Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNTREBĂRI OMENEȘTI, RĂSPUNSURI COSMICE

GA 213


CONFERINŢA a IX-a

Dornach, 14 iulie 1922

Conferinţele de săptămâna trecută aveau ca scop să arate, din punct de vedere istoric, cum chiar personalităţi cu dotări mai profunde au avut de luptat împotriva curentelor secolului al XIX-lea şi că tocmai modul de gândire naturalist-ştiinţific contemporan a împiedicat naturile mai profunde să găsească drumul care duce în lumea spirituală. Când faci nişte referiri de ordin personal, aşa cum am făcut noi despre Franz Brentano, la luptele sufleteşti interioare ale oamenilor, la ceea ce s-a petrecut în spiritul lor, poţi să-ţi faci o idee mult mai precisă despre amploarea luptelor şi a curentelor care au dominat epoca, decât dacă faci o caracterizare in abstracto. În ultimul număr al revistei noastre „Goetheanum” [ Nota 41 ] am arătat că Franz Brentano, care, pornind de la catolicism, s-a adâncit în mentalitatea naturalist-ştiinţifică, a rămas suspendat, dacă pot spune aşa, în fizic-terestru, n-a mai găsit drumul de întoarcere la spiritual, că această personalitate poate fi pusă în paralel cu o alta, care, cu câteva diferenţe, a fost supusă aceluiaşi destin. Este vorba de persoana lui Nietzsche [ Nota 42 ].

Aşa cum putem demonstra că concepţia naturalist-ştiinţifică despre lume l-a prins pe Brentano, un credincios catolic fervent, animat de o reală pietate catolică, în mrejele ei şi nu i-a mai dat drumul, şi că destinul întregului său parcurs filosofic a fost determinat de acest fapt, ceva asemănător putem arăta şi în cazul lui Nietzsche. Putem arăta cum acesta, pornind, de fapt, nu de la catolicism, ci de la o altă tipologie spirituală, a fost de asemenea ţinut captiv de ştiinţă în domeniul fizic-senzorial, că, la fel ca Brentano, nu s-a putut ridica în spiritual şi că destinul lui a luat un curs, deşi asemănător, totuşi diferit.

Brentano s-a adâncit în mentalitatea ştiinţifică încă din anii şaizeci. Şi am văzut cum dogma infailibilităţii, izbindu-se oarecum de el din exterior, ca un val al destinului, l-a îndepărtat apoi definitiv de Biserica sa. Nietzsche, care era cu câţiva ani mai tânăr, a urmat o evoluţie asemănătoare în anii şaptezeci. El nu a pornit de la catolicism. El a pornit de la o concepţie de factură artistică despre lume, inspirată de acea concepţie despre lume pe care o dezvoltă omul modern, dacă a asimilat în tinereţea lui mai mult elenismul, modul grec de a privi lumea. Putem spune chiar: Nietzsche avea faţă de modul grec de a privi lumea, faţă de concepţia estetică despre lume, acelaşi entuziasm pe care îl avea Brentano faţă de catolicism. El credea că găseşte în Richard Wagner şi în arta lui o înnoire a elenismului. Şi aşa cum Brentano a urmat toate practicile religiei catolice şi s-a acomodat la tot ceea ce poate suscita cultul catolic într-o fiinţă umană, tot aşa Nietzsche s-a ataşat de arta lui Wagner, în care el credea că vede o înviere a modului grec de a privi lumea. Aşa a scris el primele sale texte şi aşa a vieţuit el apoi în anii şaptezeci pătrunderea gândirii ştiinţifice în viaţa sa sufletească.

Înainte el era acaparat de ideea că omului îi sunt date în sfera spirituală autonomă mari idealuri umanitare, că omul îşi poate aşeza în faţa sufletului său aceste mari idealuri, idealurile morale, religioase şi că în ele găseşte posibilitatea de a se ridica deasupra fizic-omenescului. Şi Nietzsche găseşte, cu un entuziasm extraordinar, cuvinte înaripate pentru a zugrăvi înrădăcinarea omului în realitatea idealurilor. Şi vine apoi peste el concepţia naturalist-ştiinţifică. El crede de cuviinţă a se pătrunde tot mai mult de ideea că de fapt elementul corporal al omului, în sensul său cel mai larg, generează şi idealurile. Acest gând, că trebuie să părăsească vechea credinţă, după care idealurile sunt ceva autonom, ceva care îşi are rădăcinile într-o lume spirituală autonomă şi că idealurile apar ca rezultat al unor procese fizic-corporale, are asupra lui un efect tulburător. Nietzsche se cufundă, într-un fel, cu tot ceea ce trăieşte ca idealuri în reprezentările sale, în fiziologia naturii umane. Tot ceea ce odinioară îi apărea ca divin-spiritual îi apare acum ca pur omenesc, chiar prea omenesc. Înainte el vedea cum omul s-a dăruit lumilor idealiste, cum prin această dăruire s-a ridicat deasupra naturii inferioare. Acum el crede a fi recunoscut faptul că natura inferioară a omului nu dezvoltă decât un fel de pornire de a deveni tot mai puternic şi că pretextul idealurilor n-ar fi altceva decât un mijloc de a creşte în om intensitatea lăuntrică a puterii. Pe scurt, Nietzsche a căutat într-un fel să explice toate idealurile ca fiind o imagine iluzorie a proceselor fiziologice, în sensul cel mai larg. Ce-i drept, el nu şi-a imaginat procesele fiziologice atât de filistin ca ştiinţa din ziua de azi; dar a înțeles să privească idealurile ca pe un rezultat al proceselor fiziologice, al proceselor fizice în sensul cel mai larg. Şi astfel idealurile au devenit pentru el ceva prin care oamenii care nu văd mai departe se zăpăcesc, iar cei care văd mai departe se lămuresc că, de fapt, idealurile, ca şi instinctele obişnuite, pornesc din străfundurile fiziologice ale omului şi nu au alt scop decât să pună tot mai mult în valoare natura corporală a omului, în sensul cel mai larg.

Este, firesc, o descriere cam sumară şi retuşată, dar ea redă în principal ceea ce a acţionat atât de tulburător asupra lui Nietzsche, chiar şi atunci când credea că a descoperit că însăşi conştiinţa ar avea la bază doar procese fiziologice.

Naturile celor două personalităţi sunt însă diferite: Brentano este un spirit fin, orientat către reprezentare, către cunoaştere; lui, metoda ştiinţifică i-a servit de instrument pentru a descompune într-un mod subtil viaţa sufletească a omului, aşa cum fac ştiinţele naturii în cadrul vieţii fizice. Dar acest instrument se toceşte în momentul în care ia contact cu adevărata lume spirituală. Nietzsche, când, în conformitate cu opinia ştiinţelor naturii sau a concluziilor venite de la ele, ajunge să creadă că fiziologia stă la baza a orice pe lumea asta, îşi făureşte un instrument care nu mai este un analizor fin, precum cel al lui Brentano, ci un ciocan, destul de robust pentru a putea extrage chiar şi din fizic, prin explicații fiziologice, tot ceea ce este spiritual. Cu acest instrument, suficient de robust pentru a transforma ceea ce este de natură morală sau ideală în ceva fiziologic, el secătuieşte spiritualul. El şi-a intitulat una din scrierile sale Amurgul idolilor, sau cum se filosofează cu ciocanul [ Nota 43 ].

Brentano are într-un fel o tresărire în fața spiritualului, de la care dă înapoi. Nietzsche sfarmă în bucăți spiritualul. În cele din urmă, cel care examinează istoria interioară a civilizației moderne nu poate decât să găsească o profundă similitudine între cele două personalități, în ciuda diferențelor care există. Şi cu toate acestea, într-o scriere recentă, despre care v-am vorbit de curând, Brentano a consacrat un scurt capitol lui Nietzsche, în care arată că nu resimte pentru el altceva decât aversiune. Îl numeşte o efemeridă cu sclipire literară. Îl compară cu Iisus şi găseşte că Nietzsche este o caricatură a lui Iisus. Nu poți decât să constați ce straniu este că un om de o excepțională subtilitate, precum Franz Brentano, nu a putut să dezvolte un organ care să îi permită să pătrundă, fie şi numai limitat, în trăirea unui alt spirit, care îi era atât de asemănător ca destin, aşa cum tocmai v-am arătat.

Avem aici un fenomen cu adevărat simptomatic al epocii contemporane, care exprimă, prin exemple ieşite din comun, cum sunt oamenii din ziua de astăzi. În loc să trăiască în comuniune, ei nu fac decât să se îndepărteze unii de alții, fără să se înțeleagă. Şi acest fapt reprezintă, de asemenea, un fenomen social al epocii noastre. Oamenii trec unii pe lângă alţii, chiar şi cei mai aprigi căutători ai adevărului. Ceilalți oameni, fără îndoială, fac şi ei la fel; numai că doar în cazul acestor personalități excepționale se manifestă ca simptom ceva ce există ca fenomen general al epocii. De ce trec oamenii unii pe lângă alții fără să se înțeleagă? Am avea atâta nevoie să ne putem înțelege între noi! Am avea atâta nevoie azi ca cineva să pătrundă comprehensiv atât în Nietzsche cât şi în Brentano, sau, să spunem, în Haeckel, în David Friedrich Strauss etc., să arate cum vedeau lumea aceste personalități, fiecare din punctul ei de vedere. Însă doar concepția oferită de ştiința spiritului, aceea care se înalță realmente până la spirit, ajunge la o viziune care să pătrundă în opiniile personale ale fiecăruia. Acesta şi este motivul pentru care oamenii nu se înțeleg între ei; nu se înalță până la spirit. Motivul pentru care o personalitate precum Brentano nu a putut stabili o punte către o altă personalitate, care avusese un destin foarte asemănător cu al său, trebuie căutat în faptul că el a rămas ataşat numai de ştiinlele naturii. Doar o aprofundare pe cale spiritual-ştiințifică va putea pătrunde în diferitele concepții. Dar pentru aceasta este necesară o observare şi o cunoaştere pătrunzătoare a omului. Căci, în fond, cu ce se găsesc confruntate aceste personalități precum Brentano şi Nietzsche, care sunt acaparate de metodica naturalist-ştiințifică a secolului al XIX-lea?

Aceste personalități sunt puse într-o zi în fața faptului că ele, ca nişte căutători sinceri ai adevărului, se află pe de o parte în fața lumii fizice, a metodelor ştiințifice excelente pentru a pătrunde în lumea fizică şi, pe de altă parte, în fața lumii spirituale. Oameni precum Nietzsche şi Brentano nu puteau, desigur, ajunge la această superficialitate, la care ajung astăzi foarte mulți oameni, de a se face că nu văd că inițial această lume spirituală este complet opusă lumii fizice. Ei văd într-adevăr lumea fizică, văd lumea spirituală, însă consideră că între cele două nu se poate stabili o punte. Ei văd ceea ce omul voieşte dintr-un străfund al naturii sale; ei văd acea voință care are la bază instincte, impulsuri; ei încearcă să explice aceste impulsuri, aceste instincte, pornind de la natura fiziologică a omului, să explice că ele se adună, se concentrează, într-un fel, pentru a da voința. Dar ei remarcă apoi că o lume spirituală clădeşte deasupra lor idealuri către care trebuie să tinzi. Ei constată o deosebire între a vrea şi a trebui, dar nu găsesc nicio punte între a vrea şi a trebui. O ființă precum Brentano devine psiholog, cercetător al sufletului. Fiziologia, într-un fel, este încheiată, şi-a atins limitele sale. Dar el ține să analizeze fenomenele sufleteşti. El vrea să cerceteze fenomene sufleteşti, după metodele ştiințelor naturii. Inițial el nu este cu totul sigur că are de-a face cu fenomenele sufleteşti fiindcă ştiinţa, într-un anumit sens, le contestă. De fapt, Brentano este sigur că există fenomene sufleteşti doar pentru că ani la rând a fost un credincios catolic fervent şi nu dintr-o cunoaştere ştiinţifică oarecare.

Această dualitate stă într-un mod înspăimântător în sufletul acestor oameni: lumea spirituală, lumea fizică, şi nicio punte între ele. Cum să ajungi de la una la cealaltă? Avem aici idealurile morale. Cunoaşterea nu ne permite însă să vedem modul în care ceea ce vor idealurile morale pune în mişcare muşchii omului şi cum aceasta îl face să acţioneze. Căci ştiinţa nu ne spune decât cum se mişcă muşchii şi oasele conform legilor fizice, nu şi cum intervine imperativul trebuie în mişcarea muşchilor şi a oaselor.

Este vorba aici, în fond, de faptul că, în ciuda perfecţiunii metodei ştiinţifice, acest secol ştiinţific nu a fost totuşi deloc benefic pentru om. Omul, pur şi simplu, n-a putut fi studiat. Nu s-a putut impune ideea că omul este o fiinţă tripartită, aşa cum am prezentat în ultimele paragrafe din cartea mea Despre enigmele sufletului. Nu s-a putut ajunge la o împărțire a omului într-un om neurosenzorial, care, evident, umple întregul om dar este localizat cu precădere în cap, într-un om ritmic, care de asemenea străbate întregul om, dar este concentrat cu precădere în organul respirator şi circulator şi, în fine, în omul metabolism-membre, care formează restul omului. Este o constatare esenţială, de a cărei recunoaştere depinde tot ceea ce urmează să ducă la înțelegerea fiinţei umane. Desigur, nu este permis să spui, de pildă, că cele trei părţi ale omului sunt capul, toracele şi membrele sale. Am spus deja că omul este de sus până jos un om neurosenzorial, dar că acesta este predominant în cap. Însă observaţi acest cap. El este astfel întocmit încât nu poţi decît să rămâi plin de admiraţie în faţa modului în care el este alcătuit, chiar a conformaţiei nervilor acestui corp omenesc. Nicăieri în lumea fenomenală nu putem găsi adevăratul motiv pentru care capul omenesc, îndeosebi părţile lui componente, este construit aşa cum este.

Acum intră în joc această cunoaştere, despre care am pomenit de mai multe ori aici. Capul omenesc, prin forma sa exterioară, este deja, cu excepţia bazei sale, construit după imaginea Cosmosului. El are efectiv o formă sferică (vezi desenul). Prin forma sa el este un extract al Cosmosului. Încă în corpul mamei, în timpul formării embrionare, toate forţele cosmice conlucrează pentru a da naştere mai întâi capului uman. Dacă studiem lucrul acesta din punct de vedere spiritual trebuie să spunem că partea spiritual-sufletească a omului, care trăieşte într-o lume spiritual-sufletească înaintea coborârii sale în existenţa pământesc-fizică, se leagă mai întâi cu forţele cosmice, şi abia apoi cuprinde forţele ereditare. Omul spiritual-sufletesc se formează mai întâi din eterul lumii şi abia după aceea din materiile fizic-ponderabile care îi sunt date de corpul mamei. Aşadar, acest cap este format de fapt din Cosmos, iar partea din om coborâtă pe Pământ din lumile spiritual-sufleteşti este inculcată, este conformă acestei forme cosmice. De aceea pe plan fizic nimeni nu poate înțelege construcţia capului omenesc dacă nu ajunge la o explicaţie a acesteia în sens spiritual, şi anume: capul omului este o imagine, o copie nemijlocită a spiritualului. Aceste minunate circumvoluţiuni cerebrale, tot ceea ce putem descoperi din punct de vedere fiziologic în capul omenesc este ca şi când ar fi spirit cristalizat, spirit în formă materială. Capul omenesc, ca parte fizică, este o copie fidelă a spiritului.

desen plansa 15   Planşa 15
[măreşte imaginea]

Dacă cineva, ca sculptor, ar trebui să reprezinte spiritul ca atare, el ar trebui de fapt să studieze un cap omenesc spiritualizat, pătruns de spirit. Fireşte, dacă este vorba despre un artist care lucrează după un model el nu va reuşi nimic deosebit; în schimb, dacă nu lucrează după model, ci direct din sprit, el va realiza, când creează capul omului, o imagine minunată a celei mai intime naturi a forţelor cosmice spirituale. Ceea ce există în capul omului sunt intuiţia, inspiraţia, imaginaţia spiritualităţii cosmice. Este ca şi cum divinitatea însăşi ar fi voit să creeze o imagine a spiritualului şi i-a aşezat omului pe umeri capul său. De aceea este chiar caraghios să vezi cum unii caută să găsească imagini ale spiritului, în timp ce cea mai perfectă, cea mai grandioasă, cea mai formidabilă imagine a spiritului, totuşi numai o imagine a spiritului, nu spiritul însuşi, ei o au în capul omenesc.

În omul-membre avem ceva cu totul opus. Comparativ cu omul-cap, omul-membre este ataşat numai de Pământ. El îşi are un sens doar ca o anexă la Pământ. Braţele ies puţin din determinarea pământescului. La animal, membrele care la om slujesc de braţe sunt încă antrenate în gravitaţia Pământului. Dar, în esenţă, natura-membre a omului este în întregime organizată în direcţia forţelor terestre. Aşa cum capul omului este o copie a spiritualităţii cosmice, ceea ce ne apare în membrele omeneşti ne arată modul în care spiritul este legat de forţele Pământului. Studiaţi forma unei gambe şi a unui picior omenesc! Dacă vrei să le înțelegi plastica, trebuie să înțelegi forţele Pământului. Aşa cum dacă vrei să înțelegi capul omului trebuie să înțelegi spiritualitatea cea mai înaltă, tot aşa, pentru a înțelege forma membrelor trebuie să studiezi ce anume îl leagă pe om de Pământ, ce îl apasă pe Pământ, care este cauza care face ca omul să poată merge de-a lungul Pământului şi să se menţină în Cosmos în cadrul forţelor gravitaţionale. Trebuie să studiezi toate acestea, să studiezi întregul sistem prin care Pământul acţionează asupra unei fiinţe care se plasează faţă de el aşa cum o face omul. Aşa cum pentru a înțelege capul omenesc trebuie să studiezi spiritul, tot aşa pentru a înțelege omul metabolism-membre trebuie să studiezi fizicul Pământului, împreună cu forţele sale.

Faptul acesta are însă o consecinţă foarte importantă. Numai când pătrunzi astfel fiinţa umană, când eşti în stare să priveşti în felul acesta capul omului, ca lume spirituală cristalizată, răspândită şi lucrând în tot Cosmosul, ca să spunem aşa, şi când vezi în liniile gravitaţionale, cât şi în cele centrifuge după care se roteşte Pământul, originile modelării formelor pe care le au membrele omului, când pătrunzi în felul acesta dinamic în acţiunea forţelor, în modul în care omul este modelat şi structurat, abia atunci poţi să îţi faci o părere şi despre felul în care acţionează în interiorul omului elementul spiritual-sufletesc, felul în care acesta se manifestă în omul însuşi. Iar astăzi aş vrea să vă arăt acest lucru prin două exemple.

Două lucruri, într-un fel opuse, pot juca un mare rol în entitatea sufletească a omului. Unul dintre ele este ceea ce aş numi îndoiala, celălalt este sentimentul de certitudine, de convingere. Probabil s-ar putea găsi şi alţi termeni mai semnificativi. Dar dumneavoastră simţiţi cu toţii că atunci când vorbim pe de o parte de îndoială, pe de altă parte de convingere avem un fel de polaritate a vieţii sufleteşti. Reprezentaţi-vă puţin ce se petrece atunci când omul este cuprins ceva mai intens de efectele îndoielii pe de o parte şi de cele ale certitudinii pe de altă parte. Încercați să vă reprezentaţi o dată cum pune stăpânire pe dumneavoastră îndoiala în legătură cu ceva, şi acest ceva să fie un eveniment care vă solicită puternic. Nu e nicidecum nevoie să fie un mare adevăr universal, o mare enigmă cosmică, ci doar o problemă care vă interesează foarte mult. Cu acest sentiment de îndoială mergeţi la culcare. Imaginați-vă cum vă întoarceți de pe o parte pe cealaltă, imaginaţi-vă tulburarea pe care o resimţiţi şi agitaţia lăuntrică ce nu vă dă pace. Și reprezentaţi-vă apoi ceva, ca o convingere binefăcătoare care pătrunde în sufletul dumneavoastră şi generează o pace lăuntrică, şi cum o căldură sufletească vă cuprinde cu totul. Pe scurt, dacă priviţi realmente atenţi şi fără prejudecăți aceste fapte, vă veţi putea actualiza în sufletul dumneavoastră cele două naturi opuse, cea a îndoielii şi cea a convingerii.

În ce constă diferenţa, dacă ne referim la entitatea omului? Capul omenesc este plăsmuit din eterul cosmic ca o copie a ceea ce eram noi în lumea spirituală. Capul omenesc este o reproducere fidelă a ceea ce este mai profund omenesc în noi, şi anume a omului spiritual. Reprezentările ce induc îndoiala se apropie de cap, dar ele nu-şi găsesc loc aici. Capul nu le primeşte. Ele trebuie să traverseze capul şi să pătrundă până în organismul-membre. În organismul-membre ele se unesc cu tot ceea ce devine granulos în materialitatea omenească, cu tot ceea ce are tendinţa să străbată această materialitate omenească cu particule granuloase, cu ceea ce primeşte deci o natură atomistă.

desen plansa 16   Planşa 16
[măreşte imaginea]

Reprezentările de îndoială traversează capul, ca şi cum acesta ar fi permeabil pentru ele. Aceste reprezentări de îndoială sunt mai întâi receptate de sânge, apoi ele sunt trasportate în jos, în întreg organismul, unde sunt preluate de preferinţă de către metabolism şi numai apoi sunt transmise sistemului nervos şi trăiesc în ceea ce este de natură atomistă, granuloasă, salină în fiinţa umană. Ele se aliază intim cu aceste substanţe. Corpul receptează aceste reprezentări ale îndoielii; prin cap ele trec liber. Numai când înțelegem această natură deosebită a capului omenesc şi faptul că substanţa cefalică nu este făcută pentru a primi reprezentări de îndoială, dat fiind că el, capul, este o imagine a însuşi adevărului, din care noi descindem atunci când coborâm din spiritual în fizic-pământesc, numai atunci putem înțelege acest lucru: aşa cum lumina trece prin sticla transparentă, tot aşa reprezentările de îndoială traversează capul nostru şi cuprind cealaltă parte a sistemului nervos şi agită lucrurile în metabolismul nostru. Capul receptează aceste reprezentări de îndoială numai în măsura în care el însuşi este natură metabolică. Dar el le conduce mai departe, prin intermediul orgnaizării sale nervoase speciale, şi nu îşi însuşeşte decât reprezentările de certitudine.

Reprezentările de certitudine, când pătrund în capul omului, întâlnesc peste tot forme înrudite. Ele găsesc adăpost peste tot în sistemul nervos. Se stabilesc imediat în capul omului şi străbat restul corpului, nu prin sânge, ci prin sistemul nervos, care se mai află şi într-un fel de proces de distrugere, astfel încât ele trec imediat, în spiritualitatea lor, în tot restul omului. Însă ele găsesc de preferinţă adăpost în cap, îl umplu pe acesta. Iar în cap, din spiritualitatea formei capului, chiar şi din cea a formelor sale interioare, ele primesc conformaţia adecvată fiinţei omeneşti şi, în consecinţă, acţionează ca şi cum ar fi strâns înrudite cu omul, ca şi cum omul însuşi ar trăi în interiorul lor, ca şi cum ele ar fi omul însuşi. Am putea spune: În reprezentările de convingere, capul omului dă formă la ceva deosebit de potrivit pentru fiinţa umană.

Studiaţi embrionul omenesc şi veţi vedea că cel care se formează întâi este capul, apoi se formează restul organismului; acest lucru se întâmplă pentru că de la cap pornesc forţele care modelează restul corpului. Când receptaţi în capul dumneavoastră reprezentări-convingeri, din punct de vedere spiritual se petrece următorul lucru: ele sunt receptate spiritual mai întâi în cap, iar capul le transmite apoi restului omului. Aşa cum din punct de vedere fizic, în embrion, restul omului este reprodus după capul omenesc, tot astfel, aici iradiază spiritualul convingerilor şi reprezentărilor în restul fiinţei omeneşti, şi de aici, din aceste reprezentări de convingere (desenul, roşu), ia naştere în mod spiritual o ființă omenească. În om radiază o imagine omenească interioară. Şi cu ceea ce radiază aici ca reprezentări de convingere se uneşte tot ceea ce străbate omul drept căldură. Aşa cum reprezentările de îndoială cuprind tot ceea ce este granular, atomist în om, reprezentările de covingere cuprind căldura care străbate corpul – căldură care este primul element al etericului ce străbate întregul om – şi nu coboară mai departe în fizic.

desen   Planşa 16

Încercați cumva să vă reprezentaţi prezenţa în natura omenească a reprezentărilor de îndoială şi de convingere şi, dacă resimţiţi efectul binefăcător al unei reprezentări de convingere sau efectul chinuitor al unei reprezentări de îndoială, de fiecare dată veţi putea constata nemijlocit în viaţă veracitatea acestei chestiuni.

Am spus adesea că geniul limbii este un geniu ce acţionează în mod raţional. Şi dacă atribuim embrionului natural (vezi desenul, alb) cuvântul Zeugung (zămislire), nu este nimic surprinzător dacă altei formaţiuni (roşu) îi atribuim cuvântul Uberzeugung (suprazămislire). Nu trebuie să luăm aceste lucruri drept rod al întâmplării. Ele sunt faptele geniului atotstăpânitor al limbii, care ştie cu mult mai mult decât un om. Ştiu că o anumită lingvistică contemporană consideră acest lucru ca o glumă. Dar dacă te apleci cu adevărat asupra acţiunii şi întrețeserilor realizate de geniul limbii, atunci vei considera glume multe lucruri ale filologiei şi ale lingvisticii actuale.

Gândiţi-vă acum la semnificaţia acestor lucruri. Veţi căpăta o imagine despre modul în care două experienţe psihice, îndoiala şi convingerea, acţionează mai departe în omul fizic. Căpătaţi o imagine absolut plauzibilă a punţii dintre sufletesc-spiritual şi fizic. Dumneavoastră spuneţi: Iată un om fizic. Prin corpusculii săi granuloşi din corp licăreşte şi vălureşte ceea ce el vieţuieşte din punct de vedere spiritual-sufletesc: acesta este un sceptic, este un om care se îndoieşte. Din structura interioară a substanţei sale vedeţi modul în care spiritul îndoielii din suflet vibrează mai departe aici în corp. Îl priviţi apoi pe un altul, la care căldura curge liniştit prin membre, iar în curgerea liniştită a căldurii vedeţi expresia fizică a dăruirii totale faţă de convingerile sale. În om vedem o expresie fizică nemijlocită a spiritualului. Doar în acest fel puteţi să înțelegeți fizicul. Chimistul sau fizicianul de azi, când analizează omul, spune: El conţine calcar, fosfor, oxigen, azot şi carbon. Evident, în oxigen, în azot, în carbon, în hidrogen nu veţi găsi niciodată un element spiritual. Şi Du Bois-Raimond [ Nota 44 ] are, bineînțeles, perfectă dreptate când afirmă: Unui număr de atomi de oxigen, de azot şi de carbon le poate fi absolut indiferent modul în care ei sunt dispuşi şi se mişcă. – Da, când priveşti. materia din corp doar ca oxigen, carbon etc., poţi să spui în felul acesta. Dar dacă ştii că în interiorul corpului acţionează o substanţă receptivă în modul cel mai divers la spirit, care în cap este o reproducere fidelă a fiinţialităţii spirituale şi care în rest este o anexă a Pământului, în aşa fel încât pământescul reţine acolo ceea ce s-a strecurat prin cap sub formă de reprezentări de îndoială, atunci pentru noi încetează posibilitatea de a gândi că unui număr de atomi de carbon şi azot etc. din creierul nostru le este indiferent modul în care sunt dispuşi şi se mişcă, sau cum au fost dispuşi şi s-au mişcat. Vedem atunci că materiei nu îi este indiferent dacă în ea se varsă un val de căldură sau dacă în ea este activă formarea de sare, astfel încât corpul are tendinţa de a dezvolta structuri granuloase. Sunt două tendinţe opuse care se manifestă în materie şi care îşi au originea în spiritual. Este un fapt real că materialismul secolului al XIX-lea nu s-a născut din necunoaşterea spiritului. Epoca materialistă a cunoscut foarte bine spiritul în forma sa cea mai filtrată, căci secolele anterioare nu au avut spiritul din cultura în eprubetă; ele au amestecat totdeauna în imaginile spiritului pe care şi le formau noţiuni materiale; erau imagini în care totdeauna era amestecat elementul material. Reprezentările pur spirituale au fost introduse, de fapt, de către ştiinţele naturii. Dar ceea ce acest secol ştiinţific a trebuit să neglijeze este cunoaşterea a ceea ce este materia în realitate, spiritul din materie. Ceea ce ne-a cufundat în materialism este tocmai cunoaşterea prea vagă a esenţei materiale a lumii, absenţa pătrunderii cu înțelegere în acţiunea şi întreţeserea spirituală din lumea materială. Ştiinţa a devenit materialistă prin necunoaşterea acţiunilor materiale. Datorită faptului că nu se ştia modul creator în care acţionează spiritul, s-a reprezentat acest spirit într-un mod din ce în ce mai abstract. Prin acest fapt imperativul, datoria, idealurile morale au devenit în final ceva despre care nu te mai puteai întreba pe unde rătăceşte în spaţiu, dat fiind că nu mai avea materialitatea care să îi permită să se mişte prin spaţiu. Pur şi simplu nu mai exista. Când te repezeai să le prinzi era ca şi cum ai fi vrut să respiri într-un element inexistent. Ca şi cum un om ar vrea să respire sub un clopot golit de aer, aşa îţi apar oamenii secolului al XIX-lea! Când, de exemplu, ei încercau să prindă din zbor, să înşface idealurile morale, acestea nu existau acolo; le-ar fi plăcut să le aibă, dar ele nu erau acolo, căci nu s-a vrut să se dezvolte concepte referitoare la acţiunea spiritual-sufletescului în fizic-corporal. De aici şi straniile teorii despre interacţiunea fizic-corporalului cu sufletesc-spiritualul, care nu sunt decât nişte fabulări. O adevărată cunoaştere nu poate fi dobândită decât printr-o abordare exactă a stării de fapt.

desen   Planşa 15

Când ajungem să cunoaştem modul în care îndoiala şi certitudinea străbat şi întrețes natura umană, atunci suntem în măsură să extindem ceea ce s-a învățat că se întâmplă la om şi asupra Cosmosului. În lume avem sfera creaţiei materiale. Vedem, de pildă, cum afară, în lume, materia ia formă granulară, se cristalizează. Când am cunoscut că îndoiala din noi pune stăpânire pe structura granulară din organism, atunci ştim să privim îndoiala şi în afară. Privim muntele (vezi desenul, alb), cu roca sa granulară; în acelaşi timp observăm însă că acest munte este străbătut de acelaşi lucru pe care îl cunoaştem în noi ca îndoială (roşu), şi astfel luăm cunoştinţă de forţa creatoare a îndoielii. Îndoiala din noi ne face granuloşi, tocmai pentru că suntem oameni și nu natură. Îndoiala, afară, în natură, face un lucru bun. Când ceea ce acţionează afară în natură pătrunde în noi, aceasta generează ceva care nu mai este bun. Când mergeţi pe stânci, călcaţi pe formaţiunea fizică a ceea ce divinitatea trimite ca îndoială, pentru ca lumea să poată deveni granulară. Şi tot astfel, când studiaţi certitudinile dumneavoastră, cu valul de căldură de care vă simţiţi cuprinşi, vă aflați în ceva ce ia naştere în mod creator. Dacă vă gândiţi deci că, în principiu, în căldură trebuie să vedem leagănul forţelor creatoare din Univers, veţi găsi că din materia caldă acţionează ceea ce este certitudine cosmică.

Dacă ajungeţi să cunoaşteţi într-adevăr aceste lucruri în dumneavoastră înşivă, veţi învăța să judecaţi în mod corect şi agenţii, cauzele care acţionează afară în Cosmos. Dacă priviţi ceea ce afară, în exterior, se macină şi se fărâmiţează, prefigurând într-un fel pulverizarea terestrului nostru în Univers, dacă deci priviţi aceasta ca radiaţii ale îndoielii cosmice, atunci veţi înțelege multe lucruri din existenţa cosmică. Şi invers, dacă ajungeţi să pătrundeţi cu privirea elementul de certitudine existent în spaţiul cosmic, învățați să înțelegeţi multe lucruri despre actul creator. Acestea sunt totuşi nişte lucruri prin care nu am vrut decât să vă arăt că mai întâi trebuie să cunoşti fiinţa umană, dacă vrei să ai o perspectivă a ceea ce este existenţa cosmică.

Vedeţi dumneavoastră, pentru Brentano existau în anii şaizeci, pentru Nietzsche în anii şaptezeci, metodele ştiinţelor naturii; acestea au descoperit în creierul omenesc carbon, hidrogen, oxigen, azot, fosfor, puţin sulf etc. În acestea, într-adevăr, era imposibil să recunoşti un element spiritual. Şi dacă apoi s-a încercat să se aplice aceeaşi metodă la spirit, nu s-a putut ajunge, desigur, la altceva decât la acea neputinţă a spiritului la care a ajuns Brentano, sau la acea epuizare, secătuire a spiritului la care a ajuns Nietzsche, care era o natură mai voluntară. Amândoi însă au fost supuşi aceluiaşi destin, în sensul că ei nu au putut trece de la fizic la spiritual. Nu au putut face asta fiindcă nu au putut găsi spiritualul din fizic şi, în consecinţă, nu au putut să resimtă nici spiritul ca pe ceva destul de puternic pentru a da naştere fizicului.

Astfel, aceste spirite s-au aflat în faţa unei naturi fizice care nu avea, de fapt, niciun sens, pentru că nicăieri ea nu conţine ceva spiritual şi în faţa unei naturi spirituale fără forţă, fără putere. Acesta este destinul celor mai importante spirite, care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, s-au aflat în faţa unei materii lipsite de sens şi a unui spirit lipsit de forţă.

Istoricii au vorbit despre idei care acţionează în istorie. Acesta este spirit fără forţă. Ei nu sunt cu adevărat în stare să pună la dispoziţia ideilor nişte instrumente culturale, nişte instrumente prin care ia naştere cultura sau prin care se produc evenimente istorice în general; ideile ca abstracţiuni sunt lipsite de forţă, acesta este spirit fără forţă. De cealaltă parte se situează natura, care se studiază doar prin materia ei nespirituală: materie fără sens.

Niciodată nu se va găsi puntea de trecere dacă se inventează pe de o parte o nerozie: materie fără sens, şi, pe de altă parte, un pseudospirit: spirit fără forţă. Numai când în spirit vom găsi forţa, când în certitudine vom găsi forţa să facem să circule căldura prin corp, pentru că omul este organizat în aşa fel, când în îndoială vom găsi forţa de a ne strecura rapid prin cap, pentru că în îndoială nu există nicio înrudire cu capul şi nu facem decât să secătuim interior restul fiinţei umane şi în felul acesta ea se ruinează şi decade într-o structură granulară, deci numai când vom găsi în spirit ceea ce are forţă, atât pentru a dizolva structura granulară prin căldură cât şi de a o crea în procesul de salificare, numai atunci vom găsi o materie în care există sens, deoarece spiritul plin de forţă acţionează atunci astfel încât ceea ce ne apare în faţa ochilor în materie este plin de sens. Şi astfel noi trebuie să căutăm materie cu sens şi spirit cu forţă.

Iată ceea ce ne arată atât de pregnant astfel de spirite precum Brentano şi Nietzsche prin destinul lor tragic, chiar şi prin personalitatea lor.