Când acum câtva timp a apărut primul volum al cărții Declinul Occidentului a lui Spengler [Nota 33], s-a putut vedea că această apariție literară se ocupă aprofundat de fenomenele de degradare și ruinare din timpurile noastre. S-au dezvăluit multe fenomene care acționează în perioada actuală în întregul Occident, și că acestea vor conduce încetul cu încetul la o haotizare deplină a civilizației occidentale, cu anexa sa americană; cineva care este preocupat de această problematică și dispune și de o foarte bogată informație, stăpânind numeroase idei științifice, s-a străduit să facă o evaluare a acestor fenomene.
S-a constatat că Oswald Spengler a văzut ce este în declin. Deoarece se afla el însuși, cu gândirea sa, în acest declin, avea sensibilitate pentru orice lucru aflat în decadență, resimțea decadența, aș spune, în interiorul său sufletesc, nu mai aștepta nimic de la civilizatia occidentală. El credea că Occidentul va cădea pradă desfășurării de forțe a unor indivizi care vor înlocui diferitele culturi și civilizații, foarte bine articulate, cu o brutalitate grosieră.
S-a putut vedea că un om ca Spengler nu credea în posibilitatea salvării culturii și civilizației Occidentului printr-o voință care să pună în valoare, împotriva a tot ce conduce spre declin, scoțând din interior ceea ce poate exista în om ca o nouă forță. Pentru ca o astfel de forță, care în mod natural trebuie să fie o forță spirituală, să se bazeze pe o elaborare dintr-un domeniu spiritual, Oswald Spengler nu avea nici cea mai mică propensiune.
Un om ca Spengler, cu o mare acumulare de cunoștințe, cu o vedere de ansamblu, pătrunzătoare, nu vedea decât o desfășurare brutală de forțe, care se află în afara oricărei spiritualități, în afara oricărei strădanii a omenirii, care nu se bazează decât pe desfășurarea unei forțe exterioare, brutale.
Când a apărut primul volum se putea avea cel puțin un anumit respect pentru spiritualitatea pătrunzătoare, abstractă, intelectualistă, îndreptată împotriva obtuzității care nu este adaptată forțelor active ale istoriei și care, în prezent, dă tonul în mare măsură în sfera literaturii.
Acum, nu demult, a apărut al doilea volum al lui Oswald Spengler și din el rezultă mult mai evident că un om al prezentului respinge cu brutalitate tot ceea ce este cu adevărat spiritual, ceea ce poate lua naștere ca o concepție despre lume, despre viață.
Dar, în ciuda acestei priviri de ansamblu, acest volum nu prezintă altceva decât sterilitatea înfiorătoare a unei gândiri cu adevărat excesiv de abstracte și intelectualiste. Lucrul merită o atenție deosebită, pentru a vedea la ce structură particulară a spiritului ajunge o personalitate importantă a prezentului.
În acest al doilea volum al Declinului Occidentului, deosebit de interesante sunt începutul și sfârșitul. Interesante, dar triste; ele caracterizează, de fapt, sufletul acestui om în totalitatea sa. Este suficient să citești numai câteva fraze de la început pentru a te afla imediat în situația sufletească a lui Oswald Spengler, ca și în situația sufletească a multor oameni actuali.
Ceea ce este de spus despre acestea nu are numai o importanță literară națională (germană), ci și o importanță internațională. Spengler începe cu următoarea frază: „Contemplă florile seara, când în lumina soarelui care apune ele se închid una după alta; atunci, ceva neliniștitor te năpădește, un sentiment de teamă enigmantică în fața acestei existențe oarbe, de vis, legată de pământ. Pădurea mută, câmpiile tăcute, acel tufiș și acest lujer nu se mișcă. Vântul este cel care se joacă cu ele. Numai micul țânțar este liber. El mai joacă încă în lumina vesperală; el se mișcă încotro vrea” și așa mai departe.
Personal, m-am văzut întotdeauna obligat, atunci când am vrut să mă refer la ceea ce își pune amprenta asupra gândirii prezentului, să încep cu acel mod de înțelegere pe care omul o acordă azi naturii nevii, minerale, anorganice. Poate că unii dintre dumneavoastră își vor aminti cum în mod repetat am folosit, în vederea caracterizării strădaniei gândirii actuale pentru transparență, exemplul ciocnirii a două bile elastice, în urma căreia din starea dată a uneia dintre bile se poate deduce, prin calcul, starea celeilalte.
Bineînțeles că cineva poate spune: Nici în acest exemplu nu se vede cu gândirea obișnuită modul în care acționează forța elasticității, care este contextul interior în sens mai profund. Cine gândește astfel nu știe, de fapt, despre ce este vorba în cazul transparenței gândirii. O asemenea obiecție nu ar avea o valoare mai mare sau mai mică decât cea pe care ar ridica-o cineva atunci când eu aș spune: Eu înțeleg o frază scrisă pe hârtie, și el ar răspunde: Totuși tu nu o înțelegi, căci nu ai cercetat calitatea cernelii cu care este scrisă fraza. Este vorba să găsești problema pusă în discuție. Privirea de ansamblu asupra naturii anorganice nu înseamnă găsirea unor eventuale impulsuri de forță care s-ar mai putea afla în spatele fenomenelor, așa cum nici în cazul exemplului dat mai sus nu este vorba de cerneală, ci de ceea ce există transparent în procesul de gândire personal.
Omenirea și-a câștigat dreptul la acest mod de gândire din epoca lui Copernic și Galilei, mod de gândire care reprezintă posibilitatea de a înțelege numai natura nevie, anorganică. Pe de altă parte, în timp ce ne dăruim acestei gândiri, care este modul cel mai simplu și primitiv de gândire pură, ne putem desfășura, de fapt, libertatea sufletului nostru. Numai cel care înțelege natura gândirii obiective, cu transparența sa, care domină în natura nevie, se poate ridica apoi la celelalte procese ale gândirii și vederii, la ceea ce înzestrează gândirea cu vedere: imaginația, inspirația și intuiția.
Așadar, prima sarcină a celui care vrea să discute, în prezent, în sensul cel mai intim, cu privire la configurația exterioară a vieții noastre culturale este aceea de a observa pe ce se bazează forța gândirii actuale.
Cel care a resimțit această forță a gândirii actuale știe cum acționează aceasta în cazul mașinii, cum ne-a adus la starea de existență tehnică modernă, în cadrul căreia noi construim din această gândire relații exterioare, anorganice, nevii, care au, în ceea ce privește transparența, tot ceea ce trebuie, în scopul activității exterioare a omului.
Numai cel care înțelege aceste lucruri poate pătrunde în cunoașterea faptului că în clipa în care supervizăm plantele cu această gândire prinsă în abstracțiunea sa ajungem la pure elucubrații. Acela care dorește să aibă această gândire transparentă în abstracțiunea ei pentru lumea minerală, nu numai ca punct de trecere pentru dezvoltarea libertății omului, acela care își îndreaptă privirea prin această gândire spre lumea plantelor va găsi aici ceva nebulos, întunecat, mistic prin care nu poate răzbate cu privirea. Căci în clipa în care ridicăm privirea spre lumea plantelor trebuie să ne fie limpede că aici, cel puțin în măsura în care a intenționat Goethe cu a sa plantă originară și cu principiul datorită căruia el metamorfoza planta originară prin toate formele vegetale, cel puțin în acest sens goethean, un om care ar urca de la o cunoaștere a forțelor adevărate ale gândirii dominante în domeniul anorganicului trebuie să resimtă în lumea plantelor că aceasta rămâne întunecată și mistică, în sensul cel mai rău al timpului nostru, dacă nu se ridică la o contemplare imaginativă, cel puțin în sensul în care Goethe și-a fundamentat concepțiile botanice.
Când cineva ca Oswald Spengler, respingând cunoașterea imaginativă, începe totuși cu descrierea lumii plantelor, el nu ajunge la o concluzie care să dea claritate și forță, ci la o viermuială de idei, la mistică în sensul cel mai rău al cuvântului, și anume la mistica materialistă. Și dacă acest lucru este spus de la început, atunci prin acest început este caracterizat și sfârșitul cărții.
Sfârșitul cărții se referă la mașină, la ceea ce a dat civilizația mai nou, mașina, care, pe de altă parte, se opune omului, fiind străină naturii sale, dar datorită căreia el a dezvoltat tocmai gândirea transparentă.
Acum câtva timp, imediat după apariția cărții lui Oswald Spengler, sub impresia efectului pe care l-a produs aceasta, am ținut o conferință la Universitatea tehnică din Stuttgart despre antroposofie și științele tehnice, pentru a arăta cum tocmai prin afundarea în tehnică omul dezvoltă acea configurație a vieții sale sufletești care apoi îl face liber. Astfel încât, prin faptul că în lumea mașinilor își pierde total spiritualitatea, el este impulsionat să-și pună în evidență această spiritualitate, printr-o revigorare interioară; în consecință, cel care înțelege locul mașinii în întreaga noastră civilizație trebuie să-și spună: Această mașină, cu transparența sa impertinentă, cu brutala, înfiorătoarea, demonica sa lipsă de spiritualitate, obligă pe om, dacă acesta se înțelege pe sine, să scoată din interiorul său acei germeni de spiritualitate, care se află acolo. Prin opozitie, mașina obligă pe om să-și dezvolte spiritualitatea.
În orice caz, așa cum am putut constata, nimeni nu a înțeles nimic din ceea ce am vrut să spun atunci.
Spengler plasează la sfârșitul lucrării sale unele reflecții asupra mașinii. Ceea ce citiți aici despre mașină sună ca un fel de preaslăvire a fricii de mașină. Este o expresie a superstiției omului modern în fața mașinii, pe care o resimte ca fiind demonică. Spengler vorbește despre inventatorii mașinii, despre felul cum treptat aceasta a ocupat un loc important, a luat în stăpânire civilizația. Vorbește despre oamenii din perioada în care s-a impus mașina: „Dar, de fapt, pentru ei toți exista pericolul faustic ca diavolul să fie amestecat în toate acestea, pentru a-i conduce în spirit pe acel munte, loc în care el le promisese stăpânirea totală asupra Pământului. Acesta este visul acelor dominicani ciudați, cum a fost Petrus Peregrinus, despre perpetuum mobile, cu care ar fi fost smulsă lui Dumnezeu atotputernicia sa. Ei au plătit mereu tribut acestei ambiții; au smuls Dumnezeirii taina ei, pentru a fi ei înșiși Dumnezeu.”
Așadar, Oswald Spengler consideră că, deoarece a ajuns să dirijeze mașina, omul își imaginează că este zeu, pentru că Dumnezeul mașinii Cosmosului dirijează, după părerea sa, mașina. Cum nu s-ar simți omul ridicat la rang de zeu când acum dirijează un microcosmos!
„Ei gândeau, ascultând legile mersului cosmic, pentru a le lua în stăpânire, și au realizat astfel ideea mașinii ca pe un mic cosmos, care nu mai ascultă decât de voința omului. Dar prin aceasta ei au depășit acea graniță până la care pentru cucernicia adoratoare a celorlalți a început păcatul, și pentru aceasta au pierit, de la Bacon până la Giordano Bruno. Mașina este a diavolului; aceasta a resimțit-o întotdeauna credința adevărată.”
Desigur, aici el o spune în mod ironic, dar faptul că intenția sa nu este pur ironică se vede atunci când folosește expresii care sună întru câtva arhaic. Acest lucru îl demonstrează pasajul următor: „Atunci însă urmează, o dată cu raționalismul, inventarea mașinii cu aburi, care răstoarnă totul și modifică fundamental imaginea economiei. Până atunci natura făcuse servicii, acum ea este pusă la jug ca sclavă, iar munca ei se măsoară, parcă în dispreț, în cai putere. S-a trecut de la forța musculară a negrilor, care era folosită în întreprinderi organizate, la rezervele organice ale scoarței pământești, unde forța vitală a multor milenii se afla depozitată și își îndreaptă privirea spre natura anorganică, ale cărei forțe hidraulice sunt deja solicitate. Cu milioanele și miliardele de cai putere, populația crește într-un mod cum nu ar fi putut să fie considerat posibil în nici o altă cultură. Această creștere este un produs al mașinii, care vrea să fie slujită și condusă, pentru care scop forțele izolate ale fiecăruia sunt însutite. De dragul mașinii, viața omului devine prețioasă. Munca devine marele cuvânt al reflecției etice. Ea își pierde în secolul al XVIII-lea, în toate limbile, semnificația sa disprețuitoare. Mașina lucrează și obligă omul la colaborare. Întreaga cultură a intrat într-un avânt de activitate sub care duduie pământul.”
„Ceea ce se întâmplă în cursul unui secol este un spectacol de asemenea dimensiuni, încât omul unei culturi viitoare, cu alt suflet și alte pasiuni, ar trebui să fie copleșit de sentimentul că atunci natura a început să șovăie. Altminteri, politica a trecut peste orașe și popoare; economia umană a intervenit profund în destinele lumii animale și vegetale, dar aceasta doar pune în mișcare viața și apoi se estompează. Tehnica își va lăsa amprenta zilelor sale, după ce tot restul va fi dispărut fără urmă. Această pasiune faustică a modificat imaginea suprafeței Pământului.”
„și aceste mașini devin în înfățișarea lor tot mai dezumanizate, mai ascetice, mai mistice, mai esoterice. Ele împăienjenesc Pământul cu o țesătură infinită de forțe, curenți și tensiuni. Corpul lor devine tot mai spiritual, tot mai discret. Aceste roți, valțuri, pârghii nu mai vorbesc. Tot ce este important se retrage în interior. Mașina a fost considerată diabolică, și pe drept cuvânt. În ochii unui credincios ea înseamnă detronarea lui Dumnezeu. Ea furnizează omului sfânta cauzalitate și este pusă în mișcare de acesta în mod irezistibil, cu un fel de omniștiență prevăzătoare.”
„Niciodată microcosmosul nu a fost într-o stare de superioritate mai accentuată față de macrocosmos. Aici există ființe mici care prin forța lor spirituală au adus în stare de dependență neviul. Nimic nu pare comparabil cu acest triumf, care nu a reușit decât într-o singură cultură și poate că numai pentru un mic număr de secole.”
„Dar tocmai prin aceasta omul faustic a devenit sclavul creației sale.”
Vedem că aici iese în evidență frământarea gânditorului față de mașină. El nu bănuiește că mașina nu este unul din acele lucruri care pot apărea drept mistice în ochii celui care concepe neviul în felul său lipsit de mistică.
Oswald Spengler începe cu o prezentare aberantă a vegetalului, deoarece, de fapt, el nu are nici o noțiune despre caracterul cunoașterii actuale, intim legată cu dezvoltarea vieții mașiniste, pentru că gândirea sa rămâne numai o abstracție și din această cauză nu poate resimți nici funcția gândirii în sfera mașinismului. Gândirea devine o imagine lipsită de viață, pentru ca în epoca mașinismului omul să poată deveni cu atât mai mult o ființă, să poată face apel la sufletul său, la spiritul său, prin rezistența la prezența mașinismului. Aceasta este importanța umană, aceasta este importanța evoluției cosmice a vieții mașinale (automate)!
Deși năzuiește la o claritate metafizică, Spengler începe cu o prezentare aberantă a vegetalului și face acest lucru pentru că dispozitia sa sufletească îl incită împotriva mașinii.
Așadar, Oswald Spengler a înțeles funcția gândirii noi numai în abstractiunea sa și își face de lucru cu ceea ce lui îi rămâne întunecat, cu natura vegetală.
Dacă luăm în considerare ceea ce este mineral, vegetal, animal, uman, în prezent umanul se caracterizează prin aceea că de la mijlocul secolului al XV-lea a ajuns la gândirea minerală transparentă. Astfel, dacă privim omul actual ca spectator al lumii exterioare, trebuie să spunem: El a dezvoltat, drept trăsătură umană, vederea lumii minerale. Însă importanța acestei gândiri minerale trebuie prezentată cum am făcut-o eu mai înainte.
Cine nu știe nimic despre esența stării minerale, nu poate ajunge, începând cu starea vegetală, decât până la animal. Căci animalul poartă în sine vegetalul în aceeași formă în care noi purtăm în prezent mineralul. Oswald Spengler începe cu nivelul vegetal, nu depășește nivelul animal, pe om îl acceptă numai în măsura în care este un animal; gândirea, care nu poate fi înțeleasă în toată semnificația ei decât începând cu secolul al XIV-lea – și care poate fi acceptată așa cum am prezentat-o mai înainte –, apare ca fiind ceva ininteligibil. Din această cauză el o lasă să coboare cât poate de mult în jos, în domeniul animal, astfel încât îl vedem cercetând cum percepția senzorială devine la animal un fel de judecată. În consecință, Spengler încearcă să prezinte gândirea ca pe un fel de supralicitare a vieții de percepție animală.
În fapt, nimeni nu a spus atât de bine ca Oswald Spengler cum, cu ajutorul gândirii abstracte, omul nu ajunge azi decât la lumea extraumană; el nu mai înțelege lumea umană. Ceea ce este caracteristic omului, faptul că el poate gândi, este prezentat ca un fel de supliment inexplicabil și de prisos pentru om. După Spengler, gândirea este ceva cât se poate de inutil pentru om: „Înțelegerea derivată din simțire se numește gândire. Gândirea a purtat întotdeauna un conflict, o dilemă în starea de veghe a omului. Ea a apreciat de timpuriu rațiunea și senzorialitatea, ca forță sufletească înaltă și măruntă. Ea a creat opoziția funestă între lumea de lumină a ochiului, numită lume aparentă și înșelăciune a simțurilor, și o lume literalmente imaginată, în care noțiunile cu nuanță de lumină discretă, pe care nu o leapădă niciodată, își mână fiinta lor.”
În timp ce spune aceste lucruri, Spengler dezvoltă o idee deosebit de curioasă, și anume aceea că, în fond, întreaga civilizație spirituală a omului este dependentă de ochi, că este derivată din lumea luminii, iar noțiunile nu sunt, de fapt, decât vederi în lumină, mai fine, întru câtva distilate, mijlocite de ochi. Oswald Spengler nu știe că gândirea nu preia în sine numai lumea de lumină a ochiului, ci că ea asociază această lume de lumină a ochiului cu întregul om. Este cu totul altceva dacă gândim la o entitate care este legată de percepția cu ajutorul ochiului sau dacă vorbim de reprezentări. Spengler vorbește și de reprezentare, dar tocmai prin aceasta el vrea să furnizeze dovada că gândirea este un fel de vis al creierului și o lume de lumină mai subtilă din om.
Aș vrea să știu dacă cu o gândire pur abstractă, dar cu o rațiune umană sănătoasă se poate asocia vreodată cuvântul „a plasa” (în l. germană, stellen, n. tr.), atunci când este înțeles corect, cu ceva care să aparțină lumii luminii. „A te plasa, asta o faci cu ajutorul picioarelor; în această acțiune este implicat întregul om. Dacă cineva spune: „a plasa înainte”, „a reprezenta” (în 1. germană, vorstellen, n. tr.), el leagă obiectul luminii cu ceea ce viețuiește ca ceva dinamic, ca acțiune de forță, ca ceva care se afundă în adevăr. Cu ajutorul gândirii realiste noi ne afundăm cu totul în realitate. Gândurile cele mai importante – făcând abstracție de cele matematice – conduc la ideea că în ele nu avem numai un organism de lumină, aerian, ci și ceea ce omul deține ca viețuire sufletească, datorită faptului că el o lasă să fie luminată, dar păstrând, în același timp, contactul cu realitatea.
Din acest motiv, tot ce dezvoltă Oswald Spengler în legătură cu această lume a luminii transformată în gândire nu este decât o vorbărie spirituală! Trebuie spus răspicat că introducerea la acest al doilea volum este o vorbărie spirituală care se ridică la asemenea afirmații: „Această sărăcire a senzorialului înseamnă în același timp o aprofundare incomensurabilă. Starea de veghe umană nu mai este simpla tensiune dintre trup și ambianță. Ea se numește acum viața într-o lume a luminii închisă în cerc. Trupul se mișcă în spațiul văzut. Viețuirea adâncului este o pătrundere în forță în depărtări vizibile dintr-un centru al luminii; este acel punct pe care îl numim Eu. Eul este o noțiune aparținând luminii.”
Cel care sustine că Eul ar fi o noțiune a luminii nu știe cât de intim este legată viețuirea Eului în organismul uman, de exemplu, cu viețuirea gravitației, nu știe nimic despre mecanica viețuită, care poate apărea deja în organismul uman! Atunci când ea apare, în mod conștient, atunci se face și saltul de la gândirea abstractă la gândirea concretă, reală, care conduce în realitate.
Ai vrea să spui: Oswald Spengler este un exemplu perfect pentru faptul că gândirea abstractă a devenit „aeriană”, ba chiar „luminoasă”, care antrenează pe om departe de adevăr, astfel încât undeva, afară, în lumină, se împleticește buimac și nu are habar de faptul că există și o gravitație, că există și ceva care poate fi viețuit, nu numai văzut. Punctul de vedere al privitorului, de exemplu al lui John Stuart Mill [Nota 34] este dus aici la extrem. Din această cauză, cartea este deosebit de caracteristică pentru vremea noastră.
O frază de la pagina 13 pare să fie foarte spirituală, dar luată în fond nu este decât „vântos-luminoasă”: „Construiești reprezentare după reprezentare și ajungi la o arhitectură de gânduri în stil mare, ale cărei construcții stau în perfectă claritate, parcă, într-o lumină interioară.”
Este o simplă frazeologie; ceea ce este vegetal Spengler consideră că este „adormit”; aceasta reprezintă lumea care doarme cu adevărat în jurul nostru. El crede că lumea devine „trează” în regnul animal, că animalul dezvoltă în sine un fel de microcosmos. El nu ajunge până la depășirea animalului; dezvoltă numai relația dintre vegetal și animal, prezintă planta în stare de somn, animalul în stare de veghe.
| Somn: | mineral |
| vegetal | |
| Veghe: | animal |
| uman. |
Dar tot ceea ce se întâmplă în lume are loc, de fapt, sub influența a ceea ce doarme. Animalul – Oswald Spengler ia în considerare aici și omul – are somnul în sine. Tot ce are importanță pentru lume rezultă din starea de somn, deoarece somnul are mișcarea în sine. Starea de veghe nu are în sine decât tensiuni, care determină în interior diverse discrepanțe și care, din păcate, ajung în Cosmos ca ceva exterior. În fond, un adevăr independent provine din starea de somn.
și în această supă plutesc tot felul de astfel de puncte de grăsime mai mult sau mai puțin inutile sau gustoase; acesta este elementul animal. Dar supa ar putea exista și fără aceste puncte de grăsime. Numai că ele aduc în cadrul realității ceva. În somn, nu găsim Unde-le și Cum-ul, aici nu găsim decât Când-ul și De ce-ul. Omul, care, ca animal, conține și vegetalul (despre rolul mineralului în om Oswald Spengler nu are cunoștință), în măsura în care este vegetal trăiește în timp; el se plasează în Când și De ce, în timp ce ceea ce a premers este De ce-ul a ceea ce a succedat. Acesta este cauzalul. Și prin faptul că omul există în istorie, el trăiește, de fapt, ceea ce este vegetal. Ceea ce este animalic, și o dată cu acesta și umanul, care caută Unde-le și Cum-ul se adaugă la celelalte. Acest lucru este interesant pentru tensiunile interioare; dar ele nu au de-a face cu ceea ce se întâmplă cu adevărat în lume. Astfel încât se poate spune: Prin interacțiunile cosmice îi sunt implantate lumii Când-ul și De ce-ul pentru succesiunea timpurilor.
și în această supă înoată tocmai aceste punete de grăsime cu Unde-le și Cum-ul lor. Și când omul, care este un astfel de punct de grăsime, înoată aici, Unde-le și Cum-ul său nu privesc, de fapt, decât tensiunile sale, starea sa de veghe. Ceea ce el face ca ființă istorică vine din somnul său.
Mai de mult se spunea ca o fantezie religioasă: Ce-i al tău îți dă Domnul în timpul somnului. Omului lui Spengier Natura îi dă în timpul somnului. Aceasta este gândirea uneia dintre cele mai importante personalități ale prezentului, care se zbate mai întâi în natura vegetală, pentru a nu mai ieși din aceasta decât până la nivelul naturii animale, în care atrage și umanul.
S-ar putea crede că această zbatere ar evita, în spiritualitatea ei, cele mai grave erori pe care gândîrea le-a făcut în trecut; că ea și-ar fi cumva credincioasă sieși. Dacă și așa starea vegetală trebuie să se reverse peste istoria omenirii, ea să rămână totuși la starea vegetală. Totuși nu s-ar putea ticlui bine o contemplare istorică având la bază omul regnului vegetal. Oswald Spengler face reflecții istorice foarte spirituale cu privire la ceea ce omenirea realizează în evoluția ei în somn, în sens vegetal. Pentru a avea ceva de spus despre acest somn al omenirii el se folosește de antropomorfism, deformând totul în mod artistic, introducând omul peste tot cu ajutorul fanteziei. Din această cauză, deja la pagina 9, vorbește despre planta care nu are o stare de veghe, pentru că vrea să afle cu ajutorul ei cum trebuie să scrie istoria și să furnizeze o descriere a ceea ce fac oamenii din somnul lor. Citiți numai primele fraze de la pagina 9:
„O plantă își duce existența fără stare de veghe.” Bun!
„În somn, toate ființele devin plante”, spune el. Așadar și omul, ca și animalul. Frumos!
„Tensiunea față de ambianță s-a stins, mersul vieții continuă.” Acum urmează o frază capitală:
„O plantă nu cunoaște decât relația față de Când și De ce.”
Deci planta începe nu numai să viseze, ci și să „cunoască” în somnul ei fericit. Ne aflăm deci în fața presupunerii că acest somn, care trebuie să se răspândească curgând ca istorie în evoluția umană, ar putea să înceapă, de fapt, să și vegheze. Atunci Oswald Spengler ar putea scrie istorie cu aceeași îndreptățire cu care, compunând literatură, îi atribuie plantei o cunoaștere a lui Când și De ce. Această esență a somnului plantei are calități cât se poate de interesante: „țâșnirea primelor vârfuri verzi din solul iernii, umflarea mugurilor, întreaga forță a înfloririi, a răspândirii parfumului, a luminării, a maturării: toate acestea sunt dorință de împlinire a unui destin și o permanentă căutare nostalgică a Când-ului.”
Dar se poate scrie foarte ușor istoria ca viață vegetală, dacă te pregătești prin antropomorfisme pentru aceasta!
Oswald Spengler spune mai departe: „Unde-le nu poate avea nici un sens pentru o existență vegetală. Este problema cu care omul care se trezește regândește zilnic lumea sa. Căci numai pulsul existenței străbate prin toate generațiile. Starea de veghe începe din nou pentru fiecare microcosmos: aceasta este deosebirea dintre procreare și naștere. Una este garanție a duratei, cealaltă este un început. Din această cauză o plantă este zămislită, dar nu născută. Ea este aici, dar nici o trezire, nici o primă zi nu așterne o lume a simțurilor în jurul ei.”
Dacă vrei să analizezi gândurile lui Spengler trebuie să te așezi ca Hopa-Mitică, în cap, și apoi să revii la poziția normală, pentru a putea regândi ceea ce în sens uman este gândit direct, fără evaluare critică. Deoarece Spengler își pregătește o asemenea metafizică, o asemenea filosofie, el ajunge să spună: Acest lucru care doarme în om, ceea ce este în om ca o plantă, acesta face istoria. Ce este acest lucru? Sângele, sângele care curge prin generații.
Oswald Spengler își pregătește o metodă, pentru a putea spune: Întâmplările cele mai importante care au loc în omenire se produc prin sânge. La aceasta el trebuie să mai adauge câteva salturi ale gândurilor: „În această privință starea de veghe are aceeași semnificație cu «a stabili», fie că este vorba de simțul tactil al unui infuzor, fie că este vorba de gândirea umană de cel mai înalt rang.”
Da, dacă gândești atât de abstract nu vezi deosebirea dintre pipăitul unui infuzor și gândirea de cel mai înalt rang a unui om! și ajungi la tot felul de afirmații extravagante: că această gândire este un dar al întregii vieți umane, că din sânge urcă faptele, din sânge se face istoria. Și dacă unii gândesc la toate acestea, ele reprezintă o reflectare abstractă și nu are nici cea mai slabă legătură cu evenimentele: „Faptul că nu numai trăim, ci și știm ceva despre «viață» este rezultatul contemplării ființei noastre în lumină. Dar animalul cunoaște numai viața, nu și moartea.”
și astfel el trage concluzia că, de fapt, un lucru important trebuie să iasă din întuneric, din ceea ce este de natură vegetală, din sânge, și că cei care au făcut ceva în istorie nu au plecat de la o idee, de la o gândire, ci gândurile rămân la marginea lucrurilor. Despre ceea ce produce gândirea, Oswald Spengler nu are suficiente cuvinte denigratoare.
și acestor lucruri le opune pe toți cei care acționează cu adevărat, pentru că lasă gândirea să fie gândire, pentru că lasă gândirea să fie treaba celorlalti.
„...cel activ este un om întreg: la contemplativ ar vrea să acționeze un singur organ, fără trup și împotriva acestuia.”
„Căci numai cel care acționează, omul destinului” – așadar cel pe care nu-l afectează cu nimic gândurile – „trăiește în lumea adevărată, lumea deciziilor politice, războinice și economice, care nu ia în calcul noțiunile și sistemele. Aici o lovitură bună este mai valoroasă decât un sfârșit bun”.
Iată o vorbire clară! Dar atât de clară, încât se recunoaște cine a vorbit; în definitiv a scris unul „care face pete de cerneală și este un vierme al cărților”, care se desfășoară pentru a fi la îndemâna altora. Căci cel care scrie trebuie să fie „un făcător de pete de cerneală și vierme al cărților”. „Există oameni ai destinului și oameni ai cauzalitătii. Omul cu adevărat viu, țăranul și războinicul, bărbatul de stat, conducătorul de oști, omul de lume, comerciantul, cel care vrea să se îmbogățească, să comande, să domnească, să lupte, să îndrăznească, organizatorul și întreprinzătorul, aventurierul, scrimerul și jucătorul sunt despărțiti printr-o întreagă lume de omul „spiritual”, de sfânt, de preot, de savant, de idealist și de ideolog.” Ca și cum nu ar fi existat niciodată confesionale și părinți spoveditori! Dar există și alte ființe de la care își preiau ideile toate categoriile de oameni amintite. În societate pot fi întâlniți tot felul de oameni care sunt pomeniți aici, bărbați de stat, conducători de oști, bărbați de lume, comercianți, scrimeri, jucători și așa mai departe, chiar și prezicătoare și ghicitoare în cărți! Astfel încât lumea prin care bărbatul de stat, politicianul și alții ar trebui să fie despărțiți de oamenii „spirituali” nu are în realitate o dimensiune atât de uriașă. Acela care poate contempla viața va înțelege că așa ceva se scrie numai făcând abstracție de orice cunoaștere a vieții. Iar Oswald Spengler, care este un bărbat spiritual și o personalitate importantă, face acest lucru cât se poate de temeinic. După ce a spus că în domeniul evenimentelor reale o lovitură bună este mai valoroasă ca un sfârșit bun, el continuă astfel: „Există un sens în disprețul cu care soldatul și bărbatul de stat din toate timpurile au privit în jos, la făcătorii de pete de cerneală și la viermii cărților, care erau de părere că istoria lumii ar exista de dragul spiritului, științei sau chiar al artei. S-o spunem fără echivoc: Înțelegerea eliberată de simțire nu este decât o parte a vieții, și nu cea hotărâtoare. Într-o istorie a gândirii occidentale numele lui Napoleon poate lipsi, în istoria adevărată însă Arhimede, cu toate descoperirile sale științifice, a fost poate mai puțin eficient decât acel soldat care l-a doborât cu prilejul asaltului Siracuzei.”
Dacă lui Arhimede i-ar fi căzut în cap o cărămidă, după această teorie cărămida amintită ar fi fost mai valoroasă decât ceea ce a produs Arhimede, în sensul istoriei adevărate, logice. Dar aceste citate nu aparțin unui jurnalist mediocru, ele sunt produsul unuia dintre oamenii cei mai înzestrati de astăzi. Acesta este faptul cel mai important, că un asemenea lucru îl scrie unul dintre oamenii cei mai deștepți.
Gândirea plutește pe deasupra. Care este așadar lucrul cel mai eficient? Sângele.
Cineva care vorbește despre sânge dintr-un punct de vedere științific va pune mai întâi problema cum ia naștere sângele, ce legătură are sângele cu nutriția. În intestine sângele încă nu este prezent; el este plăsmuit doar în om. Sângele curge în timp, prin generații (dacă poate fi constituită o reprezentare mistică proastă, aceasta este). Tot ce au spus cândva despre viața lor sufletească unii mistici, cel puțin în parte nebuloși, nu a fost atât de rău ca mistica spengleriană a sângelui. Se face trimitere la ceva care scapă oricărei posibilități de cunoaștere și nu numai în sensul că nu putem gândi asupra acestor lucruri – aceasta n-ar însemna nimic, după Oswald Spengler, care consideră că nu este necesar să gândim, gândirea fiind doar un lux al vieții –, dar dacă vrem să rămânem raționali ar trebui să încetăm să vorbim despre ceva atât de puțin accesibil cum este sângele.
Din acest punet de vedere este posibil să începem o abordare a istoriei cu următoarele fraze: „Toate evenimentele mari ale istoriei sunt purtate de asemenea ființe de natură cosmică, de popoare, de partide, de armate, de clase, în timp ce istoria spiritului se desfășoară în colectivități și cercuri incoerente, școli, organizații de culturalizare, curente, «-isme». Și aici survine o problemă de destin, dacă asemenea mase își găsesc la momentul hotărâtor un conducător sau dacă sunt mânate mai departe la întâmplare, dacă conducătorii hazardului sunt oameni de rang înalt sau personalități cu totul neînsemnate, ridicate de valul întâmplărilor, ca Pompei sau Robespierre. Bărbatul de stat este caracterizat prin aceea că înțelege toate aceste mase care se formează și se dizolvă în decursul timpului, cu forța și durata lor, în orientarea și intenția lor, dar în acest caz este o problemă de coincidență dacă le poate domina sau dacă este antrenat de ele.”
Cu aceasta se inaugurează o abordare a istoriei care face ca învingător peste toate să fie ceea ce pătrunde în devenirea istorică prin spirit: sângele.
„O putere nu poate fi răsturnată decât prin altă putere, nu printr-un principiu, și în afară de bani nu există nici o altă putere” – decât sângele, este părerea lui Spengler. „Banul nu este întrecut decât de sânge. Viața este începutul și sfârșitul, curgerea cosmică în formă microsomică. Este realitatea în cadrul lumii istoriei. În fața cursului irezistibil al succesiunii generațiilor dispare orice lucru pe care starea de veghe l-a construit în lumile sale spirituale. În istorie este vorba de viață, și numai de viață, de rasă, de triumful voinței pentru putere și nu de victoria adevărurilor, invențiilor sau banilor. Istoria mondială este judecata mondială: ea a dat întotdeauna dreptate vieții mai pline, mai sigure de sine, a dat dreptate indiferent dacă era drept în fața stării de veghe și a sacrificat întotdeauna adevărul în fața forței, a rasei, a condamnat la moarte oameni și popoare pentru care era mai important adevărul decât faptele și dreptatea mai esențială decât forța. Astfel, spectacolul unei culturi înalte, această întreagă lume de zeități, arte, gânduri, bătălii, orașe, se încheie cu faptele primordiale ale atotputernicului sânge, care este totuna cu talazurile cosmice veșnic rotitoare. Starea de veghe luminoasă, bogată în forme, se afundă din nou în serviciul existenței, așa cum ne demonstrează perioada imperială chineză și cea romană; timpul învinge spațiul, este cel care în mersul său implacabil încorporează hazardul efemer al culturii de pe această planetă în hazardul-om, o formă în care hazardul-viață curge un timp, pe când în lumea luminii, a ochilor noștri se deschid în fundal orizonturile curgătoare ale istoriei Pământului și ale istoriei stelelor.”
„Nouă însă, care am pus un destin în această cultură și în această clipă a devenirii noastre, în care banul își sărbătorește ultimele sale victorii, iar moștenitorul său, cesarismul, se apropie ușor și implacabil, ne este dată prin aceasta, direcția voinței și a obligației, fără să merite să nu trăiești.”
Acestea sunt vorbele lui Oswald Spengler cu referire la cesarismul care vine, la aceea ce va apărea înainte de dispariția totală a culturilor Occidentului, și care va cuprinde cultura actuală.
V-am înfătisat astăzi aceste lucruri din cauză că omul treaz – Oswald Spengler nu acordă nici o importanță omului treaz! – și în cazul când este antroposof trebuie să fie atent la ceea ce se întâmplă. Am vrut să mă refer din acest punct de vedere la o anumită problemă a timpului nostru. Dar nu aș încheia cum se cuvine, dacă v-aș spune despre această problemă numai atât. Din această cauză, înainte de a lua o pauză mai lungă, voi ține o conferință miercurea viitoare, înaintea călătoriei mele la Oxford.
