Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINA SFINTEI TREIMI

GA 214


CONFERINŢA a VI-a

Dornach, 6 august 1922

Când acum câtva timp a apărut primul volum al cărţii Declinul Occidentului a lui Spengler [33], s-a putut vedea că această apariţie literară se ocupă aprofundat de fenomenele de degradare şi ruinare din timpurile noastre. S-au dezvăluit multe fenomene care acţionează în perioada actuală în întregul Occident, şi că acestea vor conduce încetul cu încetul la o haotizare deplină a civilizaţiei occidentale, cu anexa sa americană; cineva care este preocupat de această problematică şi dispune şi de o foarte bogată informaţie, stăpânind numeroase idei ştiinţifice, s-a străduit să facă o evaluare a acestor fenomene.

S-a constatat că Oswald Spengler a văzut ce este în declin. Deoarece se afla el însuşi, cu gândirea sa, în acest declin, avea sensibilitate pentru orice lucru aflat în decadenţă, resimţea decadenţa, aş spune, în interiorul său sufletesc, nu mai aştepta nimic de la civilizatia occidentală. El credea că Occidentul va cădea pradă desfăşurării de forţe a unor indivizi care vor înlocui diferitele culturi şi civilizaţii, foarte bine articulate, cu o brutalitate grosieră.

S-a putut vedea că un om ca Spengler nu credea în posibilitatea salvării culturii şi civilizaţiei Occidentului printr-o voinţă care să pună în valoare, împotriva a tot ce conduce spre declin, scoţând din interior ceea ce poate exista în om ca o nouă forţă. Pentru ca o astfel de forţă, care în mod natural trebuie să fie o forţă spirituală, să se bazeze pe o elaborare dintr-un domeniu spiritual, Oswald Spengler nu avea nici cea mai mică propensiune.

Un om ca Spengler, cu o mare acumulare de cunoştinţe, cu o vedere de ansamblu, pătrunzătoare, nu vedea decât o desfăşurare brutală de forţe, care se află în afara oricărei spiritualităţi, în afara oricărei strădanii a omenirii, care nu se bazează decât pe desfăşurarea unei forţe exterioare, brutale.

Când a apărut primul volum se putea avea cel puţin un anumit respect pentru spiritualitatea pătrunzătoare, abstractă, intelectualistă, îndreptată împotriva obtuzităţii care nu este adaptată forţelor active ale istoriei şi care, în prezent, dă tonul în mare măsură în sfera literaturii.

Acum, nu demult, a apărut al doilea volum al lui Oswald Spengler şi din el rezultă mult mai evident că un om al prezentului respinge cu brutalitate tot ceea ce este cu adevărat spiritual, ceea ce poate lua naştere ca o concepţie despre lume, despre viaţă.

Dar, în ciuda acestei priviri de ansamblu, acest volum nu prezintă altceva decât sterilitatea înfiorătoare a unei gândiri cu adevărat excesiv de abstracte şi intelectualiste. Lucrul merită o atenţie deosebită, pentru a vedea la ce structură particulară a spiritului ajunge o personalitate importantă a prezentului.

În acest al doilea volum al Declinului Occidentului, deosebit de interesante sunt începutul şi sfârşitul. Interesante, dar triste; ele caracterizează, de fapt, sufletul acestui om în totalitatea sa. Este suficient să citeşti numai câteva fraze de la început pentru a te afla imediat în situaţia sufletească a lui Oswald Spengler, ca şi în situaţia sufletească a multor oameni actuali.

Ceea ce este de spus despre acestea nu are numai o importanţă literară naţională (germană), ci şi o importanţă internaţională. Spengler începe cu următoarea frază: „Contemplă florile seara, când în lumina soarelui care apune ele se închid una după alta; atunci, ceva neliniştitor te năpădeşte, un sentiment de teamă enigmantică în faţa acestei existenţe oarbe, de vis, legată de pământ. Pădurea mută, câmpiile tăcute, acel tufiş şi acest lujer nu se mişcă. Vântul este cel care se joacă cu ele. Numai micul ţânţar este liber. EI mai joacă încă în lumina vesperală; el se mişcă încotro vrea“ şi aşa mai departe.

Personal, m-am văzut întotdeauna obligat, atunci când am vrut să mă refer la ceea ce îşi pune amprenta asupra gândirii prezentului, să încep cu acel mod de înţelegere pe care omul o acordă azi naturii nevii, minerale, anorganice. Poate că unii dintre dumneavoastră îşi vor aminti cum în mod repetat am folosit, în vederea caracterizării strădaniei gândirii actuale pentru transparenţă, exemplul ciocnirii a două bile elastice, în urma căreia din starea dată a uneia dintre bile se poate deduce, prin calcul, starea celeilalte.

Bineînţeles că cineva poate spune: Nici în acest exemplu nu se vede cu gândirea obişnuită modul în care acţionează forţa elasticităţii, care este contextul interior în sens mai profund. Cine gândeşte astfel nu ştie, de fapt, despre ce este vorba în cazul transparenţei gândirii. O asemenea obiecţie nu ar avea o valoare mai mare sau mai mică decât cea pe care ar ridica-o cineva atunci când eu aş spune: Eu înţeleg o frază scrisă pe hârtie, şi el ar răspunde: Totuşi tu nu o înţelegi, căci nu ai cercetat calitatea cernelii cu care este scrisă fraza. Este vorba să găseşti problema pusă în discutie. Privirea de ansamblu asupra naturii anorganice nu înseamnă găsirea unor eventuale impulsuri de forţă care s-ar mai putea afla în spatele fenomenelor, aşa cum nici în cazul exemplului dat mai sus nu este vorba de cerneală, ci de ceea ce există transparent în procesul de gândire personal.

Omenirea şi-a câştigat dreptul la acest mod de gândire din epoca lui Copernic şi Galilei, mod de gândire care reprezintă posibilitatea de a înţelege numai natura nevie, anorganică. Pe de altă parte, în timp ce ne dăruim acestei gândiri, care este modul cel mai simplu şi primitiv de gândire pură, ne putem desfăşura, de fapt, libertatea sufletului nostru. Numai cel care înţelege natura gândirii obiective, cu transparenţa sa, care domină în natura nevie, se poate ridica apoi la celelalte procese ale gândirii şi vederii, la ceea ce înzestrează gândirea cu vedere: imaginaţia, inspiraţia şi intuiţia.

Aşadar, prima sarcină a celui care vrea să discute, în prezent, în sensul cel mai intim, cu privire la configuraţia exterioară a vieţii noastre culturale este aceea de a observa pe ce se bazează forţa gândirii actuale.

Cel care a resimţit această forţă a gândirii actuale ştie cum acţionează aceasta în cazul maşinii, cum ne-a adus la starea de existenţă tehnică modernă, în cadrul căreia noi construim din această gândire relaţii exterioare, anorganice, nevii, care au, în ceea ce priveşte transparenţa, tot ceea ce trebuie, în scopul activităţii exterioare a omului.

Numai cel care înţelege aceste lucruri poate pătrunde în cunoaşterea faptului că în clipa în care supervizăm plantele cu această gândire prinsă în abstracţiunea sa ajungem la pure elucubraţii. Acela care doreşte să aibă această gândire transparentă în abstracţiunea ei pentru lumea minerală, nu numai ca punct de trecere pentru dezvoltarea libertăţii omului, acela care îşi îndreaptă privirea prin această gândire spre lumea plantelor va găsi aici ceva nebulos, întunecat, mistic prin care nu poate răzbate cu privirea. Căci în clipa în care ridicăm privirea spre lumea plantelor trebuie să ne fie limpede că aici, cel puţin în măsura în care a intenţionat Goethe cu a sa plantă originară şi cu principiul datorită căruia el metamorfoza planta originară prin toate formele vegetale, cel puţin în acest sens goethean, un om care ar urca de la o cunoaştere a forţelor adevărate ale gândirii dominante în domeniul anorganicului trebuie să resimtă în lumea plantelor că aceasta rămâne întunecată şi mistică, în sensul cel mai rău al timpului nostru, dacă nu se ridică la o contemplare imaginativă, cel puţin în sensul în care Goethe şi-a fundamentat concepţiile botanice.

Când cineva ca Oswald Spengler, respingând cunoaşterea imaginativă, începe totuşi cu descrierea lumii plantelor, el nu ajunge la o concluzie care să dea claritate şi forţă, ci la o viermuială de idei, la mistică în sensul cel mai rău al cuvântului, şi anume la mistica materialistă. Şi dacă acest lucru este spus de la început, atunci prin acest început este caracterizat şi sfârşitul cărţii.

Sfârşitul cărţii se referă la maşină, la ceea ce a dat civilizaţia mai nou, maşina, care, pe de altă parte, se opune omului, fiind străină naturii sale, dar datorită căreia el a dezvoltat tocmai gândirea transparentă.

Acum câtva timp, imediat după apariţia cărţii lui Oswald Spengler, sub impresia efectului pe care l-a produs aceasta, am ţinut o conferinţă la Universitatea tehnică din Stuttgart despre antroposofie şi ştiinţele tehnice, pentru a arăta cum tocmai prin afundarea în tehnică omul dezvoltă acea configuraţie a vieţii sale sufleteşti care apoi îl face liber. Astfel încât, prin faptul că în lumea maşinilor îşi pierde total spiritualitatea, el este impulsionat să-şi pună în evidenţă această spiritualitate, printr-o revigorare interioară; în consecinţă, cel care înţelege locul maşinii în întreaga noastră civilizaţie trebuie să-şi spună: Această maşină, cu transparenţa sa impertinentă, cu brutala, înfiorătoarea, demonica sa lipsă de spiritualitate, obligă pe om, dacă acesta se înţelege pe sine, să scoată din interiorul său acei germeni de spiritualitate, care se află acolo. Prin opozitie, maşina obligă pe om să-şi dezvolte spiritualitatea.

În orice caz, aşa cum am putut constata, nimeni nu a înţeles nimic din ceea ce am vrut să spun atunci.

Spengler plasează la sfârşitul lucrării sale unele reflecţii asupra maşinii. Ceea ce citiţi aici despre maşină sună ca un fel de preaslăvire a fricii de maşină. Este o expresie a superstiţiei omului modern în faţa maşinii, pe care o resimte ca fiind demonică. Spengler vorbeşte despre inventatorii maşinii, despre felul cum treptat aceasta a ocupat un loc important, a luat în stăpânire civilizaţia. Vorbeşte despre oamenii din perioada în care s-a impus maşina: „Dar, de fapt, pentru ei toţi exista pericolul faustic ca diavolul să fie amestecat în toate acestea, pentru a-i conduce în spirit pe acel munte, loc în care el le promisese stăpânirea totală asupra Pământului. Acesta este visul acelor dominicani ciudati, cum a fost Petrus Peregrinus, despre perpetuum mobile, cu care ar fi fost smulsă lui Dumnezeu atotputernicia sa. Ei au plătit mereu tribut acestei ambiţii; au smuls Dumnezeirii taina ei, pentru a fi ei înşişi Dumnezeu.“

Aşadar, Oswald Spengler consideră că, deoarece a ajuns să dirijeze maşina, omul îşi imaginează că este zeu, pentru că Dumnezeul maşinii Cosmosului dirijează, după părerea sa, maşina. Cum nu s-ar simti omul ridicat la rang de zeu când acum dirijează un microcosmos!

„Ei gândeau, ascultând legile mersului cosmic, pentru a le lua în stăpânire, şi au realizat astfel ideea maşinii ca pe un mic cosmos, care nu mai ascultă decât de voinţa omului. Dar prin aceasta ei au depăşit acea graniţă până la care pentru cucernicia adoratoare a celorlalţi a început păcatul, şi pentru aceasta au pierit, de la Bacon până la Giordano Bruno. Maşina este a diavolului; aceasta a resimţit-o întotdeauna credinţa adevărată.“

Desigur, aici el o spune în mod ironic, dar faptul că intenţia sa nu este pur ironică se vede atunci când foloseşte expresii care sună întru câtva arhaic. Acest lucru îl demonstrează pasajul următor: „Atunci însă urmează, o dată cu raţionalismul, inventarea maşinii cu aburi, care răstoarnă totul şi modifică fundamental imaginea economiei. Până atunci natura făcuse servicii, acum ea este pusă la jug ca sclavă, iar munca ei se măsoară, parcă în dispreţ, în cai putere. S-a trecut de la forţa musculară a negrilor, care era folosită în întreprinderi organizate, la rezervele organice ale scoartei pământeşti, unde forţa vitală a multor milenii se afla depozitată şi îşi îndreaptă privirea spre natura anorganică, ale cărei forţe hidraulice sunt deja solicitate. Cu milioanele şi miliardele de cai putere, populaţia creşte într-un mod cum nu ar fi putut să fie considerat posibil în nici o altă cultură. Această creştere este un produs al maşinii, care vrea să fie slujită şi condusă, pentru care scop forţele izolate ale fiecăruia sunt însutite. De dragul maşinii, viaţa omului devine preţioasă. Munca devine marele cuvânt al reflecţiei etice. El îşi pierde în secolul al XVIII-lea, în toate limbile, semnificaţia sa dispreţuitoare. Maşina lucrează şi obligă omul la colaborare. Întreaga cultură a intrat într-un avânt de activitate sub care duduie pământul.“

„Ceea ce se întâmplă în cursul unui secol este un spectacol de asemenea dimensiuni, încât omul unei culturi viitoare, cu alt suflet şi alte pasiuni, ar trebui să fie copleşit de sentimentul că atunci natura a început să şovăie. Altminteri, politica a trecut peste oraşe şi popoare; economia umană a intervenit profund în destinele lumii animale şi vegetale, dar aceasta doar pune în mişcare viaţa şi apoi se estompează. Tehnica îşi va lăsa amprenta zilelor sale, după ce tot restul va fi dispărut fără urmă. Această pasiune faustică a modificat imaginea suprafeţei Pământului.“

„Şi aceste maşini devin în înfăţişarea lor tot mai dezumanizate, mai ascetice, mai mistice, mai esoterice. Ele împăienjenesc Pământul cu o ţesătură infinită de forţe, curenţi şi tensiuni. Corpul lor devine tot mai spiritual, tot mai discret. Aceste roţi, valţuri, pârghii nu mai vorbesc. Tot ce este important se retrage în interior. Maşina a fost considerată diabolică, şi pe drept cuvânt. În ochii unui credincios ea înseamnă detronarea lui Dumnezeu. Ea furnizează omului sfânta cauzalitate şi este pusă în mişcare de acesta în mod irezistibil, cu un fel de omniştienţă prevăzătoare.“

„Niciodată microcosmosul nu a fost într-o stare de superioritate mai accentuată faţă de macrocosmos. Aici există fiinţe mici care prin forţa lor spirituală au adus în stare de dependenţă neviul. Nimic nu pare comparabil cu acest triumf, care nu a reuşit decât într-o singură cultură şi poate că numai pentru un mic număr de secole.“

„Dar tocmai prin aceasta omul faustic a devenit sclavul creatiei sale.“

Vedem că aici iese în evidenţă frământarea gânditorului faţă de maşină. El nu bănuieşte că maşina nu este unul din acele lucruri care pot apărea drept mistice în ochii celui care concepe neviul în felul său lipsit de mistică.

Oswald Spengler începe cu o prezentare aberantă a vegetalului, deoarece, de fapt, el nu are nici o noţiune despre caracterul cunoaşterii actuale, intim legată cu dezvoltarea vieţii maşiniste, pentru că gândirea sa rămâne numai o abstracţie şi din această cauză nu poate resimţi nici funcţia gândirii în sfera maşinismului. Gândirea devine o imagine lipsită de viaţă, pentru ca în epoca maşinismului omul să poată deveni cu atât mai mult o fiinţă, să poată face apel la sufletul său, la spiritul său, prin rezistenţa la prezenţa maşinismului. Aceasta este importanţa umană, aceasta este importanţa evoluţiei cosmice a vieţii maşinale (automate)!

Deşi năzuieşte la o claritate metafizică, Spengler începe cu o prezentare aberantă a vegetalului şi face acest lucru pentru că dispozitia sa sufletească îl incită împotriva maşinii.

Aşadar, Oswald Spengler a înţeles funcţia gândirii noi numai în abstractiunea sa şi îşi face de lucru cu ceea ce lui îi rămâne întunecat, cu natura vegetală.

Dacă luăm în considerare ceea ce este mineral, vegetal, animal, uman, în prezent umanul se caracterizează prin aceea că de la mijlocul secolului al XV-lea a ajuns la gândirea minerală transparentă. Astfel, dacă privim omul actual ca spectator al lumii exterioare, trebuie să spunem: El a dezvoltat, drept trăsătură umană, vederea lumii minerale. Însă importanţa acestei gândiri minerale trebuie prezentată cum am făcut-o eu mai înainte.

Cine nu ştie nimic despre esenţa stării minerale, nu poate ajunge, începând cu starea vegetală, decât până la animal. Căci animalul poartă în sine vegetalul în aceeaşi formă în care noi purtăm în prezent mineralul. Oswald Spengler începe cu nivelul vegetal, nu depăşeşte nivelul animal, pe om îl acceptă numai în măsura în care este un animal; gândirea, care nu poate fi înţeleasă în toată semnificaţia ei decât începând cu secolul al XIV-lea – şi care poate fi acceptată aşa cum am prezentat-o mai înainte –, apare ca fiind ceva ininteligibil. Din această cauză el o lasă să coboare cât poate de mult în jos, în domeniul animal, astfel încât îl vedem cercetând cum percepţia senzorială devine la animal un fel de judecată. În consecinţă, Spengler încearcă să prezinte gândirea ca pe un fel de supralicitare a vieţii de percepţie animală.

În fapt, nimeni nu a spus atât de bine ca Oswald Spengler cum, cu ajutorul gândirii abstracte, omul nu ajunge azi decât la lumea extraumană; el nu mai înţelege lumea umană. Ceea ce este caracteristic omului, faptul că el poate gândi, este prezentat ca un fel de supliment inexplicabil şi de prisos pentru om. După Spengler, gândirea este ceva cât se poate de inutil pentru om: „Înţelegerea derivată din simţire se numeşte gândire. Gândirea a purtat întotdeauna un conflict, o dilemă în starea de veghe a omului. Ea a apreciat de timpuriu raţiunea şi senzorialitatea, ca forţă sufletească înaltă şi măruntă. Ea a creat opoziţia funestă între lumea de lumină a ochiului, numită lume aparentă şi înşelăciune a simţurilor, şi o lume literalmente imaginată, în care noţiunile cu nuanţă de lumină discretă, pe care nu o leapădă niciodată, îşi mână fiinta lor.“

În timp ce spune aceste lucruri, Spengler dezvoltă o idee deosebit de curioasă, şi anume aceea că, în fond, întreaga civilizaţie spirituală a omului este dependentă de ochi, că este derivată din lumea luminii, iar noţiunile nu sunt, de fapt, decât vederi în lumină, mai fine, întru câtva distilate, mijlocite de ochi. Oswald Spengler nu ştie că gândirea nu preia în sine numai lumea de lumină a ochiului, ci că ea asociază această lume de lumină a ochiului cu întregul om. Este cu totul altceva dacă gândim la o entitate care este legată de percepţia cu ajutorul ochiului sau dacă vorbim de reprezentări. Spengler vorbeşte şi de reprezentare, dar tocmai prin aceasta el vrea să furnizeze dovada că gândirea este un fel de vis al creierului şi o lume de lumină mai subtilă din om.

Aş vrea să ştiu dacă cu o gândire pur abstractă, dar cu o raţiune umană sănătoasă se poate asocia vreodată cuvântul „a plasa“ (în l. germană, stellen, n. tr.), atunci când este înţeles corect, cu ceva care să aparţină lumii luminii. „A te plasa, asta o faci cu ajutorul picioarelor; în această acţiune este implicat întregul om. Dacă cineva spune: „a plasa înainte“, „a reprezenta“ (în 1. germană, vorstellen, n. tr.), el leagă obiectul luminii cu ceea ce vieţuieşte ca ceva dinamic, ca acţiune de forţă, ca ceva care se afundă în adevăr. Cu ajutorul gândirii realiste noi ne afundăm cu totul în realitate. Gândurile cele mai importante – făcând abstracţie de cele matematice – conduc la ideea că în ele nu avem numai un organism de lumină, aerian, ci şi ceea ce omul deţine ca vieţuire sufletească, datorită faptului că el o lasă să fie luminată, dar păstrând, în acelaşi timp, contactul cu realitatea.

Din acest motiv, tot ce dezvoltă Oswald Spengler în legătură cu această lume a luminii transformată în gândire nu este decât o vorbărie spirituală! Trebuie spus răspicat că introducerea la acest al doilea volum este o vorbărie spirituală care se ridică la asemenea afirmaţii: „Această sărăcire a senzorialului înseamnă în acelaşi timp o aprofundare incomensurabilă. Starea de veghe umană nu mai este simpla tensiune dintre trup şi ambianţă. Ea se numeşte acum viaţa într-o lume a luminii închisă în cerc. Trupul se mişcă în spaţiul văzut. Vieţuirea adâncului este o pătrundere în forţă în depărtări vizibile dintr-un centru al luminii; este acel punct pe care îl numim Eu. Eul este o noţiune aparţinând luminii.“

Cel care sustine că Eul ar fi o noţiune a luminii nu ştie cât de intim este legată vieţuirea Eului în organismul uman, de exemplu, cu vieţuirea gravitaţiei, nu ştie nimic despre mecanica vieţuită, care poate apărea deja în organismul uman! Atunci când ea apare, în mod conştient, atunci se face şi saltul de la gândirea abstractă la gândirea concretă, reală, care conduce în realitate.

Ai vrea să spui: Oswald Spengler este un exemplu perfect pentru faptul că gândirea abstractă a devenit „aeriană“, ba chiar „luminoasă“, care antrenează pe om departe de adevăr, astfel încât undeva, afară, în lumină, se împleticeşte buimac şi nu are habar de faptul că există şi o gravitaţie, că există şi ceva care poate fi vieţuit, nu numai văzut. Punctul de vedere al privitorului, de exemplu al lui John Stuart Mill [34] este dus aici la extrem. Din această cauză, cartea este deosebit de caracteristică pentru vremea noastră.

O frază de la pagina 13 pare să fie foarte spirituală, dar luată în fond nu este decât „vântos-luminoasă“: „Construieşti reprezentare după reprezentare şi ajungi la o arhitectură de gânduri în stil mare, ale cărei construcţii stau în perfectă claritate, parcă, într-o lumină interioară.“

Este o simplă frazeologie; ceea ce este vegetal Spengler consideră că este „adormit“; aceasta reprezintă lumea care doarme cu adevărat în jurul nostru. El crede că lumea devine „trează“ în regnul animal, că animalul dezvoltă în sine un fel de microcosmos. El nu ajunge până la depăşirea animalului; dezvoltă numai relaţia dintre vegetal şi animal, prezintă planta în stare de somn, animalul în stare de veghe.

Somn:
mineral


vegetal
Veghe:
animal


uman.

Dar tot ceea ce se întâmplă în lume are loc, de fapt, sub influenţa a ceea ce doarme. Animalul – Oswald Spengler ia în considerare aici şi omul – are somnul în sine. Tot ce are importanţă pentru lume rezultă din starea de somn, deoarece somnul are mişcarea în sine. Starea de veghe nu are în sine decât tensiuni, care determină în interior diverse discrepanţe şi care, din păcate, ajung în Cosmos ca ceva exterior. În fond, un adevăr independent provine din starea de somn.

Şi în această supă plutesc tot felul de astfel de puncte de grăsime mai mult sau mai puţin inutile sau gustoase; acesta este elementul animal. Dar supa ar putea exista şi fără aceste puncte de grăsime. Numai că ele aduc în cadrul realităţii ceva. În somn, nu găsim Unde-le şi Cum-ul, aici nu găsim decât Când-ul şi De ce-ul. Omul, care, ca animal, conţine şi vegetalul (despre rolul mineralului în om Oswald Spengler nu are cunoştinţă), în măsura în care este vegetal trăieşte în timp; el se plasează în Când şi De ce, în timp ce ceea ce a premers este De ce-ul a ceea ce a succedat. Acesta este cauzalul. Şi prin faptul că omul există în istorie, el trăieşte, de fapt, ceea ce este vegetal. Ceea ce este animalic, şi o dată cu acesta şi umanul, care caută Unde-le şi Cum-ul se adaugă la celelalte. Acest lucru este interesant pentru tensiunile interioare; dar ele nu au de-a face cu ceea ce se întâmplă cu adevărat în lume. Astfel încât se poate spune: Prin interacţiunile cosmice îi sunt implantate lumii Când-ul şi De ce-ul pentru succesiunea timpurilor.

Şi în această supă înoată tocmai aceste punete de grăsime cu Unde-le şi Cum-ul lor. Şi când omul, care este un astfel de punct de grăsime, înoată aici, Unde-le şi Cum-ul său nu privesc, de fapt, decât tensiunile sale, starea sa de veghe. Ceea ce el face ca fiinţă istorică vine din somnul său.

Mai de mult se spunea ca o fantezie religioasă: Ce-i al tău îţi dă Domnul în timpul somnului. Omului lui Spengier Natura îi dă în timpul somnului. Aceasta este gândirea uneia dintre cele mai importante personalităţi ale prezentului, care se zbate mai întâi în natura vegetală, pentru a nu mai ieşi din aceasta decât până la nivelul naturii animale, în care atrage şi umanul.

S-ar putea crede că această zbatere ar evita, în spiritualitatea ei, cele mai grave erori pe care gândîrea le-a făcut în trecut; că ea şi-ar fi cumva credincioasă sieşi. Dacă şi aşa starea vegetală trebuie să se reverse peste istoria omenirii, ea să rămână totuşi la starea vegetală. Totuşi nu s-ar putea ticlui bine o contemplare istorică având la bază omul regnului vegetal. Oswald Spengler face reflecţii istorice foarte spirituale cu privire la ceea ce omenirea realizează în evoluţia ei în somn, în sens vegetal. Pentru a avea ceva de spus despre acest somn al omenirii el se foloseşte de antropomorfism, deformând totul în mod artistic, introducând omul peste tot cu ajutorul fanteziei. Din această cauză, deja la pagina 9, vorbeşte despre planta care nu are o stare de veghe, pentru că vrea să afle cu ajutorul ei cum trebuie să scrie istoria şi să furnizeze o descriere a ceea ce fac oamenii din somnul lor. Citiţi numai primele fraze de la pagina 9:

„O plantă îşi duce existenţa fără stare de veghe.“ Bun!
„În somn, toate fiinţele devin plante“, spune el. Aşadar şi omul, ca şi animalul. Frumos!
„Tensiunea faţă de ambianţă s-a stins, mersul vieţii continuă.“ Acum urmează o frază capitală:
„O plantă nu cunoaşte decât relaţia faţă de Când şi De ce.“

Deci planta începe nu numai să viseze, ci şi să „cunoască“ în somnul ei fericit. Ne aflăm deci în faţa presupunerii că acest somn, care trebuie să se răspândească curgând ca istorie în evoluţia umană, ar putea să înceapă, de fapt, să şi vegheze. Atunci Oswald Spengler ar putea scrie istorie cu aceeaşi îndreptăţire cu care, compunând literatură, îi atribuie plantei o cunoaştere a lui Când şi De ce. Această esenţă a somnului plantei are calităţi cât se poate de interesante: „Ţâşnirea primelor vârfuri verzi din solul iernii, umflarea mugurilor, întreaga forţă a înfloririi, a răspândirii parfumului, a luminării, a maturării: toate acestea sunt dorinţă de împlinire a unui destin şi o permanentă căutare nostalgică a Când-ului.“

Dar se poate scrie foarte uşor istoria ca viaţă vegetală, dacă te pregăteşti prin antropomorfisme pentru aceasta!

Oswald Spengler spune mai departe: „Unde-le nu poate avea nici un sens pentru o existenţă vegetală. Este problema cu care omul care se trezeşte regândeşte zilnic lumea sa. Căci numai pulsul existenţei străbate prin toate generaţiile. Starea de veghe începe din nou pentru fiecare microcosmos: aceasta este deosebirea dintre procreare şi naştere. Una este garanţie a duratei, cealaltă este un început. Din această cauză o plantă este zămislită, dar nu născută. Ea este aici, dar nici o trezire, nici o primă zi nu aşterne o lume a simţurilor în jurul ei.“

Dacă vrei să analizezi gândurile lui Spengler trebuie să te aşezi ca Hopa-Mitică, în cap, şi apoi să revii la poziţia normală, pentru a putea regândi ceea ce în sens uman este gândit direct, fără evaluare critică. Deoarece Spengler îşi pregăteşte o asemenea metafizică, o asemenea filosofie, el ajunge să spună: Acest lucru care doarme în om, ceea ce este în om ca o plantă, acesta face istoria. Ce este acest lucru? Sângele, sângele care curge prin generaţii.

Oswald Spengler îşi pregăteşte o metodă, pentru a putea spune: Întâmplările cele mai importante care au loc în omenire se produc prin sânge. La aceasta el trebuie să mai adauge câteva salturi ale gândurilor: „În această privinţă starea de veghe are aceeaşi semnificaţie cu «a stabili», fie că este vorba de simţul tactil al unui infuzor, fie că este vorba de gândirea umană de cel mai înalt rang.“

Da, dacă gândeşti atât de abstract nu vezi deosebirea dintre pipăitul unui infuzor şi gândirea de cel mai înalt rang a unui om! Şi ajungi la tot felul de afirmaţii extravagante: că această gândire este un dar al întregii vieţi umane, că din sânge urcă faptele, din sânge se face istoria. Şi dacă unii gândesc la toate acestea, ele reprezintă o reflectare abstractă şi nu are nici cea mai slabă legătură cu evenimentele: „Faptul că nu numai trăim, ci şi ştim ceva despre «viaţă» este rezultatul contemplării fiinţei noastre în lumină. Dar animalul cunoaşte numai viaţa, nu şi moartea.“

Şi astfel el trage concluzia că, de fapt, un lucru important trebuie să iasă din întuneric, din ceea ce este de natură vegetală, din sânge, şi că cei care au făcut ceva în istorie nu au plecat de la o idee, de la o gândire, ci gândurile rămân la marginea lucrurilor. Despre ceea ce produce gândirea, Oswald Spengler nu are suficiente cuvinte denigratoare.

Şi acestor lucruri le opune pe toţi cei care acţionează cu adevărat, pentru că lasă gândirea să fie gândire, pentru că lasă gândirea să fie treaba celorlalti.

„...cel activ este un om întreg: la contemplativ ar vrea să acţioneze un singur organ, fără trup şi împotriva acestuia.“

„Căci numai cel care acţionează, omul destinului“ – aşadar cel pe care nu-l afectează cu nimic gândurile – „trăieşte în lumea adevărată, lumea deciziilor politice, războinice şi economice, care nu ia în calcul noţiunile şi sistemele. Aici o lovitură bună este mai valoroasă decât un sfârsit bun“.

Iată o vorbire clară! Dar atât de clară, încât se recunoaşte cine a vorbit; în definitiv a scris unul „care face pete de cerneală şi este un vierme al cărţilor“, care se desfăşoară pentru a fi la îndemâna altora. Căci cel care scrie trebuie să fie „un făcător de pete de cerneală şi vierme al cărţilor“. „Există oameni ai destinului şi oameni ai cauzalitătii. Omul cu adevărat viu, ţăranul şi războinicul, bărbatul de stat, conducătorul de oşti, omul de lume, comerciantul, cel care vrea să se îmbogăţească, să comande, să domnească, să lupte, să îndrăznească, organizatorul şi întreprinzătorul, aventurierul, scrimerul şi jucătorul sunt despărţiti printr-o întreagă lume de omul „spiritual“, de sfânt, de preot, de savant, de idealist şi de ideolog.“ Ca şi cum nu ar fi existat niciodată confesionale şi părinţi spoveditori! Dar există şi alte fiinţe de la care îşi preiau ideile toate categoriile de oameni amintite. În societate pot fi întâlniti tot felul de oameni care sunt pomeniţi aici, bărbaţi de stat, conducători de oşti, bărbaţi de Iume, comercianţi, scrimeri, jucători şi aşa mai departe, chiar şi prezicătoare şi ghicitoare în cărţi! Astfel încât lumea prin care bărbatul de stat, politicianul şi alţii ar trebui să fie despărţiţi de oamenii „spirituali“ nu are în realitate o dimensiune atât de uriaşă. Acela care poate contempla viaţa va înţelege că aşa ceva se scrie numai făcând abstracţie de orice cunoaştere a vieţii. Iar Oswald Spengler, care este un bărbat spiritual şi o personalitate importantă, face acest lucru cât se poate de temeinic. După ce a spus că în domeniul evenimentelor reale o lovitură bună este mai valoroasă ca un sfârşit bun, el continuă astfel: „Există un sens în dispreţul cu care soldatul şi bărbatul de stat din toate timpurile au privit în jos, la făcătorii de pete de cerneală şi la viermii cărţilor, care erau de părere că istoria lumii ar exista de dragul spiritului, ştiinţei sau chiar al artei. S-o spunem fără echivoc: Înţelegerea eliberată de simţire nu este decât o parte a vieţii, şi nu cea hotărâtoare. Într-o istorie a gândirii occidentale numele lui Napoleon poate lipsi, în istoria adevărată însă Arhimede, cu toate descoperirile sale ştiinţifice, a fost poate mai puţin eficient decât acel soldat care l-a doborât cu prilejul asaltului Siracuzei.“

Dacă lui Arhimede i-ar fi căzut în cap o cărămidă, după această teorie cărămida amintită ar fi fost mai valoroasă decât ceea ce a produs Arhimede, în sensul istoriei adevărate, logice. Dar aceste citate nu aparţin unui jurnalist mediocru, ele sunt produsul unuia dintre oamenii cei mai înzestrati de astăzi. Acesta este faptul cel mai important, că un asemenea lucru îl scrie unul dintre oamenii cei mai deştepţi.

Gândirea pluteşte pe deasupra. Care este aşadar lucrul cel mai eficient? Sângele.

Cineva care vorbeşte despre sânge dintr-un punct de vedere ştiinţific va pune mai întâi problema cum ia naştere sângele, ce legătură are sângele cu nutriţia. În intestine sângele încă nu este prezent; el este plăsmuit doar în orn. Sângele curge în timp, prin generaţii (dacă poate fi constituită o reprezentare mistică proastă, aceasta este). Tot ce au spus cândva despre viaţa lor sufletească unii mistici, cel puţin în parte nebuloşi, nu a fost atât de rău ca mistica spengleriană a sângelui. Se face trimitere la ceva care scapă oricărei posibilităţi de cunoaştere şi nu numai în sensul că nu putem gândi asupra acestor lucruri – aceasta n-ar însemna nimic, după Oswald Spengler, care consideră că nu este necesar să gândim, gândirea fiind doar un lux al vieţii –, dar dacă vrem să rămânem raţionali ar trebui să încetăm să vorbim despre ceva atât de puţin accesibil cum este sângele.

Din acest punet de vedere este posibil să începem o abordare a istoriei cu următoarele fraze: „Toate evenimentele mari ale istoriei sunt purtate de asemenea fiinţe de natură cosmică, de popoare, de partide, de armate, de clase, în timp ce istoria spiritului se desfăşoară în colectivităţi şi cercuri incoerente, şcoli, organizaţii de culturalizare, curente, «-isme». Şi aici survine o problemă de destin, dacă asemenea mase îşi găsesc la momentul hotărâtor un conducător sau dacă sunt mânate mai departe la întâmplare, dacă conducătorii hazardului sunt oameni de rang înalt sau personalităţi cu totul neînsemnate, ridicate de valul întâmplărilor, ca Pompei sau Robespierre. Bărbatul de stat este caracterizat prin aceea că înţelege toate aceste mase care se formează şi se dizolvă în decursul timpului, cu forţa şi durata lor, în orientarea şi intenţia lor, dar în acest caz este o problemă de coincidenţă dacă le poate domina sau dacă este antrenat de ele.“

Cu aceasta se inaugurează o abordare a istoriei care face ca învingător peste toate să fie ceea ce pătrunde în devenirea istorică prin spirit: sângele.

„O putere nu poate fi răsturnată decât prin altă putere, nu printr-un principiu, şi în afară de bani nu există nici o altă putere“ – decât sângele, este părerea lui Spengler. „Banul nu este întrecut decât de sânge. Viaţa este începutul şi sfârşitul, curgerea cosmică în formă microsomică. Este realitatea în cadrul lumii istoriei. În fata cursului irezistibil al succesiunii generaţiilor dispare orice lucru pe care starea de veghe l-a construit în lumile sale spirituale. În istorie este vorba de viaţă, şi numai de viaţă, de rasă, de triumful voinţei pentru putere şi nu de victoria adevărurilor, invenţiilor sau banilor. Istoria mondială este judecata mondială: ea a dat întotdeauna dreptate vieţii mai pline, mai sigure de sine, a dat dreptate indiferent dacă era drept în faţa stării de veghe şi a sacrificat întotdeauna adevărul în faţa forţei, a rasei, a condamnat la moarte oameni şi popoare pentru care era mai important adevărul decât faptele şi dreptatea mai esenţială decât forţa. Astfel, spectacolul unei culturi înalte, această întreagă lume de zeităţi, arte, gânduri, bătălii, oraşe, se încheie cu faptele primordiale ale atotputernicului sânge, care este totuna cu talazurile cosmice veşnic rotitoare. Starea de veghe luminoasă, bogată în forme, se afundă din nou în serviciul existenţei, aşa cum ne demonstrează perioada imperială chineză şi cea romană; timpul învinge spaţiul, este cel care în mersul său implacabil încorporează hazardul efemer al culturii de pe această planetă în hazardul-om, o formă în care hazardul-viaţă curge un timp, pe când în lumea luminii, a ochilor noştri se deschid în fundal orizonturile curgătoare ale istoriei Pământului şi ale istoriei stelelor.“

„Nouă însă, care am pus un destin în această cultură şi în această clipă a devenirii noastre, în care banul îşi sărbătoreşte ultimele sale victorii, iar moştenitorul său, cesarismul, se apropie uşor şi implacabil, ne este dată prin aceasta, direcţia voinţei şi a obligaţiei, fără să merite să nu trăieşti.“

Acestea sunt vorbele lui Oswald Spengler cu referire la cesarismul care vine, la aceea ce va apărea înainte de dispariţia totală a culturilor Occidentului, şi care va cuprinde cultura actuală.

V-am înfătisat astăzi aceste lucruri din cauză că omul treaz – Oswald Spengler nu acordă nici o importanţă omului treaz! – şi în cazul când este antroposof trebuie să fie atent la ceea ce se întâmplă. Am vrut să mă refer din acest punct de vedere la o anumită problemă a timpului nostru. Dar nu aş încheia cum se cuvine, dacă v-aş spune despre această problemă numai atât. Din această cauză, înainte de a lua o pauză mai lungă, voi ţine o conferinţă miercurea viitoare, înaintea călătoriei mele la Oxford.