Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNTREBĂRI OMENEȘTI, RĂSPUNSURI COSMICE

GA 213


CONFERINŢA a XI-a

Dornach, 16 iulie 1922

În timpul ultimei analize a trebuit să vă atrag de mai multe ori atenţia asupra faptului că la apogeul Evului Mediu în cadrul civilizaţiei europene prin sufletele cele mai bune au curs două curente spirituale. Ieri am descris mai exact aceste două curente spirituale, şi anume cunoaşterea revelată şi cunoaşterea raţională din sânul scolasticii. A trebuit să accentuez faptul că cunoaşterea revelată, aşa cum se manifestă ea în scolastică, nu este deloc ceva mistic sau abstract-nedefinit, ci dimpotrivă, ea este un conţinut de cunoaştere ce se prezintă sub forma unor concepte clar conturate şi formate. Numai că scolastica nu admite că aceste concepte pot fi găsite direct prin cunoaşterea omenească. Ea atrage atenţia că oricine vrea să ajungă în posesia acestor concepte sau noţiuni trebuie să le ia din tradiţia Bisericii, care prin tradiţiile orale şi prin perenitatea ei are dreptul să conserve, ca să spunem aşa, acest conţinut de cunoaştere.

Al doilea conţinut de cunoaştere a fost lăsat liber, la latitudinea cercetării omeneşti, a aspiraţiei omeneşti; dar cei care se situau realmente în cadrul adevăratei orientări scolastice trebuiau să recunoască că acest conţinut de cunoaştere raţională nu permite sub nicio formă dobândirea unor cunoştinţe despre lumea suprasensibilă.

S-a admis deci prin aceasta, la apogeul spiritual al Evului Mediu, că într-un fel acea cunoaştere, care la acea epocă nu mai era accesibilă, trebuia să-i parvină omului pe cale istorică. Dar am mai spus deja şi că nu totdeauna a fost aşa. Dacă urcăm înapoi, în Evul Mediu şi mai departe, în primele secole creştine, constatăm că acest caracter particular al cunoaşterii revelate nu este la fel de puternic accentuat ca în secolele ulterioare Evului Mediu. Iar dacă i-ai fi prezentat unui grec, să spunem din şcoala ateniană de filosofie, o concepție care îşi propune să facă o distincție între o simplă cunoaştere rațională şi o cunoaştere prin revelație – revelație în sensul dat acesteia în Evul Mediu – filosoful grec pur şi simplu nu ar fi înțeles ce vrei să spui. El nu ar fi putut găsi nicio noimă în faptul că, dacă un conținut de cunoştințe despre lumea suprasensibilă i-a fost comunicat odată omului printr-o putere suprapământească, conținut care ar trebui să rămână după aceea, acesta nu ar putea să fie comunicat din nou. Grecul înțelegea că nu este posibil să ajungi la un conținut spiritual superior prin metode de cunoaştere obişnuită; el înțelegea că o ființă omenească cu facultăți de cunoaştere obişnuite se poate ridica la facultăți superioare de cunoaştere numai printr-o ucenicie spirituală, printr-o inițiere. Abia atunci pătrunzi în acea lume în care eşti în stare să contempli ceea ce este pentru suprasensibil adevărul, cunoaşterea.

Și tocmai cu privire la acest subiect s-a produs pentru întreaga civilizație occidentală o cotitură, o întoarcere de la ceea ce exista în timpul în care filosofia greacă, prin Platon şi Aristotel, încă mai era în floare, la ceea ce a survenit către sfârşitul secolului al IV-lea după Christos. Am subliniat de mai multe ori un aspect al acestei probleme. Am accentuat că evenimentul de pe Golgota s-a produs într o epocă în care multe din elementele vechii înțelepciuni inițiatice, ale vechii cunoaşteri indiatice erau încă prezente. Într-adevăr, un număr destul de mare de persoane a folosit vechea înțelepciune inițiatică pentru a înțelege evenimentul de pe Golgota din însăşi inițierea lor, cu mijloacele cunoaşterii suprasensibile. Inițiații s-au străduit să pună în joc tot ceea ce au putut ei aduna drept cunoaştere inițiatică pentru a înțelege cum o entitate ca cea a lui Christos, care înaintea Misteriului de pe Golgota nu era unită cu evoluția Pământului, se uneşte cu un trup pământesc şi rămâne în continuare unită cu evoluția omenească. Ce fel de ființă este aceasta, cum acționa, cum se purta această entitate înainte de a coborî pe Pământ, toate acestea erau întrebări pentru rezolvarea cărora se foloseau facultățile inițiatice cele mai dezvoltate chiar şi în epoca Misteriului de pe Golgota.

Vedem că vechea înțelepciune inițiatică, care trăia în special în Orientul Apropiat, în Africa de Nord şi, de asemenea, în sânul civilizației elene şi mai încolo, spre Italia, chiar şi mai departe, spre Europa, această înțelepciune inițiatică începe să fie din ce în ce mai puțin înțeleasă începând cu secolul al V-lea după Christos. Se menționau astfel nişte nume, şi ele erau în aşa fel prezentate civilizației creştine occidentale încât purtătorii acestor nume treceau drept personaje demne de disprețuit, sau cel puțin persoane cu care un bun creştin nu trebuia să aibă de-a face. Exista, de asemenea, pe atunci tendința de a se şterge pe cât posibil orice urmă a ştiinței anterioare care trăia în aceste personalități.

Este foarte ciudat cum o personalitate precum Franz Brentano a mai moştenit încă, pentru sufletul său, de la tradiția sa medievală o ură extraordinară împotriva a tot ceea ce trăia atunci în personalități precum Plotin [ Nota 49 ], despre care, de altminteri, nu se ştia decât foarte puțin, dar care era considerat un filosof cu care un adevărat adept al credinței creştine nu trebuia să aibă de-a face. Brentano împărtăşea această ură față de Plotin. El a preluat ca moştenire această ură. El a redactat o lucrare ce purta ca titlu Ce fel de filosofi fac uneori epocă!, şi îl are în vedere aici pe Plotin, un filosof care a trăit în secolul al III-lea după Christos, care se situa în acele curente spirituale care de altfel s-au stins complet începînd cu secolul al IV-lea şi despre care nu se dorea să se păstreze nicio amintire în evoluția creştină ulterioară.

Ceea ce este spus în cărțile obişnuite de istorie a filosofiei referitor la spiritele proeminente care au trăit în primele secole creştine este nu numai ceva extrem de sumar, dar este redactat în aşa fel încât este imposibil să-ți faci o idee cât de cât coerentă despre aceste spirite. Este deci firesc să avem la ora actuală încă mari dificultăți în a ne face o reprezentare corectă despre primele trei sau patru secole creştine. Şi tot astfel despre modalitatea în care a continuat să acționeze ceea ce exista la un Platon şi Aristotel, de exemplu, care într-un anumit sens se înstrăinaseră deja de înțelepciunea mai profundă a Misteriilor, în a cărei posesie se mai aflau încă în timpul primelor trei-patru secole creştine astfel de personalități, precum cele la care m-am referit. De fapt, nici astăzi nu există în tratatele obişnuite de istorie a filosofiei o prezentare corectă a teoriei cunoaşterii la Platon. Dacă vă interesează acest subiect, deschideți, de exemplu, cartea de istorie a filosofiei greceşti a lui Paul Deussen [ Nota 50 ], la capitolul consacrat lui Platon, unde se spune că Platon a analizat ideea binelui în raport cu alte idei. Acolo puteți găsi fraze precum aceasta: Platon nu accepta un Dumnezeu personal, căci altfel ideile pe care le admitea nu ar mai fi fost independente prin sine. Platon nu a putut să recunoască un Dumnezeu intrinsec, deoarece ideile sunt autonome. Fără îndoială, spune Deussen, Platon aşază ideea binelui deasupra celorlaltor idei. Totuși, aceasta nu înseamnă că ideea binelui ar sta deasupra celorlalte idei ca ceva intrinsec independent; fiindcă ceea ce exprimă ideea binelui ar fi numai o anumită asemănare de familie ce ar exista în toate ideile.

Acum vă cer să vă aşezați bine pe scaunele dumneavoastră şi să examinați mai atent logica lui Deussen, logica unui strălucit filosof contemporan. Platon are ideile. Acestea sunt autonome. Acum, Platon mai are şi ideea binelui. Aceasta însă nu are voie să fie ceva care dirijează celelalte idei, ci ideile au între ele o asemănare de familie. Prin ideea binelui nu se exprimă decât această asemănare familială. Da, dar de unde provin atunci asemănările familiale? Dacă undeva există o asemănare de familie, atunci ea provine în mod necesar dintr-o filiație, dintr-o supraordonare, ca să folosim această expresie. Ideea binelui trimite spre o asemănare de familie; așadar ar trebui cu atât mai mult să ajungi la cel dintîi strămoş, la tatăl primordial!

Da, iată ce se găseşte în tratatele de istorie a filosofiei din prezent! Cei care scriu aşa ceva devin o autoritate în ziva de azi. Oamenii învață acest lucru şi nu îşi dau seama că este vorba de un adevărat nonsens. Evident, de la un om care scrie astfel de absurdități privitor la filosofia greacă nu mai poţi aştepta să aibă foarte multe de spus despre înțelepciunea indiană. Şi totuşi, dacă la ora actuală căutați ceva de referință privitor la înțelepciunea indiană, vi se va indica Paul Deussen. Lucrurile sunt deja grave.

Voiam să spun prin aceasta doar că în zilele noastre chiar şi pentru înțelegerea filosofiei platoniciene nu se mai găseşte sensul just. Intelectualismul actual poate foarte puțin în această direcție. Din acelaşi motiv nu se mai poate înțelege niciun fapt, care oricum, cel puțin, ține încă de tradiția orală. Este vorba de faptul că Plotin, filosoful neoplatonician – aşa este numit el tot timpul – era un elev al lui Ammonius Saccas [ Nota 51 ], care a trăit la începutul secolului al III-lea după Christos, dar nu a scris nimic, ci doar a format mai mulți elevi. Cele mai mari spirite din această epocă nu au scris absolut nimic, tocmai pentru că ei gândeau că tezaurul de înțelepciune trebuia să existe ca ceva viu, că el nu putea fi transmis de la persoană la persoană prin ceva scris, ci doar în mod nemijlocit, prin viu grai, de la om la om. Se mai povesteşte şi altceva în legătură cu Ammonius Saccas, a cărui semnificație nu este evidentă pentru toți oamenii. Se povesteşte că el se străduia să-i împace pe partizanii lui Aristotel cu cei ai lui Platon, care se certau într-un mod ingrozitor, arătând că în realitate Platon şi Aristotel sunt cu totul în armonie unul cu altul.

Aş vrea să vă creionez în câteva trăsături felul în care ar fi putut vorbi acest Saccas discipolilor săi despre Platon şi Aristotel. El spunea: Platon aparținea unei epoci în care încă mulți oameni îşi găseau calea sufletească nemijlocită spre lumea spirituală, cu alte cuvinte, în care oamenii mai cunoşteau încă bine principiul inițierii. Dar în epoci mai vechi, cam aşa ar fi spus Ammonius Saccas, gândirea logic-abstractă nu era deloc dezvoltată. Primele semne ale acesteia au apărut abia din ziua de astăzi – „astăzi” vrând să însemne începutul secolului al III-lea după Christos. Gânduri elaborate de om nu existau, de fapt, nici pe timpul lui Platon. Dar în timp ce vechii iniţiaţi exprimau ceea ce aveau de transmis oamenilor sub formă de imagini, de imaginaţiuni, Platon a fost printre primii care a transpus aceste imaginaţiuni în concepte abstracte. Dacă ne reprezentăm puternicul conţinut de imagini (vezi desenul, roşu) către care şi Platon voia să-i facă să privească pe oameni, acest conţinut de imagini se exprima în timpurile mai vechi exclusiv sub formă de imaginaţiuni (portocaliu), în timp ce pentru Platon el se exprima deja sub formă de concepte (alb). Dar aceste concepte coborau într-un anume sens din substanţa divin-spirituală (săgeţi). Platon spunea: Revelaţia cea mai de jos, oarecum cea mai diluată, a substanţei divin-spirituale sunt ideile. Aristotel nu mai avea o capacitate atât de mare pentru a se ridica până la acest conţinut spiritual. De aceea el nu mai avea, într-un anume fel, decât ceea ce este mai jos de conţinutul de imagini, nu mai avea decât conţinutul ideatic. Dar el era încă în stare să-l conceapă ca pe ceva revelat. Nu există nicio diferenţă între Platon şi Aristotel, aşa spunea Saccas, decât că Platon reuşea să privească mai sus în lumea spirituală, iar Aristotel contempla un nivel mai de jos în această lume spirituală.

desen plansa 19   Planşa 19
[măreşte imaginea]

Prin aceasta Ammonius Saccas credea că mătură certitudinile care existau la partizanii lui Aristotel şi la cei ai lui Platon. Şi chiar dacă pe timpul lui Platon şi Aristotel conţinutul înțelepciunii se apropia de concepţia intelectualistă, în acele vechi timpuri mai era oricum posibil ca un om sau altul să ajungă, prin experienţa personală, să se înalțe realmente foarte sus în zona contemplării spirituale. Şi astfel trebuie să ne reprezentăm deja că oameni precum Ammonius Saccas şi discipolul său Plotin erau încă plini de experienţe interioare nemijlocite ale spiritului şi înainte de toate de acele experienţe spirituale care au făcut ca viziunea lor despre lumea spirituală să aibă un conţinut cu totul concret. Evident, acelor oameni nu le-ai fi putut vorbi despre o natură exterioară, aşa cum se face astăzi. Aceşti oameni vorbeau în şcolile lor despre o lume spirituală, iar natura de aici de jos, care pentru mulţi astăzi reprezintă singurul lucru important, nu era pentru ei decât expresia imaginativă cea mai de jos a lumii spirituale, de care erau conştienţi aceşti oameni. Despre modul în care vorbeau aceşti oameni ne putem face o idee studiind pe unul dintre urmaşii lui Saccas, care încă mai avea intuiţii profunde şi care le-a transmis mai departe în secolul al IV-lea: Iamblichos [ Nota 52 ].

Să punem în faţa sufletului nostru imaginea despre lume a lui Iamblichos. El le vorbea discipolilor săi cam în aceşti termeni: Dacă vrei să înțelegi lumea nu trebuie să priveşti spaţiul, fiindcă în spaţiu avem doar expresia exterioară a lumii spirituale. Nu trebuie să priveşti nici timpul, fiindcă în timp se derulează doar iluzia pură a unui conţinut real, adevărat al lumii. Trebuie să îți ridici privirea către acele puteri din lumea spirituală care plăsmuiesc timpul şi legătura timpului cu spaţiul. Trebuie să îţi îndrepți privirea în afară, în Univers. În fiecare an se repetă mişcarea de rotaţie care din punctul de vedere aparent-exterior se exprimă prin Soare. Dar Soarele traversează cercul zodiacal cu cele 12 constelaţii ale sale. Nu inseamnă doar să căscăm ochii la ele. Căci în ele acţionează 360 de puteri cereşti, şi ele sunt acelea care provoacă tot ceea ce se manifestă ca acţiune solară în cursul unui an pentru ansamblul lumii accesibile omului, şi tot ele repetă acest lucru în fiecare an. Dacă ar guverna singure, anul ar avea 360 de zile – cam aşa le vorbea Iamblichos elevilor săi. Dar mai rămân aici cinci zile. Aceste cinci zile sunt dirijate de 72 de puteri subcereşti, spiritele planetare. Reprezint acest pentagon în cerc, căci raportul de 72 la 360 este acelaşi cu raportul 1 la 5. Cele cinci zile cosmice care rămân din an, în care cele 360 de puteri cereşti ar lăsa deci un timp gol, sunt guvernate de cele 72 puteri subcereşti. Or, dumneavoastră ştiţi că anul nu are numai 365 de zile, ci mai are în plus câteva ore; după Iamblichos, aceste ore sunt guvernate de 42 de puteri pământeşti.

desen   Planşa 19

Iamblichos le mai spunea elevilor săi: Cele 360 puteri cereşti sunt în legătură cu tot ceea ce este organizare omenească a capului. Cele 72 puteri subcereşti sunt în legătură cu tot ceea ce este organizare toracică, a respiraţiei şi a inimii, iar cele 42 puteri pământeşti au legătură cu tot ceea ce este organizare pur pământească, a digestiei, a metabolismului etc. în om.

Astfel, omul a fost plasat într-un sistem spiritual, într-un sistem cosmic spiritual. Astăzi toate tratatele noastre de fiziologie încep prin a analiza cât carbon absoarbe omul, cât hidrogen, azot, sulf, fosfor, calciu etc. Noi punem omul într-o relaţie cu ceea ce este natură nevie. În şcolile sale, Iamblichos ar fi descris omul în raport cu cele 42 puteri pământeşti, cele 72 puteri intercereşti sau planetare şi cele 360 puteri cereşti. Aşa cum în zilele noastre omul este privit ca fiind compus din substanţe ale Pământului, odinioară era prezentat ca ceva ce descinde din forţele, din agenţii universului spiritual. Nu putem spune decât că ceea ce se preda atunci în aceste şcoli era o imensă, o prodigioasă înțelepciune. Putem înțelege că Plotin, care devenise un auditor al lui Ammonius Saccas, abia către al douăzeci şi optulea an al vieţii sale se simţea ca într-o altă lume, fiindcă el era în stare să asimileze ceva din această înțelepciune. Si această înțelepciune mai era cultivată încă în numeroase locaşe în timpul primelor patru secole după Misteriul de pe Golgota. Cu ajutorul acestei înțelepciuni se încerca să se înțeleagă cum a coborât Christos în Iisus din Nazaret şi cum se plasează El în toată această lume puternică de ierarhii spirituale, în acest edificiu spiritual al Universului.

Iar acum aş vrea să mai tratez încă un capitol al înțelepciunii lui Iamblichos, pe care el îl preda în şcolile sale. El spunea: Există deci 360 puteri cereşti, 72 puteri planetare şi 42 puteri pământeşti. În total există 474 puteri divine de cele mai diferite ranguri. Și Iamblichos le mai spunea elevilor săi: Vă puteţi întoarce privirile către ţinuturile Extremului Orient şi veţi vedea că acolo există popoare care vă vor spune numele zeilor lor. Mergeţi apoi la egipteni, şi ei vă vor spune numele zeilor lor, la alte popoare, care vă vor da şi ele numele zeilor lor. Mergeţi apoi la fenicieni, apoi la eleni, veţi găsi şi acolo nume de divinități. Dacă treceţi la romani veţi găsi şi acolo nume de divinităţi. Dacă luaţi cele 474 nume de divinităţi, în ele avem toţi zeii diferitelor popore: Zeus, Apolo, de asemenea Baal, Amon, zeul egiptean, toţi zeii se regăsesc între aceste 474 zeităţi. Motivele pentru care popoarele au zei diferiţi este datorat faptului că din cele 474 de zeităţi un popor a ales 12 sau 17 zei, un altul 20 sau 25, un altul trei sau patru şi aşa mai departe. Dar dacă înțelegem corect aceste diferite zeităţi ale diferitelor popoare ajungem la cifra 473. Și cea mai înaltă, cea mai sublimă dintre acestea, cea care a coborât într-o anumită epocă pe Pământ este Christos.

În această înțelepciune exista o tendinţă profundă de a face pace între-cele mai diverse religii, dar nu plecând de la un sentiment vag, nedefinit, ci recunoscând cum, pentru cel care într-adevăr voia să cunoască pe cei 474 de zei ai edificiului universal, diferitele divinități ale diverselor popoare se ordonau într-un sistem vast, acest Olimp al zeilor tuturor popoarelor din Antichitate vrând să fie înțeles într-o ierarhie ce culminează în creştinism. Tot acest edificiu trebuia să fie încununat prin înțelegerea faptului că Christos încarnat în Iisus din Nazaret şi-a găsit locul său în vederea acțiunii sale pe Pământ.

Dacă analizezi astfel această ştiință a spiritului, care desigur nu mai este valabilă astăzi – fiindcă astăzi trebuie să practicăm ştiința spiritului într-un alt mod –, încerci un sentiment de profundă considerație pentru ceea ce se spune acolo în legătură cu Universul suprasensibil, în legătură cu Cosmosul suprasensibil. Dar cunoaşterea acestui Univers era supusă unei condiții: înțelepciunea trebuia totdeauna să fie transmisă în cadrul unui raport direct între discipol şi inițiații mai bătrâni; înțelepciunea trebuia să fie transmisă doar celui care, în ce priveşte facultățile de cunoaştere, fusese mai întâi pregătit până la stadiul corespunzător, care îi permitea să înțeleagă entitatea cutărui sau cutărui zeu.

Se poate spune: Peste tot în Grecia, în Egipt, în Orientul Apropiat, nu însă şi în lumea romană, lucrurile erau în felul acesta înțelese, în cercurile care contau din punct de vedere al culturii spirituale. Lumea romană mai păstra şi ea unele resturi ale acestei vechi înțelepciuni. Plotin însuşi a predat învățătura lui mult timp în Italia, în cadrul lumii romane antice. Dar în această lume romană şi-a făcut intrarea un spirit abstract, un spirit care nu mai putea înțelege ca odinioară valoarea personalității umane, cu atât mai puțin valoarea naturii profunde a ființei umane. La romani îşi făcuse intrarea spiritul noționalului, al abstracțiunii; desigur, nu atât de puternic ca mai târziu, dar, datorită faptului că nu era decât în formele sale elementare, el a fost cu atât mai energic reținut.

Vedem astfel, la începutul secolului al IV-lea d.Ch., pe solul Italiei, un fel de şcoală care începe lupta împotriva vechiului principiu al inițierii, care duce lupta împotriva oricărei forme de pregătire a individului pentru a ajunge la inițiere. Vedem născându-se o şcoală care colectează şi consemnează cu grijă tot ceea ce este transmis prin tradiție de la vechile inițieri. Această şcoală, care din secolul al III-lea se prelungeşte şi se dezvoltă în continuare în secolul al IV-lea, porneşte de la principiul de a înveşnici însăşi esența romanității, de a înlocui aspirația individuală nemijlocită a fiecărui om cu tradiția istorică. Şi în tot acest context al acestui principiu roman se dezvoltă acum creştinismul. Chiar această şcoală, situată la punctul de debut al acelui creştinism care, cu aproximație, începe abia în secolul al IV-lea, chiar această şcoală avea să şteargă tot ceea ce se mai putea găsi în sânul vechii inițieri, îndeosebi privitor la sălăşluirea lui Christos în persoana lui Iisus.

În această şcoală romană fusese stabilit următorul principiu: Tot ceea ce preda ca învățătură Ammonius Saccas, tot ceea ce preda Iamblichos nu trebuia să fie transmis posterității. Aşa cum s-a procedat pe scară mare întru distrugerea vechilor temple, în suprimarea vechilor altare, în distrugerea a tot ceea ce mai subzistase din vechiul păgânism, tot aşa s-a procedat cumva şi pe plan spiritual, încercându-se să se şteargă orice principiu care ducea la descoperirea lumii superioare. Şi, pentru a lua un exemplu, s-a înlocuit ceea ce încă mai ştiau Iamblichos şi Ammonius Saccas – şi anume că orice om poate să se dezvolte şi să ajungă să înțeleagă cum Christos a sălăşluit în corpul lui Iisus – cu dogma unicității naturii divine sau a două naturi coabitând în persoana lui Christos. Dogma trebuia să fie păstrată integral, iar investigarea, posibilitatea de investigare trebuia să fie îngropată definitiv. Transformarea vechilor căi de înțelepciune în dogmatică s-a petrecut în cadrul Romei antice. Şi s-a făcut tot ce s-a putut pentru distrugerea oricăror izvoare, a oricărei urme ce ar fi amintit de vechile cunoştințe, astfel încât de la personalități precum Ammonius Saccas sau Iamblichos nu au mai rămas decât numele. De la mulți alți învățători care au predat înțelepciunea în zonele meridionale ale Europei nu au mai rămas nici măcar numele. Aşa cum au fost distruse altarele, aşa cum au fost stârpite templele, rase din temelii, tot astfel a fost extirpată vechea înțelepciune, astfel încât la ora actuală oamenii nu mai pot avea nici măcar o umbră de bănuială despre existenla acelei înțelepciuni, care încă mai dăinuia în primele patru secole după Misteriul de la Golgota în regiunile din sudul Europei.

Dar vestea despre cele petrecute acolo a ajuns oricum şi la alți oameni care se interesau de astfel de lucruri, care vedeau cum vechiul Imperiu roman se dezagrega în mod vertiginos şi cum creştinismul câştiga teren. Dar după ce tot ceea ce pregătise primirea glorioasă, aş spune, a Misteriului Golgotei a fost şters, unirea lui Christos cu Iisus nu a mai putut fi văzută altfel decât ca o dogmă, care apoi, prin concilii, a fost fixată într-un mod mai mult sau mai puțin abstract, potrivit spiritului latino-roman. Înțelepciunea vie a fost sufocată şi în locul ei a apărut abstracțiunea, care a acționat mai departe ca înțelepciune revelată.

Istoria acestor fapte este ca şi stinsă, dar la acea vreme, în primele secole ale erei creştine, au existat mulți oameni care spuneau: Da, există desigur inițiați precum Iamblichos. Ei sunt cei care au vorbit despre adevăratul creştinism. Pentru ei Christosul este „Christos”. Dar ce au făcut tot mai mult romanii? Romanii au redus creştinismul la ceea ce s-ar putea numi „galileenii”. O perioadă de timp, la începutul secolelor al III-lea şi al IV-lea, acest termen era folosit pentru a exprima o mare greşeală, o mare confuzie. Pe măsură ce creştinismul era tot mai puțin înțeles, se vorbea din ce în ce mai mult despre galileeni; se ştiau tot mai puține lucruri despre Christos şi se făcea tot mai mult caz de persoana omenească a „Galileeanului".

Din acest mediu spiritual a ieşit apoi Iulian, aşa numit Apostatul, care încă a mai apucat să-şi însuşească multe lucruri de la discipolii lui Iamblichos, care încă mai avea câteva noțiuni despre existența unui univers spiritual care coboară până în cele mai mici lucruri din natură. De la discipolii lui Iamblichos, Iulian Apostatul a mai auzit că forțele celor 360 de puteri cereşti, a celor 72 de puteri intermediare, puterile planetare, şi a celor 42 de puteri pământeşti acționează până în cel mai mic animal, până în cea mai mică plantă. La acea epocă se mai înțelegeau încă astfel de lucruri, aşa cum minunat le exprimă o legendă care circula privitor la persoana lui Plotin şi care are un sens profund. Iată ce spune această legendă: Existau deja mulți oameni care nu mai voiau să creadă că poți fi inspirat de spiritul divin şi care spuneau că, dacă cineva afirmă că ştie ceva despre lumea divin-spirituală, acela este posedat de un demon. Plotin a fost şi el târât în fața templului egiptean al lui Isis, unde trebuia să se decidă de ce demon era el posedat. Şi când preoții egipteni, care mai aveau cunoştință despre aceste lucruri, au ajuns în fața templului lui Isis pentru a-l supune pe Plotin la probă cu ajutorul tuturor practicilor de cult posibile în acele timpuri, ce să vedeți, le-a apărut nu demonul, ci divinitatea însăşi! – La acea epocă mai exista deci cel puțin posibilitatea de a recunoaşte, de a verifica dacă cineva purta în sine pe Dumnezeul bun sau un demon.

Iulian Apostatul a putut încă să audă astfel de lucruri. Dar, pe de altă parte, în urechile lui mai răsunau cuvinte precum acelea aflate într-o scriere care circula în Imperiul roman în primele secole creştine şi care se voia a fi o predică a apostolului Petru [ Nota 53 ], dar care era un fals. În această scriere se spunea: Priviți elenii atei, fără de Dumnezeu. Ei văd în cea mai mică ființă a naturii un divin-spiritual. Este un păcat, voi nu trebuie să faceți aşa ceva! Nu trebuie să vedeți în natură, în animal, în plantă ceva divin-spiritual, nu trebuie să vă coborâți la a crede că în mersul Soarelui sau al Lunii s-ar afla ceva divin. Iulian Apostatul auzea aceste fraze dintr-o parte şi din cealaltă. Şi el a prins o iubire profundă pentru elenism. El a devenit acea tragică personalitate care a voit să vorbească despre creştinism în sensul lui Iamblichos.

Este chiar imposibil să-ți imaginezi ce s-ar fi întâmplat în Europa dacă ar fi biruit nu lumea romană, ci creştinismul lui Iulian Apostatul, dacă ar fi triumfat voința lui de a reconstrui centrele inițiatice, astfel încât oamenii să investigheze singuri felul în care Christos a sălăşluit în Iisus şi care erau raporturile lui Christos cu zeii altor popoare. Iulian Apostatul nu voia să distrugă templele păgâne. El voia chiar să reconstruiască templul din Ierusalim, templul iudeilor. El voia să reconstruiască templele păgâne şi s-a interesat şi de cele ale creştinilor. Pe el îl interesa numai adevărul. El a fost împiedicat înainte de toate de către acele şcoli din Roma antică despre care v-am vorbit, care au vrut să şteargă vechiul principiu de inițiere, şi au şi făcut acest lucru, şi care au vrut să pună în locul acestuia tradițiile, care consemnau vechi înțelepciuni inițiatice.

S-a ştiut să se facă în aşa fel, încât Iulian să fie atins la momentul potrivit de o lance persană. De atunci provine expresia care până acum n-a fost înțeleasă de nimeni, nici chiar de Ibsen [ Nota 54 ], dar care poate fi înțeleasă din tradiția acelei epoci: Din păcate a biruit nu Christos, ci Galileeanul! – Căci în momentul morții sale, a agoniei sale, Iulian Apostatul vede profetic cum concepția despre Christosul divin se va şterge treptat şi cum de aici încolo „Galileeanul”, ființa umană descinzând din tribul galileean, va începe să fie venerată ca un zeu. Cu o imensă privire clarvăzătoare, în al treizecilea an de viață, Iulian Apsotatul a reuşit să prevadă întreaga evoluție, care avea să se amplifice cu timpul, până spre încoace, în secolul al XIX-lea, când teologia l-a pierdut definitiv pe Christos în Iisus. El era apostat doar față de ceea ce era pe cale de a veni. Iulian Apostatul era de, fapt, un apostol față de ceea ce era – şi va trebui din nou să devină: o cuprindere în spirit a Misteriului de pe Golgota.

Straturile geologice mai noi le acoperă totdeauna pe cele vechi, astfel încât, dacă vrei să ajungi la cele vechi, trebuie mai întâi să le străbați pe cele mai recente. Este foarte greu de crezut cât de groase sunt straturile care s-au depus istoriceşte în cursul evoluției omenirii. Căci stratul care s-a depus începând cu secolul al IV-lea sub influența romană deasupra primelor concepții despre Misteriul de pe Golgota este foarte gros. Dar trebuie să găsim din nou posibilitatea de a pătrunde prin aceste straturi cunoştințele spirituale originare, pentru a regăsi şi filonul venerabil care, ca element spiritual, a fost măturat, la fel ca şi vechile altare păgâne.

Preoții egipteni au mai constatat că Plotin nu purta în el un diavol, un demon, ci un zeu. În Occidentul european însă s-a constatat că el avea cu siguranță în sine un demon. Urmăriți lucrurile până la discursul lui Brentano Ce fel de filosofi fac uneori epocă şi veți remarca următoarele: preoţii templelor egiptene au constatat că în Plotin, în filosoful din secolul al III-lea după Christos, trăia nu un demon, ci un zeu; Brentano a constatat că în el trăia nu un zeu, ci un demon.

Și aceasta s-a întâmplat şi în secolul al XIX-lea: zeii au fost luaţi drept demoni şi demonii drept zei; nu s-a mai putut face distincția în Univers între zei şi demoni. Acest lucru se perpetuează însă în haosul civilizației noastre.

Da, aceste lucruri te pun deja pe gânduri, dacă le priveşti în mod obiectiv. Am vrut astăzi să vă dezvălui doar un capitol de istorie, să vi-l dezvălui cât se poate de obiectiv, căci, evident, lucrurile nu puteau fi altfel decât s-au desfăşurat pe plan istoric. Dar aşa cum a fost inevitabil ca oamenii să rămână un anumit timp în ignoranță privitor la anumite lucruri, tot aşa trebuie să se întâmple şi fenomenul invers, adică oamenii să fie din nou iluminați, şi această iluminare să fie de asemenea acceptată în mod real.