Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINA SFINTEI TREIMI

GA 214


CONFERINŢA a X-a

Oxford, 27 august 1922

Omenirea, prin toate forţele care trăiesc în sufletul omului, trebuie să ajungă din nou la înţelegerea Misteriului de pe Golgota, nu numai să-l înţeleagă din interiorul civilizaţiei actuale, ci în aşa fel încât întreaga fiinţă umană să poată fi legată cu el. Acest lucru va deveni însă posibil pentru omenire abia când aceasta se va putea din nou apropia, de pe poziţia unei cunoaşteri spirituale de sine, de Misteriul de pe Golgota. Nici o cunoaştere intelectualistă nu este aptă să pună în valoare în lume creştinismul, cu întregul său impuls, căci ea nu cuprinde decât gândirea umană. Şi atunci când avem o cunoaştere care vorbeşte numai gândirii trebuie să ne căutăm impulsurile voliţionale – şi acestea sunt cele mai importante impulsuri în cadrul adevăratului creştinism – în instinctele noastre; noi nu le putem resimţi, din lumea în care ele sunt cu adevărat prezente, din lumea spirituală. În epoca actuală acest lucru nu va fi posibil decât dacă ne vom îndrepta privirea spre marea întrebare a umanităţii: În ce măsură Misteriul de pe Golgota este sensul întregii evoluţii a Pământului?

Am vrea ca ceea ce se va spune despre aceasta să fie reunit într-un tablou, într-o imagine, poate paradoxală. Dacă o fiinţă oarecare ar coborî de pe o altă planetă pe Pământ – această fiinţă nefiind un om în sensul pământesc – ar găsi că tot ce există aici este de neînţeles; dar convingerea mea cea mai profundă, extrasă din cunoaşterea evoluţiei Pământului, este că o astfel de fiinţă, chiar dacă ar veni de pe Marte sau de pe Jupiter, ar fi profund emoţionată de tabloul lui Leonardo da Vinci Cina cea de taină [44]. O astfel de fiinţă ar găsi în acest tablou un sens mai profund, legat de Pământ şi de evoluţia acestuia. Plecând de la acest sens, care cuprinde Misteriul de pe Golgota, o fiinţă aparţinând unei lumi extraterestre ar putea înţelege Pământul, cu celelalte fenomene ale sale.

Noi, oamenii prezentului, nu ştim cât de departe am pătruns în abstracţiunea intelectualistă. Din această cauză nu ne mai putem transpune în sufletele oamenilor care au trăit înainte de Misteriul de pe Golgota. Acele suflete erau cu totul diferite de cele actuale. Istoria omenirii este imaginată în mod prea asemănător cu ceea ce se întâmplă azi. Dar sufletele omeneşti au parcurs o evoluţie importantă, şi înaintea Misteriului de pe Golgota chiar şi cei care aveau numai o formaţie primitivă în sufletele lor vedeau în ei înşişi o entitate sufletească care se poate numi o amintire a timpurilor pe care sufletul îl parcurge înainte de a intra într-un corp terestru. Aşa cum ne amintim de cele vieţuite la vârsta de trei, patru, cinci ani, tot astfel sufletul omenesc din vechime avea o amintire despre viaţa dinainte de naştere în lumea spiritual-sufletească. Omul era, într-un anumit sens, transparent în ceea ce priveşte sufletul; el spunea: Eu sunt un suflet, şi eram un suflet şi înainte de a coborî pe Pământ. Şi el cunoştea, de asemenea, în timpuri mai vechi, anumite detalii ale vieţii sale spiritual-sufleteşti dinaintea coborârii pe Pământ. Se vieţuia pe sine însuşi în imagini cosmice. Privea în sus spre stele şi nu le vedea în simple configuraţii abstracte, aşa cum vedem stelele azi, el le vedea în imaginaţiuni asemănătoare visului şi putea spune: Aceasta este ultima aparenţă a acelei lumi spirituale din care am coborât ca suflet într-un corp uman. Niciodată acest om al timpurilor de demult nu s-a legat atât de intens cu corpul său uman încât să nu aibă o vieţuire a sufletului său.

Cum vieţuia acest om al timpului de demult? El vieţuia astfel, încât putea spune: Înainte de a coborî pe Pământ, eu am fost într-o lume în care Soarele nu este numai un corp ceresc care răspândeşte lumină, în care el este locul de adunare a ierarhiilor spirituale superioare. Eu nu am trăit într-un spaţiu fizic, ci într-unul spiritual, într-o lume în care Soarele nu răspândeşte pur şi simplu lumină, ci emite înţelepciune radiantă. Am trăit într-o lume în care stelele sunt entităţi care îşi pun în valoare voinţa. Din această lume am coborât. Cu asemenea simţăminte se legau pentru omul din vechime două vieţuiri: vieţuirea naturii şi vieţuirea păcatului.

Această vieţuire a păcatului omul nu o mai are, pentru că pentru el păcatul nu trăieşte decât în lumea existenţei abstracte, păcatul este pentru el numai o transpunere, ceva pe care nu-l poate pune, sub raport moral, în legătură cu necesităţile naturii. Pentru omul din vechime nu existau aceste două necesităti izolate în viaţa cosmică: necesitate a naturii, pe de o parte, şi necesităţi morale, pe de altă parte. Pentru el orice necesitate morală era şi o necesitate a naturii; orice necesitate a naturii era şi o necesitate morală.

Omul putea, astfel, să-şi spună: A trebuit să cobor din lumea spiritual-divină. Dar prin faptul că am coborât într-un corp uman eu mă aflu faţă de lumea din care am coborât ca un bolnav. Noţiunile de boală şi de păcat erau strâns legate pentru omul din vechime. Omul se simţea aici, pe acest Pământ, în aşa fel încât trebuia să găsească în sine forţele pentru depăşirea bolii. Din această cauză în aceste suflete mai vechi îşi făcea loc starea de conştienţă: Avem nevoie de educaţie, de ceva care înseamnă vindecare. Educaţia este medicină, educaţia este terapie. Şi au apărut figuri ca terapeuţii [45], pe scurt, aşa cum erau înainte de Misteriul de pe Golgota, vindecătorii. Şi în Grecia orice viaţă spirituală era gândită în legătură cu vindecarea oamenilor, pentru că se ştia că omul era la începutul evoluţiei Pământului mai sănătos şi a evoluat treptat, în aşa fel încât s-a depărtat tot mai mult de fiinţa spiritual-divină. Aceasta însemna a fi bolnav; ceea ce a fost uitat ulterior este faptul că această noţiune s-a răspândit în acea lume în care a avut loc Misteriul de pe Golgota. Căci omul resimţea în acele timpuri mai vechi orice lucru spiritual printr-o privire îndreptată asupra trecutului; el îşi spunea: Dacă vreau să caut spiritualitatea, trebuie să privesc în urmă, în trecut; acolo există spirit. Din acest spirit m-am născut şi acest spirit trebuie să-l regăsesc. Dar m-am îndepărtat de el.

În felul acesta simţea omul trecutului spiritul de care se îndepărtase ca fiind spiritul Tatălui. În Misterii iniţiatul suprem era acela care dezvoltase în el însuşi, în inima sa, în sufletul său acele forţe prin care el putea reprezenta în mod exterior, ca om, pe Tatăl. Iar când învăţăceii Misteriilor au păşit prin poarta acestora, au intrat în acele instituţii care erau totodată lăcaşuri de artă, de educaţie şi de cult iniţiatic; când se aflau în faţa iniţiatului suprem, ei vedeau în acesta pe reprezentantul lui Dumnezeu-Tatăl. Părinţii (Taţii) erau initiaţi superiori, eroi solari [46]. Principiul Tatălui a fost dominant înaintea Misteriului de pe Golgota.

Şi omenirea simţea cum se îndepărtase tot mai mult de Tatăl – faţă de care se putea spune: Ex deo nascimur – şi că trebuia să fie vindecată. Omenirea aştepta pe Vindecător, pe Mântuitor. Dar abia când El va fi din nou resimţit ca medic al lumii, ca marele Mântuitor, va putea fi din nou aşezat în lume.

Acesta era sentimentul pe care-l aveau vechile suflete dinaintea Misteriului de pe Golgota despre legătura lor cu lumea suprasensibilă a Tatălui. Iar ceea ce era resimţit în Grecia, ceea ce trăia în expresia: Mai bine să fii cerşetor aici pe Pământ, decât rege în regatul umbrelor [47] vrea să însemne că omenirea a învăţat să simtă în mod profund cât de mult se depărtase în întreaga ei fiinţă de lumea suprasensibilă. Un dor adânc tânjea, în acelaşi timp, în om după această lume suprasensibilă.

Dar niciodată omenirea nu ar fi putut ajunge la conştienţa deplină de sine a Eului, la libertatea interioară, dacă ar fi continuat să se dezvolte având numai conştienţa despre Dumnezeu-Tatăl. Căci pentru a ajunge la această libertate interioară trebuia să-şi găsească loc în fiinţa omului ceea ce era considerat boală, prin comparaţie cu stările anterioare. Întreaga omenire resimţea, într-un anume sens, boala lui Lazăr. Era însă tocmai boala care nu duce la moarte, ci la eliberare şi la noua cunoaştere a Veşnicului în om.

Se poate spune: Oamenii uitaseră acel trecut spiritual-sufletesc dinaintea naşterii, privirea lor era tot mai mult îndreptată spre ambianţa fizică. Dacă un suflet mai vechi privea la ambianţa fizică prin intermediul trupului, el vedea pretutindeni în stele imaginile spiritualului, pe care le părăsise prin naşterea pe Pământ. El vedea în lumina Soarelui înţelepciunea radiantă în care trăise ca în propria-i ambianţă de viaţă, vedea corul Ierarhiilor superioare în Soare, de unde fusese trimis aici, jos, pe Pământ. Dar aceste lucruri omenirea le uitase.

Şi ele erau resimţite pe măsură ce soseau secolele al VIII-lea, al VII-lea şi următoarele dinaintea Misteriului de pe Golgota. Dacă istoria exterioară nu spune nimic despre aceste lucruri, aceasta este o carenţă a istoriei exterioare. Cel care înţelege istoria în sens spiritual vede că o conştienţă puternică despre Dumnezeul-Tată a fost prezentă în punctul de pornire al evoluţiei umanităţii şi că această conştienţă a paralizat treptat, că omul nu mai vedea în jurul său decât natura despiritualizată.

Multe lucruri nu erau exprimate pe atunci, multe lucruri rămâneau în adâncurile subconştiente ale sufletelor omeneşti. Dar ceea ce a acţionat cel mai mult în sferele subconştiente ale sufletului uman era întrebarea – pe care oamenii nu o rosteau în cuvinte, o simţeau numai în inimile lor: În jurul nostru este natura, unde este spiritul ai cărui copii suntem?

Unde vedem spiritul ai cărui copii suntem? În cele mai bune suflete ale secolelor IV, III, II, I; această întrebare exista inconştient, fără să fi fost formulată.

Timpul în care omenirea simţea îndepărtarea de Dumnezeu-Tatăl a fost un timp al interogaţiei; întru câtva ea ştia în adâncul sufletului că aşa trebuie să fie – Ex deo nascimur! –, dar oare noi mai ştim acest lucru, putem să-l mai ştim?

Dacă privim şi mai adânc în sufletele oamenilor care trăiau în timpul când se apropia Misteriul de pe Golgota, vedem că erau prezente suflete mai simple, primitive, care puteau resimţi în subconştientul lor felul cum erau rupte de Tatăl. Căci ei erau urmaşii acelor oameni primordiali care nu fuseseră atât de animalici cum ne imaginăm în prezent datorită ştiinţelor naturale, ci purtau în trupul lor de natură animală un suflet prin care ştiau, cu ajutorul vechii clarvederi, asemănătoare visului, şi-şi spuneau: Am coborât din lumea spiritual-divină, am acceptat un trup uman. Dumnezeu-Tatăl ne-a introdus în lumea terestră. Din El ne-am născut.

Dar cele mai vechi suflete ale omenirii ştiau că ele au părăsit în lumile spirituale din care coborâseră ceea ce numim sau ceea ce mai târziu a fost numit „Hristos“. Din această cauză, primii scriitori creştini spuneau că cele mai vechi suflete erau creştine [48]; aceste suflete ştiau să-L adore şi pe Hristos. În lumile spirituale în care sălăşluiau înainte de a coborî pe Pământ, Hristos era punctul central al vederii lor, Hristos era entitatea centrală spre care îşi îndreptau privirile sufleteşti. Şi oamenii de pe Pământ îşi aminteau de această existenţă împreună cu Hristos în viaţa dinaintea celei pământene.

Apoi au existat alte ţinuturi – Platon vorbeşte despre acestea într-un mod cu totul special –, în care elevii erau iniţiaţi în Misterii [49], în care era trezită vederea lumilor suprasensibile, în care se dezlegau forţele existente în entităţile umane, cu ajutorul cărora poţi privi în lumile spirituale. Aceşti elevi ai iniţiaţilor învăţau, în fapt, să-L cunoască pe Hristos nu numai dintr-o amintire întunecată cu care trăiau toţi oamenii înainte de a fi coborât pe Pământ, care aici, pe Pământ, nu mai era în sufletele oamenilor decât ca o reprezentare pe jumătate uitată, ei învăţau să-L cunoască din nou, cu întreaga sa înfăţişare. Dar ei învăţau să-L cunoască ca pe o entitate care îşi pierduse întru câtva rolul său în lumile supraterestre.

În Misteriile secolelor II şi I dinaintea Misteriului de pe Golgota se privea într-un mod cu totul special la acea entitate din lumea suprasensibilă care mai târziu a fost numită entitatea Hristos. Se privea în aşa fel, încât se spunea: Noi vedem această entitate în lumile suprasensibile, dar activitatea ei s-a redus din ce în ce mai mult. Ea a implantat în suflete amintirea timpurilor dinainte de naştere, care apoi a reînviat în existenţa terestră. Această entitate a fost în lumile suprasensibile marele Învăţător pentru ceea ce sufletul mai purta în amintire după ce coborâse pe Pământ. Entitatea care mai târziu a fost numită Hristos le apărea iniţiaţilor ca o entitate care îşi diminuase activitatea, pentru că oamenii, treptat, nu mai puteau avea această amintire, nu o mai puteau căpăta.

Şi astfel au trăit aceşti iniţiaţi, în timp ce în ei devenea tot mai evident faptul că această entitate de care omenirea străveche îşi amintea în existenţa terestră, această entitate pe care acum o vedem cu o activitate tot mai redusă în lumile spirituale îşi va căuta o nouă sferă de viaţă. Ea va coborî pe Pământ pentru a trezi din nou în om spiritualitatea suprasensibilă.

S-a vorbit despre acea entitate numită mai târziu Hristos ca despre cel care va coborî în viitor pe Pământ, va accepta un corp uman, aşa cum l-a luat prin Iisus din Nazaret. Această idee a fost unul din principalele conţinuturi ale discuţiilor din ultimele secole dinaintea Misteriului de pe Golgota. Vedem în măreţia imaginii plastice a celor trei magi sau a celor trei regi de la Răsărit pe reprezentanţii unor astfel de iniţiaţi care învăţaseră în locurile lor de iniţiere că Hristos va veni atunci când se vor împlini timpurile, iar semnele din cer le vor vesti. Atunci noi trebuie să-L căutăm în locul său ascuns. Iar în Evanghelii aceasta apare ca o taină adâncă, ca un Misteriu care se dezvăluie în evoluţia omenirii, când o priveşti cu vederea spirituală.

În felul acesta oamenii primitivi priveau parcă pierduţi spre lumea suprasensibilă. Ei îşi spuneau în subconştientul lor: L-am pierdut pe Hristos. Şi priveau natura din jurul lor. În inima lor se năştea întrebarea la care m-am referit mai înainte. Iar iniţiaţii din Misterii ştiau: Această entitate numită mai târziu Hristos va veni, va primi un corp uman şi ceea ce au vieţuit sufletele mai înainte în existenţa lor preterestră vor retrăi la vederea Misteriului de pe Golgota.

Prin aceasta s-a dat răspuns nu într-un mod intelectualist, ci prin faptul cel mai covârşitor care s-a petrecut vreodată pe Pământ, întrebării: Cum să ne reîntoarcem la suprasensibil? Oamenii care dezvoltaseră atunci o simţire pentru ceea ce s-a întâmplat învăţau de la cei care ştiau că în omul Iisus trăia un Dumnezeu adevărat, care a coborât pe Pământ, Dumnezeul pe care omenirea îl uitase pentru că forţele trupului se dezvoltau spre libertate. El a apărut într-o nouă formă, astfel încât putea fi văzut, iar istoria va putea vorbi despre El ca despre o fiinţă terestră. Dumnezeul care fusese cunoscut numai dincolo de lumea spirituală coborâse, umblase prin Palestina, simţise Pământul prin aceea că El însuşi luase un corp uman. Din această cauză, marea întrebare a celor care erau oameni cultivaţi în sensul de atunci era: Ce cale a luat Hristos pentru a ajunge la Iisus?

Problema Hristos a fost în primele timpuri ale creştinismului o problemă pur spirituală. Nu era cercetat Iisus, era cercetat Hristos, modul cum coborâse El. Se privea spre lumile suprasensibile, se vedea coborârea lui Hristos pe Pământ, se punea întrebarea: Cum a devenit entitatea supraterestră o entitate terestră? Din această cauză, oamenii simpli care-l înconjurau pe Iisus Hristos, ucenicii săi, aveau posibilitatea să vorbească cu el ca Duh şi după moarte. Din cele pe care le-a spus după moarte nu s-au păstrat decât unele fragmente. Dar ştiinţa spirituală, cunoaşterea spirituală, poate face cunoscut cu ce cuvinte s-a adresat după moarte Hristos celor care îi erau cei mai apropiaţi, întrucât El le-a apărut în spiritualitatea Sa.

El le-a vorbit atunci ca marele Vindecător, ca Terapeutul, care era un Mângâietor, care ştia că oamenii au avut cândva o amintire legată de El, pentru că fuseseră împreună cu El în lumile suprasensibile, în existenţa preterestră. Şi acum le putea spune: Mai de mult v-am dat facultatea de a vă aminti de existenţa voastră suprasensibilă, preterestră. Acum, dacă mă primiţi în sufletele voastre, în inimile voastre, vă dau forţa de a trece prin poarta morţii cu conştienţa nemuririi. Şi nu-l veţi recunoaşte numai pe Tatăl – Ex deo nascimur! –, veţi simţi pe Fiul ca fiind cel cu care puteţi muri, rămânând totuşi vii – In Christo morimur.

Desigur, aceste lucruri nu erau învăluite în cuvintele pe care le exprim acum, dar din punct de vedere al sensului era ceea ce Hristos îi învăţa pe cei care i-au fost aproape după moartea sa trupească. Oamenii nu cunoşteau moartea când erau oameni primordiali, căci aduceau din vremea în care căpătaseră conştienţa o cunoaştere interioară a ceea ce era sufletesc în ei; ei ştiau ce nu poate muri. Ei puteau vedea oamenii murind în jurul lor, moartea era pentru ei o aparenţă printre alte fapte din ambianţa lor. Ea nu era resimţită de oameni. Abia când s-a apropiat Misteriul de pe Golgota oamenii au simţit realitatea morţii, căci sufletele lor se legaseră într-atât cu elementul corporal, încât nu mai putea să ia naştere decât îndoiala asupra modului cum ar putea supravieţui sufletul când trupul se dezagregă. Aceasta nu ar fi constituit o problemă în timpurile mai vechi, căci oamenii recunoşteau sufletul.

Apoi a venit Hristos, care spunea: Eu vreau să fiu împreună cu voi pe Pământ, ca să aveţi forţa să luaţi în stăpânire sufletele voastre, să vă impulsionaţi interior, în aşa fel încât să le purtati prin moarte ca pe nişte suflete vii. Acesta era lucrul pe care Pavel nu l-a înţeles decât după ce i-a fost deschisă calea spre lumile suprasensibile, atunci când a primit aici, pe Pământ, impresiile despre Iisus Hristos. Din această cauză, în prezent, creştinismul paulinic este din ce în ce mai puţin preţuit, pentru că pretinde că Hristos a venit din lumile supraterestre şi-a unit forţa sa supraterestră cu oamenii tereştri.

Astfel, pentru evoluţia umanităţii, la expresia: „Din Dumnezeu ne-am născut“ – respectiv din Dumnezeu-Tatăl – s-a adăugat şi expresia de mângâiere, de forţă: „În Hristos murim“ – aceasta însemnând: Noi trăim în El.

Ceea ce a însemnat pentru omenire Misteriul de pe Golgota vom putea să aducem în faţa sufletului nostru dacă voi descrie evoluţia omenirii prezente, şi trebuie să sperăm şi a celei viitoare, din punctul de vedere al iniţiatilor actuali. Eu am făcut încercarea de a vă aduce în faţa sufletului punctul de vedere al iniţiatului vechi, al iniţiatului din timpul Misteriului de pe Golgota; acum aş vrea să încerc să vă descriu punctul de vedere al iniţiatului prezentului, al aceluia care azi nu abordează viaţa numai cu ajutorul cunoaşterii naturii, ci în care s-au trezit acele forţe profunde de cunoaştere pe care le putem deştepta cu mijloacele indicate de literatura referitoare la ştiinţa spiritului.

Când un astfel de iniţiat si-a însuşit cunoştinţele care constituie triumful timpului actual, strălucirea exterioară în care numeroşi oameni, dacă şi le însuşesc, se simt bine, având chiar conştienţa unei anumite superiorităţi, iniţiatul se simte într-o situaţie tragică. Căci atunci când le leagă cu sufletul său, iniţiatul de azi simte aceste cunoştinţe, care sunt deosebit de apreciate şi de valoroase azi în lume, ca pe o moarte. Şi cu cât iniţiatul modern, pentru care a apărut în faţa sufletului lumea supraterestră, se pătrunde mai mult de ceea ce toată lumea numeşte ştiinţă, cu atât simte mai mult că sufletul său moare. Pentru iniţiatul actual ştiinţele sunt mormântul sufletului, prin faptul că dobândeşte cunoştinţe după modelul ştiinţei moderne despre lume se simte deja legat cu moartea, pe care el o simte adeseori adânc şi intens. Şi atunci caută motivul pentru care, ori de câte ori cunoaşte în sensul modern, el moare; are senzaţia de miros cadaveric tocmai atunci când se avântă spre cele mai moderne cunoştinţe, pe care ştie să le aprecieze realmente, dar pe care le simte ca un fel de presimţire a morţii.

Atunci, din cunoştinţele sale cu privire la lumea suprasensibilă el extrage ideea pe care aş vrea să o exprim printr-o imagine. Înainte de a coborî pe Pământ noi trăim spiritual-sufleteşte. Din ceea ce vieţuim spiritual-sufleteşte în deplină realitate în existenţa preterestră noi nu avem în suflet, aici, pe Pământ, decât gânduri, noţiuni, reprezentări. Acestea sunt în sufletul nostru. Dar cum se află ele în suflet?

Să privim omul, aşa cum se găseşte în viaţă între naştere şi moarte, cu trupul îmbrăcat în carne şi irigat cu sânge. Spunem că este viu. El păşeşte prin poarta morţii. Acum apare cadavrul omului fizic, care este apoi predat pământului, elementelor. Privim omul fizic mort. Avem în faţa noastră cadavrul, rămăşiţă a omului viu, prin care curge sânge viu. Omul este mort din punct de vedere fizic. Privim înapoi, dar cu privirea iniţiatică, în propriul nostru suflet. Privim gândurile pe care le avem între naştere şi moarte, cu înţelepciunea şi ştiinţa actuală modernă şi spunem: Ele sunt cadavrul a ceea ce am fost înainte de coborârea pe Pământ. Noi ştim că raportul în care se află cadavrul unui om faţă de omul viu este ca şi raportul dintre gândurile noastre, pe care le respectăm ca pe cele mai înalte comori, care ne aduc cunoştinţele despre natura exterioară, şi ceea ce am fost înainte de a fi coborât pe Pământ. Acest lucru îl poate vieţui iniţiatul. El nu-şi trăieşte în gând viaţa sa adevărată, ci cadavrul sufletului său. Acesta este un fapt, este ceva care nu este spus din sentimentalism, ci apare azi cu toată forţa în faţa sufletului tocmai dintr-o cunoaştere energică, activă. Este ceea ce nu-şi spune azi visătorul sentimental, mistic; acesta tocmai vrea să resimtă ceva ce ia naştere din unele profunzimi întunecate, mistice ale entităţii proprii. Cine trece azi prin poarta iniţierii descoperă în sufletul său aceste gânduri, care pot face posibilă libertatea, pentru că sunt lipsite de viaţă. Aceste gânduri, care sunt baza libertăţii umane, nu constrâng omul tocmai pentru că sunt rnoarte, pentru că nu sunt vii. Omul poate deveni azi o fiinţă liberă pentru că nu are de-a face cu gânduri vii, ci cu gânduri moarte. Gândurile moarte pot fi percepute de om şi folosite de acesta în beneficiul libertăţii. Dar ele sunt percepute cu sentimentul tragicului cosmie deplin, ca stârvuri ale sufletului. Înainte ca sufletul să fi coborât în lumea terestră, ce este în prezent cadavru era viu, se mişca. În lumile suprasensibile spirituale, printre sufletele umane, fie cele trecute deja prin poarta morţii, care trăiau acum în lumea spirituală, fie cele care încă nu coborâseră pe Pământ, se mişcau ierarhiile superioare aflate deasupra omului, dar în cadrul acestei sfere se mişcau şi acele fiinţe elementare care se află la baza naturii. Acolo totul era viu în suflet. Aici, în suflet, moştenirea venită din lumile spirituale, gândul, este mort.

Dar dacă înţelegem, ca iniţiaţi moderni, să ne pătrundem, împreună cu Hristos, de modul cum s-a vieţuit El în Misteriul de pe Golgota, dacă înţelegem în sensul cel mai profund, cel mai interior, cuvintele lui Pavel, care spune: „Nu eu, ci Hristos în mine“, atunci Hristos ne conduce şi prin această moarte; atunci pătrundem cu gândurile noastre în natură, dar Hristos ne însoţeşte în sens spiritual şi coboară gândurile noastre în mormântul naturii. Căci prin faptul că posedăm, de obicei, gândurile noastre moarte, natura devine un mormânt. Dar dacă ne adresăm cu aceste gânduri moarte mineralelor, animalelor, lumii stelelor, lumii norilor, munţilor, fluviilor, dacă abordăm toate acestea cu gândurile noastre moarte, dar însoţiţi de Hristos, potrivit sintagmei: „Nu eu, ci Hristos în mine“, atunci când ne cufundăm în cristalul de cuarţ vieţuim în iniţierea modernă faptul că gândul din natură urcă din acesta ca un gând viu. Gândul se ridică parcă din mormântul mineral, ca un gând viu. Lumea minerală lasă să urce în noi spiritul. Iar dacă Hristos ne conduce prin natura vegetală, scoţându-ne din ceea ce de obicei ar permite să trăiască numai gânduri moarte, iau naştere gândurile vii.

Noi ne-am percepe ca fiind bolnăvicioşi, dacă ne-am îndrepta spre natură; dacă ne-am uita spre lumea stelelor cu privirea astronomului care face calcule şi dacă aceste gânduri moarte s-ar cufunda în lume, ne-am simti bolnavi şi boala ar conduce la moarte. Dacă însă ne lăsăm călăuziţi de Hristos, dacă, însoţiţi de Hristos, ne purtăm gândurile noastre moarte în lumea stelelor, în lumea Soarelui, a Lunii, a norilor, a munţilor, a fluviilor, a mineralelor, a plantelor şi a animalelor, dacă pătrundem în întreaga lume fizică a oamenilor totul devine viu în contemplarea naturii şi, ca dintr-un mormânt, din toate fiinţele învie Duhul viu, care ne vindecă şi ne trezeşte din moarte, Sfântul Duh. Şi, însoţiţi de Hristos, ne simţim din nou însufleţiţi, împreună cu tot ce am vieţuit ca fiind moarte. Simţim cum din toate fiinţele acestei lumi ne vorbeşte Duhul viu, Duhul vindecărilor.

Aceste lucruri trebuie să le redobândim într-o nouă cunoaştere spirituală, într-o nouă cunoaştere iniţiatică. Atunci vom concepe Misteriul de pe Golgota ca sens al întregii existenţe pământene, vom şti cum trebuie să fim conduşi în timpul în care trebuie să se dezvolte libertatea umană prin gândurile moarte, cum trebuie să fim conduşi la cunoaşterea naturii prin Hristos. Vom şti cum, în cadrul Misteriului de pe Golgota, Hristos nu şi-a împlinit numai propriul destin pe Pământ, ci cum a instaurat pe Pământ marea libertate a Rusaliilor, în timp ce a vestit omenirii pământene Duhul viu, care poate învia cu ajutorul Lui din tot ce există pe Pământ. Cunoaşterea noastră rămâne moartă, rămâne chiar un păcat, dacă nu suntem treziţi de Hristos, în aşa fel încât din toată natura, din orice existenţă cosmică să ne vorbească din nou Spiritul, Duhul viu.

Treimea alcătuită din Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt nu este pur şi simplu o formulă sofisticată, obţinută prin tăierea firului în patru, este ceva adânc, legat cu evoluţia întregului Cosmos şi care devine o cunoaştere vie, nu una moartă, când Il readuce în noi viu pe însuşi Hristos, ca pe un înviat din morţi, cel care este aducătorul Sfântului Duh.

Înţelegem că ar fi ca o boală dacă nu am putea vedea dumnezeiescul din care ne-am născut. Dacă omul este ateu, el este bolnav în taină. El nu este sănătos decât dacă natura sa fizică se concentrează în aşa fel, încât să poată resimţi din interior, ca fiind liantul întregii structuri a fiinţei sale, „Din Dumnezeu m-am născut!“ Este o lovitură a destinului situaţia în care un om nu-L găseşte în cursul vieţii terestre pe Hristos, care-l poate conduce prin moarte la sfârşitul vieţii pe Pământ, care prin moarte îl poate conduce la cunoaştere. Dacă simţim aşadar acel In Christo morimur simţim şi ceea ce vrea să ajungă la noi prin îndrumarea lui Hristos, prin conducerea lui, simţim cum din totul învie Duhul, învie încă în această viaţă de pe Pământ. Ne simţim din nou vii în această viaţă pe Pământ, privim prin poarta morţii, prin care ne conduce Hristos, privim spre acea viaţă care se află dincolo de moarte şi ştim de ce a trimis Hristos Duhul Sfânt: pentru că ne putem lega deja aici, în timpul vieţii, cu Duhul Sfânt, dacă ne lăsăm conduşi de Hristos. Atunci putem spune cu toată certitudinea: Murim în Hristos în timp ce trecem prin poarta morţii.

Ceea ce am vieţuit aici, în natură, prin cunoaşterea noastră este deja un semn pentru viitor. Căci ceea ce ar fi de obicei ştiinţă moartă este trezit prin Duhul Sfânt. Dacă am înţeles corect principiul „Din Tatăl ne-am născut, în Hristos murim“, privind prin poarta morţii ne este îngăduit să spunem că atunci când în locul morţii cunoaşterii survine moartea adevărată, care ne ia trupul, în Duhul Sfânt suntem treziţi din nou – Per spiritum sanctum reviviscimus.