Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNTREBĂRI OMENEȘTI, RĂSPUNSURI COSMICE

GA 213


CONFERINŢA a XII-a

Dornach, 21 iulie 1922

Ultimele conferinţe au fost consacrate în esenţă unei analize a modului în care trebuie să privim conştienţa epocii actuale. Ultima dată am încercat să urc până în perioadele mai vechi de timp şi să atrag atenţia asupra faptului că ceea ce trăieşte acum în suflete s-a pregătit de fapt în sânul civilizației occidentale de foarte mult timp. Astăzi, episodic, aş vrea să reliefez, pe baza unor exemple scoase nemijlocit din epoca actuală, unele lucruri susceptibile să vă facă atenţi că însăşi conştienţa generală a epocii noastre cere cu necesitate – o necesitate ce pur şi simplu este inerentă evoluţiei omenirii – plăsmuirea unei vieţi spirituale. Putem într-adevăr să spunem: Indiferent unde privim omul în civilizaţia actuală, în centru, în vest sau în est, în final ne devine clar, observând mai atent epoca în care trăim, că nicăieri nu se mai poate înainta fără intervenţia unui impuls spiritual.

Astăzi, în intenţia de a pregăti ceea ce urmează să spunem mâine şi poimâine, vom analiza ultimii cincizeci de ani din evoluţia spirituală a Europei Centrale, caraterizând într-un fel începutul şi sfârşitul acestei perioade. Voi descrie toate acestea simptomatic. O voi face caracterizând anumite trăsături ale începutului şi ale sfârşitului acestor ultimi cincizeci de ani.

Dacă mergem în urmă până la îneputul anilor şaptezeci găsim tot felul de fenomene spirituale, care ne arată starea sufletului omenesc de atunci. Aş vrea să reliefez unele dintre aceste fenomene spirituale. Aveam atunci, să spunem, prin 1872, 1873, o epocă romanescă care a făcut senzaţie şi care este intim legată de tendinţele acestei perioade. Pentru oamenii mai tineri din timpul nostru aceste lucruri sunt, de fapt, uitate, dar opera romanescă despre care vorbesc a avut efectiv un astfel de impact încât acum cincizeci de ani a cuprins spiritele într-un mod extrem de incisiv. Am în vedere aici cartea lui Paul Heyse, Copiii lumii [ Nota 55 ]. Paul Heyse, un nuvelist celebru la acea epocă, voia să descrie în romanul său o serie de personalităţi cu viaţa lor, acestea fiind străbătute la origini de o anumită religiozitate nedefinită, dar fiind în acelaşi timp detaşate de orice confesiune religioasă. Paul Heyse căuta deci să opună copiilor lui Dumnezeu, pe care, în termeni tradiţionali, el îi vede în toţi aceia care aveau o confesiune, pe copiii lumii, care nu aparţineau niciunei confesiuni, care, aşa cum se spunea pe atunci, erau fără confesiune dar aveau totuşi o anumită tendinţă de a sesiza, de a cuprinde religiosul. Intenția mea nu este atât de a vă vorbi despre romanul în sine, cât de a vă face atenţi la modul în care acest gen de operă, care prezintă deci oameni fără confesiune, a făcut impresie în acea epocă.

Eu l-am menţionat de mai multe ori în faţa dumneavoastră pe bătrânul meu prieten şi maestru, Karl Julius Schröer [ Nota 56 ]. El avea particularitatea de a analiza fenomenele spirituale în funcţie de efectele lor în viaţa socială mai largă. Karl Julius Schröer a caracterizat efectul romanului lui Paul Heyse Copiii lumii, arătând ce lucru curios este când vezi cum acest roman, pe atunci, deci acum cincizeci de ani, trecea prin toate mâinile, interesa pe toată lumea, că prin acest roman oamenii ajungeau la ceva la care mai înainte nici nu se gândiseră, şi anume că ei se situau în afara unei confesiuni religioase pozitive şi de asemenea, că în căutarea lor religioasă, nu se opreau la o anumită confesiune religioasă. Și Schröer făcea la acea dată extraordinara constatare că oamenii care până atunci participaseră regulat la cultul Bisericii lor, care urmaseră deci din obişnuinţă ritualurile vechi de cult, obiceiurile Bisericii lor, aceste persoane spuneau că această operă ar exprima, de fapt, convingerile lor cele mai intime. Şi Schröer continuă, spunând un lucru de fapt interesant, şi anume că, raportate la un astfel de fenomen, litigiile religioase par un anacronism, ceva care nu se mai potriveşte prezentului – adică anilor şaptezeci ai secolului trecut –, căci oamenii sunt deja mai avansați în modul lor de a gândi. Dar aşa cum v-am mai spus, deşi toate acestea sunt valabile, suntem forţaţi să spunem: Personajele descrise în această carte au pierdut orice legătură cu confesiunile existente, dar în ele subzistă o anumită înclinație de a căuta o formă de religiozitate. Numai că ele nu o puteau găsi. Ele trec prin lume aconfesional, adică nu găsesc o legătură cu o lume spirituală prin sentimentul religios.

Dacă trecem acum de la un astfel de fenomen, care a avut loc mai mult în viaţa beletristic-literară, şi privim ceea ce se petrece în sălile de conferințe, constatăm cum aproximativ în aceeaşi epocă un număr extraordinar de mare de persoane din cadrul ştiinței avea aceeaşi convingere cu cea exprimată de Du Bois-Reymond în Limitele cunoaşterii naturii, la care am făcut referire. În această celebră conferinţă, ţinută în 1872, Du Bois-Reymond spune că o cunoaştere sigură este posibilă doar dacă analizezi fenomenele naturale exterioare prin experimentări şi observaţii şi dacă avansezi către un fel de gândire matematico-mecanică a edificiului cosmic, către un fel de mecanism atomistic al edificiului cosmic. După el, ştiinţa nu poate trece dincolo de această concepţie a lumii, tot restul trebuind să fie lăsat în seama credinţei. Dar dacă îi întrebi pe aceşti oameni care pe la începutul anilor şaptezeci vorbeau precum Du Bois-Reymond în conferinţa sa Limitele cunoaşterii naturii: Cum ar trebui deci să caute oamenii drumul în lumile spirituale şi printr-o viaţă religioasă? n-ai fi primit niciun răspuns. Ai fi auzit numai nişte fraze asemănătoare cu cele pe care le exprimau oamenii descrişi de Paul Heyse, ca neavând nicio confesiune, în Copiii lumii.

Însă trebuie spus că toţi cei care au luat parte la acea viaţă pe care o numim cultivată, care au asimilat câteva noţiuni din concepţia ştiinţifică, care au preluat câte ceva din alte concepţii şi care au trăit în acea perioadă, cu toţii se aflau, mai mult sau mai puţin, într-o anumită stare de spirit. Căci dacă ei au continuat să practice sau nu vechile lor confesiuni religioase, aceasta depindea în esenţă de vechile obişnuinţe de viaţă, de tot felul de prejudecăţi şi altele asemănătoare, şi nu de o afirmare riguroasă şi severă a ceea ce conştienţa epocii ar fi oferit, de fapt, sufletelor. În aceşti ultimi cincizeci de ani oamenii au trăit într-o stare nehotărâtă, ezitantă faţă de lumea spirituală. Dar această nehotărâre o regăsim şi în alte domenii. Cu câţiva ani înainte de apariţia lucrării lui Paul Heyse Copiii lumii şi a lucrării lui Du Bois-Reymond, Limitele cunoaşterii naturii, celebrul scriitor Hermann Grimm a publicat Puteri invincibile [ Nota 57 ], care este tot un roman. În această carte sunt descrise ca puteri invincibile prejudecăţile de castă şi diferenţele de clasă care domină relaţiile dintre oameni în civilizaţia occidentală. În acest roman el pune în contrast într-un mod foarte interesant diferenţele de clasă şi de stare din cadrul societăţii occidentale cu ceea ce se petrecea în America, unde o anumită absenţă a obiceiurilor grevate istoriceşte, ca să le spunem aşa, a permis să se dezvolte o viaţă nouă, o viaţă care nu avusese de luptat în acelaşi fel cu diferenţele şi prejudecăţile de clasă. Și este interesant să vezi cum la sfârşitul anilor şaizeci, adică tot acum aproape o jumătate de secol, Hermann Grimm schiţa un tablou al europeanului, care, în ciuda liberalismului său, a întregului său umanism, nu avea forţa să depăşească cu adevărat diferenţele de clasă. Pentru el acestea sunt puteri invincibile.

Dacă vrem să mergem mai departe şi să ne întrebăm: De ce aceste lucruri sunt pentru european puteri invincibile? – nu putem căpăta alt răspuns decât acesta: Tocmai pentru că gândirea, care la el a luat un anumit caracter pasiv, gândirea pe care v-am descris-o atunci când v-am vorbit, de pildă, de Richard Wahle, care se rezumă doar la „evenimente” şi nu vrea să urce până la factorii primordiali, care deci nu caută să cuprindă forţe ci numai fenomene, tocmai această gândire i-a dominat în mod covârşitor pe oameni în cursul ultimilor cincizeci de ani. Cu o astfel de gândire lipsită de forţă, care, de fapt, nu este decât o gândire în imagini – gânduri lipsite de vigoare –, cu o gândire de acest fel este pur şi simplu imposibil să depăşeşti ceea ce a generat în realitate aceste diferenţe de clasă şi prejudecăţi sociale. Pentru aceasta trebuie o gândire impregnată de realitate, o gândire pătrunsă de realitate. Şi această gândire impregnată de realitate, care odinioară a creat aceste diferenţe de clasă, care a creat, de fapt, întreaga realitate socială de odinioară, această gândire dinamică, contrar gândirii pur contemplative, a dispărut cu totul la oamenii civilizaţiei europene în cursul ultimilor cincizeci de ani. A dispărut din ştiinţă, din care cauză oamenii nu se mai sprijină decât pe observaţie şi experiment; a dispărut şi din viaţă, motiv pentru care ei continuă ceea ce, în virtutea vechilor obiceiuri, a rezultat din vechile prejudecăţi de clasă. Ei au luat obiceiul de a nu-şi mai pune întrebări cu privire la acest subiect. Căci dacă ar fi voit să îşi pună întrebări ar fi trebuit în mod evident să recurgă la o gândire activă. Şi când clasa proletarilor a început să ia în seamă diferenţele de clasă, diferenţele sociale, atunci această gândire lipsită de forţă, care nu mai conţine nimic dinamic în ea, a fost complet abolită. Atunci s-a spus: Aceste diferenţe de clasă nu decurg deloc din nişte forţe care s-ar afla în sânul gândirii omeneşti, ele provin numai din nişte forţe economice, fizice. S-a tras această concluzie simplistă.

Dumneavoastră aveţi aici ceea ce se afla la începuturile vieţii noastre spirituale moderne acum cincizeci de ani. Şi acum aş vrea să vă prezint o operă literară apărută recent, care este şi ea caracteristică pentru epoca noastră, şi anume Omul-oglindă de Werfel [ Nota 58 ]. Aveți în ea ceva care este rodul unor forţe ale epocii noastre, aşa cum Copiii lumii sau Puteri invincibile au fost produsul epocii de acum cincizeci de ani.

În faţa cărei situaţii se află astăzi oamenii, precum Werfel? Această gândire fără forţă şi fără vlagă a acţionat în timpul ultimelor decenii. S-a căutat ceva care să aibă o legătură cu religiosul, care să aibă o legătură cu lumea spirituală, dar nu s-a reuşit nimic. Natura omenească nu poate rămâne însă cantonată la nesfârşit într o viziune unilaterală asupra lucrurilor. O poate face timp de cincizeci de ani în evoluţia istorică a lumii, dar după aceea natura umană începe din nou să reacţioneze. Ea tinde într-un fel către ceva mai viguros – dacă ne rezumăm la ultimii cincizeci de ani – decât gândirea fără vlagă şi fără sevă de până acum. Or, multe opere contemporane stau mărturie pentru aspiraţia aceasta spre o cuprindere mai viguroasă a realității, însă Omul-oglindă a lui Werfel este deosebit de sugestivă în acest sens.

Omul-oglindă al lui Werfel te obligă să vorbeşti cam în aceşti termeni despre epoca prezentă: Oamenii au căutat destul timp într-un mod nedefinit, fără vlagă şi sevă, drumul către ceva care să-1 facă pe om un om adevărat şi complet. Acum se conturează un sentiment lăuntric confuz pentru drumurile bătute în aceşti ultimi cincizeci de ani şi care în realitate nu sunt drumuri, ci mai curând ganguri alunecoase pe care derapai continuu. Pe aceste ganguri alunecoase nu poţi ajunge nicăieri; trebuie să primeşti din nou ceva fier în sânge. Dintr-o astfel de tendinţă a epocii s-a născut aşa ceva precum Omul-oglindă. Să schiţăm în linii mari ce este prezentat în Omul-oglindă. Intenția mea, descriindu-vă acest roman, nu este de a păcătui împotriva simţului artistic. Nu este vorba de fel de aşa ceva, dimpotrivă, veţi vedea imediat că, prin ceea ce vă voi spune, aspectul artistic nu este deloc afectat.

Vedem în această carte un om pe jumătate matur, dezgustat de viaţa exterioară pe care o poate duce astăzi. El spune adio acestei vieţi exterioare şi vrea să devină un om adevărat. El recunoaşte că în sânul vieţii obişnuite dusă astăzi, atât în civilizaţia asiatică cât şi în cea europeană sau americană, nu poţi deveni om cu adevărat. Te scoli dimineaţa, iei micul dejun şi faci doar ceea ce trebuie pentru ca să te menţii în ordinea socială existentă, iei masa la prânz sau îţi primeşti invitaţii şi vorbeşti de lucruri despre care poate nu ar trebui să vorbeşti şi care în final nu au alt scop decât să îţi mişte buzele, ca să nu rămână inactive; pleci să te plimbi cu invitaţii tăi, sau cine ştie ce se mai face astăzi. Într-o astfel de comunitate este imposibil să devii om – nu dau citate, ci doar fac o caracterizare. Aici este necesar, dacă vrei să devii om, să încerci să iei un alt drum. Şi atunci „eroul” nostru – pentru a folosi stilul estetic vechi – încearcă să devină om căutând să intre într-o mănăstire. Aici însă i se dă de înțeles că acest lucru este extrem de greu. Nu vreau să intru în detalii, ci numai să reliefez ceea ce mă interesează astăzi. I se dă deci de înțeles că acest lucru este foarte greu şi că înainte de orice trebuie să parcurgă trei trepte de cunoaştere. În prima treaptă va trebui să înţeleagă clar poziţia omului în raport cu lumea, în măsura în care această poziţie este determinată în Eul omenesc însuşi. Deci, ca primă treaptă de cunoaştere, această viaţă în Eu şi această dorinţă de a depăşi Eul. A doua perspectivă a lumii, după ce ai început într-un fel să te lepezi de Eul tău, ar consta în a nu mai privi lumea ca altădată, din punctul tău de vedere plin de prejudecăţi, când nu începuseşi să te lepezi de Eul tău. Iar a treia perspectivă ar fi aceea de a pătrunde cu adevărat în lume şi în realitatea ei, de a nu mai privi lumea aşa cum o face omul care trăieşte în Eul său. Iată ce îi era spus. Şi, în consecinţă, era avertizat să nu vrea prea impetuos această devenire-om. Este atenţionat foarte clar asupra dificultăţilor care există. Dar el nu renunţă.

Astfel, el este iniţiat în mod corespunzător. Inițierea – mă limitez doar la aspectele esenţiale – consta în aceea că aspirantul era condus pentru perioada de noapte în singurătatea unei camere, unde doar un călugăr veghează asupra lui. Acolo, după ce s-a dăruit mai întâi gândurilor sale, el cade într-un somn scurt, din care crede că s-a trezit foarte repede. Şi atunci se găseşte în camera în care unul din pereţi are o oglindă. El se vede în această oglindă şi se miră de ce se vrea prin asta. Ceea ce se urmăreşte prin situarea în faţa oglinzii este ca după ce şi-a adunat gândurile şi după ce în prealabil a luat o hotărâre atât de fermă respectivul om, care se află în faţa propriei imagini în oglindă, să se vadă în alt mod. Se vrea deci să se atragă atenţia că abia acum omul începe să se vadă pe el însuşi. Imaginea reflectată pare să se asemene cu el, dar este totuşi puţin diferită. Şi în timp ce face ceea ce trebuie să facă după această experienţă atât de surprinzătoare, şi anume să lovească oglinda, el crede că s-a rănit; din oglindă îi iese în întâmpinare omul reflectat, adică acea parte din sine care, într-un anumit sens, este el însuşi şi totuşi nu este el însuşi.

Omul se află acum pe prima treaptă a cunoaşterii. El trebuie să se obişnuiască să meargă prin lume nu numai ca un om-Eu – totuşi fără conştienţa de Eu – ci merge prin lume însolit de ceea ce este el însuşi şi totuşi nu cu totul el însuşi, oglinda sa. Datorită faptului că este însolit de acest om-oglindă, care acum îl ispiteşte în toate acţiunile pe care le întreprinde în lumea exterioară, confruntarea cu fenomenele lumii, cu propriile sale fapte se produce în alt mod atunci când se află în faţa propriului său Eu.

Nu voi intra acum în detalii. Omul de care este vorba este în realitate culcat în pat, dar el trece prin tot ceea ce poate trece conform experienţelor lui de până atunci pe planul evenimentelor trăite şi al faptelor săvârşite în lumea exterioară, care nu sunt totdeauna foarte frumoase. Dar felul în care cineva descrie aşa ceva depinde desigur de gustul persoanei respective. Din modul în care autorul descrie lucrurile putem vedea ce gândeşte el în acest caz. Oamenii traversează şi ei evenimentele după gustul lor. Suntem deci conduşi prin evenimentele vieții. Aşa cum în Faust Mefisto are ceva dintr-un stimul, dintr-un ferment, tot astfel acest om-oglindă joacă totdeauna rolul de forţă motrice fiinţială, iar omul este condus, este adus, din întâmplare în întâmplare, în situaţia de a face în anumite cazuri răul. Totul îi apare într-o lumină nouă, fiindcă el a privit în oglindă şi s-a văzut pe sine însuşi. El vede acum tot felul de lucruri care se întâmplă în lume. Câteodată le vede aşa cum îi apar când este în postura de om-Eu, altă dată aşa cum îi apar după ce îşi poate reactualiza imaginea sa în oglindă. În continuare, el se implică, se familiarizează tot mai mult cu fenomenele lumii. Prin aceasta el se detaşează tot mai mult de Eul său. Omul-oglindă, care la început era mai curând firav, devine din ce în ce mai gras. Este un fenomen paralel-polar, care, desigur, nu este descris într-un mod neinteresant. Şi astfel, acest om trece prin lume, trăind într-un alt mod, acum, după ce şi-a văzut propiul Eu, ceea ce ar fi putut să trăiască altădată. În cele din urmă el s-a încurcat, s-a amestecat atât de mult cu evenimentele lumii încât trebuie să devină propriul său judecător, se condamnă singur la moarte, fapt de asemenea caracteristic. El găseşte că, de fapt, nu poate trăi în sânul lumii.

Când a venit la mănăstire exista în el ideea că nu se poate trăi în sânul societăţii actuale dacă vrei să devii om. Lucrurile au avansat până într-acolo încât acum el a ajuns să fie propriul său judecător, să se condamne singur la moarte. Și apoi se trezeşte. Se trezeşte oarecum la momentul execuţiei propriei sale condamnări la moarte. Este în aceeaşi cameră ca la început. Acum îşi întoarce din nou privirea către oglindă. Dar privind într-acolo remarcă, de pildă, că oglinda nu reflectă o procesiune de călugări care trece prin faţă. Înainte, când privea în oglindă, se reflecta doar pe sine şi ceea ce se afla în faţa oglinzii. Dar acum prin faţa oglinzii trece o procesiune de călugări, şi ea nu se reflectă. Atunci înţelege că nu se află în faţa unei oglinzi, ci că aceasta s-a transformat în fereastră. El priveşte prin fereastră şi contemplă lumea largă de afară, vede acolo peisajul. A dobândit a treia perspectivă. Aşadar, acum el vede lumea, după ce la început a văzut doar ceea ce îi oferise oglinda. Acum, după ce îl are alături pe omul-oglindă, vede într-un alt mod ceea ce văzuse mai înainte. Acum el vede oarecum prin suprafaţa lucrurilor – aşa ni se descrie aceasta –, vede dincolo, în domeniul realităţii. Se indică, desigur, că acum el vede şi în lumea realității spirituale.

Avem deci în faţa noastră o trilogie: primul act este oglinda, al treilea act este, să-i spunem, fereastra. Oglinda a devenit fereastră. Acestea sunt cele două concepţii despre lume opuse polar una celeilalte. Mai întâi fiecare vede în celălalt propria sa reflectare, vede în celălalt doar ceea ce a purtat deja el însuşi în sine, vede unde anume este prizonierul Eului său, vede deci peste tot în aproapele său, sau în orice lucru contemplat în natură, doar propria sa reflectare. La sfârşit, după ce a străpuns oglinda, el nu mai vede oglinda, ci vede prin suprafaţa lucrurilor, vede în spiritual. Şi între cele două acte avem situaţia în care acestea două se întrepătrund una în cealaltă:

  1. Oglinda
  2. Una în cealaltă
  3. Fereastra

Aş vrea acum să reliefez două lucruri caracteristice în această dramă. Primul: Vedem că există dorul, nerăbdarea de a prezenta un om în aspiraţia lui de a stabili o anumită legătură religioasă cu o altă lume. Oricum, poţi ierta acestei prime părți, cea a oglinzii, faptul de a fi scurtă, fiindcă este foarte interesant să vezi cum aici omul se familiarizează într-atât cu contemplarea propriului său Eu, încât acest Eu i se obiectivează, ajungând să îl însoțească prin evenimentele vieţii. Partea centrală este foarte detaliată şi are descrise foarte multe evenimente. Pentru a o putea găsi cu adevărat atrăgătoare trebuie să ai gustul, plăcerea, uneori chiar prostul gust pentru aşa ceva. Dar, aşa cum am mai spus deja, fiecare trebuie s-o facă după gustul său. În orice caz, această parte, în care sunt examinate experienţele trăite în lume, este foarte lungă. A treia parte este însă foarte scurtă, iar ceea ce este văzut acolo afară, când se priveşte prin fereastră, este de fapt doar sugerat în mod simbolic; de altminteri nu se contemplă nimic în mod real. Această a treia parte este extrem de scurtă. Aceasta este una dintre particularităţile pe care aş vrea să le reliefez. Cealaltă particularitate este că trebuie recunoscut că aici s-a depus o muncă importantă în a insufla forţă şi sevă gândirii. Se vede însă şi că omul modern, unul dintre ei fiind chiar Werfel, nu este iniţial câtuşi de puţin capabil de aşa ceva. Din ce motiv? Ei bine, este ceva foarte curios. Când am terminat de citit această dramă – şi am citit-o cu cel mai mare interes, trebuie s-o spun aici, pentru că ea îmi apare deosebit de importantă ca simptom pentru viaţa noastră spirituală actuală, reprezentată prin diferite personalităţi – mi-am spus aşa: Mersul este acesta: 1. oglinda; 2. una în cealtă; 3. fereastra. Dar s-ar putea citi la fel de bine de la sfârşit la început. Ar trebui, fireşte, să rescriem drama, dar se poate citi totul şi de la sfârşit la început. De ce aşa? Pentru că este întru totul posibil să înțelegi faptele în aşa fel încât să îţi spui: Lucrurile îi apar omului în funcţie de modul în care el se plasează în raport cu lumea. El nu se diferențiază absolut deloc de lucruri. El nu este trezit la conştiența sa de Eu. El stă în fața ferestrei, priveşte afară în lume. Am putea spune acum că bătrânul călugăr, la care a venit şi căruia îi spune că nu mai suportă ca tot ce vede acolo prin fereastră să fie mereu înăuntru, că el ar vrea să se găsescă pe sine, am putea deci spune că bătrânul călugăr îi răspunde: Da, tu trebuie să treci prin trei contemplări. Prima contemplare, prima viziune ne dă lumea, fără ca noi să ne găsim în ea Eul nostru. Noi ne pierdem pe noi la contactul cu lumea. A doua viziune ne permite să câştigăm puțin din Eul nostru; şi aici, treptat, ne vin în întâmpinare din lume o mulțime de entități. Lumea se animă, se pătrunde de spirit. Înainte noi am văzut-o lipsită de spirit, acum ea se impregnează de spirit. De peste tot, din orice ființă, din orice plantă, animal, nor etc., ne întâmpină ceva spiritual. În această a doua parte ne vin în întâmpinare o mulțime de entități spirituale. În a treia parte ne trezim. Ajungem în fața ferestrei, privim afară. Noi vedem însă totul cu alți ochi, căci acum începem în sfârşit să vedem lumea reală. Fereastra s-a transformat într-o oglindă, omul a ajuns la el însuşi. El unifică toate aceste ființe-oglinzi, ființe reflectate, care îl întâmpină aici în lume sub formă de plante, animale, nori; ele sunt în Eul său unic, singular, devenit pentru el cosmic. Şi abia acum, recunoscându-se pe sine, el vede într-adevăr Cosmosul.

Tot acest ansamblu ar putea fi scris şi invers, de la coadă la cap, mai întâi ultima parte a trilogiei, apoi partea de mijloc şi apoi partea cu care s-a început. Acest lucru este extrem de interesant, căci tocmai prin aceasta este atât de caracteristică aceast dramă pentru epoca actuală. Care este deci particularitatea intelectualismului?

Da, particularitatea intelectualismului este că poți începe cu gândurile de oriunde şi poți sfârşi cu ele oriunde, poți afirma un lucru şi poți afirma contrarul său – am subliniat adesea acest fapt. Prin gândire poți demostra orice. Intelectualismul, care nu este nimic altceva decât un sistem de gânduri fără forță şi sevă, permite să începi de oriunde, să ajungi până la un anumit punct, apoi te opreşti. Dar poți şi să începi şi de la acest din urmă punct şi să mergi în cealaltă parte.

Astăzi, deja, este posibil să fii un om foarte inteligent şi totuşi cel mai cras materialist, căci materialismul se poate demonstra foarte bine intelectualist şi, dacă eşti un intelectual pur, se poate întâmpla cam ceea ce s-a petrecut după Congresul antroposofic de la Viena, la sfârşitul unei reuniuni; se poate duce lupta împotriva spiritului în mod pur intelectual pornindu-se de la punctul de vedere al monismului actual. Poți să demonstrezi foarte bine că materialismul are dreptate. Dar poți la fel de bine să vrei să fii spiritualist şi să demonstrezi asta la fel de uşor. Atât timp cât trăieşti numai în intelect, toate aceste lucruri se pot perfect de bine demonstra, iar aceste discuții intelectualiste au aparența de a avea o prodigioasă forță de demonstrație.

Aşa stau lucrurile la ora actuală. Oamenii nici nu bănuiesc că închizându-se în coconul spiritualismului, al materialismului, al realismului, al idealismului, ei se îmbracă în plasa spiritului intelectualist. Ei simt în mod îndreptățit: lucrul ăsta se poate demonstra în mod riguros. Acestea sunt creația intelectualismului. Dar tocmai pentru că este în prinicpiu corect să spui că lucrurile pot fi demonstrate este atât de dezolant să fii nevoit să analizezi astăzi cu seriozitate un fapt din realitate şi să angajezi apoi „discuții libere”. Acolo unul spune una, altul spune alta, iar al treilea alta. În final, dacă ai cât de puțină luciditate, poți să spui: Toți au dreptate. Şi, fireşte, toți au la fel de puțin dreptate. Toată această vorbire ar putea avea, în principiu, cel mult scopul ca unul sau altul să vadă enorma înşelătorie a sinelui propriu, care constă în a trăi în intelectualism, căci cu intelectualismul poți demonstra foarte simplu orice. Pentru a face aceasta este destul să te fi familiarizat un timp cu o direcție sau cu un curent oarecare, cu o sectă, un partid sau orice altceva, şi atunci poți spune cu toată îndreptățirea: Da, dar este foarte clar; celălalt, care afirmă contrarul, este totuşi un măgar. Desigur, dar şi celălalt poate la fel de bine demonstra că primul este un măgar, iar afirmația sa este corectă. Astăzi, dat fiind configurația pe care a luat-o viaţa intelectuală a spiritului, toate acestea sunt posibile, faptul este o evidenţă astăzi. Şi tot astfel este o evidenţă că poţi să scrii o piesă de acest gen, fără să fi ajuns la o reală cunoaştere spirituală. Ceea ce dovedeşte că Werfel nu ajunge aici este faptul că prin fereastră nu se vede nimic important; cunoaşterea spirituală ar începe într-adevăr doar dacă prin fereastră s-ar vedea ceva important. Dacă însă se descriu simplu trei trepte şi după aceea, după ce se descrie cum omul este trezit şi priveşte afară, nu se spune ce vede acel om, dacă deci se fac atâtea concesii conştienţei obişnuite, încât poţi să scrii o astfel de carte precum Omul-oglindă şi, în schimb, faţă de ceva raţional precum Ştiinţa ocultă sau Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? sau alte lucruri asemănătoare poţi să spui: Dacă ai accepta aşa ceva înseamnă să nu fii în toate minţile, când deci nu poţi să spui nimic mai mult decât: Da, omul respectiv a ajuns la fereastră, dar eu mă păzesc să văd ceea ce se poate vedea atunci când privesc afară prin fereastră, atunci eşti încă departe de a pătrunde în adevărata viaţă spirituală, ai rămas ancorat cu totul în materialism.

Iată de ce mi-am permis să vorbesc astfel. Fireşte, faţă de o operă de artă n-ai avea dreptul să faci o critică filosofică. Dar eu nu am făcut o critică filosofică; ceea ce am spus este la fel de bine o concepţie artistică. Fiindcă ţi se poate întâmpla să citeşti o trilogie, să o citeşti cu cel mai mare interes. Apoi, după ce ai sfârşit, vezi că dintr-odată te găseşti cu capul în jos! – Este un sentiment incomod şi, pentru a reveni pe picioarele tale, ar trebui să poţi rescrie toată povestea de la coadă la cap. Ar dura poate mult până, în fine, să reuşeşti să vii din nou pe picioarele tale. Da, s-a ajuns ca şi pe plan artistic să fii tras pe sfoară, atunci când observi: Acolo, înăuntru, nu este decât roata intelectualismului care se învârte, în timp ce o operă de artă trebuie de fapt să facă o impresie frumoasă. Ea nu poate fi inversată. Încercați să inversaţi Faustul lui Goethe, să-l scrieţi de la sfârşit către început. Nu veţi reuşi! O operă de artă nu poate fi inversată. Piesa de adineaori o puteţi inversa pentru că în ea predomină intelectualismul, pentru că nu s-a pătruns până la o contemplare reală. Intelectualismul a dobândit, ce-i drept, un sentiment confuz şi inconştient că în gânduri trebuie să existe sevă şi forţă, dar în realitate nu găsim înăuntru nici sevă, nici forţă, nu găsim nimic. Nu există în ele decât o schemă, o imitaţie a unei vieţi interioare reale. Iar din ceea ce este realmente plin de spirit, din ce este realmente extrem de important pentru ceea ce epoca noastră poate să dea la iveală din ea însăşi, tocmai din aceasta vedem încotro trebuie să ducă drumul.

De cincizeci de ani, ce-i drept, oamenii au sentimentul că trebuie să ne îndreptăm către ceva spiritual; ei ar dori însă să evite drumul adevărat. De aceea ei preiau din tot felul de tradiţii vechi lucruri precum calea tripartită şi altele asemănătoare. Dar caracteristic este totuşi că astăzi se preia această idee a drumului triarticulat; o puteţi găsi în tot felul de hârţoage care descriu vechi drumuri de clarvedere atavică.

Atât timp cât se refuză a se accepta ceea ce se vede atunci când priveşti prin fereastră, această istorie despre „oglindă”, despre „una în cealaltă” şi despre „prin fereastră” îşi poate afla uşor locul în viaţa spirituală. Ea este uşor de descris, dacă ai doar nişte noţiuni generale despre acestea. Dar dacă rămâi la atât nu poţi ieşi din intelectualismul care, cu o putere de seducţie enormă, îi ţine captivi pe oamenii din epoca noastră.

Am reliefat sub formele cele mai variate acest element intelectualist prezent în epoca noastră. Am arătat şi cum în Societatea teosofică, în orice ramură ai fi intrat, găseai desfăşurate tot felul de scheme mari, cu rase, runde, sisteme cosmice întregi şi nu mai ştiu ce, totul construit în forme intelectualiste minunate. Totul în mod intelectualist! Tot aşa, când era vorba să caracterizezi structura omului, aveai în faţă o schemă: omul fizic: materie fizică densă; corp eteric: materie mai subtilă; corp astral: materie şi mai subtilă; Kama Manas: şi mai subtilă; Manas: şi mai subtilă, din ce în ce mai subtilă. Da, dar toate concepute printr-o pură intelectualitate! Această subtilizare nu mai lua sfârşit! Totul nu este însă decât un joc intelectual. Aşa cum poţi să învârți la nesfârşit o roată, poţi, dacă rămâi la nivel pur intelectualist, să faci materia să devină din ce în ce mai subtilă. Am avut astfel o teosofie intelectualistă, şi tot aşa avem aici o operă literară intelectualistă, care pătrunde chiar în mistică şi este admirată cu siguranţă de mulţi dintre contemporani, şi poate chiar pe bună dreptate, fiindcă prin aceste opere de ficţiune se vede în orice caz tendinţa epocii noastre de a merge către ceva spiritual.

Dar judecata mea nu este una neartistică. Totuşi acest om-oglindă de care este vorba, care îl însoțeşte pe erou în toată evoluţia sa, este totuşi altceva decât Mefisto în raport cu Faust. În Faust este viaţă. Ştiţi, am arătat odată acest lucru, cum la urma urmei Mefisto nu este decât cealaltă latură a lui Faust, ca şi Wagner. „Te-asemeni spiritului pe care-l înțelegi, nu mie” [ Nota 59 ]. Tu te asemeni cu Wagner, te asemeni cu Mefisto şi aşa mai departe. Dar acolo este viaţă. Când însă ţi se spune că Sinele îți apare în oglindă, că mai întâi este lihnit, slab şi apoi devine tot mai gras, în timp ce omul în sine se îndepărtează tot mai mult de viaţă, aceasta nu este încă viaţă.

Pe scurt, neviul, cu alte cuvinte abstractul, iată ce domneşte în această operă de la început până la sfârşit. Abstractul poţi întotdeauna să-l inversezi. Iar când din punct de vedere artistic nu simţi nicăieri o perspectivă intensă şi plină de sevă, ci mai curând scheme de gânduri umflate în nişte imagini, ai sentimentul a ceva neartistic. Și este curios să vezi că la ora actuală se ia adesea apărarea acestui gen de opere, spunându-se despre antroposofie: În antroposofie nu se urmăresc decât ideile, şi asta este ceva neartistic. Da, dar în antroposofie se caută o perspectivă, o viziune a lucrurilor, numai că pentru această viziune trebuie să fii realmente pregătit. Trebuie să priveşti printr-o fereastră şi să vezi ceva. În această operă însă se numeşte artistic ceva care nu a ieşit bine din ou, care tocmai se pregăteşte să iasă din ou, dar care se mulţumeşte să rămână în ou. Ştiţi desigur ce vreau să spun prin aceea că găina nu iese cu adevărat din ou pentru a se obişnui cu lumea. Este ca şi cum un om ar vrea să pornească pe un drum al cunoaşterii, vrând însă să evite lumea spirituală în deplina ei concreteţe şi realitate. Nu mai spun cum îi merge oului când puiul nu iese cum trebuie din cochilia sa! La fel însă se întâmplă, nu-i aşa, cu aceste produse ale spiritului ce nu ajung să iasă cu adevărat din ou.

Prin aceasta nu vreau să contest deloc valoarea acestor lucruri. De fapt, în spiritul prezentului, eu văd în acest om-oglindă ceva de primă importanţă. Dar dintr-un punct de vedere superior acesta trebuie caracterizat şi plasat în contextul vieţii spirituale, al întregii vieţi culturale contemporane, exact aşa cum am încercat eu să o fac într-un mod schematic.