Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINA SFINTEI TREIMI

GA 214


MISIUNEA SPIRITULUI

CONFERINŢA a VIII-a

Oxford, 20 august 1922

La invitaţia atât de prietenoasă de a vorbi astă seară aici, doresc să răspund prin aceea că voi comunica unele aspecte privind modul în care se ajunge prin cercetare nemijlocită la acea cunoaştere spirituală ale cărei consecinţe pedagogice dorim să le discutăm. Fac de la început observaţia că azi voi vorbi mai ales despre metoda prin care intri, cercetând, în lumile spirituale; poate cu alt prilej se va ivi şi posibilitatea de a împărtăşi ceva din rezultatele cercetării. Dar în afară de aceasta trebuie să spun ca introducere că tot ceea ce am de comunicat astăzi se referă în sens strict la cercetarea lumilor spirituale, suprasensibile, nu la înţelegerea cunoştinţelor suprasensibile. Cunoştinţele suprasensibile, care au fost cercetate şi care sunt comunicate, pot fi recunoscute cu raţiunea umană sănătoasă, obişnuită, cu condiţia ca această raţiune să nu aibă naivitatea de a porni de la ceea ce pentru lumea exterioară, sensibilă, reprezintă dovezi, deducţii logice şi alte lucruri asemănătoare. Numai din cauza acestor obstacole se spune adeseori că rezultatele cercetării suprasensibile nu pot fi înţelese, dacă nu poţi deveni tu însuţi un cercetător al domeniului suprasensibil.

Ceea ce trebuie comunicat aici face obiectul aşa-numitei cunoaşteri iniţiatice, al acelei cunoaşteri care în timpuri mai vechi era practicată într-o formă oarecum diferită decât trebuie s-o facem în epoca noastră. Nu vom readuce la suprafaţă lucruri vechi – am spus acest lucru în celelalte conferinţe; cercetarea lumilor suprasensibile trebuie abordată în sensul gândirii şi sensibilităţii epocii noastre. Şi în această privinţă, referitor la cunoaşterea iniţiatică, se pune înainte de orice problema de a fi capabil să realizezi o reorientare principială a întreagii structuri sufleteşti.

Cel care posedă cunoaştere iniţiatică se deosebeşte de cel care are o altfel de cunoaştere în sensul actual al cuvântului nu numai printr-o superioritate a nivelului cunoaşterii sale iniţiatice faţă de cunoaşterea obişnuită. Ea se obţine în baza cunoaşterii obişnuite; această bază trebuie să existe; gândirea intelectuală trebuie să fie deplin dezvoltată, dacă vrem să ajungem la cunoaşterea iniţiatică. Însă este necesară o reorientare principială, astfel încât posesorul cunoaşterii iniţiatice să privească lumea dintr-un cu totul alt punct de vedere decât este ea privită fără această cunoaştere iniţiatică. Pot exprima într-o formulă simplă deosebirea care există între cunoaşterea iniţiatică şi cea obişnuită: În cunoaşterea obişnuită suntem conştienţi de gândirea noastră, mai ales de viaţa noastră sufletească interioară, prin care ne însuşim cunoştinţe, ca subiect al cunoaşterii. Noi gândim şi credem că prin gândire cunoaştem ceva. Dacă ne concepem ca oameni gânditori, suntem, în acest caz, subiectul. Noi căutăm obiectele prin faptul că observăm natura, prin observarea vieţii omeneşti, prin faptul că experimentăm. Obiectele trebuie să ajungă la noi, ele trebuie să ni se dăruiască, astfel încât să le putem cuprinde cu gândirea noastră, să le aplicăm gândirea noastră. Noi suntem subiectul; ceea ce vine spre noi sunt obiectele. La cel care tinde să ajungă la cunoaşterea iniţiatică apare o orientare complet diferită. El trebuie să devină conştient de faptul că este, în calitate de om, obiect şi că acest obiect trebuie să-şi caute subiectul. În cunoaşterea obişnuită ne simţim subiect, căutăm obiectele, care ne sunt exterioare. În cunoaşterea iniţiatică noi înşine suntem obiectul şi ne căutăm subiectul; în adevărata cunoaştere iniţiatică subiectele sunt cele care se predau. Dar abia atunci ea devine obiect al unei cunoasteri ulterioare.

Lucrurile stau astfel, încât trebuie să recunoaştem deja, numai prin pura definire a notiunilor, că, de fapt, în cunoaşterea iniţiatică trebuie să ieşim din noi înşine, trebuie să devenim ca plantele, pietrele, ca fulgerele şi tunetul, care devin obiecte pentru noi. Într-un anume sens, noi înşine ne strecurăm din noi în cunoaşterea iniţiatică, devenim obiect şi căutăm subiectele corespunzătoare. Dacă-mi este permis să mă exprim paradoxal, v-aş spune cu privire la gândire: În cunoaşterea obişnuită noi gândim asupra obiectelor. În cunoaşterea iniţiatică trebuie să înţelegem cum suntem gândiţi în Cosmos.

Acestea nu sunt nimic mai mult decât obiective abstracte, dar le veti găsi mereu urmărite în faptele concrete ale metodei iniţiatice.

Mai întâi, această cunoaştere iniţiatică porneşte de la gândire, dacă vrem să primim comunicări numai de la cunoaşterea iniţiatică modernă, valabilă în prezent. Dacă se doreşte să se ajungă la cunoaşterea iniţiatică, gândirea trebuie să fie dezvoltată deplin. Această viaţă de gândîre poate fi realizată dacă se adânceşte dezvoltarea ştiinţelor naturii din ultimele secole, mai ales din secolul al XIX-lea. Această cunoaştere care se obţine prin ştiinţele naturii influenţează diferit oamenii. Unii preiau cunoştinţele ştiinţelor naturale, află chiar, cu o anumită naivitate, că fiinţele organice ar fi evoluat, de la cele mai primitive până la om. Ei îşi formează idei despre această evoluţie şi nu se uită la ei înşişi, să vadă că acum au o idee, că dezvoltă în ei înşişi ceva prin intuirea fenomenelor exterioare, care este viaţă a gândurilor. Acela care nu poate să accepte însă cunoştinţele din domeniul ştiinţelor naturale fără a se privi în mod critic pe sine trebuie să-şi pună întrebarea: Ce reprezintă ceea ce fac eu acum prin urmărirea pe rând a diferitelor fiinţe, de la cea mai imperfectă până la cea mai desăvârşită? Sau trebuie să se întrebe: În timp ce desfăşor operaţiuni matematice eu produc gânduri numai din mine însumi. Apoi aplic această ţesătură de operaţii lucrurilor exterioare, şi se potriveşte. Atunci ajungem la marea, ba, pentru gânditor, aş, spune, la tragica întrebare: Cum stau lucrurile cu ceea ce aplic oricărei cunoaşteri, cu gândirea însăşi?

Nu poţi afla cum stau lucnuile cu gândirea oricât ai studia această problemă; gândirea stă întotdeauna pe loc, te învârţi mereu în jurul axei pe care ţi-ai făurit-o singur. Trebuie să realizezi ceva cu gândirea, ceva ce am descris sub denumirea de meditaţie în scrierea mea: Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? [36] – în limba engleză The Way of Initiation.

Asupra meditaţiei nu trebuie gândit „mistic“, dar nu trebuie gândit nici în mod uşuratic. În sensul nostru actual, meditaţia trebuie să fie ceva perfect clar. Totodată, este ceva la care trebuie asociate răbdarea şi energia sufletească interioară. Şi mai înainte de orice mai este necesar ce nu poate nimeni să dea unui alt om: să-ţi făgăduieşti ceva şi apoi să-ţi poti ţine făgăduiala. Când un om începe să mediteze, el săvârşeşte prin aceasta singura acţiune cu adevărat liberă din această viaţă umană. Tindem întotdeauna spre libertate, dar am şi realizat o bună parte din libertate. Dacă reflectăm, vom vedea că suntem dependenţi în parte de ereditate, în parte de educaţie şi în parte de viaţa noastră. Şi întrebaţi-vă în ce măsură suntem în stare să renuntăm la ceea ce ne-am însuşit prin ereditate, prin educaţie şi prin viaţă. Dacă am vrea să renunţăm brusc la aceste lucruri, ne-am trezi în faţa Nimicului. Dacă însă ne propunem să facem câte un exerciţiu de meditaţie seara şi dimineaţa, pentru a învăţa treptat să privim în lumea suprasensibilă, atunci putem fie să facem, fie să renunţăm la aceasta în fiecare zi. Experienţa ne învaţă şi că cei mai mulţi dintre aceia care se adresează vieţii meditative cu pretenţii foarte mari o părăsesc foarte curând. În această actiune suntem deplin liberi. Această meditatie este o acţiune primordial liberă.

Dacă totuşi putem să ne rămânem credincioşi nouă înşine, promiţându-ne – nu altuia, ci nouă înşine – să rămânem credincioşi activităţii de meditaţie, aceasta va reprezenta în sine o forţă uriasă în domeniul sufletesc.

După ce am expus acest aspect, aş dori să vă atrag atenţia asupra modului cum trebuie realizată meditatia însăşi, în formele ei cele mai simple. Azi nu mă pot ocupa decât de aspectul principial.

Este vorba să aducem în centrul conştienţei noastre o reprezentare oarecare sau un complex de reprezentări; nu are nici o importantă care este conţinutul acestui complex de reprezentări; dar el nu trebuie să prezinte nici un fel de reminiscenţe din amintiri sau alte lucruri asemănătoare. Din această cauză, este bine să nu-l scoatem din rezerva noastră de amintiri, ci să ni-l dea altcineva, cu experienţă în astfel de probleme, pentru siguranţa că ceea ce vom medita atunci este ceva nou pentru noi. Am putea lua tot atât de bine o lucrare veche pe care nu am citit-o încă şi să căutăm în aceasta o frază pentru meditaţie. Trebuie să nu scoatem din subconştient şi din inconştient o frază care ne copleşeşte. Acest lucru nu poate fi cuprins cu vederea, pentru că se introduc în meditaţie toate resturile de simţire şi de sentimente. El trebuie să fie aşa de evident cum este evident un principiu matematic.

Să luăm un exemplu foarte simplu, fraza „În lumină trăieşte înţelepciunea“. La început nici nu trebuie verificat dacă acest lucru este adevărat. Este o imagine. Dar nu se pune problema să ne ocupăm în vreun fel de conţinut, decât ca să-l putem cuprinde sufleteşte cu privirea, ca să stăm în repaus, păstrându-l în conştienţa noastră. La început vom reuşi numai repausuri foarte scurte, în care vom avea în conştienţă un astfel de conţinut. Durata acestora se va lungi tot mai mult.

De ce depinde acest fapt? Depinde de aceea că implicăm întregul suflet al omului pentru a concentra tot ce este forţă de gândire, forţă de simţire asupra acestui unic conţinut. Exact cum muşchii braţului se întăresc când lucrăm cu ei, se întăresc şi forţele sufleteşti, prin orientarea lor repetată spre un anumit conţinut. Pe cât este posibil, acest conţinut ar trebui să rămână neschimbat timp de multe luni, poate chiar mai mulţi ani. Căci forţele sufleteşti trebuie mai întâi revigorate, întărite pentru adevărata cercetare suprasensibilă.

Dacă se continuă exerciţiile în acest fel, vine ziua, aş spune marea zi, când poţi observa că te afli într-o activitate sufletească cu totul independentă de trup. Şi mai observi că înainte erai dependent de trup cu toată gândirea şi simţirea, de sistemul neurosenzorial cu reprezentarea, de sistemul circulator cu simţirea şi aşa mai departe; acum te simţi într-o activitate spiritual-sufletească, independentă de orice activitate corporală. Acest lucru este evident prin aceea că acum eşti în situaţia de a putea pune în stare de vibraţie, în cap, ceva ce mai înainte rămânea cu totul în stare inconştientă. Acum faci descoperirea uimitoare a deosebirii dintre somn şi veghe. Această deosebire constă în faptul că atunci când eşti treaz ceva vibrează în tot organismul uman, dar nicidecum în cap: aici, ceea ce este în mişcare în restul organismului uman se află în repaus.

Veţi înţelege mai bine despre ce este vorba dacă vă voi face atenţi asupra faptului că noi, oamenii, nu suntem acele corpuri solide, robuste care de obicei credem că suntem. Suntem alcătuiţi aproximativ nouăzeci la sută din lichid, iar componentele solide sunt imersate în acest lichid, plutesc în acesta în procent de aproximativ zece la sută. Astfel că putem vorbi de solid în om numai într-un sens nedeterminat. Dacă mă pot exprima astfel, noi suntem nouăzeci la sută apă. Şi într-o anumită proporţie în această apă pulsează aer şi, de asemenea, căldură.

Dacă vă veţi reprezenta că omul este în mică parte solid, în mare parte apă, aer şi căldură care vibrează în interiorul acesteia nu veţi mai găsi atât de incredibil faptul că în noi se găseşte şi ceva mai fin. Şi acest lucru mai fin îl numesc corp eteric. Acest corp eteric este mai fin ca aerul. Este atât de fin încât ne pătrunde, ne impregnează, fără ca în viaţa obişnuită să ştim ceva despre aceasta. Acest corp eteric este cel care în timpul stării de veghe se află în mişcare interioară, într-o mişcare regulată în tot restul corpului, nurnai în cap nu. În cap, corpul eteric este în stare de repaus interior.

În timpul somnului lucrurile stau altfel. Somnul începe prin aceea că şi în cap corpul eteric începe să intre în mişcare, şi rămâne astfel. Aşa încât în somn avem un corp eteric interior mobil, ca om întreg, adică în cap şi în restul organismului. Iar când visăm, să spunem, înainte de trezire, percepem ultimele mişcări ale corpului eteric. Pe acestea le receptăm ca vise; în cazul unei treziri rapide acest lucru nu se poate întâmpla.

Cine meditează mult timp în modul pe care l-am indicat ajunge însă în situaţia de a-şi forma treptat imagini în corpul eteric liniştit al capului. Acestea se numesc, în cartea indicată mai sus, imaginaţiuni. Şi aceste imaginaţiuni, care sunt vieţuite în corpul eteric în mod independent de corpul fizic, constituie prima impresie suprasensibilă pe care o putem avea. Aceasta ne aduce în situaţia de a face complet abstracţie de corpul nostru fizic şi de a ne privi viaţa până la naştere în mişcarea sa, ca într-un tablou. Ceea ce este descris adeseori de oameni care au fost pe punctul de a se îneca, faptul că şi-au văzut viaţa retrospectiv, în imagini animate, poate fi dezvoltat aici în mod sistematic, astfel încât putem vedea toate rezultatele vieţii noastre pământene actuale.

Primul lucru pe care ni-l dă cunoaşterea iniţiatică este vederea vieţii sufleteşti proprii. În orice caz, aceasta este diferită faţă de cum presupunem în mod obişnuit. În mod obişnuit şi abstract se presupune că această viaţă sufletească este alcătuită din reprezentări. Dacă o descoperim în conturul ei adevărat, ea este ceva creator, este totodată ceea ce a acţionat în copilăria noastră, care a format în mod plastic capul nostru, care a modelat plastic creierul nostru, care pătrunde restul corpului nostru şi care realizează în acesta o activitate plastică, formatoare, prin aceea că determină în fiecare zi starea noastră de veghe, ba chiar şi activitatea noastră digestivă.

Această componentă interior activă a organismului noi o considerăm a fi corpul eteric. Nu este un corp spaţial, ci un corp pur temporal. Din această cauză puteţi descrie corpul eteric şi ca formă spaţială numai când sunteţi conştienţi că faceţi în acest caz acelaşi lucru ca atunci când pictaţi un fulger. Când pictaţi un fulger reproduceţi, desigur, numai o clipă; opriţi clipa. La fel puteţi fixa în spatiu şi corpul eteric uman, astfel încât surprindeţi numai o clipă. În realitate avem un corp fizic spaţial şi un corp eteric temporal, care se află în continuu în mişcare. Şi are sens să vorbim despre corpul eteric numai dacă ne referim la el ca la un corp temporal, pe care îl supervizăm retrospectiv ca pe o unitate până la naşterea noastră, din clipa când suntem în situaţia de a face această descoperire. Aceasta este prima dintre structurile suprasensibile pe care o putem descoperi în noi înşine.

Efectul obţinut prin asemenea procese sufleteşti se observă mai întâi în modificarea întregii dispoziţii sufleteşti a omului care aspiră la cunoaşterea iniţiatică. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Nu vreau să spun că cel care se îndreaptă spre iniţiere devine brusc alt om. Dimpotrivă, cunoaşterea initiatică modernă trebuie să-l lase pe om în propria sa viaţă, astfel încât, chiar dacă el ajunge la ea, să-şi poată continua viaţa aşa cum a început-o. Dar pentru acele ore şi clipe în care face cercetare suprasensibilă omul a devenit un altul decât cel care este în viaţa obişnuită.

Înainte de orice aş vrea să scot în evidenţă un moment important care caracterizează cunoaşterea iniţiatică. Acesta este faptul că, pe măsură ce înaintează în vieţuirea suprasensibilului, omul simte din ce în ce mai mult cum îi dispare propria corporalitate, în legătură cu lucrurile la care această corporalitate participă în viaţa obişnuită. Să ne întrebăm cum iau naştere judecăţile pe care le facem în cursul vieţii. În perioada copilăriei creştem, ne dezvoltăm. În viaţa noastră se stabilesc simpatia şi antipatia. Simpatia şi antipatia pentru fenomenele naturale, înainte de orice simpatia şi antipatia faţă de alţi oameni. Corpul nostru participă la toate aceste lucruri. La toate participăm, bineînţeles, cu simpatie şi antipatie, care îşi au fundamentul în mare parte chiar în procesele fizice ale corpului nostru. În momentul în care cel care urmează să fie iniţiat urcă în lumea suprasensibilă, el începe să trăiască într-o lume în care această simpatie şi antipatie legate de corporalitate îi devin tot mai străine pentru timpul cât se află în suprasensibil. El este rupt de ceea ce este legat prin corporalitatea sa. Atunci când vrea să-şi reia viaţa obişnuită, el trebuie să se întoarcă din nou la simpatiile şi antipatiile sale obişnuite, ceea ce de altfel se şi întâmplă. Când ne trezim dimineaţa, ne aflăm în trupul nostru, dezvoltăm aceeaşi iubire faţă de oameni şi lucruri, aceeaşi simpatie şi antipatie pe care le-am avut mai înainte. Acest lucru se întâmplă de la sine. Dacă rămânem un timp în lumea suprasensibilă şi vrem să ne reîntoarcem la simpatiile şi antipatiile noastre, facem acest lucru cu efort, trebuie să ne cufundăm întru câtva în propria noastră corporalitate. Această înstrăinare de propria corporalitate este unul din fenomenele care arată că am făcut cu adevărat un oarecare progres. Ceea ce se încorporează treptat iniţiatului sunt mai ales simpatii şi antipatii generoase, tolerante.

Într-o privinţă, dezvoltarea iniţiatică se manifestă cu deosebită intensitate în acţiunea memoriei, a amintirii, în timpul cunoaşterii iniţiatice. Noi vieţuim în existenţa obişnuită. Amintirea, memoria noastră funcţionează uneori mai bine, alteori mai rău. Dar noi ne obţinem memoria. Trecem prin unele întâmplări, mai târziu ne amintim de ele. Cu cele vieţuite în lumile suprasensibile lucrurile stau altfel. Acestea le putem vieţui în măreţie, în frumuseţe, în importanţă; după ce au fost vieţuite ele au trecut, şi vor mai fi vieţuite când se vor înfăţişa din nou în faţa sufletului nostru. Ele nu se imprimă ca amintiri, în sensul obişnuit. Se impregnează numai atunci când, cu mare efort, aducem ceea ce este văzut în suprasensibil în starea de noţiuni, de concepte, atunci când ne trimitem raţiunea în lumea suprasensibilă. Acest lucru este greu de realizat. Trebuie să gândim dincolo la fel ca aici, fără ca în această gândire să dispunem de ajutorul trupului. Din această cauză trebuie să avem mai întâi noţiuni consolidate, trebuie să devenim logicieni adevăraţi, pentru a nu uita logica atunci când privim în lumea suprasensibilă. Clarvăzătorii primitivi pot vedea câte ceva, dar ei uită logica, când se află dincolo. Aşa se face că tocmai atunci când vrei să comunici altuia adevăruri suprasensibile are loc o transformare a memoriei cu privire la aceste adevăruri. Şi observăm cum participă corpul nostru fizic la exersarea memoriei, nu la gândire, ci la exersarea memoriei, care este întotdeauna implicată în suprasensibil.

Dacă-mi pot permite o observaţie personală, când eu însumi ţin conferinţe lucrurile stau altfel decât în cazul unor conferinţe obişnuite. La acestea din urmă se vorbeşte adeseori din memorie; ceea ce ai învăţat, ceea ce ai gândit este adeseori dezvoltat din amintire. Cel care dezvoltă cu adevărat adevăruri suprasensibile trebuie să le producă, de fapt, în momentul în care le expune, le dezvoltă. Astfel încât eu pot prezenta de treizeci, patruzeci, cincizeci de ori aceeaşi conferinţă, dar pentru mine ea nu este niciodată aceeaşi. Desigur, lucrurile stau la fel şi în alte situaţii, dar în măsură mai mare această independenţă faţă de memorie, această transportare într-o viaţă interioară se produce când s-a atins o treaptă superioară a memoriei.

Ceea ce v-am spus acum despre capacitatea de a introduce în corpul eteric al capului acele forme care ulterior fac posibil ca cineva să-şi poată vedea corpul temporal, corpul eteric până la naştere, determină deja o anumită atitudine sufletească faţă de Cosmos. Se poate spune că îţi pierzi propria ta corporalitate, dar te simţi trăind în Cosmos. Conştienţa expandează cumva în depărtările eterului. Nu mai priveşti o plantă fără a te afunda în creşterea ei. O urmăreşti de la rădăcină la floare. Trăieşti în sevele ei, în înflorirea şi în procesul ei de fructificare. Te poţi adânci în viaţa animalelor plecând de la forma lor, dar în special în viaţa celuilalt om. Cea mai mică trăsătură pe care o desluşeşti la semenul tău te conduce în întreaga lui viaţă sufletească, astfel încât simţi că nu mai eşti în tine, ci că în timpul acestei cunoaşteri suprasensibile eşti în afara ta.

Dar trebuie să te poţi întoarce mereu, acest lucru este necesar, în caz contrar eşti un mistic leneş, nebulos, un visător, sau un fanatic, dar nu un cunoscător al lumilor suprasensibile. Trebuie să poţi trăi în acelaşi timp în lumile suprasensibile şi să poţi reveni, astfel încât să poţi sta bine pe cele două picioare ale tale. Din această cauză, deja când discut asemenea lucruri despre lumile suprasensibile trebuie să subliniez că pentru mine un bun filosof trebuie să ştie, mai mult decât logica, cum se coase un pantof sau o haină, trebuie să se afle cu adevărat în viaţa practică. De fapt, nu ar trebui gândit asupra vieţii atunci când nu te afli în mod practic în adâncul ei. Acesta este încă în foarte mare măsură cazul celui care caută cunoştinţe suprasensibile. Cunoscătorii suprasensibili nu pot deveni visători, fanatici, oameni care nu stau cu ambele picioare pe pământ. Altfel te pierzi, pentru că trebuie să ieşi la propriu din tine. Dar această ieşire din tine nu trebuie să te conducă la a te pierde. Dintr-o astfel de cunoaştere este scrisă cartea care în germană se numeşte: Geheimwissenschaft in Umriss (Ştiinţa ocultă în linii generale, n.tr.), iar în engleză Occult Science - An Outline [37].

Apoi apare problema aptitudinii pentru pătrunderea în această cunoaştere umană. Aceasta se întâmplă prin dezvoltarea meditaţiei. La început, te fixezi cu meditatia la anumite reprezentări, sau complexe de reprezentări şi prin aceasta este întărită viaţa sufletească. Acest lucru nu este suficient pentru a intra pe deplin în lumea suprasensibilă, ci este necesar să exersezi nu numai fixarea pe anumite reprezentări, nu numai să te concentrezi cu întregul suflet asupra acestor reprezentări, ci să poţi să-l şi elimini în mod controlat, voit în mod conştient. Aşa cum în lumea sensibilă te poti uita la un lucru din când în când, tot aşa trebuie să înveţi să te concentrezi, în cursul evoluţiei suprasensibile, asupra conţinutului sufletului şi apoi să-l poţi elimina.

Chiar şi în viaţa obişnuită, uneori acest lucru nu este uşor de făcut. Gândiţi-vă cât de putin stă la îndemâna omului să-şi alunge gândurile. Uneori, gândurile îl urmăresc pe om zile întregi, mai ales când sunt neplăcute. El nu poate scăpa de ele. Acest lucru însă devine mult mai greu de făcut după ce el s-a obişnuit să se concentreze asupra lor. Un conţinut de idei asupra cărora ne-am concentrat începe să ne ţină prizonieri şi este necesar să ne dăm toată silinţa pentru a-l putea îndepărta. După ce am exersat mult timp în această directie, ajungem în situaţia de a putea izgoni din conştienţa noastră întreaga privire retrospectivă asupra vieţii, până la naştere, acest întreg corp eteric, cum îl numesc, acest corp temporal.

Aceasta este, desigur, o treaptă de dezvoltare la care trebuie să ajungem. Trebuie mai întâi să ne maturizăm; prin îndepărtarea unor reprezentări asupra cărora am meditat, trebuie să căpătăm forţa de a înlătura acest colos sufletese, acest uriaş sufletesc; în faţa noastră se află rechinul înspăimântător al vieţii noastre, din clipa prezentă până la naştere, pe acesta trebuie să-l îndepărtăm. O dată ce l-am înlăturat, apare pentru noi ceva nou, pe care aş vrea să-l numesc „o conştientă mai trează“. Atunci suntem pur şi simplu treji, fără ca în interiorul acestei stări de conştienţă trează să se afle ceva. Dar acum aceasta se umple de conţinut. Aşa cum pătrunde în plămân aerul de care acesta are nevoie, tot aşa pătrunde acum în conştienţa vidă care a luat naştere pe calea descrisă adevărata lume spirituală.

Aceasta este inspiraţia. Pătrunde ceva care nu este o substanţă mai fină, ci care se comportă faţă de substanţă aşa cum se comportă negativul faţă de pozitiv. Ceea ce este opus substanţei pătrunde acum în umanitatea eliberată de eter. Important este că putem conştientiza: Spiritul nu este numai o substanţă mai fină, devenită şi mai eterică; acest lucru nu este adevărat. Dacă spunem că substanţa reprezintă pozitivul – putem s-o considerăm şi negativul, aceasta nu are importanţă, lucrurile sunt relative –, atunci vom spune că faţă de pozitiv spiritul este negativul. Este ca şi cum aş avea în portmoneu, să zicem, cinci şilingi. Scot un şiling, mai rămân patru; mai scot unul, rămân trei şi aşa mai departe, până nu mai am nici unul. Apoi pot face datorii. Dacă am o datorie de un şiling, voi avea mai puţin de nici un şiling.

Dacă prin metoda pe care am elaborat-o am îndepărtat corpul eteric, nu voi pătrunde într-un eter mai fin, ci în ceva care este opus eterului, aşa cum sunt datoriile faţă de avere. Şi abia acum ştiu din experienţă proprie ce este spiritul. Spiritul intră în om prin inspiraţie şi primul lucru pe care îl vieţuim acum este ceea ce se află înainte de naştere, respectiv de conceptie, ceea ce se află împreună cu sufletul nostru şi cu spiritul nostru într-o lume spirituală. Aceasta este viaţa preexistentă a sufletesc-spiritualului nostru. Adineauri am văzut-o în eter până la naşterea noastră. Acum privim dincolo de naştere, respectiv de concepţie, în lumea spiritual-sufletească, şi ajungem să percepem cum eram înainte de a fi coborât din lumile spirituale şi de a fi primit prin linia ereditară un corp fizic.

Pentru cunoaşterea iniţiatică aceste lucruri nu sunt adevăruri filosofice, rezultate din gândire, sunt experienţe, dar experienţe care trebuie să fie mai întâi dobândite printr-o pregătire ca cea la care m-am referit mai înainte. În felul acesta, primul lucru pe care-l aflăm când intrăm în lumea spirituală este adevărul preexistenţei sufletului omenesc, respectiv a spiritului omenesc, şi învăţăm să privim nemijlocit veşnicia.

De multe secole omenirea europeană a privit veşnicia numai dintr-o perspectivă, aceea a nemuririi. Ea s-a întrebat întotdeauna în mod unilateral: Ce se întâmplă cu sufletul când părăseşte corpul, o dată cu moartea? Acesta este dreptul egoist al omului, căci oamenii se interesează din motive egoiste de această problemă. Vom vedea mai departe că şi noi putem vorbi despre nemurire, dar, în general, despre nemurire se vorbeşte din motive egoiste. Despre ce a fost înainte de naştere oamenii se interesează mai puţin. Ei îşi spun: Suntem aici. Ceea ce a precedat nu are valoare decât pentru cunoaştere. Dar o adevărată cunoaştere nu obţii dacă nu-ţi orientezi cunoştinţele spre ceea ce conţine existenţa noastră dinainte de naştere, respectiv de conceptie.

În limbile moderne noi avem nevoie de un cuvânt prin care veşnicul să devină complet. Nu ar trebui să vorbim numai despre nemurire, ar trebui – acest lucru va fi puţin cam greu de tradus – să vorbim şi despre nenaştere; căci veşnicia este alcătuită din nemurire şi nenaştere. Iar cunoaşterea iniţiatică descoperă nenaşterea înainte de nemurire.

Acum as vrea să vă aduc înaintea sufletului un exerciţiu simplu de voinţă, ca exemplu concret cu ajutorul căruia puteţi să studiaţi principiul care este luat în considerare în această privinţă. În viaţa curentă, suntem obişnuiţi să gândim o dată cu desfăşurarea lumii. Noi lăsăm ca lucrurile să ajungă până la noi la întâmplare. Asupra a ceea ce a ajuns la noi mai devreme gândim mai devreme, asupra a ceea ce a ajuns mai târziu gândim mai târziu. Şi chiar dacă în gândirea mai logică nu gândim paralel cu trecerea temporală, există totuşi în fundal strădania de a ne ţine de succesiunea exterioară, reală a faptelor. Pentru a face exerciţii în legătură cu raportul de forţe spiritual-sufleteşti, trebuie să scăpăm de succesiunea exterioară a lucrurilor. Şi facem un exerciţiu de voinţă atunci când încercăm să gândim retrospectiv vieţuirile noastre din timpul zilei, de dimineaţa până seara, dar nu în această succesiune, ci în ordinea răsturnată, de seara până dimineaţa, intrând pe cât posibil în detalii.

Să admitem că în cursul unui astfel de exerciţiu retrospectiv aplicat pe parcursul unei zile ajungem la următoarele: Am urcat o scară. Ne imaginăm că suntem mai întâi sus, apoi pe treapta ultimă, treapta penultimă şi aşa mai departe. Coborâm în sens invers. La început nu vom fi în stare să ne reprezentăm în acest mod decât unele episoade din cursul zilei, să zicem de la ora şase la trei, nu şi de la douăsprezece la nouă şi aşa mai departe, până la momentul trezirii. Dar ne vom însuşi treptat o tehnică care va permite ca prin faţa sufletelor noastre să se desfăşoare seara sau dimineaţa următoare, ca un tablou orientat invers: viaţa zilei prezente sau viaţa zilei precedente, în imagini care se succed în sens invers. Când suntem în situaţia – şi acest lucru este important – de a putea scăpa cu ajutorul gândirii de modul cum se desfăşoară realitatea în spaţiul tridimensional, vom vedea că are loc o întărire importantă a voinţei. Vom atinge acest scop, dacă ajungem în situatia să simţim o melodie în sens invers, sau dacă ne reprezentăm o dramă în cinci acte desfăşurându-se în sens invers, de la actul al cincilea, al patrulea şi aşa mai departe, până la primul. Prin toate aceste mijloace ne întărim voinţa, învingând-o interior, în timp ce exterior o dezlegăm de legătura sa senzorială cu evenimentele.

La aceasta se pot adăuga exerciţii ca cele la care m-am referit în unele conferinţe anterioure [38], constând din a ne analiza un obicei oarecare. Ne propunem apoi ca în câţiva ani să căpătăm un alt obicei. Amintesc ca exemplu faptul că omul este caracterizat printr-un anumit scris. Dacă vrem să ne însuşim un alt scris, care nu mai seamănă cu cel anterior, aceasta nu se poate realiza fără o mare forţă interioară. Numai că cel de al doilea scris trebuie să ne devină tot aşa de familiar, de lesne de aşternut ca şi primul. Acesta este un fapt mărunt. Există multe situaţii în care putem modifica întreaga orientare a voinţei noastre, prin energie proprie. Prin aceasta noi putem, treptat, nu numai să primim în noi lumea spirituală sub formă de inspiraţie, ci să ne afundăm cu adevărat cu spiritul nostru eliberat de trup în celelalte fiinţe spirituale care sunt în afara noastră. Căci adevărata cunoastere spirituală este o afundare în entităţile care se află în jurul nostru pe plan spiritual, atunci când privim la lucruri fizice. Dacă vrem să recunoaştem elemente spirituale, trebuie mai întâi să ieşim din noi. Atunci însă trebuie să ne însuşim şi capacitatea de a ne afunda din nou în lucruri, şi anume în lucrurile şi entităţile spirituale.

Acest lucru putem să-l realizăm numai după ce am făcut exerciţii de iniţiere ca cele descrise, în care, de fapt, nu mai suntem deranjaţi de propriul nostru trup, ci ne putem afunda în aspectele spirituale ale lucrurilor; nu ne mai apar culorile plantelor, ci ne cufundăm în culorile însele, în care nu mai vedem plantele colorate, ci cum ele se colorează. Dacă ştim că cicoarea care creşte pe drum nu este numai albastră, ci că noi putem să ne afundăm în floare şi putem vieţui împreună înălbăstrirea ei, ne aflăm în mod intuitiv în acest proces şi putem să ne extindem tot mai mult, plecând de la aceasta, cunoaşterea noastră spirituală.

Că am făcut în adevăr un progres cu astfel de exerciţii putem constata după unele simptome. Aş vrea să amintesc două dintre ele, dar există numeroase altele. Primul constă în aceea că ne formăm cu totul alte concepţii cu privire la lumea morală. Pentru intelectualismul pur, lumea morală are ceva nereal. Desigur, omul se simte dator, în cazul în care a mai rămas integru în epoca materialistă, să realizeze, conform cu obligaţiile sale, un lucru bun. El gândeşte totuşi, chiar dacă nu recunoaşte: Prin faptul că faci binele necesar într-o situaţie, nu se întâmplă ceva asemănător cu un fulger care ar traversa spaţiul sau cu un tunet care se rostogoleşte prin spaţiu. La ceva real în acest sens el nu se gândeşte. Când începi să vieţuieşti în lumea spirituală devii conştient că ordinea morală a lumii nu are numai o realitate ca cea a lumii fizice, ci are o realitate de un nivel superior. Treptat înveţi să înţelegi că întregul timp, cu ingredientele şi fenomenele sale fizice, se poate dizolva; dar ceea ce iese din noi ca elemente morale continuă să existe în efectele sale. Realitatea lumii morale ni se deschide. Lumea fizică şi lumea morală, a fi şi a deveni, se contopesc. Resimtim cu adevărat că lumea are şi legi morale, ca legi obiective.

Acest lucru creşte responsabilitatea faţă de lume. Aceasta ne dă mai ales o cu totul altă conştienţă, o conştienţă de care omenirea modernă are mare nevoie. Această omenire scrutează felul cum a luat naştere Pământul dintr-o nebuloasă primordială, cum din această nebuloasă primordială a apărut viaţa, omul, şi din acesta, ca un fel de Fata Morgana, lumea ideilor. Această omenire, care priveşte spre moartea termică, pe care o prezintă în sensul că lumea va fi din nou acoperită de un imens câmp de morminte, în care se va afla înmormântat tot ceea ce constituie mediul actual de viaţă al omenirii, această omenire are nevoie de cunoaşterea ordinii morale a lumilor. Este ceea ce se cucereşte, de fapt, prin cunoaşterea spirituală. La aceste lucruri nu pot decât să fac aluzie.

Celălalt simptom este că nu poţi ajunge la această cunoaştere intuitivă, la această afundare în lucrurile exterioare fără a fi trecut printr-o suferinţă mai intensă, în comparaţie cu suferinţa de care am vorbit mai înainte, la cunoaşterea imaginativă, când am spus că trebuie să te regăseşti în simpatiile şi antipatiile tale printr-un efort propriu, ceea ce, ori de câte ori trebuie să se întâmple, creează suferinţe. Acum suferinţa devine o vieţuire participativă, cosmică a oricărei suferinţe care se află la baza existenţei.

Este uşor să te întrebi de ce creează zeii sau Dumnezeu suferinţa. Suferinţa trebuie să fie prezentă, dacă lumea vrea să se ridice în frumuseţea ei. Faptul că avem ochi – vreau să mă exprim pe înţelesul tuturor – se datorează împrejurării că într-un organism încă nediferenţiat au fost separate mai întâi acele componente organice care au condus la forţa vizuală şi apoi, transformate, la formarea ochiului. Dacă am percepe procesele cele mai mărunte, cele mai neimportante care au loc în retină în timp ce vedem, am constata că şi vederea este o durere care se află la temelia existenţei. Orice frumuseţe odihneşte pe solul suferinţei. Frumuseţea nu se poate dezvolta decât din suferinţă. Această durere, această suferiniă trebuie să o poţi simţi. Te poti regăsi cu adevărat în lumea suprasensibilă numai dacă treci prin suferinţă. Acest lucru se întâmplă într-o măsură mai mică şi pe o treaptă inferioară a cunoaşterii. Oricine a obţinut putină cunoaştere vă va putea face o mărturisire; el vă va spune: Pentru fericirea şi bucuriile de care am avut parte în viaţă sunt recunoscător destinului, cunoaşterea pe care o am, însă, mi-am însuşit-o numai prin suferinţele şi prin durerile mele.

Dacă simţim acest lucru deja la începutul cunoaşterii inferioare, putem să-l vieţuim în timp ce ne depăşim pe noi înşine, în timp ce trecem prin suferinţa resimţită ca o suferinţă cosmică, spre vieţuirea neutră în Cosmosul spiritual. Trebuie să faci experienţa participării vii la devenirea şi esenţa tuturor lucrurilor; numai atunci se poate vorbi de cunoaştere intuitivă. Atunci însă ne aflăm într-o vieţuire a cunoaşterii care nu mai este legată de timp, care se poate întoarce liberă în trup, pentru a fi din nou prezentă în lumea sensibilă, până la moarte, dar care ştie acum pe deplin ce înseamnă să fii spiritual-sufleteşte în afara corpului.

Dacă ai înţeles acest lucru, ai o imagine de cunoaştere a ceea ce se întâmplă când părăseşti prin moarte corpul fizic, ştii ce înseamnă să treci prin poarta morţii. Realitatea care te întâmpină, faptul că partea ta spiritual-sufletească trece într-o lume spiritual-sufletească, lăsând în urma sa trupul, o vieţuieşti mai întâi prin cunoaştere, dacă te-ai ridicat până la cunoaşterea intuitivă, atunci când ştii cum este în lume după ce nu mai ai un trup care să-ţi slujească drept suport. Atunci te reîntorci cu această cunoaştere, dacă ai adus-o până la faza de concept, în trup. Dar lucrul cel mai important este că înveţi să trăieşti şi fără trup, şi prin aceasta îţi însuşeşti şi cunoaşterea felului cum stau lucrurile când nu mai poţi utiliza corpul, când l-ai lepădat o dată cu moartea şi treci într-o lume spiritual-sufletească.

Dar nu este o speculaţie filosofică dată de cunoaşterea iniţiatică despre nemurire, ci o experienţă care, aş spune, este o preexperimentare, o previeţuire. Ştii cum va fi atunci. Nu trăieşti realitatea deplină, dar vieţuieşti o imagine reală care se acoperă într-un anume mod cu realitatea morţii. Vieţuieşti nemurirea. Aşadar, şi în această privinţă o vieţuire este atrasă în domeniul cunoaşterii.

Am încercat să vă descriu cum urci prin imaginaţiune la inspiraţie şi iniţiere şi cum înveţi să te cunoşti mai întâi pe tine însuţi ca om, în realitatea ta deplină. Înveţi să te cunoşti în trup, atât timp cât te afli în trup. Trebuie să te eliberezi de trup cu partea ta spiritual-sufletească; abia atunci înţelegi omul în întregul său. Căci prin ceea ce cunoşti prin trup, prin simţuri, prin ceea ce se asociază experienţei senzoriale ca gândire şi prin ceea ce pentru gândirea obişnuită se leagă totuşi de trup, şi anume de sistemul neurosenzorial, nu înveţi să cunoaşti decât o componentă a omului. Omul în întregul său nu înveţi să-l cunoşti decât dacă ai voinţa de a te ridica spre acele cunoştinţe care vin din ştiinţa iniţiatică.

As vrea să mai subliniez încă o dată: Dacă lucrurile au fost cunoscute, oricine se apropie de ele fără idei preconcepute le poate înţelege cu raţiunea umană obişnuită, sănătoasă, la fel cum ceea ce spun astronomii sau biologii despre lume poate fi probat cu raţiunea omenească sănătoasă. Şi atunci vei considera că această probă este prima treaptă a cunoaşterii iniţiatice. Întrucât omul nu este structurat pentru neadevăr şi eroare, ci pentru adevăr, trebuie să ai mai întâi o imagine adevărată despre cunoaşterea iniţiatică; în măsura în care destinul face posibil acest lucru, vei putea pătrunde tot mai mult în lumea spirituală încă în această viaţă pământeană. Trebuie împlinit şi în timpurile mai noi, şi încă într-un mod mai profund, imperativul notat deasupra templului grec: „Omule, cunoaşte-te!“ Prin această sintagmă nu se înţelege pătrunderea în interiorul omului, ci un îndemn de a cerceta entitatea umană: din punct de vedere al esenţei nemuririi = trup, din punct de vedere al esenţei nenaşterii = spirit nemuritor şi din punct de vedere al mijlocirii dintre Pământ, temporal şi spirit = suflet. Omul adevărat, real, este alcătuit din trup, suflet şi spirit. Trupul poate fi cunoscut de trup, sufletul de suflet, spiritul numai de către spirit. Din această cauză trebuie ca spiritul să fie activ în tine, ca să poată fi recunoscut şi în lume.