Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNTREBĂRI OMENEȘTI, RĂSPUNSURI COSMICE

GA 213


CONFERINŢA a VI-a

Dornach, 7 iulie 1922

Aş vrea să fac astăzi câteva observaţii preliminare asupra unui subiect pe care îl voi trata în zilele ce urmează, luând ca punct de plecare viaţa şi învățătura unei personalităţi despre care am vorbit deja într-un loc sau altul în conferinţele mele şi despre care am scris mai în detaliu în capitolul al treilea din cartea mea Despre enigmele sufletului. Voi avea de spus unele lucruri despre această personalitate, Franz Brentano [ Nota 13 ], unul din spiritele reprezentative din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru motive care vor reieşi în decursul expunerii mele. Câteva referiri se găsesc şi în revista „Goetheanum” [ Nota 14 ]. Mă voi referi astăzi în mod deosebit la învățătura şi viaţa lui Brentano, întrucât există un prilej exterior pentru aceasta, şi anume apariţia primului volum din opera postumă a lui Franz Brentano, care conţine unul din capitolele cele mai importante ale concepţiei sale despre lume, şi anume: „Învățătura lui Iisus”.

Filosoful Franz Brentano a murit la Zürich în 1917 la vârsta de 79 de ani. S-a sfârşit astfel viaţa unui filosof care, fără îndoială, se numără printre cei mai interesanţi din istorie, în special din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În Franz Brentano trăia nu numai un profesor de filosofie, ci şi o personalitate filosofică, o personalitate la care aspiraţia filosofică emana din întregul şi din adâncul fiinţei sale.

Filosoful Franz Brentano provenea din aceeaşi familie cu Clemens Brentano, romanticul german, care a fost unchiul său. Iar Clemens Brentano aparţine el însuşi acelei familii care, prin Sophie La Roche şi Maximiliane Brentano [ Nota 15 ], avea relaţii de prietenie cu Goethe, cei doi reunind strâns şi în mod nemijlocit, aş spune, ca familie, două curente spirituale legate unul de altul în multe privinţe la acest început al secolului al XIX-lea: catolicismul pe de o parte – avem de-a face în familia Brentano cu o famlie de buni catolici – şi spiritul romantic, pe de altă parte. Clemens Brentano a scris realmente unele dintre cele mai frumoase poezii romantice germane şi, inspirat de atmosfera romantică a vieţii spirituale germane, a fost un povestitor de basme extrem de important. Ai putea spune că sub condeiul romanticilor germani povestirile germane se metamorfozau, astfel încât, realmente, o lumină din lumea spirituală cobora asupra acelora cărora le erau povestite aceste basme. Iar filosoful nostru Franz Brentano, copil fiind, a apucat să-l audă încă pe unchiul său, Clemens Brentano, spunându-i poveşti.

Două momente ne interesează aici pe noi. Unul, că în această atmosferă Franz Brentano creşte într-un sens spiritual. S-a născut în 1838. În 1842 moare Clemens Brentano. Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama că Franz Brentano, provenit din romantismul catolic, creşte în concepţia ştiințifică cea mai strictă care a dominat viaţa spirituală a epocii moderne în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Franz Brentano creşte astfel încât din cea mai fragedă vârstă sufletul său este pătruns de simţul pietăţii. Pentru el elementul religios este ceva ce emană cu totul firesc din suflet, iar catolicismul se instalează în sufletul său nu ca ceva exterior, ci ca un lucru care constituie natura şi ţesătura sufletului său. Copil, el îmbrățişează din toată fiinţa sa cucernicia catolică şi creşte în ea. El a trezit în sine, impulsionat de romantism, un puternic entuziasm pentru spiritual. În timp ce la romanticii de anvergura lui Clemens Brentano spiritualul trăia sub forma imaginarului, în timp ce un geniu precum Clemens Brentano respecta rar regulile logicii şi aspira să cucerească şi să trăiască în lumea spirituală în zbor, dar într-un zbor pe aripile fanteziei, la Franz Brentano acest simţ al spiritualului, de asemenea foarte dezvoltat, s-a transformat într-un dar aparte pentru formarea de concepte riguroase.

La aceasta a contribuit şi faptul că pentru Brentano, crescut în catolicism, era într-un fel de la sine înțeles să urmeze studii de filosofie şi teologie. Iar inteligenţa sa ascuţită i-a permis să pătrundă foarte devreme în sistemul de gândire al lui Aristotel şi, ulterior, în riguroasa metodă de conceptualizare a scolasticii medievale. Aşa cum am menţionat deja aici pe larg, aristotelismul a continuat să trăiască în această scolastică medievală. Și s-ar putea spune: tocmai pentru că în el s-a păstrat predispoziţia zborului către spiritual, Franz Brentano nu putea evolua fără să se îngrijească de forţele logicii sufletului omenesc, cum a făcut-o Clemens Brentano, ci, dimpotrivă, a elaborat logica cea mai strictă, ajungând la conceptele sale urmând drumul celei mai riguroase logici. Dar oricât de importantă ar fi fost dezvoltarea aptitudinilor lui Franz Brentano în direcţia însuşirii logicii şi a materiilor teologico-filosofice, evlavia sa, în sensul catolic autentic, a fost în tinereţe şi mai mare.

Se întâmplă ceva curios cu învățământul scolastic modern, pe care Franz Brentano a putut să-l urmeze în acea educaţie catolică corectă a sa. Nu vom înceta să repetăm acest lucru: nu logica superficială şi facilă pe care o găseşti azi în învăţământul curent şi care domină şi ştiinţa, ci logica realmente riguroasă, legată de întreaga fiinţă umană şi nu numai de cap, această logică provine din scolastică. Scolastica este în gradul cel mai înalt arta conceptualizării logice. Numai că această scolastică, în Evul Mediu dar şi în catolicismul din zilele noastre, a fost folosită doar pentru a susţine dogma catolică a revelaţiei, în sensul pe care l-am prezentat odată, atunci când am analizat tomismul [ Nota 16 ].

Într-un astfel de spirit, precum cel al lui Franz Brentano, s-a dezvoltat, pornind de la pietatea catolică şi de la învățătura strictă a scolasticii, o spiritualitate cu totul aparte. În el s-a dezvoltat posibilitatea de a considera drept o evidenţă existenţa unei lumi spirituale. Acomodându-se cu catolicismul şi cu teologia scolastică, el trăia, desigur, în spiritualitate şi nu putea face altfel decât să trăiască în spiritualitate. El concepea această spiritualitate formulându-şi-o în logica cea mai riguroasă. Era într-adevăr un catolic autentic. Era catolic într-un sens atât de strict încât, deşi dezvolta în el logica cea mai riguroasă, nu şi-ar fi permis niciodată, până la un anumit moment al vieţii sale, să critice cât de puţin doctrina catolică a revelaţiei.

Vă rog să încercați să vă imaginaţi o fiinţă în întreaga sa profunzime umană, animată de logica cea mai riguroasă, pe care alte spirite moderne o exercitau pentru a aduce critica cea mai negativă doctrinei catolice a revelaţiei. Aceasta a făcut să se nască în el puternice îndoieli, pe care le-a refuzat în subconştient, nu le-a lăsat niciodată să ajungă la conştienţă; căci de îndată ce ele se ridicau la nivelul conştienţei le refula. Îşi spunea: Doctrina catolică a revelaţiei este un sistem încheiat, care arată foarte clar că a venit pe Pământ din lumea spirituală, chiar dacă nu întotdeauna pe căile cele mai directe, ci prin intermediul oamenilor. Ea arată propriul ei adevăr şi trebuie întotdeauna să presupui, când apar îndoieli, că poţi, ca individ izolat, să te înşeli cu privire la un sistem atât de atotcuprinzător, de o măreţie atât de venerabilă cum este catolicismul. Date fiind preceptele catolicismului, conform cărora numai conciliile se pot pronunţa în legătură cu adevărul dogmelor, Franz Brentano nu şi-ar fi permis niciodată, ţinând cont de structura sa sufletească, să exprime o îndoială cu privire la doctrina revelaţiei, dacă cumva din inconştient şi-ar fi făcut apariţia o astfel de îndoială. El reprima totul în sine şi îşi spunea simplu: Este imposibil să admiţi cu adevărat o astfel de îndoială. Dar îndoielile clocoteau teribil în sufletul său, în sentiment, în simţire, în inconştient. Departe de a se comporta precum iluminiştii secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea şi de a da curs liber acestei îndoieli, el o înăbuşea de fiecare dată ca pe ceva interzis.

Survine atunci un eveniment ce a provocat un puternic reviriment în sufletul său. Brentano s-a născut în 1838. A fost hirotonisit preot catolic prin anii şaizeci. Ca preot catolic, dar cu structura sufletească pe care v-am descris-o, devine profesor de filosofie la Universitatea din Würzburg. Atunci s-a confruntat cu mişcarea referitoare la dogma infailibilităţii, care s-a dezvoltat către sfârşitul anilor şaizeci. În 1870 această dogmă trebuia să fie proclamată. Eminent teolog şi catolic fervent, Franz Brentano, care atunci era relativ tânăr, a primit de la celebrul episcop Ketteler [ Nota 17 ] misiunea de a exprima punctul de vedere al teologiei catolice cu privire la dogma infailibilităţii.

Voi descrie mai întâi succesiunea evenimentelor exterioare. Ketteler făcea parte dintre episcopii germani care s-au opus vehement proclamării dogmei infailibilităţii. El a pus să fie redactat de către Franz Brentano un memoriu, pe care urma să-l citească la Fulda în faţa episcopatului german, pentru ca acesta să decidă a nu se ralia proclamării acestei dogme. La adunarea episcopală de la Fulda Ketteler a expus în integralitatea sa şi memoriul brentanian cu privire la dogma infailibilităţii. Acestea sunt faptele exterioare, la care ar mai trebui adăugat că episcopii germani şi-au schimbat mai târziu părerea şi, în final, când s-au adunat la Roma pentru proclamarea oficială a dogmei infailibilităţii, s-au supus şi au aprobat această dogmă. Franz Brentano a redactat deci pentru episcopul Ketteler o critică a acestei dogme, considerând-o o doctrină necatolică. Ulterior dogma infailibilităţii a fost proclamată.

În ce situaţie se afla Franz Brentano, eminent teolog şi catolic fervent? El nu şi-ar fi permis niciodată să critice o dogmă, deoarece crescuse în această dogmă. Dar când episcopul Ketteler l-a invitat să facă critica dogmei infailibilităţii, aceasta nu era încă dogmă, ea urma să devină aşa ceva. În această situaţie el şi-a permis să atace, pe plan intelectual, această dogmă în devenire. Faptul mergea perfect şi în sensul episcopului Ketteler, care se ridicase iniţial împotriva acestei dogme. Aşadar, niciodată Franz Brentano, în starea de spirit în care se afla atunci, la sfârşitul anilor şaizeci, n-ar fi atacat o dogmă existentă. Dar infailibilitatea nu era încă o dogmă şi atunci el a criticat-o cu o extremă agerime a minţii. Căci ceea ce a fost prezentat de Ketteler la Fulda în faţa episcopatului german era memoriul brentanian.

Infailibilitatea a devenit însă de drept dogmă catolică. După cum vedeţi, nu numai reflexia intelectuală a constituit punctul de cotitură decisiv pentru Franz Brentano, ci şi faptul de a fi concrescut cu unul dintre evenimentele cele mai importante ale catolicismului modern. Ceea ce poate niciodată n-ar fi avut loc printr-un simplu demers intelectual, respectiv părăsirea de către el a Bisericii, s-a produs totuşi ca urmare a unor evenimente. El, criticul cel mai important al dogmei infailibilităţii, a trebuit să se întrebe atunci: Mai este creştinul dreptcredincios Franz Brentano, care înainte de 1870 a criticat din străfundurile conştienţei catolice, de la un capăt la altul, dogma infailibilităţii, mai este el catolic şi după 1870, când dogma infailibilităţii a fost legiferată? Vedeţi, avem în faţă fapte, fapte ce acţionează în viaţa oamenilor mai puternic decât o decizie intelectuală, în majoritatea cazurilor lipsită de valoare. Şi astfel, o fiinţă cu o conştiinţă atât de dreaptă şi vie ca cea a lui Franz Brentano nu putea face altfel decât să se retragă din Biserică. Este suficient să analizăm întregul context al acestei poveşti şi vom vedea cât de profund legat era, de fapt, Franz Brentano de o anumită latură a vieţii spirituale a celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.

Aşa a ajuns Franz Brentano filosof, fiind eliminat într-un fel din cariera sa catolică. El avea o cu totul altă educaţie decât ceilalţi filosofi ai secolului al XIX-lea, căci în mod normal această educaţie nu se face la filosofii neeclesiastici. Dar acum el fusese trecut în rândurile acestora. Pe de altă parte, modul de gândire din ştiinţele naturii din secolul al XIX-lea făcuse asupra lui cea mai puternică impresie pe care ne-o putem imagina. Acest mod de gândire devenise dătător de ton pentru întreaga viaţă ştiinţifică de la mijlocul secolului al XIX-lea. Iar teza de docenţă prezentată de Franz Brentano la Würtzburg se intitula „Adevărata metodă a filosofiei nu poate fi decât cea a ştiințelor naturii” [ Nota 18 ]. Metoda adoptată în ştiinţele naturii a făcut asupră lui o impresie atât de mare încât nu putea spune decât: Filosofia trebuie să se servească de aceleaşi metode ca ştiinţele naturii, dacă vrea să fie o ştiinţă adevărată.

Realmente, nu este uşor să descurci încurcătura sufletească în care s-a băgat Franz Brentano în anii şaizeci ai secolului al XIX-lea. Să privim cât se poate de obiectiv situaţia. Un om care, probabil, era în acea vreme unul dintre cei mai buni cunoscători ai tomismului şi aristotelismului, un gânditor şi un creator de concepte foarte perspicace, toate acestea însă în spiritul doctrinei catolice, era, pe de altă parte, un om asupra căruia metoda ştiinţifică făcuse o foarte puternică impresie. Cum este cu putinţă aşa ceva? Este perfect posibil, şi asta din următorul motiv. Luaţi, de pildă, sensul scolasticii medievale. Scolastica Evului Mediu este o ştiinţă care lucrează în serviciul spiritualului după concepte scolastice, însă o ştiinţă care îşi impune să cunoască doar ceva despre lumea senzorială exterioară şi să obţină unele cunoştinţe prin deducţie din lumea simlurilor, în timp ce partea supasensibilă era lăsată în seama revelaţiei, la care cunoaşterea intelectuală nu trebuie să se aventureze.

Avem deci în scolastica medievală o distincţie clară: pe de o parte sfera cunoaşterii senzoriale, cu câteva concluzii logice, de pildă existenţa lui Dumnezeu sau alte asemenea concluzii care ţin de cunoaşterea umană. Şi, pe de altă parte, misterele, conţinuturile propriu-zise ale lumii suprasensibile, acestea neputând fi altfel dobândite decât prin revelaţie, mai bine zis prin ceea ce Biserica a păstrat din revelaţiile lumilor suprasensibile ajunse la oameni de-a lungul timpului, în epocile cele mai diferite şi într-un mod adecvat vederilor Bisericii.

Aceasta a fost însă şi un preludiu la concepţia ştiinţifică modernă. Ştiinţa modernă nu urmăreşte altceva decât cunoaşterea senzorială şi, cel mult, să tragă câteva concluzii din această cunoaştere senzorială. Această ştiinţă modernă nu are nicio idee de faptul că ea este continuarea scolasticii, doar că anumite spirite radicale au făcut-o puţin altfel decât scolasticii. Să ne reprezentăm acest lucru schematic. Filosoful scolastic îşi spune: Prin intelect şi prin ştiinţa obişnuită dobândesc cunoaşterea lumii obişnuite a simţurilor şi câteva concluzii ce rezultă de aici (vezi desenul, galben); există apoi o limită în spatele căreia se găseşte lumea suprasensibilă, în care nu poţi pătrunde (roşu). Ştiinţa modernă spune la fel: Cunoştinţele omeneşti îţi permit să pătrunzi în lume simţurilor şi să tragi anumite concluzii ce rezultă din această cunoaştere.

desen plansa 10   Planşa 10
[măreşte imaginea]

Scolasticii spuneau: Dincolo se găseşte lumea suprasensibilă, ce poate fi cunoscută prin revelaţie. Spiritele radicale ale lumii moderne spuneau: Nu poţi cunoaşte decât lumea simţurilor, lumea suprasensibilă o lăsăm deoparte, ea nici nu există, sau cel puţin nu poate fi cunoscută. Ei au devenit prin aceasta agnostici. Un lucru care în scolastică era ceva curent, şi anume obţinerea unor cunoştinţe despre lumea sensibilă şi a câtorva concluzii ce rezultă din acestea, în mentalitatea ştiinţifică modernă s-a prepetuat astfel încât un spirit care în timpul tinereții sale asimilase serios învăţătura scolastică nu a putut să vadă în metoda ştiinţifică modernă decât o prelungire a concepţiilor scolastice. Dar prin faptul că era şi un bun catolic, lumea spirituală era pentru el o evidenţă. Aşa încât Franz Brentano a fost de fapt mai consecvent decât alţii – sute şi mii –, atât catolici cât şi necatolici.

Aşa se face că Brentano s-a îndreptat către metoda ştiinţelor naturii. Dar acestă metodă trebuie fie să devină conştientă de limitele sale, fie să susţină agnosticismul sau inexistenţa lumii suprasensibile. Când însă resimţi, precum Franz Brentano, lumea suprasensibilă ca pe o evidenţă, însă nu mai poţi apela la adevărul revelaţiei – pentru că nu mai poţi apela la adevărul Bisericii – te afli într-o situaţie deosebită.

Un spirit superficial iese uşor din ea. Acesta fie neagă lumea suprasensibilă, fie nu se preocupă de asta. Acest lucru era imposibil pentru Franz Brentano. Dar, ca urmare a formaţiei sale scolastice riguroase, el putea exprima următoarea teză: Adevărata filosofie nu trebuie să se slujească de alte metode decât cele ale adevăratei ştiinţe a naturii.

Acum, cu toţii ştiţi acest lucru: cine doreşte să ajungă prin cunoaştere la lumea spirituală, în ciuda faptului că aprobă metoda naturalist-ştiinţifică, trebuie să se ridice de la metoda naturalist-ştiinţifică obişnuită la ceea ce se numeşte clarvedere sau vedere exactă, la ceea ce se dezvoltă datorită facultăţilor suprasensibile dobândite prin metodele descrise de mine în cărţile pe care le-am publicat. În faţa dezvoltării acestei vederi, sau a oricărui tip de metodă care trece peste regulile ştiinţelor naturii dar rămâne totuşi gnostică, Franz Brentano dă însă înapoi speriat. În această problemă el avea atitudinea catolicului faţă de revelaţie. Ştiinţa nu are ce căuta în revelaţie. El putea accepta o metodă naturalist-ştiinţifică doar dacă ea se limita la lumea senzorială; dar chiar dacă iei în serios acest lucru, tot trebuie să dezvolţi capacităţi suprasenzoriale.

În faţa acestui lucru el a dat înapoi speriat. În această stare de spirit Franz Brentano a devenit filosof, fără a mai face referiri teologice, ci rămânând un simplu filosof. Putem spune că o astfel de personalitate, în care se află clar reliefate toate luptele şi suferinţele inerente vieţii spirituale a epocii şi despre care până la urmă trebuie să recunoaştem că nu a fost un învingător în propriul său for interior este adesea mai semnificativă şi mai interesantă decât altele, care rezolvă foarte expeditiv orice situaţie prin câteva noţiuni sau concepte sumare.

În această stare de spirit fiind, Franz Brentano a fost chemat la Viena, în acea Austrie despre care v-am vorbit recent chiar aici [ Nota 19 ]. V-am caracterizat atunci spiritualitatea sa aparte şi veţi înțelege, dacă veţi retrăi în amintire ceea ce am spus cu privire la Austria, că un filosof de această natură putea să facă o impresie puternică tocmai aici la Viena. Asta s-a şi întâmplat. Chiar şi prin simpla apariţie exterioară, Brentano era o personalitate extrem de interesantă. Avea un cap spiritualizat, ochi scânteind de spirit, prezentând probabil unele asemănări cu cei ai lui Clemens Brentano, marele romantic. Franz Brentano avea ceva foarte interesant şi frapant în persoana sa, astfel încât atunci când îl vedeai mergând, de exemplu când urca podiumul pentru a ajunge la catedră, totdeauna aveai impresia că n-ar fi intrat cu totul în corpul său fizic. Aproape fiecare mişcare, atât mersul cât şi mişcarea braţelor, mimica, modul de a articula cuvintele, toate acestea aveau ceva nenatural, ceva puţin stângaci. Totdeauna aveai sentimentul că trupul său fizic mergea bălăbănindu-se, ca şi cum hainele i s-ar fi bălăbănit. Şi totuşi ansamblul dădea o impresie extraordinar de simpatică şi spiritualizată. Nu puteai să nu ai sentimentul că era cu totul firesc la această persoană, cu intonaţia ei mereu gravă, străduindu-se să formuleze concepte foarte riguroase şi care dădea impresia că îşi trăia gândirea nu în cap, ci puţin deasupra capului, să se simtă în corpul fizic ca într-un costum nu cu totul pe măsura sa, prea mare sau prea mic, noi am spune mai degrabă prea mare. Un anumit ceva din mişcările sale, pe care pe un altul l-ar fi catalogat drept cochet, era la Brentano interesant.

Franz Brentano se străduia să pună în valoare cu orice prilej metode naturalist-ştiinţifice. Când trata probleme spirituale, le prezenta dintr-un punct de vedere inspirat de această metodă. Dar eu aş spune încă: teologul se făcea în continuare prezent ca tonalitate. Era o mare diferenţă să vezi metoda naturalist-ştiinţifică venind de la un cercetător al naturii obişnuit sau venind de la acest filosof ieşit din mediul teologic.

Pentru cei care aveau o idee despre Franz Brentano era cu totul firesc ca atunci când a venit la Viena, în 1874, să devină imediat, într-un anumit sens, favoritul societăţii vieneze, adică a acelei societăţi care iubea în mod deosebit astfel de personalităţi cu renume, cum era pe atunci Franz Brentano. Femeile îndeosebi – fiindcă bărbaţii acelei societăţi din anii şaptezeci se ocupau mai puţin de cultură – î1 apreciau în mod deosebit pe Franz Brentano, căci de la el puteai auzi totdeauna lucruri pline de spirit. El îți era superior şi în acelaşi timp nu îţi era cu totul superior, tu însuți îi erai la rândul tău superior cu ceva. Când intra undeva, îşi scotea stângaci pardesiul. Puteai atunci să-i dai o mână de ajutor şi prin aceasta să te simţi superior faţă de anumite laturi ale fiinţei sale, de exemplu dacă cineva trebuia să-i ofere sprijin ca să nu cadă la pragul uşii, şi aşa mai deparate; sau atunci când nu îşi găsea imediat lingura, sau – lucru care îi plăcea în mod deosebit – atunci când tăia mult timp carnea în toate direcţiile, încât în loc de bucăţi de carne obţinea ceva ce în anumite regiuni ale Germaniei se numeşte terci. Puteai deci să i te simţi superior şi totuşi să vezi strălucind prin el ceva ca o revelaţie a unei lumi spirituale.

Un scriitor, uneori plin de spirit dar de fapt niciodată foarte receptiv la profunzimile entităţii omeneşti, Adolf Wilbrandt, a încercat să ia în derâdere, într-un mod dispreţuitor, atitudinile lui Franz Brentano în opera sa Un oaspete de pe Luceafărul de seară [ Nota 20 ]. Această nuvelă a apărut în ochii vienezilor ca o satiră la adresa lui Franz Brentano, dar ea este aşa ceva doar în sensul pe care tocmai l-am indicat.

Când Franz Brentano, în starea de spirit pe care tocmai am caracterizat-o, ţinea conferinţele sale viezene, el era în mare vogă. Trebuie ţinut cont că pe atunci filosofia nu era deosebit de apreciată. Dar la Würtzburg Franz Brentano, ca un profesor emerit ce era, atrăgea mulţimile, şi asta în acelaşi amfiteatru pe a cărui uşă studenţii scriseseră, după primul curs al predecesorului său – mai târziu ei nici nu s-au mai dus la el –, „dugheană sulfuroasă”. În acest amfiteatru, Auditorium maximum, şi-a ţinut Franz Brentano cursul său de filosofie şi sala a fost în curând plină. Şi totdeauna acolo unde ţinea conferinţe la Viena sala era arhiplină.

Psihologia face parte dintre primele sale scrieri. Bazat pe metoda ştiinţifică, el şi-a propus să scrie o psihologie în patru sau cinci volume. Primul volum a apărut în primăvara lui 1874. Pe al doilea l-a promis pentru toamnă. Şi tot aşa urma să meargă mai departe. Sprijinindu-se pe metoda ştiinţelor naturii stricto sensu, el începe să cerceteze – aşa cum se cercetează un metal dacă se încălzeşte sau se răceşte, sau dacă căldura este condusă de la un metal la altul – cum se înşiruie o reprezentare după alta, cum îşi corespund una alteia două reprezentări, pe scurt, să studieze viaţa sufletului în cele mai mici raporturi. Nu a ajuns mai departe. Dar chiar în primul volum el afirmă: Trebuie să te slujeşti de ştiinţă chiar şi în studiul sufletesc, în psihologie. Dacă însă acest scientism trebuia răscumpărat prin aceea că psihologia modernă nu mai poate spune nimic despre destinul celei mai bune părţi a entităţii umane din momentul în care corpul fizic este predat elementelor pământului, atunci ceva foarte preţios a fost sacrificat acestui spirit ştiinţific. Pentru Franz Brentano – pentru modul său firesc de a trăi în elementul spiritual, pe care bineînțeles nu îl putea demonstra prin metoda ştiinţelor naturii – acest spiritual nu era ceva pe care el să nu îl considere un obiect de cunoaştere. El îşi dorea în mod deosebit să pătrundă cu cunoaşterea în lumea spirituală, dar să rămână totodată fidel ştiinţelor naturii.

Şi iată cum acest prim volum a rămas singurul, din seria de patru volume ale Psihologiei lui Brentano care ar fi trebuit să apară. Brentano era, lăuntric, o fiinţă prea scrupuloasă, era un om mult prea conştiincios în ce priveşte metoda ştiinţifică, pentru a putea continua să scrie în sensul unui pur formalism. Evident, el ar fi putut uşor să scrie şi să producă astfel de psihologii, aşa cum au făcut-o atâţi alți autori. Dar dacă Brentano ar fi continuat să scrie o psihologie, ea ar fi trebuit să fie adevărată de la prima la ultima pagină, ca în primul său volum, adevărată desigur în limita în care omul poate răzbate la adevăruri. Franz Brentano voia să păstreze însă abordarea ştiinţifică, ceea ce excludea o altă avansare în domeniul sufletesc. Iar a nega sufletescul, aşa cum au făcut-o acei psihologi care au scris „psihologii fără suflet” [ Nota 21 ], aşa ceva Franz Brentano nu putea face. El nu putea decât să amuțescă. Şi aşa el nu a mai scris următoarele volume.

Discipolii lui Brentano mi-au luat în nume de rău faptul că am reliefat această stare de fapt în capitolul trei din cartea mea Despre enigmele sufletului, pentru că ei sunt tentați să explice lucrurile mult mai superficial. Chiar dacă ai vrea să afirmi contrarul, fiindcă elevii lui Franz Brentano ştiau mai bine motivul adevărat, pentru că ei i-au cunoscut opera sau pentru că i-au stat aproape, primul volum al operelor postume [ Nota 22 ] ale lui Franz Brentano, publicat în condiţii excelente şi cu o introducere remarcabilă a discipolului lui, Alfred Kastil, pune în evidență această stare de spirit care l-a împiedicat pe Franz Brentano să adauge un al doilea volum la primul volum al Psihologiei sale. În acest prim volum postum, în primul capitol, se află introdus un pasaj din Morala lui Iisus după Evanghelii, o lucrare scrisă la mult timp după retragerea sa din Biserică. În modul cel mai strict, el nu voia să afirme nimic care să nu fie în concordanță cu ideile naturalist-ştiințifice. Al doilea capitol se intitulează „Învățătura lui Iisus după Evanghelii despre Dumnezeu şi lume şi despre însăşi persoana lui Iisus şi misiunea lui”. Al treilea capitol este deosebit de detaliat şi constituie o critică a gândirii lui Pascal referitoare la apologia credinţei creştine. Apoi, după o scurtă digresiune cu privire la Nietzsche, ca imitație caricaturală a lui Iisus, urmează în anexă: „Adevărul credinței, scurtă prezentare a esenței acesteia”.

Este absolut mişcător să ai în faţă acest opuscul al lui Brentano despre învățătura lui Iisus, după tot ceea ce s-a scris în secolul al XIX-lea despre Iisus şi învățătura sa, începând cu punctele de vedere ortodoxe, semiortodoxe, liberale, liber-cugetătoare şi terminând cu cele convins atee, care s-au slujit de tot ceea ce există în materie de mitologie etc., cum a făcut, de pildă, David Friedrich Strauss [ Nota 23 ]. Este impresionant să vezi cum Franz Brentano, acest filosof remarcabil care a părăsit Biserica, descrie în felul său, bizuindu-se numai pe cuvântul Evangheliilor, învățătura lui Iisus şi importanța ei continuă, să vezi cum analizează învățătura dată de către Iisus cu privire la Dumnezeu, lume şi propria sa misiune şi cum prezintă apoi întreaga semnificație a dogmaticii eclesiastice şi importanța instituției bisericeşti, a Bisercii, zugrăvită apologetic de Pascal. Este emoționant de asemenea să vezi cât de abil şi pătrunzător se contrapune Franz Brentano lui Pascal şi cum se exprimă el asupra catolicismului ca atare. Este emoționant, pentru că ne aflăm în fața lui Brentano din anii tineri, cu toată pietatea sa, cu toată capacitatea pe care o are de a se transpune în mod firesc în spiritual, rămânând totuşi omul animat de întreaga rigoare a concepției naturalist-ştiințifice, omul căruia, de exemplu, aşa-zisul modernism [ Nota 24 ] nu putea să i se impună, fiindcă Brentano este un spirit profund, iar modernismul, chiar cel catolic, este ceva superificial. Şi, deşi a părăsit Biserica, el nu s-a pronunțat în niciun fel în favoarea modernismului.

În secolul al XIX-lea se punea în sensul cel mai strict al cuvântului, prin spiritele care credeau că stau pe solul ştiințelor naturii, precum David Friedrich Strauss, întrebarea: Mai suntem noi creştini? Mai credem noi încă într-un Dumnezeu? [ Nota 25 ] Precum David Freidrich Strauss, mulți alții şi-au pus aceste două întrebări şi au răspuns negativ la ele. Ei nu aveau acea educație profundă a lui Brentano. Experiența lor în domeniul cunoaşterii a fost de aceea mai puțin tragică. Ei s-au luptat mai puțin cu metoda naturalist-ştiințifică, fiindcă o anumită superficialitate le permitea să se lase acaparați mai uşor de ea decât Franz Brentano, căruia i-a fost greu să o adopte tocmai din cauza profunzimii caracterului său. Cu toate acestea, el considera metoda naturalist-ştiințifică ca fiind în mod absolut dictată de epocă.

Vă descriu toate acestea fiindcă eu cred că prin exemplul acestei personalități, prin simplele fapte ale vieții sale interioare şi exterioare, căpătăm o imagine mai bună despre natura civilizaţiei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea decât dacă aş fi făcut o descriere abstractă a ei. Formațiunea spirituală a lui Franz Brentano este, dacă îl privim inițial ca psihologi, de aşa natură încât suntem forțați să spunem că toate capacitățile sale îl duc la dezvoltarea cunoaşterii suprasensibile, prin care să poată contempla sufletescul. Dacă Brentano ar fi voit să scrie măcar al doilea volum din Psihologia sa, el ar fi trebuit să ajungă la cunoaşterea imaginativă, apoi la cea inspirată şi aşa mai departe. Dar el nu a vrut asta. Şi pentru că nu a vrut asta, el a renunţat în mod conştient să mai scrie volumele al doilea şi al treilea. Într-un anumit sens, el a fost o victimă a metodei ştiinţelor naturii, o victimă onestă, conştiincioasă. Şi aşa cum numai cunoaşterea suprasensibilă poate ajunge la esenţa reală a sufletului, în felul arătat, de exemplu, în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, tot aşa singură cunoaşterea suprasensibilă poate avansa de la ceea ce oferă ştiinţele naturii la ceea ce constituie lumea spirituală omniprezentă şi la lucru în tot ce există.

Astronomia pur ştiinţifică cunoaşte corpurile cereşti care plutesc afară în spaţiu. Ea studiază cel mult cu ajutorul analizei spectrale natura luminii acestor corpuri cereşti. Pentru ea însă aceste corpuri nu sunt decât nişte sfere lipsite de spirit planând în spaţiu. Şi la fel conţinuturile zoologiei, ale biologiei, ale botanicii şi ale mineralogiei sunt şi ele lipsite de spirit. Ştiinţele naturii, prin metoda lor, trebuie să decojească partea lipsită de spirit, fără să ia în considerare spiritul. Ştiinţa spiritului de orientare antroposofică trebuie să conducă din nou la spirit. Cunoaşterea suprasensibilă conduce la spiritualitate, nu numai în psihologie ci şi în lume în general.

Şi aşa cum Brentano nu s-a putut apropia de esenţa sufletului prin abordarea strict ştiinţifică în Psihologia sa, la fel nu s-a putut apropia cu adevărat nici de Misteriul de pe Golgota după ce a părăsit dogmatica catolică. Cum te poţi apropia de Misteriul Golgotei? Te poţi apropia doar dacă ajungi să înțelegi că lumea este întrețesută de o spiritualitate suprasensibilă. În această spiritualitate suprasensibilă se află o entitate, Christos, pe care v-am descris-o adesea, care a trăit ca entitatea-Christos în corpul lui Iisus din Nazaret în timpul în care s-a petrecut Misteriul de pe Golgota. Fără ştiinţa spiritului nu poţi căpăta o altă înțelegere decât aceea a persoanei lui Iisus. Numai ştiinţa spiritului de orientare antroposofică poate explica faptul că în Iisus a trăit entitatea divină a lui Christos. Dar Franz Brentano nu voia să facă aşa ceva.

El s-a menţinut totuşi, datorită conştienţei sale catolice, în credinţa că Iisus ocupă o poziţie centrală în ansamblul evoluţiei Pământului. Acest fapt era evident pentru el. Aşa cum pentru el era clar că sufletul este nemuritor, dar nu a putut găsi această nemurire pe calea cunoaşterii, tot astfel era clar pentru el că Iisus constituie punctul central al evoluţiei pământeşti. El însă nu a putut face trecerea de la Iisus la Christos. Şi vedem astfel că el, afectiv şi volitiv, este puternic convins de importanţa persoanei lui Iisus şi de învățătura acestuia. Luaţi fraze precum acestea [ Nota 26 ]: „Când o interpretezi într-un mod armonios şi îi observi trăsăturile esențiale, vezi că învățătura lui Iisus n-a fost niciodată în istorie depăşită”, cum credea David Friedrich Strauss, „numai că ea nu a fost încă transpusă în toată plenitudinea sa în viaţă. Vor fi de dat lupte dure, din cauza slăbiciunii omeneşti, înainte de a obţine o victorie completă dar, datorită forţei sale lăuntrice, ea nu va apune niciodată. Conştiinţa va mărturisi în orice epocă despre ceea ce deţine această învățătură ca adevăr şi frumuseţe sacră. A făcut-o în epocile precreştine, la păgâni ca şi la iudei, în orientul asiatic ca şi în occidentul european, astfel încât învățătura morală a lui Iisus reprezintă un progres imens, nu atât prin noile imperative pe care le vesteşte, cât prin faptul că Iisus le-a ilustrat prin exemplul incomparabil pe care l-a dat prin viaţa şi moartea sa, aceasta permiţând pentru prima dată să se înțeleagă deplin o virtute atât de înaltă, însuflețind astfel un mai mare curaj şi făcându-i pe oameni să-l imite. Acest exemplu va străluci pentru totdeauna şi nicio profeţie nu este mai sigură ca cea care afirmă în acest sens: Iisus este fără sfârşit.” Aşa se exprima filosoful care a părăsit Biserica, remarcabilul teolog Franz Brentano, care nu a putut ajunge de la Iisus la Christos numai din cauza convingerilor sale naturalist-ştiinţifice!

Comparaţi aceste frumoase cuvinte despre Iisus ca centru al evoluţiei pământeşti cu majoritatea scrierilor teologilor rămaşi în sânul Bisericii şi încercați să vă faceţi o părere. Dar formaţi-vă părerea fără a uita să vă întrebați ce înseamnă faptul că o personalitate, în starea de spirit pe care v-am descris-o, spune, în ceea ce priveşte concepţia despre lume a lui Iisus, frazele următoare [ Nota 27 ]: „Concepția despre lume a lui Iisus nu era deci numai geocentrică”, adică orientată spre Pămînt, „ci şi christocentrică, şi asta în aşa fel încât în jurul omului Iisus se orânduieşte nu numai toată istoria Pământului ci şi cea a spiritelor pure, cele bune ca şi cele rele, iar acestea nu pot fi înţelese decât în relaţie cauzală cu el. Lumea poate fi numită o monarhie nu numai dacă avem în vedere un Dumnezeu atotputernic, ci şi dacă avem în vedere pe acea creatură care este, înaintea tututor celorlalte, imaginea fidelă lui Dumnezeu.”

În acest fel se apropie Franz Brentano de personalitatea lui Iisus. Cu toate acestea el nu reuşeşte să treacă de la această personalitate a lui Iisus, despre care spune că concepţia sa despre lume nu este una exclusiv geocentrică ci şi christocentrică, despre care spune că după ea se orientează nu numai fiinţele umane de pe Pământ ci şi spiritele superioare, atât cele bune cât şi cele rele, nu reuşeşte deci să treacă de la personalitaea lui Iisus la entitatea lui Christos.

Şi astfel în el se cască o contradicţie înspăimântătoare. Căci, fără îndoială, el se întreabă: Ce este cu acest om Iisus, în jurul căruia gravitează întreaga istorie a omenirii? Dar nicio idee nu răsare în Franz Brentano care să îi permită să descindă într-o astfel de realitate, şi anume că Christos poate fi cu adevărat cuprins în Iisus. Căci numai cel care îl cuprinde pe Christos în Iisus poate gândi să facă în acest fel din el un centru.

Nici acum, deşi din motive religioase a ajuns cel puţin la o concluzie scrisă, pe care de altminteri nu a mai publicat-o în timpul vieţii, ci i-au publicat-o discipolii săi, nici acum Franz Brentano nu a ajuns până la capăt în ceea ce aspira el, deşi ar fi fost, ca să spunem aşa, chiar în faţa uşii, pe care nu trebuia decât să o deschidă pentru a ajunge la nemurirea sufletului şi la înțelegerea Misteriului de pe Golgota. Tocmai de aceea acest opuscul al lui Brentano: Învăţătura lui Iisus şi importanţa sa continuă este un document deosebit de interesant, fiindcă Franz Brentano avea, hotărât, o reprezentare despre această importanţă continuă. Încă o dată, după ce a prezentat învățătura lui Iisus şi importanţa sa continuă perpetuă în capitolul al doilea, el pune din nou întrebarea: Mai suntem noi creştini? Răspunsul, spune el, va fi în funcţie de sensul dat întrebării. Şi apoi, după ce a pus pe seama învățământului modern faptul că nu se poate forma o idee reală despre Christos, mai spune: „Cineva va găsi poate deşarte speranţele pe care le-am exprimat aici, deoarece, spun ei, influenţa puternică exercitată asupra omenirii de învățătura şi exemplul lui Iisus s-ar datora în esenţă naturii divine care i s-a atribuit şi care a dus la o credinţă la care, trebuie să recunosc, nici spiritele cele mai avansate nu se mai raliază astăzi.” Aici textul său începe să devină, aş spune, ceva mai neclar.

„Or, aceşti oameni nu văd că posibilitatea acestei influențe nu este legată în primul rând de credinţa în divinitatea lui Iisus, ci mai curând de exemplul său, aşa cum ne apare în povestirea Evangheliilor, care constituie unul din cele mai puternice motive care au condus la credinţa în măreţia divină a persoanei sale. Niciun altul [...] nu i-ar putea fi pus alături şi, cu cât secolele trec şi devin milenii, cu atât mai mult se oferă ceva care îl scoate în evidenţă şi pe noi ne luminează în conduita propriei noastre vieți.”

Simţiţi de asemenea cât de mult s-a apropiat Franz Brentano de poarta către lumea suprasensibilă şi cum a fost el reţinut de cea mai puternică călăuză a civilizaţiei moderne, de către metodica naturalist-ştiinţifică, de către mentalitatea naturalist-ştiinţifică.

Este de asemenea permis, după această publicare a unei părţi din opera postumă a lui Brentano, să spui ceea ce la fel de bine puteai constata şi din scrierile publicate în timpul vieţii sale: Franz Brentano stă aici ca un spirit din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care la fiecare etapă a vieţii sale sufleteşti este împins către înțelegerea lumii suprasensibile, dar de fiecare dată îşi interzice sieşi, prin ştiinţele naturii, această înțelegere a lumii suprasensibile, după cum la vremea sa şi-a interzis critica dogmei prin însăşi această dogmă. Astfel, Franz Brentano stă în faţa noastră ca o personalitate luminoasă, una dintre cele mai luminoase personalităţi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tocmai prin ceea ce nu a putut cuceri. El ne învață, mai mult poate decât oricare altul, să recunoaştem implicaţiile moştenirii spirituale a secolului al XIX-lea, care s-a transmis în secolul al XX-lea asupra dezvoltării omenirii.