul se adresa entităţilor spirituale ce locuiau Cosmosul.

Se ştia deci că există efectiv o interacţiune permanentă între om şi Cosmos, şi asta nu numai cu construcţia exterioară a Cosmosului ci şi cu entităţile care îl locuiesc. Vechii iniţiaţi ştiau, de pildă, că atunci când îşi îndreptau forţele către Marte nu era suficient să nutreşti în tine simple întrebări-gânduri referitoare la enigmele existenţei şi să le expediezi în Univers. Astfel de întrebări referitoare la enigmele existenţei nu mergeau decât până la Soare şi răspunsurile la aceste întrebări, de asemenea, nu veneau decât de la Lună. Dacă vechii iniţiaţi voiau să-i adreseze întrebări lui Marte, ei nu o puteau face doar cu ajutorul gândirii, ei trebuiau să elaboreze sub o formă definită formule, să construiască incantaţii, mantre, ce trebuiau să fie şi recitate. Acestea erau apoi expediate şi ele formau ceea ce punea în mişcare forţele marţiene, astfel încât răspunsurile veneau, la rândul lor, înapoi de la Venus şi erau auzite printr-un fel de ascultare interioară. Dacă voiai să-l întrebi pe Jupiter, nu mai era nici asta suficient; trebuia să săvârşeşti anumite ofrande rituale foarte precise. Și ceea ce se revărsa atunci în Univers sub formă de, să zicem, gânduri cosmice de la aceste ofrande rituale revenea de la Venus sub forma anumitor semne, pe care vechii iniţiaţi ştiau să le interpreteze. Dacă se lăsau inspiraţi de Venus, ei puteau interpreta aceste semne, dacă întrebările fuseseră trimise lui Jupiter; dacă se lăsau inspiraţi de Mercur, ei puteau şi în acest caz să interpreteze semnele corespunzătoare. Aceste semne erau de natură foarte variată. Nu puteai să vezi absolut nimic în ele dacă nu erai inspirat de Mercur. Dacă erai inspirat de Mercur, ştiai că, dacă survenea cutare sau cutare eveniment, acesta era cutare sau cutare răspuns la întrebarea pusă cu ajutorul unui act ritual.

Astfel, evenimentele naturale sau istorice, care de obicei nu reprezintă pentru om altceva decât nişte fenomene naturale sau istorice, căpătau un anumit conţinut; ele puteau, într-un fel, să fie citite. A pune o întrebare lui Saturn era un lucru chiar extraordinar de dificil, fiindcă această întrebare nu putea fi pusă decât prin împlinirea unor ritualuri laborioase, de lungă durată, din partea omului. În vechile Misterii se proceda, de regulă, astfel: maeştrii dădeau discipolilor o anumită misiune, care consta în a-i face pe aceştia să-şi consacre viaţa unui conţinut sau altul al unei fapte. Iar ceea ce trebuiau să împlinească aceşti discipoli, adesea timp de mulţi ani, constituia întrebările puse existenţei saturniene. Răspunsurile parveneau apoi de la Zodiac.

Prin desfăşurarea acestor rugăciuni, meditaţii, practici cultice şi alte ceremonii susţinute de iniţiaţii şi discipolii lor în Misteriile antice se producea o adevărată interpenetrare cu întreaga fiinţă a Cosmosului. De asemenea tot ce se întâmpla acolo nu se desfăşura într-un timp scurt; tot ceea ce se înfăptuia în decursul anilor în aceste Misterii era un act continuu de cunoaştere sau, de asemenea, o acţiune destinată să facă să se nască impulsuri juste pentru activitatea omenească.

Examinând toate aceste fapte putem percepe cum acţionează asupra omului forţele pe care, în acest sens, le putem numi forţe solare, marţiene, jupiteriene, saturniene, lunare, venusiene, mercuriene, şi care este importanţa lor pentru om. Forţele solare, după cum bine puteţi deduce din cele ce v-am spus până acum, atrag într-un fel către Soare ceea ce este de natură volitivă în om, iar când acesta a murit îl conduc chiar şi pe el afară, în spaţiul cosmic şi, prin spaţiul cosmic, în lumea spirituală. Forţele Lunii au particularitatea de a-i conferi omului organizarea, organismul care îi permite să gândească, să mediteze, dar ele sunt şi forţele care îl readuc pe om din lumea spirituală atunci când, traversând sfera eterică, trebuie să-şi găsească drumul pentru încarnarea sa pe Pământ.

În acelaşi fel putem vorbi de acţiunea pe care o au asupra omului celelalte forţe, care au fost numite după corpurile cosmice pe care le reprezintă. Să luăm, de pildă, forţele lui Mercur. Aceste forţe mercuriene nu sunt pur şi simplu concentrate în corpul cosmic care este Mercur. Ele umplu întregul spaţiu accesibil nouă, iar corpul fizic al lui Mercur este pur şi simplu manifestarea sub formă minerală concentrată a ceea ce există aici drept forţe mercuriene. Imginați-vă că am umplut întregul nostru sistem solar cu forţele mercuriene (vezi desenul de mai jos, stânga, galben). Aceste forţe pătrund toate corpurile sistemului solar şi, bineînțeles, şi pe noi oamenii; numai că în acel loc de pe cer unde se vede Mercur (punctul galben) ele sunt concentrate sub formă fizic-minerală şi le putem vedea. Dar ele sunt peste tot.

desen
desen
  Planşa 5

Luaţi forţele venusiene. Ele sunt de asemenea peste tot (roşu). Ele sunt concentrate mineral-fizic doar într-un anumit loc, cel în care se vede Venus (punctul roşu). şi la fel este pentru toate aceste forţe. Dacă vrem să vorbim conform realităţii trebuie să spunem: Venus, Mercur, Marte etc. se întrepătrund una cu alta, numai concentrările lor minerale sunt dispuse în locuri diferite.

Dacă ai dobândit treptat viziunea asupra modului în care Mercur răspunde lui Jupiter, prin aceasta, prin faptul că ajungi să-l recunoşti, poţi să cunoşti şi ce înseamnă pentru om aceste formaţiuni mercuriene în inconştient. Să luăm un exemplu simplu. Ca să mergem noi trebuie să avem anumite forţe, prin intermediul cărora pătrundem oasele şi muşchii noştri cu spirit. Noi trebuie să intrăm în fizic; trebuie să intrăm în elementul solid, în componentele solide ale corpului, cu spiritual-sufletescul nostru. Aptitudinea de a face acest lucru ne este dată de forţele mercuriene.

Putem deci spune:

Mai întâi: efectul forţelor mercuriene este acela de a permite omului să ia în stăpânire părţile solide ale corpului său. Dacă în lume nu ar exista forţe mercuriene, am fi mereu în afara părţilor solide ale corpului nostru.

În al doilea rând: efectul forţelor venusiene este acela de a-i permite omului să stăpânească părţile lichide ale corpului său. Ştiţi, desigur, că dumneavoastră sunteţi în proproţie de 90% o coloană de apă. Dacă forţele venusiene nu ar exista, aţi fi obligaţi să rătăciţi în continuu ca spirit în jurul acestei coloane de apă, fără să o puteţi lua în stăpânire.

În al treilea rând: forţele lunare îi permit omului să ia în stăpânire tot ceea ce este aer în el.

Poţi învăța toate acestea studiind cosmologia. Studiul însă poate continua, iar aceste studii au fost întreprinse de către iniţiaţi, cu toate că ei nu aveau decât o ştiinţă primitivă, un fel de clarvedere onirică. Să zicem, de exemplu, că studiile lor cosmologice le-au permis să constate că forţele venusiene îi permit omului să ia în stăpânire tot ceea ce este lichid în el. După aceea ei au verificat; au aşteptat să apară cazul unui om care nu putea să-şi stăpânească bine în el elementul lichid. Atunci apar anumite boli. O formă specială de boală apare, de pildă, atunci când omul nu poate lua corect în stâpânire fiinţa sa lichidă pentru un organ. Aceşti vechi iniţiaţi au încercat atunci să ştie ce remediu trebuie folosit. Când un om nu era corect cuplat la forţele lui Venus, când luarea în stăpânire a lichidelor din el nu funcţiona corect, ei observau că trebuiau să folosească cuprul ca leac. Constatând că cuprul are ca efect faptul că sufletesc-spiritualul poate lua din nou în stăpânire corpul, că el acţionează deci într-un mod cu totul asemănător forţelor venusiene, ei au conchis că cuprul metalic conţine aceleaşi forţe ca sfera lui Venus. De aceea au pus cuprul în legătură cu planeta Venus.

Când apărea o boală pentru că omul nu putea lua corect în stăpânire componentele solide din el, ei au constatat că trebuia recurs la mercur sau argint viu. În felul acesta au ajuns să facă un paralelism între planete şi metale. La ora actuală, în toate reprezentările curente sunt puse în paralel aceste elemente, dar nimeni nu întreabă de ce cuprul corespunde lui Venus etc. Acest fapt se bazează pe o cercetare judicioasă.

Când omul vorbeşte dintr-o cunoaştere adevărată despre cupru ca despre un remediu, el ia această cunoaştere din raporturile existente între om şi Cosmos. Când, de exemplu, se ajunge să se vorbească despre un metal prezent într-o plantă că este un remediu care acţionează în cutare sau cutare direcţie, trebuie avută în vedere şi întreaga relaţie a acelei plante cu Cosmosul. Iar din relaţia existentă între această plantă şi Cosmos şi din relaţia dintre Cosmos şi om se dobândeşte apoi viziunea asupra modului în care poate acţiona remediul.

Înțelegem foarte bine că astăzi există o anumită reticenţă în a admite aceste lucruri, fiindcă, într-adevăr, există tendinţa de a vrea să înveți, într-un mod ce-i drept discutabil, în patru sau cinci ani ceea ce este necesar pentru a deveni terapeut. Or, cum acest lucru nu este posibil şi tot trebuie să înveți, când de fapt ai vrea să fi terminat totul în aceşti patru-cinci ani şi nu vrei să admiţi că ar trebui să studiezi cu mult mai mult, se naşte o aversiune faţă de ceva ce nu vezi a avea un sfârşit. Dar lumea chiar nu are sfârşit, nu numai în mod extensiv ci şi intensiv, contrar a ceea ce ne imaginăm noi de obicei.

În ceea ce priveşte forţele lui Marte, ele sunt acolo tocmai pentru a nu ne permite să luăm în stăpânire forţele de căldură eterice, elementul căldurii din Univers, ci pentru a ne proteja de ele.

Deci, în al patrulea rând, forţele lui Marte: ele ne apără de contopirea, de risipirea în elementul caloric. Dacă forţele lui Marte nu ar fi prezente aici în mod just, omul s-ar scurge în elementul caloric. El ar avea fără încetare dorinţa de a se topi în elementul căldurii. Forţele lui Marte îi menţin coeziunea în faţa acestui element caloric. Este chiar esenţial pentru om, căci, dacă are mai multă căldură în sine decât în mediul înconjurător, el riscă fără încetare să se dizolve în elementul caloric. Acest fapt este de o importanţă capitală. De aceea, forţele lui Marte trebuie să fie concentrate în om. Şi acest lucru se întâmplă datorită fierului pe care omul îl are în sânge. Fierul conţine forţe asemănătoare celor ale lui Marte şi îl fereşte de a se topi, de a se dizolva în căldură.

Celelalte forţe, ale lui Jupiter şi Saturn, omul nu le are în sine sub această formă materială. Ele sunt toate prezente în el, dar sub o altă formă, care nu este imediat perceptibilă. Ai fi tentat să crezi – despre aceasta aş vrea să vorbesc mâine – că anumite cercetări recente din cadrul ştiinţelor naturii deja îi fac pe oameni să reflecteze asupra acestor lucruri.

În al cincilea rând, forţele lui Jupiter: ele îl împiedică pe om să se risipească în elementul lumină, deci în eterul luminii. Omul ar deveni un nor de lumină în expansiune continuă dacă forţele lui Jupiter nu ar acţiona în mod corespunzător.

În al şaselea rând, forţele lui Saturn: ele îl împiedică pe om să se dizolve în eterul chimic. Forţele lui Saturn care acţionează în om sunt realmente forţe care, într-un anumit sens, au legătură cu natura cea mai intimă a omului. Vorbim, desigur, în sens figurat atunci când spunem, de pildă, despre un om că este acru sau că este dulce. Dar aceste lucruri sunt adevărate şi la propriu. Dacă un om oarecare acţionează acru din punct de vedere moral-fizic, asta depinde puţin şi de compoziţia sa chimică. Iar la această compoziţie chimică forţele saturniene îşi au partea lor de contribuţie. De modul în care Saturn acţionează în om depinde felul în care acestea se exprimă dinspre organismul său. Astfel, la propriu, melancolicul este un melancolic prin faptul că el se transpune în mod deosebit în compoziţia sa chimică, în tot ceea ce se prepară în ficat, bilă sau în stomac. Caracterul melancolic se bazează deci pe această transpunere a omului în compoziţia sa chimică. Şi acest lucru este, la rândul său, bazat pe faptul că forţele saturniene sunt dezvoltate deosebit de puternic la o astfel de persoană.

Astfel putem spune că omul apare, desigur, în învelişul său de piele, foarte concentrat, dar nu este decât o aparenţă, căci în realitate omul aparţine întregului Cosmos şi se poate arăta până în detaliu participarea pe care o are Cosmosul la modelarea fiinţei sale.

Constataţi deci că planetele apropiate de Soare au mai mult de-a face cu ceea ce constituie elementele fizice din om: solidul, lichidul, gazosul. Planetele îndepărtate de Soare au mai mult de-a face cu elementele eterice din om. Soarele însuşi le separă pe cele două unele de altele. Forţele lui Mercur, ale lui Venus şi ale Lunii îl apropie pe om de solid, lichid şi gazos. Forţele lui Marte, Jupiter şi Saturn îl împiedică să se dizolve în elementul caloric, luminos şi chimic. După cum vedeţi, este vorba de efecte polare. Iar între ele se plasează elementul solar, pentru a evita o acţiune anarhică a lor. Dacă forţele lui Marte şi-ar exercita liber acţiunea lor – ele ar putea, de pildă, foarte uşor să acţioneze asupra forţelor Lunii –, dacă forţele solare nu s-ar interpune creând oarecum un perete despărţitor care să nu le permită acestor forţe să se amestece aşa uşor, forţele lui Marte, care autonomizează omul în elementul căldură, l-ar proteja desigur de dizolvarea în elementul caloric; dar ceea ce a fost făcut astfel autonom ar trebui să ia imediat în stăpânire aerul, iar omul ar deveni atunci o fantomă de aer. Pentru ca cele două procese să se poată desfăşura separat, pentru ca omul să poată lua în stăpânire pe de o parte forma sa aeric-organică, dar pe de altă parte să poată trăi independent şi în elementul caloric, trebuie ca acestea două să fie separate. Iar solarul este cel care se interpune între ele.

Acest lucru era bine cunoscut de vechii iniţiaţi. Când o persoană prezintă anumite simptome datorate faptului că forţele lui Marte acţionează prea puternic, astfel încât ele străpung într-un fel elementul solar iar omul trăieşte prea intens în elementul aeric al corpului său, pentru că atunci el îl poate lua mai bine în stăpânire, trebuie ca cele două să fie separate. Se foloseşte atunci Aurum. Pentru a evita interferenţa forţelor lui Marte cu cele ale Lunii, trebuie întărite forţele solare. Aşa s-a ajuns la efectul medicamentos al Aurumului, care redă armonia organismului, făcând ca ceea ce nu trebuie să se amestece nici să nu se amestece.

Toate acestea vă permit să constataţi că cunoaşterea Universului nu este posibilă fără cunoaşterea omului, iar cunoaşterea fiinţei omeneşti este inseparabilă de cunoaştera Universului, îndeosebi în domeniul în care este vorba, de exemplu, să aplicăm ştiinţa în arta vindecării.