Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNTREBĂRI OMENEȘTI, RĂSPUNSURI COSMICE

GA 213


CONFERINŢA a IV-a

Dornach, 1 iulie 1922

Ceea ce am spus ieri este, într-un fel, aspectul exterior a ceea ce voi analiza astăzi.

Ieri am încercat să vă arăt că omul formează un tot cu Universul şi că fiecare lucru existent în om este, în cele mai diverse forme, în legătură cu fenomenele, cu entitățile Cosmosului. Pentru ca explicaţiile pe care vi le voi da astăzi să nu vi se pară total lipsite de fundament, dumneavoastră trebuie să le legaţi de cele spuse de mine duminica trecută şi ieri.

Poţi observa omul privindu-l oarecum din exterior, fie cu privirea obişnuită, fie, să spunem aşa, prin anatomie, fiziologie, care sunt tot o abordare exterioară. Dar putem privi omul şi din interior; el ne apare atunci cu calităţile sale sufleteşti şi forţele sale spirituale. Dacă ne oprim la acel tot pe care îl formează omul şi Cosmosul, noi îl putem privi sub două aspecte, însă aceste aspecte se vor comporta invers faţă de ceea ce sunt ele la individ. Pentru fiinţa individuală a omului noi vorbim de exterior şi interior. Dacă vorbim despre Univers şi despre om ca o parte a acestui Univers, chiar şi sentimentul obişnuit ne spune că trebuie să inversăm termenii. Dacă luăm mai întâi existenţa cosmică pur spațială, noi ne aflăm înăuntrul acestei existenţe cosmice şi din punctul nostru de vedere privim spre exterior. Deci, când vorbim despre Univers din punctul de vedere al omului, vorbim de interiorul Universului. Noi ne aflăm într-un punct oarecare în interior. Din acest punct Universul ne oferă aspectul său senzorial.

Când observăm omul din exterior, el ne oferă aspectul său senzorial-sensibil, iar când îl observăm din interior el ne oferă aspectul său spiritual-sufletesc. Universul ne oferă aspectul său sufletesc-spiritual când îl observăm din exterior. Noţiunile pe care trebuie să le folosim aici devin dificile, fiindcă ele sunt practic neuzuale în limbajul actual. Cu limbajul actual pur şi simplu nu poţi să pătrunzi direct în domeniul spiritual. De fiecare dată cuvintele trebuie mai întâi cizelate în mod corespunzător. A vrea să studiezi spiritual-sufletescul folosind simplu cuvintele, cu sensul lor obişnuit, este o absurditate.

Dacă am vrea să aşezăm în faţa sufletului, schematic, să zicem, ceea ce tocmai am încercat să zugrăvesc în faţa dumneavoastră, ar trebui să spunem aproximativ astfel: În ce priveşte omul, vorbim despre exterior ca despre ceva ce se prezintă simţurilor. Dacă îl privim din interior, vorbim despre sufletesc-spiritualul său. În ce priveşte Universul, Cosmosul, trebuie să gândim în sens invers: Noi ne aflăm într-un punct oarecare în interior şi aici ni se oferă aspectul senzoarial-sensibil. Dacă însă putem vedea Universul din exterior, atunci ochilor noştri li se oferă aspectul sufletesc-spiritual. Evident, se pune întrebarea: Poţi vedea Universul din exterior?

desen plansa 6   Planşa 6
[măreşte imaginea]

După cum ştim, între moarte şi o nouă naştere omul suferă nişte modificări faţă de stările pe care le trăieşte între naştere şi moarte. În stările trăite între moarte şi o nouă naştere, omului îi este efectiv dat să vadă din exterior lumea, Universul, Cosmosul. Dacă vă întoarceţi la ceea ce am prezentat în cartea mea Teosofia, privind stările pe care le traversează omul între moarte şi o nouă naştere veţi găsi acolo referiri la faptul că în modul de utilizare a cuvintelor trebuie să intervină nişte schimbări.

Or, Universul în care ne găsim între naştere şi moarte este deja destul de variat. El este totuşi şi mai variat, mult mai bogat dacă îl contemplăm în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Bineînțeles când se face o astfel de descriere nu se pot da niciodată decât câteva lucruri la întâmplare, iar eu m-am străduit totdeauna să adaug mereu detalii noi la descrierile despre aspectul spiritual-sufletesc a ceea ce am descris ieri ca fiind fizic-senzorial, şi care este o vedere a Cosmosului din interior. Astăzi aş vrea să îl descriu din exterior, adică aşa cum ni se arată el când îl privim din punct de vedere sufletesc-spiritual, aşa cum se întâmplă pe parcursul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere.

Dumneavoastră ştiţi, înțelegeţi necesitatea unei astfel de observaţii din chiar analizele care au fost făcute aici. Mai ştiţi şi că o analiză condusă cu logica obişnuită în această materie n-ar putea în niciun caz să coincidă cu realitatea. Trebuie deci, pur şi simplu, să îți fie dată această facultate de a vedea, care se dezvoltă când sunt utilizate mijloacele despre care este vorba în literatura antroposofică.

Dar omul îşi cucereşte un punct de vedere clar în afara cosmosului fizic-senzorial doar treptat. Numai când şi-a însuşit acest punct de vedere, ceea ce nu se poate realiza decât după un anumit timp după moarte, abia atunci se dezleagă pentru el întrebările rămase nerezolvate prin activitatea intelectuală pe care o practică în corpul fizic. În cadrul discuţiilor filosofice întotdeauna erau întrebări de genul: Spaţiul universal, spaţiul cosmic este limitat sau nelimitat? S-ar putea discuta la nesfârşit – în această privinţă critica raţiunii lui Kant este justă –, niciodată nu vei da de capăt unor întrebări precum sfârşitul spațial sau temporal al lumii printr-o discuţie dusă exclusiv în limitele corpului fizic. Poți demonstra la fel de bine caracterul finit cât şi cel infinit al Universului. Întrebările nu se rezolvă decât când poți să deplasezi punctul din care le priveşti, când ai într-un fel posibilitatea de a privi lumea din cealaltă latură, adică nu dintr-un punct din interior, ci din exterior către interior. Te afli dincolo de granița cosmosului fizic-senzorial, efectiv, atunci când ai ajuns cel puțin la jumătatea drumului dintre moarte şi o nouă naştere. Nu poți decât să spui: Granița cosmosului fizic-senzorial se află chiar la jumătatea drumului între ceea ce vedem aici din punct de vedere pământesc şi ceea ce vedem în viața dintre moarte şi o nouă naştere.

Înseamnă deja o anumită înțelepciune să ştii care sunt întrebările pe care poți să le pui înăuntrul existenței pământeşti, dar nu îşi pot primi un răspuns în sânul acestei vieți pământeşti, dat fiind că la acest nivel gândirea se sprijină numai pe fundamentele fizice ale corpului. Aceste probleme nu primesc răspunsuri decât dacă omul îşi poate fixa punctul de vedere în afara existenței fizice, fie prin inițiere, fie prin moarte.

Când aceste puncte de vedere au fost efectiv modificate, atunci apar experiențe cu totul neaşteptate, la care la început nu te aşteptai. Dacă te afli într-un punct oarecare al existenței pământeşti şi îți întorci privirile către Cosmos, acesta este un Cosmos unic. El se prezintă ochilor noştri ca un Cosmos unic. Noi vorbim despre sistemul nostru solar ca despre o lume cosmică unitară. Îmi voi limita acum considerațiile la sistemul nostru solar. Când îți modifici punctul de observație, atunci nu mai putem vorbi de un punct anume în exterior; existența punctuală încetează total, nu însă pentru viața interioară a sufletului, ci pentru spațialul exterior. Punctul devine treptat cerc. Când te afli afară, a vorbi despre o lume, de pildă despre un singur sistem solar, încetează a mai avea vreun sens. În momentul în care între moarte şi o nouă naştere realizăm această inversare a vieții, prin care, liberați de corpul nostru fizic, putem să privim în urmă către lumea în care ne găsim aici jos, deci să privim din exterior spiritual-sufletescul acesteia, din acel moment nu mai are sens să vorbim despre un singur sistem solar. Există într-adevăr nenumărate sisteme solare, şi anume tot atâtea câte suflete omeneşti populează Pământul. – Eu nu descriu decât experiența exterioară, ceea ce se oferă experienței. Aşadar şi acest lucru cunoaşte o inversare completă: aici avem sentimentul clar că ne aflăm într-o lume fizic-senzorială. În momentul în care contemplăm din punct de vedere spiritual-sufletesc această lume fizic-senzorială nu mai are sens să vorbim de o unitate, căci acolo există tot atâtea lumi şi sori câte suflete omeneşti se află în relaţie cu Pământul. Dar aici mai există şi altceva decât o experiență surprinzătoare. Când privim în urmă către Pământ din exterior, ne apare şi natura umană, entitatea umană. Chiar şi în conferințe publice eu am îndrăznit să spun că, în timp ce ne aflăm ca oameni între moarte şi o nouă naştere şi privim afară în Cosmos către Pământ, noi privim de fapt din exterior către interior; dar ceea ce observăm atunci este interiorul omului. Deci, când ne apropiem din nou de viaţa pământească lumea noastră exterioară este atunci interiorul organic şi nu sufletul omului. Iată ce percepem noi în permanență când, din exterior, ne întoarcem privirile înapoi, către Cosmosul în care ne aflăm între naştere şi moarte. Ne întoarcem atunci privirile către natura umană. De fapt, noi nu pierdem niciodată din vedere natura umană. Când murim, ne rămâne contemplarea acestei naturi umane, dar de această dată noi nu o putem viețui din interior; între moarte şi o nouă naştere nu mai suntem cufundați în ea ca între naştere şi moarte, ci o trăim din afară, o privim din exterior. Partea curioasă însă este că multitudinea oamenilor dispare atunci când ieşim în afară. Și în timp ce observăm mulțimea de forme cosmice, sau cosmosuri, tot atât de multe câte suflete omeneşti sunt în relație cu Pământul, noi nu vedem, când privim înapoi spre Pământ, decât un singur om. Între moarte şi o nouă naştere există multe lumi şi un singur om.

Vedeți dumneavoastră, fără a examina atent, cu ajutorul unei profunde meditații, toate aspectele acestor fapte – care sunt de o imensă anvergură –, despre care în cuvinte omeneşti nu poţi să dai decât o vagă idee, nu ajungi totuşi la o viziune, nu la una deplină, privind această deosebire radicală între imaginea Universului pe care o comportă vieţuirea dintre naştere şi moarte şi cea pe care o comportă vieţuirea dintre moarte şi o nouă naştere. Între naştere şi moarte facem experienţa unei lumi şi a numeroase fiinţe umane, între moarte şi o nouă naştere facem experienţa a numeroase lumi, reprezentând lumea noastră actuală unitară, şi a unei singure naturi umane. Dacă, în viaţa noastră dintre moarte şi o nouă naştere privim în urmă la viaţa pământească, găsim nu o multitudine nesfârşită de oameni, ci o singură natură umană, în care sunt înglobaţi toţi oamenii. Totul este deci complet inversat, şi asupra acestei inversări trebuie o dată atrasă atenţia. Căci este absolut necesar ca o dată omul să sesizeze clar în sufletul său că este imposibil să-şi facă reprezentări corecte despre lumea spirituală fără să recurgă la o răsturnare totală a conceptelor. Nu poţi avea reprezentări reale despre lumea spirituală folosind metodele confortabile prin care se aşteaptă de obicei să dobândeşti aceste reprezentări. Trebuie să te obişnuieşti să-ţi metamorfozezi radical reprezentările, mergând chiar până la răsturnarea totală a sensurilor. Mulţi oameni nu vor de fapt acest lucru, de unde şi lupta împotriva unei adevărate ştiinţe a spiritului.

Ieri v-am arătat într-un mod cât se poate de precis care sunt raporturile omului cu solarul, pe de o parte şi, pe de altă parte, cu lunarul, dar şi cu celelalte entităţi planetare. Tot ceea ce v-am spus era văzut din punctul de vedere al evoluţiei pământeşti. V-am descris raportul omului cu entitatea Venus, cu cea a lui Marte etc. Vă spuneam că datorită noii ştiinţe a spiritului noi ajungem din nou, într-un mod cu totul independent, la lucruri care erau cultivate într-o înţelepciune antică inspirată, de vis, în Misterii. Cele spuse de mine ieri nu sunt decât o faţetă a subiectului. Atât timp cât încercăm să dobândim cunoştinţe numai în modul în care proceda iniţiatul în vechile Misterii în timpul vieţii dintre naştere şi moarte, sau cum se procedează astăzi, nu vom avea, asupra lumii noastre planetare, de exemplu, decât reprezentări de felul celor pe care vi le-am descris ieri. Dar în momentul în care ieşim în afară, în momentul în care ne plasăm întru câtva în afara acestui Cosmos în care trăim de la naştere până la moarte şi privim exterior spiritual-sufletescul, din acel moment toate lucrurile pe care vi le-am descris ieri ne arată alte aspecte, reversul lor.

Noi am spus ieri: Dacă ne referim la elementul Mercur din lume – fie pe plan material sau planetar –, avem ceea ce inundă Universul cu forţă, încât îl ajută pe om să devină stăpân prin spiritual-sufletescul său asupra componentelor solide ale organismului său. Elementul Venus este cel care îi permite omului să ia în stăpânire componenta lichidă a organismului său, şi aşa mai departe. Din momentul în care inversăm acum modul nostru de a privi, toate aceste proprietăţi ni se prezintă şi ele diferit. Astfel, făcând abstracţie de Neptun şi Uranus, dacă vom aborda limitele exterioare ale sistemului nostru planetar, adică planeta Saturn, şi vom privi entităţile saturniene oarecum din cealaltă parte a existenţei, căpătăm la început posibilitatea să vedem nu ceea ce am vorbit ieri, şi anume că Saturn îl ajută pe om să-şi apere spiritual-sufletescul de efectul chimismului – acesta este efectul văzut de pe Pământ –, ci, datorită facultăţilor pe care le avem între moarte şi o nouă naştere, facem cunoştinţă cu adevărata viaţă instinctuală a fiinţei umane. Viaţa instinctuală a omului, care ţâşneşte din profunzimi inconştiente, nu poate, în adevărata sa natură, să răzbată la lumină cu ajutorul facultăţilor dobândite doar aici pe Pământ. Ea poate fi percepută fie între moarte şi o nouă naştere, fie prin cunoaşterea superioară suprasensibilă, sau, altfel spus, prin ştiinţa iniţiatică.

Poţi spune deci: Dacă priveşti cu ochii spiritului de aici de pe Pământ entitatea lui Saturn, capeţi o idee despre forţele care îi permit omului să se simtă o entitate spiritual-sufletească autonomă faţă de chimismul care lucrează în organismul său. Dacă observăm din exterior, în aspectul său spiritual-sufletesc, această existenţă a lui Saturn, ea ne prezintă forţele cosmice care plasează instinctele în interiorul naturii omeneşti.

Iar existența lui Jupiter (vezi desenul de mai jos), ea ne face să vedem deja ceea ce este de natură mai sufletească în om decât instinctele, şi anume tot ceea ce este prezent în el sub formă de înclinații, simpatii; căci în timp ce instinctele sunt încă cu totul animalice, înclinațiile sunt deja animalic-psihice.

Entitatea lui Marte reprezintă tot ceea ce constituie, chiar dacă nu comandamente morale pe care ți le impui interior, totuşi nişte impulsuri ce izvorăsc din ansamblul conformației caracterologice a omului. Dacă un om este curajos în actele sale morale, sau este indolent, asta ține de forțele pe care le cunoaştem atunci când privim organizarea lui Marte din cealaltă parte; nu este vorba deci de impulsurile morale deplin conştiente, pe care le-am descris în cartea mea Filosofia libertății ca avându-şi rădăcinile în gândirea pură, ci de impulsuri afectate încă în mare măsură de inconştiență.

Astfel, când abordăm legătura omului cu planetele exterioare, obținem ceva ce se referă mai mult la virtuțile morale ale omului, care într-un anumit sens sunt totuşi legate de organismul omenesc. Ceea ce aduce fiecare cu sine când se naşte provine din Cosmos, din Univers; ceea ce are un aspect mai mult instinctual, ceea ce izbucneşte într-un fel instinctual din tot organismul, este tipic saturnian. Ceea ce izbucneşte sub formă de înclinații, de afecte, este tipic jupiterian. Ceea ce izbucneşte ca forțe de inițiativă direct active, fiind legat însă de organism, este tipic marțian.

desen plansa 7   Planşa 7
[măreşte imaginea]

Ajungem apoi la calități şi mai interiorizate ale ființei omeneşti. Ele se manifestă în noi prin faptul că provin din forțe ce se găsesc în Cosmos. Aici avem, de exemplu, dacă lăsăm de o parte solarul, pe Mercur. În mod obişnuit nu putem crede că şi inteligența omului este ceva ce sălăşluieşte în întregul Univers. Şi totuşi aşa este. Şi dacă priviți bine fenomenele cosmice, fără nicio idee preconcepută, vă veți putea spune: Ceea ce inteligența dumneavoastră găseşte în cele din urmă în sine în mod activ este materializat deja în fenomenele Universului. Inteligența există deja în fenomenul Universului, este intrinsecă fenomenelor Universului. Iar forțele care reprezintă acest aspect de inteligență din Univers şi se nasc apoi cu noi ca predispoziții de inteligență, ca perspicacitate, aceste forțe sunt elementul mercurian din Univers.

Elementul venusian, dezvoltat suficient de mult în cadrul tradițiilor, ni se înfățişează în tot ceea ce este iubire. Elementul lunar se înfățişează în tot ceea ce constituie activități, acțiuni bazate pe fantezie şi memorie, dar nu în sensul de activitate organică, care stă la baza amintirii, ci cea care permite formarea reprezentărilor. Reprezentările memoriei sunt şi ele de aceeaşi factură cu imaginile fanteziei, numai că ele sunt o reproducere fidelă a trăirilor reale. Putem spune deci: Fantezia şi memoria, adică virtuțiie şi aptitudinile mai interioare, sunt legate de forțele prin care se manifestă entităţile Lunii, ale lui Venus, Jupiter etc. S-ar putea deci conchide: Dacă priveşti, de pildă, aspectul fizic-senzorial al lui Jupiter, dacă deci îl priveşti pe Jupiter din interiorul Universului, el reprezintă, după cum am arătat ieri, concentrarea acelor forțe care îi permit omului să nu se topească, să nu se scurgă în lumină, să se menţină ca entitate spiritual-sufletească în lumină. Dacă îți reprezinți entitatea spiritual-sufletească a forțelor lui Jupiter, adică a lui Jupiter văzut din exterior – la om ar trebui să spui pentru forțele spiritual-sufleteşti: văzut din interior –, Jupiter reprezintă forțele pe care omul le poartă în el sub formă de înclinații, afecte etc. Am putea deci spune: Autonomizarea vieții sufleteşti față de lumină constituie exteriorul lui Jupiter. Crearea, dezvoltarea, producerea de înclinații şi afecte sunt interiorul, aspectul spiritual-sufletesc al lui Jupiter. Când omul trece prin aceste stadii după moarte, sau în inițiere, aşa cum am descris în cartea mea Teosofia, intervine un moment precis în care el încetează, de pildă, să vadă astrele – fie că sunt planete sau stele fixe – aşa cum se văd ele de pe Pământ cu instrumentele simțurilor noastre. Este, desigur, de înțeles că încetează să le vadă; dar el nu încetează să ştie despre stele; el ştie de existența lor. El ştie mai întâi ceea ce v-am spus ieri. Şi dintr-un anumit moment învață să cunoască aspectul moral al naturii stelelor. El aruncă deci o privire în urmă asupra Cosmosului. Dar îl vede, de fapt, ca o entitate morală şi nu îl mai vede ca o entitate fizică, iar după ce a traversat starea intermediară, în cursul căreia a văzut ceea ce am expus ieri, vede apoi din exterior, îndeosebi la jumătatea drumului dintre moarte şi o nouă naştere, nu ceea ce am putea numi Saturn în sensul nostru, ci viața instinctuală care tălăzuieşte prin Cosmos, pe care şi-o va însuşi apoi ca om atunci când va intra din nou, prin intermediul unui corp, în existența fizică pământească. El vede țeserea neîncetată a înclinațiilor şi a tuturor celorlalte. O concepție materialistă, evident, poate nega toate acestea, ceea ce este la fel de inteligent ca atunci când ai nega spiritualul şi sufletescul unui om când ai în față corpul lui fizic.

Contemplarea, să-i spunem aşa, a cosmosului moral, contemplarea lumii morale a planetelor, este ceva ce îl umple pe om în timpul care se scurge între moarte şi o nouă naştere. Dar, într-un anumit sens, contemplările sale depind de modul în care el a trecut prin poarta morții. El contemplă viața instinctuală, a înclinațiilor, a impulsurilor morale etc. prin prisma înțelegerii inconştiente pe care a dobândit-o în timpul vieții pe Pământ.

Un om care, de exemplu, a cunoscut în viața sa mulți oameni care, într-un anumit sens, se abăteau de la ceea ce noi numim norme de viață, un om care deci nu îi priveşte pe ceilalți ca un filistin, ci îi întâmpină plin de iubire şi înțelegere, care mai curând îi lasă să se manifeste decât să le țină predici, să-i dojenească criticându-i, un astfel de om dobândeşte, în afară de înțelegerea cu care şi-a îmbogățit conştiința, şi o multitudine de impulsuri inconştiente; căci ai un mare beneficiu din faptul că îi accepți pe ceilalți şi încerci să îi înțelegi, nu să îi critici. Dotat cu aceste impulsuri poți apoi observa foarte bine tainele existenței saturniene din cealaltă parte a vieții, din partea vieții care este între moarte şi o nouă naştere. Şi atunci aceste taine ale existenței planetare se manifestă în modul cel mai divers. În funcție de gradul în care eşti în stare să le pricepi, le legi unele de altele într-un întreg şi le integrezi apoi propriei tale naturi umane atunci când cobori din nou pe Pământ.

Şi acum deja simți: pornind de la această concepție pe care o ai se dezvoltă o anumită experiență, aşa cum şi aici pe Pământ se făureşte o anumită experiență în conformitate cu concepțiile pe care le-ai avut. Pe Pământ cunoaştem tot felul de oameni, unul după altul. Prin aceasta dobândim o cunoaştere a lor. Conform celor contemplate dinspre latura cealaltă a vieții, dobândim de asemenea expriențe. Numai că aceste experienţe dobândite aici devin creatoare în a doua jumătate a vieții dintre moarte şi o nouă naştere şi apoi ele sunt introduse în organizarea pe care o capeți prin ereditate. Veți simți că acest fapt este în legătură cu formarea karmei, că acolo se înfăptuieşte ceva ce poți numi formarea karmei. Experiențele pe care trebuie să le facă omul pentru a-şi plăsmui între moarte şi o nouă naştere karma sa le dobândeşte prin faptul că are astfel de contemplări dinspre partea cealaltă a vieții, aşa cum le-am caracterizat.

A trebuit să fac astăzi o descriere oarecum mai subtilă, pentru că aici este vorba de lucruri subtile şi pentru că o dată trebuia să atrag atenția asupra faptului că conceptele trebuie să fie profund modificate, dacă vrem să înţelegem Universul în integralitatea sa. Căci în tot ceea ce vedem pe Pământ, fizic-senzorial, apoi şi prin aprofundare spirituală, în toate nu ne este dată decât o latură a existenţei. Tot astfel şi Cosmosul, atunci când privim în afară, nu ne revelează decât o latură a existenţei. Cealaltă latură a existenţei se revelează doar atunci când suntem în măsură să observăm Cosmosul într-o stare pur spiritual-sufletească, în afara corpului nostru fizic. Atunci însă Cosmosul se prezintă ca o entitate spiritual-sufletească, ca o entitate morală.

În timpuri foarte îndepărtate, oamenii, când intrau în existenţa lor fizică pământească, aduceau cu ei mult din ceea ce aş putea numi „memorie cosmică”. Oamenii din timpurile vechi, spre deosebire de oamenii actuali, arătau la exterior, fără îndoială, mai mult ca un animal, deşi teoria simplistă după care omul descinde din animal este falsă; cu toate acestea, în timpul existenţei pământeşti ei mai aveau încă o oarecare cunoştinţă despre cealaltă latură a vieţii. Ei au luat-o cu ei în corpul lor fizic, încă imperfect dezvoltat. Iar evoluţia omenirii pe Pământ constă tocmai în aceea că omul pierde tot mai mult amintirea celeilalte laturi a existenţei în care trăieşte între moarte şi o nouă naştere. Prin faptul că pierde aceste amintiri în viaţa de pe Pământ, el este nevoit să se raporteze doar la experienţa care i se oferă în cadrul existenţei pământeşti. Numai prin acest mijloc omul poate să încorporeze ca forţă ceea ce nu-şi poate încorpora nicăieri în altă parte în Univers. Acţiunea izvorâtă din libertate trebuie dobândită în timpul existenţei pământeşti; odată dobândită, ea rămâne pentru întreg viitorul pământesc şi cosmic al omului.

La ora actuală, pentru că, în mod firesc, oamenii sunt şocaţi prin aceste lucruri, trebuie vorbit încă în termeni abstracţi, în conferinţe de popularizare, despre faptul că omul, când poposeşte un timp mai îndelungat în existenţa spiritual-sufletească, vede Universul tocmai pe dos, îl vede inversat. Dar, vedeţi dumneavostră, noi putem arăta chiar până în cele mai concrete fapte ale existenţei noastre planetare – şi s-ar putea merge chiar mai departe, în lumea stelară – legătura omului cu întregul Cosmos. Numai pornind de la aceste cunoştinţe este posibil să spunem că Cosmosul, aşa cum se prezintă el văzut de pe Pământ, este mai întâi cosmosul fizic, Pământul este inclus şi el implicit, şi apoi este cosmosul eteric. Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă aceşti doi termeni. În spaţiul nostru obişnuit nu se află propri-zis decât cosmosul fizic şi cosmosul eteric. Din momentul în care omul, trecând prin poarta morţii sau prin cea a iniţierii, ajunge să vieţuiască într-un mod pur spiritual-sufletesc şi, în consecinţă, să privească Universul din cealaltă parte, reprezentările spaţiale încetează să mai aibă importanţă.

Atât timp cât încă trebuie să ne exprimăm în termeni omeneşti, putem spune: Noi privim Universul nostru spaţial din exterior; deocamdată el ni se pare, aşa cum îl privim acum, ca şi cum ar fi spaţial. Dar el nu mai este spaţial, căci eu trebuie deja să spun: Când noi privim aici dintr-un punct, punctul trebuie să ni-l reprezentăm dispersat. Punctul nu mai este un punct, el este dispersat. Noi cuprindem oarecum spaţiul în noi înşine şi vedem nonspaţialul; aşa cum noi vedem aici spaţiul dintr-un punct, tot aşa, atunci când ne aflăm în afara corpului vedem punctul din spaţiu. De această experienţă pe care tocmai v-am descris-o se leagă şi următorul fapt: noi vedem tot atâtea lumi câte suflete umane sunt în raport cu Pământul şi o singură natură umană, un singur om. Noi toţi, când ne privim din exterior, suntem un singur om. Tocmai de aceea se vorbeşte în ştiinţa iniţiatică despre taina numărului, fiindcă, de fapt, şi numărul ca atare are o semnificaţie doar din cutare sau cutare punct de vedere. Ceea ce aici pe Pământ este o unitate – Cosmosul – este, văzut din exterior, o multiplicitate. Ceea ce pe Pământ este multiplicitate – oamenii – este, văzut din exterior, ca o unitate. Faptul de a vedea ceva ca multiplicitate sau unitate este, de asemenea, o iluzie sau maya. O unitate, privită dintr-un cu totul alt punct de vedere, se poate prezenta ca o multiplicitate, iar o multiplicitate, văzută din alt punct de vedere, poate apărea ca o unitate. Este ceva ce s-a petrecut, de fapt, şi în sânul ştiinţei matematice de-a lungul evoluţiei ei pe Pământ. Am făcut deja referire la aceasta. În modul nostru actual de a socoti procedăm prin adunarea unei unităţi la o alta. Spunem unu, apoi doi, adăugăm o altă unitate şi avem trei, şi aşa mai departe. În timpuri foarte îndepărtate ale omenirii nu se socotea aşa, ci în modul următor: unitatea unu, unitatea doi, apoi unitatea trei. Nu se adăuga un număr la altul, ci unitatea era ceea ce totdeauna a înglobat toate numerele. Toate numerele erau conţinute în unitate. La noi, unitatea este conţinută în toate numerele; în matematicile foarte vechi toate numerele intrau în unitate. Acest lucru îşi avea originea în obişnuinţe de gândire diferite, legate tocmai de acele amintiri ale unei ştiinţe extracosmice, care încă mai exista la începuturile omenirii.