Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNTREBĂRI OMENEȘTI, RĂSPUNSURI COSMICE

GA 213


CONFERINŢA a V-a

Dornach, 2 iulie 1922

V-am descris în aceste zile raportul omului cu mediul înconjurător, aşa cum se prezintă el dacă de pe Pământ ne întoarcem privirile mai mult către lumea planetelor. Aş vrea să adaug astăzi, cel puţin sub formă aforistică, câteva observaţii şi experienţe care se arată contemplării spirituale referitoare la raporturile omului cu mediul înconjurător din apropierea nemijlocită a Pământului. Noi avem obiceiul să privim ceea ce ne înconjoară într-un mod, aş spune, indiferent, şi în felul acesta ajungem la noţiuni cu totul nereale despre cele existente. Revin la exemplul pe care l-am citat adesea în acest context, şi anume că atunci când privim, de pildă, un cristal de stâncă putem spune, într-un anumit fel, din punctul nostru de vedere pământesc: Aici avem un lucru fundamentat în el însuşi. – Când un lucru se prezintă sub această formă desăvârşită, cum este cazul cu cristalul de stâncă, ne este totdeauna posibil, desigur numai într-un anumit sens, să recunoaştem caracterul său finit, încheiat.

Nu la fel este când culegem un trandafir şi îl ducem la noi în cameră. În existenţa pământească nu putem să concepem un trandafir doar cu peduncul; nu îl putem concepe decât crescând pe creanga de trandafir, având tulpină şi rădăcini. Dacă vrem să fim în concordanţă cu realitatea nu trebuie deci să numim un trandafir obiect în acelaşi sens în care numim obiect un cristal de stâncă, de pildă. Căci o vorbire conformă cu realitatea cere să cuprinzi doar ceea ce poate exista în sine, cel puţin relativ. Sigur, şi cristalul de stâncă poate, dintr-un alt punct de vedere, să fie privit ca ceva ce nu există pentru sine, dar atunci acesta este chiar un alt punct de vedere. Punctul de vedere al unei observaţii simpliste a existenţei pământeşti ne dă drept concept de existenţă pentru cristalul de stâncă o cu totul altă noţiune decât pentru trandafir. Din nefericire nu se ţine îndeajuns seama de aceste lucruri. De aici şi gândirea atât de neconformă realităţii pe care o au oamenii, faptul că ei ajung atât de greu să traducă în noţiuni clare ceea ce trebuie extras din observaţia spirituală. Ar fi cu totul posibil să ajungi la noţiuni clare dacă ai observa lucrurile simple în modul pe care tocmai l-am expus încă o dată aici.

Dacă ne oprim la Pământul nostru, adică la mediul înconjurător cel mai apropiat al omenirii, găsim la suprafaţa sa, mai întâi, diferite tipuri de sol. Dacă vă rotiţi privirile în jur, găsiţi în mediul înconjurător imediat un sol de tip calcaros. Puţin mai spre sud găsiţi tipuri de sol şistoase, soluri care se desprind în foi. Voi analiza mai întâi aceste două varietăţi esenţiale de sol: formaţiunea calcaroasă, pe care o puteţi observa oriunde în jur sub forma de calcar jurasic, şi formaţiunea şistoasă în care roca, mineralul, nu are o structură la fel de compactă precum calcarul, ci este foietată. Gândiţi-vă la şistul argilos, la gneiss, la micaşist (mica) etc., pe care le veţi întâlni în Alpii din Europa Centrală. Formaţiunile calcaroase şi cele şistoase reprezintă o opoziţie fundamentală în existenţa pământească. Dacă privim aceste roci sedimentare, cum se mai numesc acestea, ele sunt văzute, conform concepţiilor noastre actuale, într-un mod care explică doar legitatea fizico-minerală de formare a lor, fără să se ţină seama că Pământul este, nu-i aşa, un întreg. Să examinăm ce este astăzi ştiinţa cunoscută sub numele de geologie.

Geologia studiază într-un mod general tipurile de sol, cu toate minereurile, metalele şi mineralele pe care acesta le conţine. Dar studiind geologic Pământul, o face ca şi cum acesta nu ar adăposti lumea vegetală actuală, nici fiinţa umană. A studia Pământul aşa cum o face geologia este ca şi cum ai studia un schelet de om ca pe un lucru în sine. Dacă priviţi un schelet uman în sine ar trebui, de fapt, să spuneţi:Acesta nu are în realitate o existenţă separată, în sine. Nicăieri în lume nu poate lua naştere ceva precum un schelet uman care să existe în sine. El poate fi rămăşiţa, vestigiul unei ființe umane complete, dar niciodată nu ar fi putut lua naştere fără să fi existat mai înainte muşchi, nervi, sânge etc. Nu putem considera scheletul uman ca entitate separată şi să-l explicăm numai prin el însuşi.

Şi este la fel de imposibil, pentru cineva care gândeşte nu abstract ci conform realității, să prezinte Pământul şi tipurile sale de roci fără să ţină seama de faptul că Pămîntul este o totalitate, din care fac parte regnurile vegetal, animal şi uman, aşa cum muşchii, sângele etc. aparţin scheletului omensc. Trebuie deci să fim foarte conştienţi că a privi Pământul „din punct de vedere geologic” înseamnă a renunţa de la bun început să te îndrepți către real. În felul acesta nu obţii nimic real. Obţii ceva care nu se poate găsi în sânul unei entităţi planetare, decât dacă în această entitate planetară există lumea vegetală, lumea animală şi lumea umană.

Dacă ne oprim la formaţiunile şistoase pe care le cuprinde solul, ca parte a scheletului pământesc să spunem aşa, ele se deosebesc foarte clar, sub aspect exterior, de formaţiunile calcaroase compacte. Şi dacă folosim metodele aplicate pentru descrierea marilor linii de evoluţie terestră din cartea mea Ştiinţa ocultă în rezumat, atunci diferenţa care există între formaţiunea şistoasă şi formaţiunea calcaroasă trebuie s-o explicăm prin raporturile pe care le are fiecare din ele cu fiinţa umană, cu animalul şi cu vegetalul. Trebuie să examinăm care sunt raporturile dintre aceste tipuri de minerale şi elementul spiritual-sufletesc aparţinător Pământului.

Nu poţi înlelege scheletul omenesc dacă nu îl legi până la urmă de natura volitivă a fiinţei omeneşti, şi nu înțelegi formaţiunea şistoasă şi calcaroasă dacă nu cunoşti rolul pe care îl joacă aceste formaţiuni în ceea ce se petrece şi din punct de vedere spiritual-sufletesc în sânul existenţei pământeşti. Şi atunci sesizezi raportul strâns care există între tot ceea ce este formaţiune şistoasă şi existenţă vegetală, pe de o parte, şi formaţiune calcaroasă şi existenţă animală, pe de altă parte.

Desigur, în starea actuală în care este Pământul, roca pe care o avem în şist trebuie în mod firesc să se regăsească şi în plante. Roca sau mineralul corespunzător unor animale trebuie căutate, în ce priveşte originea lor, în diversele formaţiuni animale. Dar esenţialul nu este acesta, ci faptul că pentru observarea spirituală, pentru experienţa spirituală, modul aparte în care se prezintă apartenenţa vegetalului, a întregului regn vegetal la Pământ, arată o anumită relaţie cu formaţiunea şistoasă.

Dacă ar fi să găsesc o reprezentare schematică, ar trebui să o prezint așa (vezi desenul mai jos): avem Pământul (alb), apoi, sedimentată, o formaţiune şistoasă (violet) şi apoi plantele care cresc din Pământ în sus, către spaţiul cosmic (roşu). Spaţial vorbind, plantele nu trebuie neapărat să coincidă cu şistul, aşa cum, de pildă, nici gândirea, care îşi are ca instrument creierul, nu are nevoie să coincidă cu degetul mare de la picior, când acesta este pus în mişcare. Nu se pune problema acestei coincidenţe spaţiale, ci de a pătrunde în formaţiunea şistoasă şi prin mijloace de investigare spirituală, aşa cum le-am descris în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? sau în Ştiinţa ocultă, nu numai prin analize fizice şi chimice. Pătrunzând în acest mod în formaţiunea şistoasă ajungem la următoarea convingere: Dacă forţele conținute în şist ar fi singurele care să acţioneze pe Pământ, ele ar trebui să stea în legătură cu ceva viu, cu un element de viaţă, care s-ar dezvolta întocmai ca şi lumea vegetală. Regnul vegetal se dezvoltă reprezentând doar o corporalitate fizică şi o corporalitate eterică; ele se află şi în plantele înseşi. Dacă ne referim însă la astralul regnului vegetal, atunci trebuie să percepem această astralitate ca o atmosferă astrală ce înconjoară Pământul (portocaliu). Plantele nu au corp astral în ele însele, însă Pământul este încojurat de o atmosferă astrală. Iar această astralitate contribuie în mod activ la procesele de înflorire şi rodire, de exemplu. De fapt, regnul vegetal al Pământului are un corp astral unitar, care nu coboară niciodată în planta însăşi – poate doar într-o măsură foarte mică în timpul trecerii de la floare la fruct – şi care pluteşte în esenţă ca un nor deasupra vegetaţiei şi o stimulează la formarea florilor şi a fructelor.

desen plansa 8   Planşa 8
[măreşte imaginea]

Ceea ce se dezvoltă aici s-ar prăbuşi în sine, dacă forţele care radiază din mineralele formaţiunilor şistoase n-ar exista. În formaţiunea şistoasă avem, aşadar, ceea ce tinde să facă din Pământul întreg un organism. Într-adevăr, noi trebuie să considerăm plantele ca un tot unitar faţă de Pămînt, asemănător părului nostru, care şi el constituie ceva unitar faţă de noi oamenii. Şi ceea ce dă coeziune acestui organism global al Pământului sunt forţele radiante care emană din mineralele formaţiunii şistoase.

Aceste lucruri vor fi şi ele într-o zi confirmate de ştiinţele naturii. Se va spune, de pildă: Omul are, desigur, şi el un corp fizic şi un corp eteric.Toată organizarea sa are la bază o existenţă vegetală. Poţi într-adevăr să consideri omul o ființă vegetală căreia i s-ar adăuga ceea ce este specific animalului şi omului. Dacă începem să tratăm omul sănătos sau bolnav cu o substanţă minerală provenită din formaţiunea şistoasă, putem constata, chiar la exteriorul omului – ceea ce vă spun acum poate fi aflat prin contemplare spirituală – care este efectul mineralelor conţinute în formaţiunea şistoasă asupra omului. Şi deosebit de important va fi să constaţi simptomele patologice din entitatea umană datorate, de pildă, unei proliferări a principiului vegetal. O proliferare a principiului vegetal în om trebuie totdeauna combătută printr-o substanţă minerală provenită din formaţiunea şistoasă. Căci tot ceea ce ţine de formaţiunea şistoasă menţine elementul vegetal din om în stare normală – dacă pot spune aşa –, după cum tot el normalizează permanent viaţa vegetală pe Pământ. Viaţa vegetală ar tinde să se extindă în afară, invadând spaţiul cosmic prin proliferarea sa, dacă nu ar fi ţinută în frâu de radiaţiile forţelor minerale corespunzătoare formaţiunilor şistoase. În ziua în care se va înțelege că ceea ce constituie într-un fel scheletul Pământului nu trebuie studiat doar din punct de vedere geologic, ci şi în legătură cu entitatea pământească în ansamblu, adică cu elementul organic şi cu cel sufletesc spiritual, va trebui, pornind deci de la acest punct de vedere, să studiem o geografie şi o geologie vie a Pământului.

Or, orice existenţă vegetală este într-o strânsă legătură cu solarul, cu acţiunea Soarelui. Acţiunile Soarelui nu se limitează la efectele fizice şi eterice ale razelor solare din căldură şi lumină, ci acestei călduri şi lumini îi este integrat în special un element spiritual-sufletesc. Acest spiritual-sufletesc stă în corespondenţă cu ceea ce este integrat în formaţiunea şistoasă. Răspândirea, într-un fel pe toată suprafaţa Pământului, a şistului este strâns legată de faptul că natura vegetală de pe Pământ este extrem de variată. Amplasarea geografică nu are o importanţă primordială. Nu trebuie să credem, de exemplu, că într-un anumit loc trebuie să existe neapărat formaţiune şistoasă pentru ca viaţa vegetală să se poată naşte. Radiaţiile formaţiunii şistoase se răspândesc pe suprafaţa Pământului prin tot felul de curenți, în special prin curenţi magnetici, iar din aceste radiaţii ale formaţiunii şistoase difuzate în jurul Pământului trăiesc apoi plantele. Dimpotrivă, în locurile în care se întâinesc formaţiuni şistoase extrem de dezvoltate, viaţa vegetală nu poate astăzi să prospere, fiindcă forţa inerentă vegetalului este prea mult atrasă către terestru şi de aceea nu se mai poate dezvolta. Forţele care înlănţuie planta de elementul pământesc sunt atât de precumpănitoare încât dezvoltarea plantei, la care concură şi forţele cosmice, nu mai poate avea loc. Şi tot aşa, noi putem obţine nişte informaţii despre aceste formaţiuni şistoase din sânul pământului numai dacă putem urca, în sensul indicat în cartea mea Ştiinţa ocultă, până la acea epocă în care Pământul însuşi avea o existenţă solară. Atunci s-a pregătit, nu chiar plăsmuit în forma pe care o cunoaştem astăzi, în cadrul Pământului elementul şistos. În acea epocă de existenţă solară a Pământului, acesta nu era pe plan fizic decât la stadiul unei vieţi vegetale luxuriante. Şi, de fapt, ar trebui de spus următoarele: Dacă privim în urmă, începând de la actuala configuraţie a Pământului până la stadiile sale planetare anterioare, Lună şi Soare, existenţa solară nu era astfel constituită încât să permită dezvoltarea unei vieţi vegetale sau animale. Plantele actuale nu existau în timpul fazei solare, însă Pământul avea un fel de existenţă vegetală, iar din această existenţă vegetală s-a născut pe de o parte regnul vegetal iar pe de altă parte s-a solidificat, sub formă de şisturi, acele formaţiuni care acţionează în lumea vegetală ca forţă plăsmuitoare. Aşadar, formaţiunea şistoasă reprezintă partea de intelect pământesc extrasă din componenta vegetală a Pământului.

Dacă, dimpotrivă, privim formaţiunea calcaroasă, ea îi apare privirii suprasensibile ca aflându-se într-o strânsă legătură cu tot ceea ce pe Pământ pătrunde existenţa animală cu autonomie, dacă mă pot exprima astfel. Planta este încătuşată de sol, este legată de el cum este legat părul nostru de pielea capului. Animalul se deplasează. Radiaţiile formaţiunii calcaroase au legătură mai puţin cu această deplasare ca atare, care este o deplasare locală, cât mai cu seamă cu autonomia animalului.

Când priviţi o plantă puteţi vedea cum ea creşte cu rădăcinile îndirecţia pământului, se adânceşte în pământ şi tinde oarecum către centrul acestuia, şi apoi se dezvoltă, se desfăşoară spre exterior. În forma plantei putem recunoaşte rezultatul integrării sale în ansamblul existenţei pământeşti. La o formă mai complicată vom avea, evident, şi o descriere mai complicată, dar esenţialul rămâne acelaşi. Planta nu este autonomă. Acolo unde este implantată în pământ ea se contractă, se uneşte cu existenţa pământească; începând cu punctul din care iese la suprafaţă, ea se răspândeşte şi radiază, extinzându-se în direcţia luminii, care se difuzează în toate părţile. Cel mai bun mijloc de a înțelege forma unei plante este de a o privi în strânsă legătură cu poziţia sa faţă de Pământ.

desen   Planşa 8

Și la animal, la o anumită „schiță”, să-i zicem aşa, a formei animale, de exemplu la coloana vertebrală orizontală, la membrele care tind în jos, se va găsi o adaptare la existenţa pământească; dar, prin structura sa, animalul se ridică complet independent de la pământ. În fiecare formă animală putem vedea nu numai că ea este adaptată, ca şi planta, la viaţa pământească, ci şi că ea are o anumită autonomie, ceva structurat în sine. Animalul, chiar şi prin forma sa, este smuls din legătura cu pământul.

Pentru observaţia suprasensibilă mai apare încă ceva: tot ceea ce radiază din lumina lunară, în sensul descrierilor pe care le-am făcut în ultimele zile, tot ceea ce se revarsă pe Pământ din lumina solară reflectată de Lună prin cele plăsmuite aici, prin tot ceea ce se revarsă şi în viaţa gândurilor noastre şi acţionează în ea ca forţă formatoare, contribuie şi la modelarea formelor animale. În principiu, tot cea ce în animal este voinţă nedefinită, informă, îşi are obârşia în lumina solară directă. Tot ceea ce însă îi conferă animalului forma sa autonomă, care nu este adaptată terestrului, ne parvine plutind – în sensul cel mai propriu al cuvântului – pe valurile luminii lunare.

În general, de la Lună vin către Pămînt toate formele. Faptul că diferite animale sunt diferit conformate se explică prin aceea că Luna parcurge cercul zodiacal. După cum se află în Berbec, Taur sau Gemeni, ea exercită o forţă plăsmuitoare diferită asupra animalului. De aici rezultă şi o relaţie interesantă între Zodiac şi plăsmuirea formelor animale, fapt presimţit de către vechea înțelepciune de vis. Ceea ce atrage, într-un fel, pe Pământ aceste forme, care altfel s-ar pierde ca într-o ceaţă în spaţiul din jurul Pământului, sunt forţele care emană din formaţiunea calcaroasă. Substanţele minerale de pe Pământ nu emit numai radiu, ci şi multe alte lucruri. Și astfel, pe de o parte, în formaţiunea şistoasă noi trebuie să căutăm ceea ce reţine vegetalul pe Pământ, iar pe de altă parte, în formaţiunea calcaroasă trebuie să căutăm tot ceea ce atrage din sfera lunară acel lucru care trăieşte în formele specifice ale animalelor. Astfel, printr-o observaţie spirituală ajungem să înțelegem că pe Pământ formaţiunea şistoasă este legată de modelarea regnului vegetal, în timp ce formaţiunea calcaroasă este legată de modelarea regnului animal.

Trebuie să fim conştienţi de faptul că tot ceea ce găsim astfel înformaţiunea calcaroasă, de exemplu, se regăseşte în fiecare detaliu al vieţii organice. Se poate observa foarte precis, dacă ţi-ai procurat mijloacele pentru această observare, că există, de pildă, fiinţe umane cu o tendinţă puternică de osificare. Prin asta nu vreau să spun că ele au un schelet tare, ci că au multe depozite de calcar şi în restul organismului. Există, dacă pot spune aşa, fiinţe mai bogate şi fiinţe mai sărace în calcar. Desigur, nu trebuie să vă imaginaţi că acest lucru se petrece într-un mod atât de pronunţat; trebuie, bineînțeles, să ne imaginăm totul la scară homeopatică, dar acest fapt este foarte important. Fiinţele cu un conţinut mai mare de calcar sunt în general mai inteligente, au o mai mare uşurinţă în a lega între ele concepte subtile şi totodată în a diseca lucrurile. Să nu credeţi că prin asta vreau să explic în mod materialist entitatea omenească; evident, nu asta îmi propun. Faptul că un om depune mai mult calcar decât altul ţine de karma sa. Aşadar, atât în amonte cât şi în aval, lucrurile au deja o legătură cu factorul spiritual. Şi tocmai în asta rezidă cunoaşterea autentică, pătrunzătoare a Cosmosului: nu se vorbeşte în mod vag despre spiritual şi material, ci se cunoaşte modul creator în care acţionează spiritualul, care plăsmuieşte din el însuşi materia. Un om care prin vieţile sale anterioare este destinat să devină într-o anumită încarnare o persoană deosebit de inteligentă, de pildă un matematician eminent, dezvoltă, mai întâi între moarte şi o nouă naştere, acele forţe spiritual-sufleteşti care fac să se depună ulterior în el calcarul. Dacă vrem să devenim inteligenţi vom fi dependenţi de depozitele de calcar din noi. Dacă, dimpotrivă, vrem să dezvoltăm mai mult voinţa, determinante pentru noi vor fi depozitele argiloase, acele formaţiuni care trăiesc, de pildă, în şist, în argilă.

Nu înțelegem cu adevărat materia decât dacă o privim într-o permanentă legătură cu spiritualul. Atunci vom putea spune că formaţiunea calcaroasă conţine în sine radiaţiile şi fluxurile care dau naştere nu numai formelor elementului animal de pe Pământ, ci şi organului care acţionează în noi ca suport material ce ne permite să plăsmuim în interior gândurile. Afară, în spaţiu, se află diversitatea formelor animale. Înăuntru, în intelectul nostru, sunt formele gândurilor. Gândurile nu sunt altceva decât transpunerea pe plan spiritual a formelor animale. Ansamblul regnului animal constituie în acelaşi timp inteligenţa. Proiectat în interiorul fiinţei umane, unde se manifestă în mobilitatea diferitelor forme de gânduri, acest regn animal în ansamblu este inteligenţa. Dar aşa cum afară regnul animal are nevoie de formaţiunea calcaroasă pentru modelarea sa, tot noi avem într-un fel nevoie de un depozit interior fin de calcar, deci de o formaţiune calcaroasă, pentru a deveni inteligenţi. Evident, acest lucru nu trebuie să se întâmple în exces. Dacă depozitele de calcar în om ar fi exagerat de mari, atunci ar avea loc un alt fenomen, şi anume faptul că inteligenţa lui s-ar detaşa de el, nu ar mai rămâne la el; calcarul ar da într-un fel prilejul ca inteligenţa să se dezvolte în mod obiectiv, însă nu ar permite ca ea să rămână pentru persoana sa. Totul este legat de o anumită proporţie. Şi dacă continuăm să urmărim aceste lucruri, ajungem la nişte explicaţii interesante în legătură cu importanța elementului mineral în viaţa omului, a animalului şi a plantei. Dacă cercetăm tot ceea ce acţionează în noi ca forţe proprii calcarului, ajungem – arn spus-o deja – la ceea ce aspiră spre formă, la ceea ce ne face să devenim oameni consolidaţi, solidarizați interior. Ceea ce însă este legat în noi îndeosebi de forţe de natura argilei, de şistul argilos, ne face să devenim oameni care luptă împotriva acestei solidarităţi, care nu tolerează această solidaritate, ci o dizolvă, o diluează, o vegetalizează. Omul este, de fapt, rezultatul unei conlucrări a calcarului şi a şistului, adică a forţelor inerente calcarului şi şistului.

Putem examina acum mai îndeaproape natura şistoasă. În multe şisturi găsim chiselgur, siliciu, un compus al siliciului pe care îl găsim în special în cristalul de stâncă, în cuarţ. Forţele existente în cristalul de stâncă, în cuarţ, sunt de asemenea, prin radiaţiile şi influxurile lor, prezente şi în om. Şi dacă omul nu ar dispune decât de aceste forţe, pe care le asimilează odată cu şistul mai dur, dacă deci omul nu ar avea în el decât forţe de tipul cuarţului, el ar fi continuu în pericol de a năzui cu spiritual-sufletescul său la starea în care se afla între moarte şi o nouă naştere, adică înaintea venirii sale pe Pământ. Cuarţul vrea continuu să-l scoată pe om din sine înuşi, să-l aducă înapoi, în starea sa de entitate încă neîncorporată. Acestei forţe, ce vrea să-l aducă pe om înapoi, la starea de fiinţă neîncorporată, trebuie să i se opună o altă forţă, care este cea a carbonului. Omul conţine carbon sub multiple forme. Ştiinţele naturii se mulţumesc astăzi, evident, doar cu o observare exterioară a carbonului, prin metode fizice sau chimice. În realitate, carbonul este ceea ce ne permite să rămânem totdeauna în noi. El este, de fapt, casa noastră. Este cel în care locuim, în timp ce siliciul vrea fără încetare să ne scoată afară din casa noastră şi să ne readucă în epoca în care eram înainte de a fi intrat în casa noastră de carbon.

Şi vedem astfel cum elementele carbon şi siliciu din nou trebuie să ducă fără încetare o luptă. Dar în această luptă rezidă viaţa noastră. Dacă nu am fi făcuți decât din carbon – de exemplu, regnul vegetal fizic este bazat pe carbon – noi nu am fi legaţi decât de Pământ. N-am putea avea nici cea mai mică idee despre existenţa noastră extraterestră. Faptul de a fi conştienţi de ea îl datorăm elementului siliciu din noi. Când înțelegi asta, observi de asemenea ce forţe vindecătoare conţine siliciul sau chiselgurul. Când un om este bolnav pentru că are o înclinație prea mare pentru carbon, cum este cazul în bolile legate de anumite depozite de produse metabolice, trebuie să i se administreze un medicament pe bază de siliciu. Substanţa silicoasă este un remediu foarte activ îndeosebi atunci când depozitele se creează la periferie sau în cap.

Vedeţi deci că dacă pătrundem aceste lucruri în profunzime, dacă pornim de la o cunoaştere globală, care este în acelaşi timp cunoaşterea naturii şi cunoaşterea spiritului, care în tot ceea ce este pur material caută spiritualul şi în tot ce este spiritual regăseşte materia, spiritualul fiind elementul creator, pornind deci de la aceasta, doar atunci, obţinem ceea ce explică mai întâi existenţa omenească şi, ulterior, felul cum trebuie să procedezi atunci când funcţiile acestei existenţe sunt perturbate.

De o importanţă deosebită este apoi să observăm ceea ce trăieşte în om sub formă de substanţe azotoase, azotul ca atare şi compuşii acestuia. Faptul că omul conţine azot îi permite într-un fel să rămână totdeauna deschis faţă de Univers. Nu pot să arăt aceasta decât tot printr-un desen schematic. Să presupunem că este vorba de organismul omenesc (vezi desenul, alb).

desen plansa 9   Planşa 9
[măreşte imaginea]

Prin faptul că omul are în sine azot sau corpuri care conţin azot se anulează legitatea organizării trupeşti, care lasă acum loc peste tot legităţii cosmice: de-a lungul liniilor de azot din corp, corpul încetează să-şi impună propria legitate. Prin aceasta, legitatea cosmică poate pătrunde peste tot (roşu). Cosmosul se manifestă în corp de-a lungul liniei azotului din corpul uman. Puteţi deci să vă spuneţi: Cosmosul, Cosmosul până la cea mai îndepărtată stea, lucrează în mine atâta timp cât azotul lucrează în mine. Forţele azotului conţinute în mine introduc în fiinţa mea forţele întregului Cosmos. Dacă nu aş fi un organism care conţine azot m-aş închide faţă de tot ceea ce vine din Cosmos. Iar dacă trebuie ca forţele cosmice să se dezvolte în mod deosebit, cum este cazul, de pildă, atunci când apare fecundarea omenească, adică atunci când embrionul uman se dezvoltă în pântecele mamei, embrion care reproduce imaginea Cosmosului, acest lucru este posibil doar dacă substanţele care conţin azot eliberează omul pentru acţiunea Universului, pentru acţiunea Cosmosului. Dar în Univers, ca şi în existenţa umană, totul este astfel organizat încât să nu se ajungă la extreme. Orice lucru, dacă ar fi să acţioneze singur, ar conduce la o extremă. Dacă azotul ar putea să-şi desfăşoare întreaga sa forţă în om, omul ar deveni din ce în ce mai neputincios, ar deveni mai neputincios nu numai prin efectul elementului siliciu, prin care ar vrea să iasă din sine afară, către trecut, în spiritual, ci şi prin efectul azotului, prin care ar vrea să se răspândească continuu – spiritual – şi în spaţiu. Prin azot omul ar deveni din ce în ce mai neputincios. El n-ar putea să fie menţinut în limitele sale, aşa cum ar trebui să fie.

Este foarte interesant să constaţi, observând fenomenele din natură sau din om, că lucrurile importante joacă întotdeauna un dublu rol. Ceea ce pe de o parte îi dă omului o amprentă fizică de inteligenţă, şi anume calcarul, contracarează pe de altă parte efectul azotului.Aşa încât putem spune: Pe de o parte siliciul şi carbonul formează o polaritate, pe de altă parte azotul şi calcarul formează o altă polaritate.

Calcarul îl ajută pe om să fie în permanenţă pregătit să pună în locul forţelor cosmice, care caută să pătrundă în el prin intermediul azotului, propria sa organizare. Prin intermediul azotului, în interior acţionează o forţă cosmică (vezi desenul, roşu); datorită acţiunii calcarului intră acum în oscilaţie cu acesta o forţă care provine din organismul uman (albastru). Aşa încât, în locurile cele mai diferite din corpul omenesc avem o intervenţie a Cosmosului şi o respingere a efectelor cosmice. Întotdeauna există această mişcare pendulară de du-te–vino: acţiunea azotului, efectul calcarului, acţiunea azotului, efectul calcarului. După cum vedeţi, pe om nu putem pune în relaţie doar cu lumea steiară, ci trebuie să-l aşezăm şi în mediul său pământesc nemijlocit.

desen   Planşa 9

În ultimul număr din „Goetheanum” am reliefat în mod expres într-un aforism că materialismul [ Nota 11 ], ca o concepţie despre lume, nu provine din faptul că s-ar cunoaşte foarte bine materia; dimpotrivă, ea este cunoscută foarte puţin. Ce mare lucru se ştie despre carbon? Că se găseşte în natură sub formă de cărbune, grafit şi diamant. Se descriu apoi aceste corpuri conform proprietăţilor lor fizice. Nu se ştie însă că acest carbon este cel care ne ţine, care ne fixează în noi pentru ca să putem fi un organism uman închis, delimitat, şi că lui i se opune fără încetare siliciul, care caută să ne răpească pe noi nouă înşine.

Nu cunoaştem cu adevărat materia decât dacă o cunoaştem şi sub aspectul ei spiritual. Căci spiritul pătrunde materia oriunde există ea. Dar, evident, nu facem nimic dacă rămânem la un simplu panteism, vag şi cețos, şi repetăm mereu: Oriunde există materie există şi spirit. În viaţă nu poţi progresa dacă priveşti lucrurile dintr-un singur unghi. Nu este suficient să ştii că, de fapt, calcarul, siliciul, carbonul, azotul conţin spirit; acest lucru este evident, dar nu este şi suficient. Trebuie să ştii şi că anumite substanţe sunt într-un fel încorporări, materializări ale unor acţiuni spirituale. Trebuie să poţi vedea că, de fapt, calcarul îl organizează pe om în sine şi că azotul caută neîncetat să-l străbată cu forţe cosmice.

Plantele, care trebuie totdeauna să fie în relaţie cu cosmicul, căci ele cresc din pământ către Cosmos, au nevoie pentru creşterea lor de compuşi ai azotului; şi tot aşa s-ar putea studia creşterea plantelor, dacă s-ar stăpâni legătura pe care tocmai am descris-o.

Lucrurile au mai întâi aspectul lor cognitiv; noi ajungem să cunoaştem lumea doar atunci când pătrundem cu adevărat aceste fenomene. Dar ele au şi partea lor practică. Şi rămânem de fapt la stadiul cel mai primitiv dacă nu putem observa fenomenele în contextul lor mai larg. Apoi se trece la examinarea în detaliu şi se observă faptul că compuşii azotului intervin tocmai în creşterea plantelor. Or, ştiţi bine că şi aşa acesta este un studiu foarte laborios; dar şi în agricultură acest studiu poate deveni complet doar dacă fenomenele sunt abordate în lumina ştiinţei spiritului. Abia ştiinţa spiritului este adevărata ştiinţă a realităţii.

Vedeţi dumneavoastară, tot ceea ce vă prezint trebuie să fie regăsit prin metodele ştiinţei spiritului, atât cele actuale ca şi cele care se vor dezvolta în viitor. Ştiinţa spiritului din Antichitate primea aceste lucruri doar printr-un fel de clarvedere onirică. Noi trebuie să dobândim o clarvedere deplin conştientă. Am evocat adesea acest fapt. Astăzi aceste lucruri nu le putem primi ca odinioară, când omul avea o cu totul altă organizare trupească. Este evident un nonsens să te limitezi la studiul vechii ştiinţe, căci prin aceasta nu poţi înțelege. Dimpotrivă, dacă ştii să luminezi spiritual, în mod adecvat, lucrurile, le înțelegi şi pe cele de demult. Şi totuşi este minunat să constaţi astăzi cum în principiu, vreau să spun printr-un fel de instinct, întreaga cunoaştere ştiinţifică tinde către ceea ce a fost găsit odinioară graţie clarvederii onirice.

Să luăm un caz precis. Presupuneţi că vechii inițiați ar fi luat ca ipoteză că plumbul era prezent peste tot în existenţa eterică pământească. Căci ei atribuiau iradierii plumbului ceea ce acţionează în forma umană de sus, de la extremitatea superioară, în jos. Ei vedeau în plumb, care este răspândit în multe forme pe Pământ, ceva care este în legătură cu constituţia interioară a fiinţei umane, şi îndeosebi cu conştienţa de sine a omului. Evident, gânditorul materialist din epoca noastră va spune că plumbul nu joacă niciun rol în organismul omenesc. Vechiul iniţiat i-ar fi răspuns atunci: Nici noi nu ne-am gândit, desigur, la plumbul sub formă obişnuită, aşa cum ţi-l imaginezi tu, ci la plumbul foarte fin, plumbul ca acţiune a unei forţe. Şi un astfel de plumb este foarte răspândit. Iată ce i-ar fi răspuns vechiul iniţiat.

Ce spune naturalistul modern? El spune: Există minerale care emit radiaţii. Printre aceste radiaţii se numără şi ceea ce se numeşte radioactivitate. Sigur, se cunoaşte radiaţia uraniului, se ştie că dacă emite anumite radiaţii – razele alfa, cum sunt numite – avem mai întâi ce este emis prin radiație; ceea ce continuă apoi să radieze se transformă într-un anumit fel, capătă chiar, cum se spune în chimie, o altă masă atomică; pe scurt, au loc transformări şi în cadrul a ceea ce există aici sub formă de materie radiantă. Unii vorbesc chiar despre un fel de renaştere a conceptului alchimic de trasmutare a materiei. Dar cei care au studiat aceste lucruri spun: În cadrul acestei radiații rezultă ceva, care apare ca un produs care nu mai este radioactiv, aşa-numitul radium G, şi care are proprietăţile plumbului. Aşadar, chiar din ştiinţa modernă puteţi afla: Există aici substanţe radioactive şi în cadrul acestor radiaţii radioactive există ceva care, conform forţei sale, este înțeles a fi în formare. Peste tot în subsol există plumb.

După cum vedeţi, cercetarea contemporană se apropie într-un mod ce-ţi poate da de gândit de vechea ştiinţă iniţiatică. Şi aşa cum astăzi a dat de plumb – aş spune, a dat cu nasul de plumb, cel puţin cu nasul instrumentelor fizice –, ea va ajunge să dea şi de alte metale. Şi atunci va ajunge treptat să înțeleagă ce se avea în vedere atunci când se spunea că peste tot în elementul saturnian găseai plumb. După cum vedeţi, numai cu ajutorul privirii spiritual-ştiinţifice se poate pătrunde semnificaţia adevărată a ceea ce apare astăzi chiar pe calea ştiinţelor naturii şi cu care nu se prea ştie ce să se facă în câmpul mai larg al cunoaşterii.

Dar mai există un punct important în acest domeniu: aşa cum ştiţi, aerul, ce face şi el parte din mediul nostru înconjurător nemijlocit, se compune din oxigen şi azot. Inițial, noi nu putem utiliza azotul pentru viaţa noastră fizică. Oxigenul îl respirăm. El se transformă în noi, şi anume în noi se formează acid carbonic, pe care apoi îl expirăm. Astfel, prima întrebare care ar putea veni este: Care este, de fapt, importanţa azotului, care nu este legat chimic sub nicio formă cu oxigenul, ci doar coabitează cu el acolo, afară, într-un fel de amestec ceva mai intim? Noi nu putem trăi în azot, nouă ne trebuie oxigen pentru a trăi. Dar fără azot Eul şi corpul nostru astral n-ar putea exista în timpul somnului, când ele se află în afara corpului fizic. Dacă de la adormire până la trezire nu ne-am putea cufunda în azot, am pieri. Corpul nostru fizic şi corpul nostru eteric au nevoie de oxigenul din aer, Eul nostru şi corpul nostru astral au nevoie de azot.

Azotul este în general ceea ce ne pune în contact intim cu lumea spirituală. El este puntea către lumea spirituală în perioada în care sufletul nostru se află în somn. Urmăriţi ceea ce am spus mai înainte şi ceea ce am spus acum despre azot. Azotul atrage în noi cosmicul din mediul înconjurător. Atunci când este în noi el ne pregăteşte pentru cosmic. Când este în exteriorul nostru, lasă ca ceea ce nu este destinat acestui Pământ să trăiască spiritual-sufleteşte în noi.Trebuie deci să spunem: Nu este lipsit de rațiune faptul că aerul conține o mare cantitate de azot. Azotul este cel care omoară pe plan fizic şi dă viață pe plan spiritual în cadrul existenţei pământeşti. Şi când, de la adormire până la trezire, evadăm, raportat la natura noastră sufletească, din elementul care omoară fizic către o altă existență, noi ne adâncim în elementul azot, care constituie puntea dintre spiritual-sufletescul nostru şi spiritual-sufletescul din Cosmos. Noi prindem rădăcini cu existenţa noastră pământesc-personală în carbon şi cu existența noastră spiritual-sufletească în azot. Acestea sunt raporturile pe care le au carbonul şi azotul, între ele şi cu omul, în existența pământească.

Carbonul se găseşte în cărbunele obişnuit, în grafit şi în diamante. Sunt cele trei forme sub care se poate prezenta carbonul. Carbonul pe care îl vedeți în cărbunele negru, în funingine, în diamante şi în grafit, se află şi în noi sub o altă formă. Noi suntem, e drept, nu foarte mult, dar suntem puțin şi diamant. Acesta ne menţine în casa noastră pământească. În el locuieşte spiritual-sufletescul nostru atunci când acesta locuieşte în trup.

Azotul, care este prezent în diferiți compuşi ai azotului, în acidul azotic etc., în tot ceea ce are legătură cu azotații – salpetrul şi silitra – este ceea ce ne permite să ieşim fără încetare din noi înşine, ceea ce formează, cum am mai spus, puntea către spiritual-sufletescul Cosmosului. Şi acest lucru trebuie să fie redescoperit prin ştiinţa actuală a spiritului. Faptul era cunoscut odinioară de către ştiinţa pământească, dar el era perceput într-un mod somnambulic, ca de vis. În clarvederea antică el a fost perceput prin intermediul vechilor iniţiați.

Vom ajunge să dobândim din nou respectul cuvenit față de vechiul inițiat, aşa cum am mai spus adesea, doar când vom redescoperi noi înşine lucrurile care nu pot fi înțelese din tradiţiile vechi moştenite. Abia după ce le descoperim noi înşine putem aprecia la justa valoare şi ceea ce s-a transmis pe calea tradiției. Ajungem, de asemenea, dacă redescoperim aceste lucruri, la un respect religios față de ceea ce a fost înţelepciunea primordială a omenirii.

Voi explica cu un alt prilej [ Nota 12 ] că această redescoperire este în legătură cu Misteriul de pe Golgota. Pentru a face aceasta a trebuit, să zicem aşa, să fac câteva precizări de natură spiritual-ştiințifică, dar şi din punct de vedere al ştiințelor naturii. Sper că prin aceste considerații multe aspecte ale existenței Cosmosului şi ale existenței omenirii vi se vor fi limpezit.