Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINA SFINTEI TREIMI

GA 214


CONFERINŢA a III-a

Dornach, 29 iulie 1922

Ieri am încercat să vă demonstrez cum poate fi găsită o cale simplă prin care să fie aduse în faţa sufletului relaţiile omului cu întregul Cosmos prin intermediul corpului, sufletului şi spiritului. Conducând şirul de idei spre câteva imaginaţiuni, am dorit să vă atrag atenţia asupra unor lucruri. Am vrut să vă arăt cum, de exemplu, în astfel de imagini, ca de exemplu Hristos ca Miel al lui Dumnezeu, se află imaginatiuni inspirate propriu-zise. În timpul când s-au fixat asemenea imagini, când erau exprimate cu deplină înţelegere şi folosite pentru viaţa sufletească umană exista o adevărată conştientizare a felului în care omul se ridică prin transformarea trăirilor sufletului din viaţa obişnuită, astfel încât intră în legătură cu lumea spirituală. Am atras atenţia asupra faptului că în primele patru secole creştine ceea ce putem numi învăţătura creştină avea la bază concepţia spirituală, că tainele creştinismului erau prezentate aşa cum puteau fi văzute de cei care-şi înălţaseră viaţa sufletului la nivelul spiritualului. După secolul al patrulea a dispărut treptat din conştienţa generală a omului capacitatea de a mai avea înţelegere pentru expresia nemijlocită a spiritualului. Şi vedem cum prin contactul lumii germanice nordice cu lumea greco-latină aceste dificultăţi care au apărut atunci în evoluţia culturii occidentale au devenit tot mai mari. După secolul al patrulea se mai privea cu o anumită veneraţie la ceea ce urcase din timpuri mai vechi în imaginaţiuni inspirate, ca reprezentare a concepţiei creştine. Era venerată tradiţia. Era venerat ceea ce ajunsese prin tradiţie posterităţii în legătură cu asemenea imagini. Numai că spiritul uman care progresa a preluat tot mai multe forme şi omul îşi spunea: Da, ni s-a transmis ceva ca, de pildă, imaginea porumbelului pentru Duhul Sfânt, imaginea mielului pentru Hristos. Dar cum trebuie să înţelegem aceasta? Cum ajungem să le înţelegem? Şi tocmai din această imposibilitate sau, mult mai mult, din credinţa în imposibilitatea că spiritul uman ar putea să urce prin el însuşi până la contemplarea lumilor spirituale a luat naştere învăţătura scolastică. Aceasta susţine că spiritul uman poate ajunge prin propria sa forţă până la cunoaşterea lumii sensibile şi chiar până la concluzii care rezultă nemijlocit din conceptul despre sensibil, dar că ar trebui considerat ca ceva revelat, neînţeles, ceea ce poate fi manifestat de lumea suprasensibilă pentru om.

Dar acest mod dublu de credinţă umană (în cunoaşterea pământeană limitată, pe de o parte, şi, pe de altă parte, în cunoaşterea suprasensibilului, la care se poate ajunge numai prin credinţă) nu s-a dezvoltat fără dificultăţi. Se simţea, chiar dacă numai în mod mai mult sau mai puţin crepuscular, că nu mai putea exista o relaţie cu cunoaşterea suprasensibilului aşa cum existase ea în timpuri mai vechi. În prima perioadă după secolul al patrulea oamenii îşi spuneau, în modul lor caracteristic de a simti: Această lume suprasensibilă poate totuşi să fie accesibilă într-un anume sens pentru viaţa sufletească umană; dar nu-i este dat oricui să aducă viaţa sufletească până la o astfel de altitudine; trebuie să te mulţumeşti să preiei câte ceva din revelaţiile vechi.

După cum am spus, veneraţia pentnt aceste revelaţii vechi era prea mare încât să se dorească să se aplice o unitate de măsură cunoaşterii umane, care nu mai urca până la ele sau despre care cel puţin se credea că nu poate ajunge pe nici o cale la revelaţii. Şi scolastica severă a dualităţii cunoaşterii umane a fost acceptată doar treptat. Abia în secolele X, XI, XII şi XIII ale evului mediu s-a acceptat în totalitate principiul scolastic. Până atunci s-a oscilat încă: Oare nu ar trebui ca această cunoaştere umană să se poată ridica până la ceea ce aparţine lumii spirituale, aşa cum putea fi obţinută odinioară prin eforturi în beneficiul acestei perioade târzii?

Astfel se produsese o mare răsturnare faţă de timpurile anterioare. În vremurile vechi, să zicem în primele secole creştine, un om care ar fi venit în contact cu taina previziunii divine a tuturor lucrurilor sau cu taina transformării pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Hristos ar fi spus, atunci când s-ar fi convertit la crestinism: Acest lucru este greu de înţeles, dar există oameni care-şi pot transpune sufletul în aşa fel, încât pot să-l înţeleagă. Dacă accept caracterul atoateştiutor al fiiniei divine, această fiinţă trebuie să ştie dacă un om este osândit pe vecie sau dacă un altul se mântuieşte. Dar, ar fi spus un astfel de om, nu există o legătură directă între faptul că omul nu trebuie neapărat să păcătuiască şi că el este osândit, de fapt, prin păcatul său: aşadar, dacă nu păcătuieşte, nu este osândit; dacă se căieşte pentru un păcat, de asemenea nu este osândit. În consecinţă, trebuie spus: Omul poate deveni prin modul său de viaţă un osândit datorită păcatului sau un mântuit prin lipsa de păcat. Dar, încă o dată: Dumnezeu atoateştiutor trebuie să ştie de pe acum dacă el va fi osândit sau va fi mântuit!

Un om care şi-ar fi pus aceste probleme ar fi ajuns la astfel de concluzii. Dar în aceste prime secole creştine el nu ar fi spus fără îndoieli: Aşadar, trebuie să pun problema dacă Dumnezeu ştic că un om va fi osândit sau mântuit, ci ar fi gândit: Dumnezeu, în ciuda faptului că omul poate păcătui sau nu, ştie totuşi cine este osândit şi cine este mântuit; aceasta aş putea-o înţelege dacă aş fi un iniţiat. Aşa ar fi gândit un om din primele secole creştine.

De asemenea, dacă i s-ar fi spus că prin transubstanţiere, prin săvârşirea tainei împărtăşaniei, pâinea şi vinul se transformă în trupul şi sângele lui Hristos el ar fi replicat: Nu pot înţelege aceasta, dar dacă aş fi iniţiat aş putea şti. Aşa s-ar fi vorbit în timpurile mai vechi. Şi s-ar fi gândit: Ceea ce pot eu observa în lumea sensibilă este o iluzie, nu este adevărul; adevărul se află în lumea spirituală. Atât timp cât trăim în lumea simţurilor, în această lume a aparenţelor, există o contradicţie în afirmaţia că cineva poate sau nu să păcătuiască şi că Dumnezeu atoateştiutor ştie dinainte dacă un anumit om este osândit sau mântuit. Dar de îndată ce pătrunzi în lumea spirituală aceasta nu mai este o contradicţie. Aici afli cum de este posibil ca Dumnezeu să stie acest lucru. Tot astfel s-ar fi spus: În lumea fizică, sensibilă, există o contradicţie în faptul că ceva care pentru aparenţa exterioară rămâne neschimbat, pâine şi vin, poate deveni după transformare trup şi sânge ale lui Hristos; când eşti iniţiat poţi înţelege acest lucru, pentru că în acest caz te afli cu viaţa ta sufletească în lumea spirituală. Aşa s-ar fi spus în timpurile mai vechi.

Acum însă s-au declanşat lupte în sufletele oamenilor. Pe de o parte, acestea se vedeau tot mai mult smulse din lumea spirituală. Întreaga cultură tindea să valorifice raţiunea oamenilor, care în orice caz nu pătrundea în lumea spirituală. Din toate aceste lupte s-au dezvoltat toate incertitudinile cu privire la lumile suprasensibile. Dacă ne ocupăm de istorie în mod simptomatic, putem extrage acele momente în care asemenea incertitudini ies cu deosebită forţă în lume.

În conferinţele mele am atras în mod repetat atenţia asupra călugărului scoţian Scotus Erigena, care a trăit în secolul al IX-lea în ţara francilor, la curtea lui Carol cel Chel [20], unde era privit ca o minune de înţelepciune. Când aveau de luat o decizie, Carol cel Chel, dar şi toţi cei care erau de părerea lui, se adresau, în toate problemele religioase, dar şi în toate problemele ştiinţifice, lui Scotus Erigena. Dar tocmai faptul că Scotus Erigena li se opunea altor călugări din timpul său vedem cât era de dezlănţuită lupta dintre raţiune, care se simţea limitată la lumea simţurilor şi la câteva concluzii obţinute prin aceasta, şi ceea ce era transmis din lumile suprasensibile sub forma de dogme.

În secolul al IX-lea două personalităţi se aflau în confruntare: Scotus Erigena şi călugărul Gottschalk [21], care propăvăduia învăţătura după care Dumnezeu ar şti dinainte dacă un om va fi osândit sau mântuit. Treptat acest lucru s-a exprimat în formula: Dumnezeu a predestinat o parte dintre oameni la mântuire şi o altă parte la osândire. Se expunea această învăţătură în modul în care însuşi Augustin o făcuse, potrivit învăţăturii sale despre predetestinarea divină [22] a unei părţi dintre oameni la mântuire şi a altei părţi la osândire. Gottschalk, călugărul, spunea: Dumnezeu a predestinat o parte dintre oameni la mântuire şi o altă parte la osândire, dar pe nimeni la păcătuire. Pentru înţelegerea exterioară, Gottschalk propovăduia, aşadar, o contradicţie.

Disputa a determinat un mare scandal în secolul al IX-lea. La un sinod ţinut la Mainz, de exemplu, scrierea lui Gottschalk a fost declarată eretică. Deşi a fost biciuit şi închis din cauza acestei învăţături, el a sustinut că nu voia nimic altceva decât să pună în adevărata ei lumină învăţătura lui Augustin. Unii au devenit atenţi, mai ales unii episcopi şi călugări francezi, la faptul că Gottschalk nu propovăduia nimic altceva decât ceea ce spusese Augustin. El propovăduia din tradiţiile vechii cunoaşteri, din Misterii, ceea ce cei care voiau să înţeleagă toate lucrurile cu raţiunea, care abia se năştea, nu puteau înţelege, şi care din acest motiv îl combăteau, în timp ce ceilalti, care erau mai pătrunşi de însemnătatea lucrurilor vechi, îi dădeau întru totul dreptate unui teolog ca Gottschalk.

Astăzi, oamenii vor înţelege cu mare greutate că au putut apărea asemenea dispute. Dar nu era o simplă ceartă. Din cauza unor astfel de învăţături erai biciuit şi închis, dacă ele nu erau pe placul uneia dintre părţi, iar în final ţi se dădea totuşi dreptate. Căci tocmai dreptcredincioşii erau de partea lui Gottschalk şi învăţătura sa s-a încetăţenit ca învăţătură catolică legală. Carol cel Chel s-a adresat lui Scotus Erigena, pentru a lua o hotărâre. Scotus Erigena nu a luat o decizie în sensul concepţiei lui Gottschalk, ci a susţinut că divinitatea se află cuprinsă în evoluţia omenirii, că răul nu poate fi decât ceva aparent, altfel el ar trebui să sălăşluiască în Dumnezeu. Întrucât Dumnezeu nu poate fi decât Binele, răul trebuie să fie nimic; dar nimicul nu poate face ca oamenii să fie reuniţi în final. În felul acesta Scotus Erigena s-a pronunţat împotriva lui Gottschalk.

Dar învăţătura lui Scotus Erigena, care este aproximativ aceeaşi cu cea a panteiştilor de azi, a fost din nou osândită de biserica dreptcredincioasă, iar scrierile sale au fost cunoscute mult mai târziu. Tot ce amintea de el a fost ars; el a fost considerat eretic. Şi când şi-a făcut cunoscută concepţia, pe care o expusese lui Carol cel Chel, partizanii lui Gottschalk care acum erau din nou recunoscuţi, au declarat: Scotus Erigena nu este decât un flecar care se împăunează cu tot felul de cunoştinţe ale ştiinţei exterioare şi care, de fapt, nu ştie nimic despre tainele interioare ale suprasensibilului. Un alt teolog a scris despre trupul şi sângele lui Hristos: De corpore et sanguine domini [23]. În această scriere el exprima tot ceea ce pentru vechiul iniţiat era o învăţătură perfect transparentă: că pâinea şi vinul pot fi transformate în trupul adevărat şi în sângele adevărat ale lui Hristos.

Această scriere a fost şi ea prezentată lui Carol cel Chel. Scotus Erigena nu a conceput chiar o operă antagonică, dar în scrierile sale găsim indicii că învăţătura sa, care este cea catolică dreptcredincioasă, şi anume că pâinea şi vinul se transformă cu adevărat în trupul şi sângele lui Hristos, ar trebui modificată, întrucât nu se poate pătrunde taina ei. Aşa s-a exprimat Scotus Erigena.

În rezumat, în secolul al IX-lea, în ceea ce priveşte relaţia sufletului uman cu lumea suprasensibilă se făcea mult zgomot, şi era deosebit de greu pentru spiritele serioase ale acelui timp să găsească o soluţie satisfăcătoare. Căci în dogmele creştine se găseau rămăşiţele adevărurilor iniţiatice, dar era prezentă şi neputinţa înţelegerii.

Se verifica ceea ce fusese introdus în mod exterior în cuvânt (cuvântul ar fi putut fi înţeles după dezvoltarea sufletelor în lumea spirituală), în plus faţă de ceea ce era în conştienţa oamenilor prin dezvoltarea raţiunii umane din acea vreme. Şi din aceste verificări au luat naştere în viaţa creştină a Europei cele mai aprige lupte.

Spre ce tindeau, de fapt, aceste trăiri sufleteşti? În om se contura o dualitate, ceea ce până atunci nu existase. Mai înainte omul privea în lumea sensibilă şi în acest timp avea totodată şi intuitia spiritualului, datorită capacităţilor sale, a spiritualului care răzbate prin intermediul fenomenelor sensibile: el vedea o dată cu fenomenele sensibile şi realităţile spirituale. Aşa cum făceau deja oamenii secolului al IX-lea, omul din vechime în mod sigur nu vedea pâine şi vin, căci aceasta ar fi fost o intuiţie materială. Dar el avea concomitent intuiţia materială şi intuiţia spirituală.

Omul timpurilor vechi avea puţine noţiuni şi idei intelectualiste, aşa cum existau ele în veacul al IX-lea. Nu exista inconsistenţa şi abstracţiunea acestor noţiuni şi idei. Noţiunile şi ideile trăite de om erau încă de aşa natură, încât în mod obiectiv ţineau de esenţă. V-am atras atenţia asupra modului în care aceste lucruri au devenit treptat cu totul abstracte ca gramatică, retorică, dialectică, aritmetică, geometrie, muzică, astrologie. În timpuri mai vechi, aceste ştiinţe, în care omul pătrundea cu puterea sa sufletească, erau privite astfel încât el intra în relaţie – aşa am spus cândva – cu entităţi reale. Dar încă pe atunci, şi încă mai mult în perioade ulterioare, gramatica, retorica, dialectica etc. deveniseră firave şi abstracte, fără esenţialitate, nu mai erau decât nişte veşminte, s-ar putea spune, faţă de ceea ce exista în timpurile mai vechi. Şi acest lucru s-a amplificat. Abstracţiunea a devenit tot mai mult o abstracţiune a noţiunilor şi concretul a devenit tot mai mult sensibil, exterior. Aceste două curente din secolul al IX-lea, sub influenţa cărora oamenii au dat lupte sufleteşti atât de aprige, au continuat să existe până în epoca cea mai recentă. Le găsim deosebit de viu reprezentate în confruntarea dintre Goethe şi Schiller [24]. Am vorbit ieri despre felul în care Gcethe a fost constrâns, atunci când a făcut cunoştinţă cu botanica lui Linné, să reprezinte fiinţa vegetală în noţiuni vii. Noţiuni vii, noţiuni care se pot transforma, care ajung la domeniul imaginativului. Dar am mai atras atentia şi asupra faptului că Goethe se poticneşte când vrea să urce de la treapta de vegetal-viu la aceea de animal-simţitor. El ajunge la imaginaţiune, dar nu şi până la inspiraţie. El vede lucrurile exterioare. În cazul mineralelor, nu are prilejul să înainteze la imaginaţiune, în cazul plantelor face acest lucru. Mai departe nu poate înainta; noţiunile abstracte nu sunt domeniul lui. Din această cauză el nu cuprinde, în noţiuni abstracte, nici ceea ce este o spiritualitate mai înaltă decât cea vegetală. Din această cauză nu filosofează, în fond, aşa cum se filosofa în vremea sa.

Schiller filosofează. El învaţă chiar să filosofeze de la Kant, până când nu-i mai place modul de a gândi al acestuia şi-l părăseşte. Dar Schiller nu face acest lucru fără abstracţiunea noţiunilor, care, la rândul lor, nu pot ajunge la esenţial, la fiinţial. Dacă analizăm concepţiile lui Goethe şi Schiller, simţim opoziţia dintre ei, care nu a fost, de fapt, niciodată depăşită, ci numai păstrată latent, datorită umanităţii care-i anima pe amândoi.

Această opoziţie a ieşit în evidenţă când în anii nouăzeci ai secolului al XVIII-lea atât Goethe, cât şi Schiller au fost puşi în faţa întrebarii: Cum ajunge omul la o existenţă demnă de el? Schiller şi-a pus problema în felul lui, în forma gândirii abstracte, şi şi-a expus concepţia în ale sale Scrisori despre educaţia estetică a omului. El a spus: Omul este subordonat pe de o parte necesităţii logicii, a ratiunii. El nu are libertate atunci când se supune necesităţii raţiunii. Libertatea sa naufragiază în necesitatea raţiunii. Dar el nu are libertate nici când se dăruieşte numai simţurilor sale, necesităţii senzoriale; atunci îl constrâng instinctele, dorinţele, nici aici el nu este liber. În ambele sensuri, omul devine, de fapt, sclav, devine neliber. El nu poate deveni liber, crede Schiller, decât atunci când priveşte natura ca şi cum ar fi o fiinţă vie, ca şi cum în ea s-ar afla şi spirit şi suflet, când el ridică natura la o treaptă superioară. Dar atunci trebuie să coboare şi necesitatea raţiunii până la nivelul naturii. Omul trebuie să contemple natura ca şi cum ea ar avea raţiune. Atunci din raţiune dispare necesitatea rigidă a raţiunii, logica rigidă. Pe de altă parte, când se exprimă în imagini, omul modelează, în loc să analizeze logic şi să sintetizeze; prin faptul că omul plăsmuieşte, el ia naturii necesitatea sa pur senzorială. Dar, spune Schiller, toate acestea pot fi exprimate numai în creaţia artistică şi în savurarea estetică. Dacă stai pur şi simplu în faţa naturii, eşti învins de instincte, de poftele necesităţii naturii. Dacă te mişti în spirit, atunci trebuie să asculţi de necesitatea logicii, dacă nu vrei să fii infidel umanului. Dacă relaţionăm cele două aspecte, raţiunea cedează ceva din necesitatea sa senzorialului; senzorialul cedează ceva din natura sa doritoare. Prezentăm omul, de exemplu, în operele scultpurale, ca şi cum în domeniul sensibil ar fi conţinut însuşi spiritul. Conducem spiritul în jos, în senzorial, în timp ce urcăm sensibilul spre spirit, şi rezultă plăsmuirea, frumosul. Numai prin faptul că omul creează frumosul el trăieşte în libertate.

Gândiţi-vă că în timp ce Schiller a redactat aceste scrisori el a năzuit cu toată forţa sa sufletească interioară să descopere când poate fi liber. Şi găseşte ca singură posibilitate pentru realizarea libertăţii umane trăirea în aparenţa frumoasă. Omul trebuie să fugă de adevărul grosolan ‒ acest lucru îl spune Schiller, chiar dacă nu o exprimă clar ‒, dacă vrea să fie liber, deci să obţină o existenţă demnă de condiţia de om. Numai în aparenţă poate fi atinsă, de fapt, libertatea.

Nietzsche [25], care era impregnat de toate aceste idei şi, în consecinţă, nu putea nici el pătrunde până la o adevărată intuiţie a spiritului, şi-a conceput prima sa carte, Naşterea tragediei din spiritul muzicii, în care a vrut să dovedească că grecii ar fi inventat arta pentru a avea ceva prin care să se poată ridica, ca oameni liberi, deasupra adevărului simţurilor exterioare, prin care nu ar putea obţine niciodată demnitatea umană; ei s-ar fi aşezat deasupra realităţii lucrurilor, pentru a putea atinge libertatea în aparenţă, în aparenţa artistică. Nietzsche a interpretat acest lucru în cadrul culturii greceşti. În această privinţă, el a exprimat mai răspicat ceea ce se afla deja în Scrisorile despre educaţia estetică a omului. Se poate spune, aşadar, că Schiller trăia într-o spiritualitate abstractă, dar în el exista totodată dorinta de a-i conferi omului demnitatea. Examinaţi măreatia, splendoarea, ceea ce merită a fi admirat în aceste scrisori estetice. În fond, ele sunt, din punct de vedere al scriiturii şi al forţei sufleteşti, deasupra tuturor celorlalte opere ale lui Schiller. De fapt, dacă luăm în considerare toată creaţia sa, ele sunt lucrul cel mai de preţ pe care l-a produs. Dar Schiller luptă din punctul său de vedere abstract, prin care ajunsese şi el la intelectualism, în concordanţă cu viaţa spirituală occidentală. EI nu a putut ajunge la realitatea adevărată, ci doar până la aparenţa frumuseţii.

Când Goethe a primit Scrisorile despre educaţia estetică a omului, el nu s-a putut orienta cu uşurinţă în descifrarea lor. De fapt, Goethe nu era versat în mersul abstract al raţiunii umane. Dar şi pentru el felul în care îşi obţine omul demnitatea sa, cum trebuie să lucreze împreună entităţile spirituale pentru a-i conferi omului demnitatea sa umană astfel încât el să se trezească la lumea spirituală, să se poată familiariza cu aceasta constituia o problemă. Schiller nu putea evada din concept în realitate. Goethe voia să exprime şi el, în felul său, ceea ce Schiller expusese în scrisorile sale.

El a spus-o în felul său, în imagini, în Basmul despre şarpele verde şi frumosul crin [26] (în germană crinul are un nume feminin, care s-ar putea traduce cu un sinonim regional: „frumoasa Lilia“ ‒ n. tr.). În toate personajele basmului trebuie să vedem forţele sufleteşti care coacţionează pentru a-i da omului demnitatea umană, demnitatea sa în libertate. Dar Goethe nu a putut găsi calea care să-i permită să urce de la ceea ce a putut exprima numai în imaginaţiuni la adevărata spiritualitate. Din această cauză el a rămas la nivelul basmului, la imagine, la un fel de simbolistică superioară, în orice caz la o simbolistică deosebit de vie, dar totuşi numai o simbolistică. Schiller a construit noţiuni abstracte, nu a ptutut pătrunde în nici un fel de realitate, a rămas la nivelul aparenţei. Goethe a plăsmuit, în dorinţa lui de a înţelege omul în libertatea sa, numeroase imagini, care erau plastice, senzorial plastice, dar cu care, de asemenea, nu a putut pătrunde în realitate. El a rămas legat de descrierea senzorialului. Vedeţi cât poate fi de frumoasă această descriere a senzorialului în Basmul despre şarpele verde şi frumoasa Lilia; dar, de fapt, eliberarea prinţului paralizat nu devine plastică, ci numai simbolic plastică. Concepţiile opuse, pe care le-am caracterizat şi care urcaseră la suprafaţă, dar din care nici una nu putea să pătrundă în lumea spirituală, se manifestă aici prin cele două personalităţi. Atât Schiller cât şi Goethe s-au străduit să pătrundă în lumea spirituală din direcţii diferite; dar nu puteau face asta.

De fapt, ce se întâmpla? Ceea ce voi spune vi se va părea ciudat, şi totuşi cine priveşte lucrurile fără prejudecăti va trebui să le înţeleagă aşa cum le voi spune eu.

Să luăm cele două curente care sunt prezente în scolastică. Avem mai întâi cunoaşterea raţională, care îşi obţine calităţile din domeniul sensibilului, dar care nu înaintează până la realitate. Prin cele mai variate plăsmuiri, acest curent coboară, de la o personalitate la alta, până la Schiller. El este atras de cunoaştere despre care scolastica spune: În felul acesta nu se pot obţine decât idei din domeniul sensibilului. Totuşi Schiller este în imposibilitatea de a găsi ceva în domeniul sensibilului care să-l condiţioneze pe om, atunci când el trebuie să aibă demnitatea sa umană; pentru aceasta el este prea deplin om. Schiller lasă de o parte lumea simţurilor şi nu-i rămân decât ideile. EI nu ajunge la nici o realitate, ci numai la aparenţa frumoasă. Prin aceasta el se luptă cu dilema: Cum să procedezi pentru a-i reda omului demnitatea sa cu ajutorul cunoaşterii scolastice? Aici nu te mai poţi ţine de realitate, aici trebuie să te refugiezi în aparenţa frumoasă. Astfel, în personalitatea lui Schiller se regăseşte ascendentul curentului scolastic al cunoaşterii raţionale.

Goethe nu s-a preocupat de cunoaşterea raţională. El era mult mai mult stimulat de cunoaşterea revelată; chiar dacă acest lucru vi se pare uimitor, el este totuşi adevârat. Practicarea logicii nu era domeniul său. Chiar dacă nu se ţinea de dogmele catolice care l-au iluminat totuşi în modelarea artistică, mai târziu, atunci când a vrut să-şi desăvârşească Faustul, chiar dacă în tinereţe nu accepta dogmele catolice, el era totuşi ataşat de ceea ce se apropia de lumea suprasensibilă, atât cât se putea el avânta. Când se vorbea de credinţă devenea, într-un anume sens, furios. Când în tinereţea sa Iacobi i-a vorbit despre credinţă, el a spus: Eu mă menţin în domeniul perceperii vizuale [27]. Goethe nu voia să audă de credinţă. Aceia care îl consideră legat de o credinţă nu-l înţeleg deloc. El voia să vadă. El se afla deja pe drumul care urcă de la imaginaţiunile sale spre inspiraţii şi spre intuiţii. Cu acestea nu ar fi putut deveni un teolog al evului mediu, dar ar fi putut deveni un văzător al lui Dumnezeu sau un văzător al lumii suprasensibile. El se afla deja pe această cale, dar nu a putut ajunge sus. A ajuns numai până la intuiţia suprasensibilului în lumea plantelor. Aşa încât când urmărea lumea plantelor urmărea concomitent aspecte spirituale şi sensibile, aşa cum se întâmpla şi în vechile Misterii iniţiatice; dar el s-a oprit la plante.

Ce putea însă să facă în această privinţă? Nu putea face nimic altceva decât să folosească pentru întreaga lume suprasensibilă imaginile, modalitatea simbolistă, imaginativă, pe care a învăţat s-o recunoască la plante. Astfel el a ajuns numai până la o prezentare imaginativă a lumii, atunci când, în al său basm despre şarpele verde şi frumoasa Lilia, vorbea despre probleme sufleteşti.

Observaţi: acolo unde basmul despre şarpele verde şi frumoasa Lilia aminteşte de ceea ce ţine de adevărurile la care ajungi prin imaginaţiuni, aşa cum le-a dezvoltat Goethe în legătură cu lumea plantelor, basmul este deosebit de frumos. Lăsaţi să acţioneze asupra dumneavoastră tot ceea ce ţine de stilul imaginaţiunii vegetale; el devine minunat de frumos. Toate celelalte lucruri pe care le găsim în basme au tendinţa de a deveni plantă. Figura feminină de care este vorba în basm el o numeşte Lilia. Ea nu are o viaţă adevărată, viguroasă; are un fel de existenţă vegetală. Şi, dacă veţi privi toate figurile care apar în basm, ajungeţi în adevăr la o existenţă vegetală; dar când este vorba ca ele să urce mai sus, acolo ceea ce este înalt devine simbolic şi se ajunge, de fapt, la o existenţă aparentă.

Nici regii care apar aici nu sunt reali. Nici ei nu ajung decât la o existenţă vegetală; ei spun numai că ar fi altceva. Căci, pentru ca ei să trăiască cu adevărat ar fi trebuit să se regăsească în regele de aur, în regele de argint, în regele de bronz.

Aşadar, Goethe trăieşte, s-ar putea spune, în cunoaşterea revelată, suprasensibilă, pe care o stăpâneşte până la un anumit nivel. Schiller trăieşte o cunoaştere raţională, cealaltă concepţie dezvoltată de scolastică, pe care însă vrea s-o aducă până la realitate, dar nu o poate ridica decât până la realitatea aparenţei în frumuseţe.

Se poate spune: Adevărul interior al acestor două personalităţi îi face să fie atât de sinceri, încât nici unul nu spune mai mult decât poate. Din această cauză Goethe prezintă sufletescul ca şi cum ar fi vegetal, iar Schiller descrie omul liber ca şi cum el ar putea trăi numai estetic. Societatea estetică reprezintă ceea ce Schiller indică la sfârşitul scrisorilor sale ca fiind „imperativul social“: Deveniţi astfel încât societatea să se prezinte frumos, spune Schiller, dacă omul trebuie să devină liber. În relaţia lui Goethe cu Schiller se vede cum se ridică la suprafaţă aceste curente de gândire. Lui Goethe i-ar fi fost necesară ridicarea de la imaginaţiune la inspiraţie, iar lui Schiller animarea noţiunilor abstracte cu ajutorul lumii imaginative. Abia atunci ei s-ar fi putut înţelege pe deplin.

Şi dacă priviţi în sufletul acestor doi mari oameni, puteţi să spuneţi: Ambii erau predispuşi să pătrundă în lumea spiritului. Cum a luptat Goethe cu ceea ce el numea a fi cucernic! Cum o exprima Schiller [28]: De care religie existentă consideri că aparţii? – De nici una, – spune el. De ce? Din religiozitate!

Vedem cum, pentru spiritele luminate, o dată cu desfăşurarea suprasensibilului, din ceea ce omul poate trăi prin cunoaştere decurge şi ceea ce este religios. Aşadar, va trebui să se ajungă din nou la religie, prin transformarea cunoaşterii actuale pur intelectuale în cunoaştere spirituală.