Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TAINA SFINTEI TREIMI

GA 214


CONFERINŢA a XI-a

Londra, 30 august 1922

Întrucât atunci când te întâlneşti atât de rar eşti tentat să rezumi cât se poate de multe aspecte într-o singură prelegere, uşor se poate întâmpla să aduni laolaltă prea multe lucruri. Însă azi aş dori să caracterizez dintr-un anumit punct de vedere ceea ce se poate numi cealaltă faţă a existenţei umane pe Pământ. Apoi aş vrea să fac o legătură între cele spuse şi importanţa pe care o au unele cunoştinţe mai aprofundate, unele cunoştinţe spirituale pentru timpul nostru.

Cât cunoaşte oare omul din ceea ce aparţine existenţei sale, dacă nu se foloseşte în cunoaştere decât de simţurile sale şi de raţiunea legată de simţirile sale? Prin conştienţa obişnuită legată de simţuri noi petrecem în mod conştient numai partea de trezie a existenţei umane. Numai că forţele spirituale conducătoare ale lumii nu au inserat în mod inutil în existenţa umană starea de somn.

De la adormire până la deşteptare se întâmplă extrem de multe lucruri cu omul. De fapt, în timpul somnului are loc cea mai mare parte a acţiunilor pe care le are de realizat spiritul prin intermediul omului în existenţa terestră.

În timpul stării de veghe pe Pământ nu se întâmplă decât ceea ce omul poate realiza cu sine însuşi şi cu lucrurile. În timpul stării de somn, în dezvoltarea omului se întâmplă tot ceea ce întreprind entităţi superioare cu sufletul acestuia, pentru a-l aduce la dezvoltarea sa generală în cadrul existenţei terestre. Şi nu trebuie pierdut din vedere că şi cunoaşterii iniţiatice moderne îi este posibil să privească mai îndeaproape faptele care se petrec între adormire şi trezire; aceste fapte nu au loc numai pentru iniţiat, ci pentru toţi oamenii, dezvoltarea tuturor oamenilor depinde de aceste fapte. Iniţiatul poate numai să atragă atenţia asupra acestora. Dar toţi oamenii aflaţi în existenţa terestră şi care gândesc asupra acestei existenţe ar trebui să simtă şi să resimtă din ce în ce mai mult importanţa lor.

Aş vrea să descriu acum ce intervine în timpul stării de somn a omului. Când omul doarme, trecând dincolo, ştiţi că în exterior aceasta se caracterizează prin faptul că spunem: Corpul său astral şi Eul său se desprind de corpul fizic şi de corpul său eteric, astfel că acest Eu şi acest corp astral se află în lumea spirituală şi nu impregnează corpul fizic şi corpul eteric, aşa cum o fac în timpul scurs de la trezire la adormire.

Dacă privim la ceea ce se întâmplă cu omul în starea de somn, este evident că în timpul stării de veghe el este legat de acest Pământ. Mai întâi este legat de Pământ prin simţurile sale, prin faptul că percepe şi cunoaşte prin simţurile sale fenomenele care ţin de diferitele regnuri naturale. Dar el mai este legat de Pământ şi prin aceea că în timpul stării de veghe realizează şi lucruri care ţin de subconştient. De exemplu, respiră, iar în aerul respirat întregul Pământ îşi trimite influenţele sale, dacă ne putem exprima astfel. În aerul respirat există extrem de multe substanţe într-o stare de dispersie foarte fină. Dar chiar în această stare de dispersie ele acţionează într-un mod deosebit de activ când sunt preluate de organism o dată cu aerul respirat. După cum în om pătrunde în mod conştient ceea ce el percepe prin simţuri, tot aşa, în mod subconştient, ajung în el chiar în starea de veghe mult mai numeroase lucruri substanţiale decât prin intermediul stării ideal-abstractă a percepţiei şi gândirii; prin respiraţie mediul înconjurător ajunge în om într-un mod mai substanţial.

Şi dacă aţi lua mai mult în considerare cât depinde organizarea umană de tot ce preia prin diferitele substanţe aflate în alimentele terestre aţi spune: Multe lucruri acţionează asupra omului în starea sa de veghe. Dar astăzi ne va interesa mai puţin acest aspect. Astăzi ne vom interesa mai mult de ceea ce acţionează asupra omului în starea sa de somn. În această privinţă, trebuie să spunem că aşa cum substanţele exterioare, terestrul, intră în legătură cu omul în timpul stării lui de veghe, tot astfel în timpul stării sale de somn el intră într-o anumită legătură cu întregul Cosmos.

Omul nu este de conceput în aşa fel încât corpul său astral să atingă în fiecare noapte mărimea Cosmosului – ar fi cu totul exagerat dacă s-ar susţine aşa ceva –, însă el creşte în Cosmos în fiecare noapte. Aşa cum aici noi suntem legaţi în mod interdependent cu plantele, mineralele, aerul, tot astfel în timpul nopţii suntem legaţi de mişcările planetelor şi de constelaţiile stelelor fixe. Cerul înstelat devine lumea noastră de la adormire până la trezire, la fel cum Pământul este lumea noastră în starea de veghe.

La început putem distinge diferite sfere prin care migrăm între adormire şi trezire. Prima sferă în care trecem între adormire şi trezire este cea în care Eul uman şi corpul astral uman, aşadar sufletul uman în timpul somnului, se simte în legătură cu mişcările lumii planetelor. Aşa cum dimineaţa, când ne trezim şi intrăm în corpul nostru fizic, putem spune: Avem în noi plămânii, inima, ficatul, creierul, în timpul stării de somn trebuie să spunem: Avem în noi, în prima sferă cu care intrăm în contact după adormire şi din nou nemijlocit înainte de trezire, forţele mişcării planetelor.

Nu este ca şi cum am prelua în fiecare noapte întreaga mişcare a planetelor, dar ceea ce purtăm în noi ca reproducere a acesteia este o mică imagine în care sunt reproduse mişcările planetelor. Acest lucru este diferit la fiecare om. Astfel încât putem spune: După ce a adormit, fiecare om vieţuieşte mai întâi planetele, în aşa fel încât tot ce se întâmplă în spaţiul cosmic între planete, în timp ce se mişcă, el retrăieşte interior într-un fel de glob planetar în corpul său astral. Aceasta este prima vieţuire a omului după adormire.

Şi să nu spuneţi: Ce mă interesează toate acestea, eu nu le percep! Dumneavoastră nu vedeţi aceste lucruri cu ochii, nu le auziţi cu urechile. Dar în clipa în care treceti în starea de somn, acea parte a corpului dumneavoastră astral care în timpul stării de veghe este integrat inimii devine un ochi al inimii; el devine văzător pentru ceea ce se petrece în lumea planetelor. Acest ochi al inimii percepe – chiar dacă această percepţie este încă înceţoşată la omul actual – ceea ce vieţuieşte omul după adormire.

Ceea ce vieţuieşte aici este perceput de acest ochi al inimii în aşa fel, încât în primele momente după adormire el priveşte spre omul care se află culcat în pat, ca trup fizic şi corp eteric. Spre acestea privesc înapoi Eul şi corpul astral, cu ochiul inimii. Şi ceea ce vieţuiesc ele aici, în interior, ca imagine a mişcărilor planetare în viaţa lor, radiază de la corpul lor eteric, astfel că ele văd imaginea reflectată a acestora de către propriul lor corp eteric. Numai că constituţia actuală a omului este de aşa natură, încât, de îndată ce se trezeşte, el uită starea de conştienţă înceţoşată pe care a avut-o în timpul nopţii prin ochiul inimii sale. Este o conştienţă înceţoşată, cel mult reverberată în vise, care mai au în mobilitatea lor interioară ceva din mişcarea planetară, vise în care se inseră însă imagini din viaţă, care, în fond, sunt introduse în aceste vise care depind de mişcarea planetelor. Imaginile pătrund în vise pentru că acum corpul astral se cufundă în corpul eteric, iar acesta conservă amintirea legată de întâmplările vieţii.

Lucrurile se pot prezenta astfel: Vă treziţi dimineaţa, după ce aţi trecut încă o dată prin sfera mişcărilor planetare; să spunem că datorită karmei dumneavoastră aţi vieţuit aici o relaţie specială între Jupiter şi Venus. Acest lucru se poate întâmpla ca atare; aţi vieţuit o relaţie specială Jupiter-Venus. Dacă aţi aduce acest lucru în viaţa de zi, adică ceea ce este vieţuit aici între Jupiter şi Venus, vi s-ar lămuri multe lucruri cu privire la facultăţile dumneavoastră; acestea nu provin de la Pământ, ci din Cosmos. Modul cum sunt ele legate de Cosmos determină gradul de bunătate sau cel puţin înclinaţia spre bunătate sau răutate. Şi aţi vedea ce au discutat împreună Jupiter şi Venus şi ce aţi perceput cu ochiul inimii, sau, aş putea spune, cu urechea inimii, căci aceste lucruri nu pot fi deosebite atât de precis. Numai că aceste lucruri se uită, pentru că sunt percepute foarte înceţoşat. Dar în timp ce această interrelaţie dintre Jupiter şi Venus se manifestă în interior, producând o mişcare în corpul dumneavoastră astral, acum intervine în acest proces ceea ce aţi vieţuit cândva, să spunem când aveaţi şaptesprezece sau douăzeci şi cinci de ani, la Oxford sau la Manchester sau în altă parte, la ora douăsprezece la amiază. Imaginile se amestecă în vieţuirea cosmică. Din această cauză imaginile au, în vise, o anumită însemnătate; dar ele nu sunt lucrul cel mai important. Ele sunt într-o măsură oarecare veşmântul care se ţese peste vieţuirea cosmică.

Vieţuirea care ia naştere pe această cale este, pentru această percepţie a inimii despre care am vorbit, legată de o anumită anxietate. În aceste vieţuiri, la aproape toţi oamenii apar anumite senzaţii de anxietate de natură spirituală. Aceasta mai ales atunci când se reflectă de către corpul eteric uman, ca lumină sau ca sunete, ceea ce este vieţuit cosmic. De exemplu, dacă ceea ce determină Jupiter şi Venus prin relaţia specială dintre ele este reflectat în aşa fel încât o rază se întoarce dinspre fruntea umană, care are o mare semnificaţie pentru percepţia inimii lor, iar o altă rază îşi amestecă sunetul şi lumina venind din regiunea de sub inimă atunci ia naştere acea anxietate pentru percepţia inimii de care trebuie vorbit. Despre aceasta orice suflet care nu este complet insensibil îşi spune, în somn: Ceaţa cosmică m-a cuprins. Cu adevărat, este ceva asemănător cu a te subţia tu însuţi, până la a deveni ca ceaţa cosmică şi a înota ca nor în interiorul ceţii cosmice. Aşa se prezintă vieţuirea nemijlocită după somn.

Apoi, din această anxietate şi din această vieţuire despre sine ca un fragment din ceaţa cosmică în interiorul ceţii cosmice, în sufletul uman vine ceea ce s-ar putea numi dăruirea de sine către divinul care traversează Cosmosul. Două sentimente fundamentale cunoaşte omul în prima sferă, după adormire: Eu mă aflu în ceaţa cosmică şi aş vrea să sălăşluiesc în sânul lui Dumnezeu, pentru a fi asigurat împotriva anulării în ceaţa cosmică.

Percepţia inimii trebuie să aducă dincoace, în viaţă, acest lucru, dimineaţa, când omul se cufundă din nou cu sufletul său în corpurile sale fizic şi eteric. Dacă această vieţuire nu ar fi adusă dincoace, în viaţă, toate substanţele pe care omul le-ar prelua în ziua următoare ca hrană sau cele care sunt prelucrate de obicei în cadrul metabolismului – şi când posteşte sunt consumate materii ale propriului său corp – şi-ar însuşi întru totul caracterul lor exclusiv terestru şi ar aduce întregul organism uman într-o mare dezordine.

În fapt, importanţa somnului pentru starea de veghe a omului este imensă şi semnificativă. Nu putem decât să spunem: În această epocă a evoluţiei Pământului omul este încă scutit de a purta el însuşi de grijă ca elementul divin să fie adus dincoace. Căci, aşa cum sunt structuraţi oamenii în epoca actuală, de-abia ar fi în stare să dezvolte forţa de a aduce aceste lucruri în mod deplin conştient din partea cealaltă a existenţei în partea aceasta a existenţei.

După ce omul a vieţuit aceste stări, el intră în sfera următoare. Aceasta nu înseamnă că părăseşte prima sferă, aceea îi rămâne pentru percepţia inimii. Dar sfera următoare este mult mai complicată şi ea este percepută cu acea parte a corpului astral care în timpul zilei, în starea de veghe, este integrată plexului solar şi în membrele omului. Această parte a corpului astral percepe în timpul nopţii ceea ce se află în sfera a doua.

Iar în sfera următoare omul simte în corpul său astral forţele care vin de la cercul de constelaţii zodiacale: o categorie de forţe vine direct de la zodiac, cealaltă vine în timp ce forţele zodiacale traversează Pământul, după cum constelaţiile zodiacale se află deasupra sau dedesubtul Pământului. Acest fapt creează o mare diferentă între ele.

Omul percepe, aşadar, cu ceea ce aş numi percepţie solară, pentru că este legată de acea parte a corpului astral care acţionează ca agent de percepţie, fiind legată de plexul solar şi de membre; l-aş numi ochiul său solar. Prin acesta el devine conştient de întreaga sa relaţie cu zodiacul şi cu mişcarea planetară. Imaginea se extinde, omul creşte şi mai mult în imaginea Cosmosului.

Lucrurile stau astfel: omul recepţionează aceste lucruri după ce ele sunt reflectate de către corpurile sale fizic şi eteric spre care-şi îndreaptă privirea înapoi, astfel încât omul capătă înăuntrul său în fiecare noapte ceea ce pleacă din corpul său, conexat cu întregul Cosmos, cu mişcarea planetară şi constelaţia de stele fixe.

Vieţuirea cu stelele fixe – care la un om poate surveni la jumătate de oră după adormire, la altul după un timp mai lung, la unii la scurt timp de la adormire – este însă de aşa natură, încât omul se vieţuieşte pe sine în toate cele douăsprezece constelaţii de stele fixe. Vieţuirile cu stelele fixe sunt deosebit de complicate.

Cred că dacă aţi fi putut percepe, în calitate de călători în jurul lumii, cele mai importante ţinuturi ale Pământului şi tot nu aţi fi cunoscut suma de trăiri pe care o aveţi în fiecare noapte de la o singură constelaţie zodiacală pentru ochiul vostru solar! Pentru oamenii din vechime care aveau încă în ei forţe clarvăzătoare cu caracter pronunţat de vis şi care percepeau în mod conştient dar asemănător viselor, multe din cele povestite acum de mine, aceste lucruri erau relativ mai puţin confuze. În prezent, omul abia poate ajunge la oarecare claritate pentru ochiul său solar – şi trebuie să ajungă la aceasta, chiar dacă a uitat-o în timpul nopţii –, abia poate ajunge la oarecare claritate în ceea ce priveşte cele trăite în timpul nopţii, dacă nu a preluat în dispoziţia sa sufletească ceea ce Hristos a vrut să devină pentru Pământ prin Misteriul de pe Golgota. A fi simţit ce înseamnă pentru viaţa Pământului faptul că Hristos a trecut prin Misteriul de pe Golgota, a-ţi fi făcut gânduri în viaţa pământeană obişnuită despre Hristos, aceste lucruri aduc, pe calea ocolită a corpurilor fizic şi eteric, în corpul astral o asemenea nuanţare, o astfel de culoare, încât Hristos devine conducătorul, în zodiac, de la adormire până la trezire.

Lucrurile se prezintă astfel, încât omul se întreabă din nou: Trebuie oare să apun în numărul stelelor şi al evenimentelor acestei lumi? Şi când poate privi înapoi la ceea ce el a adresat lui Hristos ca gânduri, simţiri şi sentimente şi impulsuri de voinţă, atunci pentru el învie în Hristos un fel de conducător pentru ordonarea evenimentelor confuze ale acestei sfere.

Astfel, trebuie să spunem: Abia când contemplăm cealaltă faţă a vieţii ni se dezvăluie întreaga importantă a lui Hristos pentru viaţa pământeană a omenirii, incepând de la Misteriul de pe Golgota. De obicei, nimeni nu înţelege ce trebuie să devină Hristos pentru viaţa terestră în cadrul civilizaţiei curente actuale.

Toate aceste lucruri pe care în prezent încă nu mulţi oameni le trăiesc sunt prezentate într-un mod eronat. Modul neordonat în care oamenii actuali, care încă nu au fost atinşi de evenimentul hristic, aduc în conştienţa trează de zi vieţuirile nocturne este înţeles abia atunci când ştii lucrurile pe care le-am spus mai înainte. În realitate, dacă am parcurs mai întâi existenţa înceţoşată în starea de somn, ne aflăm într-o măsură oarecare în faţa unei lumi care ne zăpăceşte, în care Hristos se desprinde ca un Soare spiritual şi devine conducătorul nostru, astfel încât toată zăpăceala se transformă într-un fel de înţelegere armonioasă.

Acest lucru este important, deoarece în clipa când intrăm în această sferă în care există diverse vârtejuri care se întretaie, constelaţii de stele fixe şi mişcarea planetelor în faţa ochiului nostru solar se prezintă karma noastră. Toţi oamenii îşi percep karma, dar numai în starea de somn. În starea de veghe se infiltrează numai copia acestei percepţii, ca o simţire.

Ceva din acea stare pe care un om care caută autocunoaşterea o poate observa în el însuşi este ecoul înceţoşat al acestei vieţuiri, în care Hristos apare ca o călăuză care conduce şi care călăuzeşte de la Berbec, prin Taur, Gemeni şi aşa mai departe şi care le explică oamenilor, în timpul nopţii, lumea, astfel încât ei capătă din nou forţe pentru viaţa din timpul zilei. Căci în ceea ce vieţuim în această sferă nu este cu nimic mai puţin important decât faptul că prin întâmplările aiuritoare din zodiac Hristos devine călăuza noastră, entitatea care conduce omul de la constelaţie la constelaţie, pentru ca acesta să poată prelua în sine în mod ordonat forţele de care are nevoie pentru viaţa în stare de veghe.

În felul acesta, omul trăieşte, de fapt, în fiecare noapte între adormire şi trezire; el vieţuieşte aceste lucruri prin înrudirea sa cu Cosmosul, ca suflet şi ca spirit. Aşa cum prin corpul său fizic şi prin cel eteric el este înrudit cu Pământul, tot astfel cu sufletul şi spiritul său şi cu corpul său astral este înrudit cu Cosmosul. Omul ar resimţi în vieţuirea sa interioară în imagini, o dată ce s-a despărţit de corpurile sale fizic şi eteric şi a crescut în afară, în lumea cosmică, ar resimţi o înrudire puternică cu această lume, în viaţa de imagini reflectate de ceea ce a rămas culcat în pat, ar simţi o tendinţă puternică de a vieţui în afară, dincolo de constelaţiile zodiacale.

Acest lucru el nu-l poate face între naştere şi moarte, pentru că în toate aceste trăiri pe care le-am descris se amestecă în timpul somnului un alt element, un element de cu totul altă natură decât ceea ce vine de la planete şi stelele fixe. Acesta este elementul lunar.

În timpul noptii – chiar şi în timpul Lunii noi – elementul lunar nuanţează într-o anumită măsură întregul Cosmos cu ceva substanţial special pe care îl vieţuieşte şi omul. Dar el îl resimte în aşa fel, încât aceste forţe lunare îl reţin, aş spune, în interiorul zodiacului şi-l conduc din nou înapoi la trezire. Omul vieţuieşte acest element lunar ca pe o vagă presimţire, în prima sferă. Dar pe parcursul celei de a doua sfere, pe care am descris-o, omul vieţuieşte deosebit de intens tainele naşterii şi ale morţii. Aici, el vieţuieşte practic în fiecare noapte – graţie unui organ care se află mai adânc decât ochiul inimii şi ochiul solar –, cu ajutorul unui organ care se află în întregul organism, cum coboară spiritual-sufletescul, respectiv cum a coborât acesta din lumea spiritual-sufletească şi a intrat într-o existenţă fizică şi cum, treptat, trupul trece în moarte. De fapt, murim continuu, în fiecare clipă, numai că învingem moartea, până când ea vine cu adevărat, ca un eveniment unic. Dar în acelaşi moment în care vieţuieşti astfel, cum sufletul trece într-o oarecare măsură prin corporalul-pământesc, în acelaşi moment vieţuieşti datorită aceloraşi forţe legăturile tale cu restul omenirii.

Trebuie numai să gândeşti: Nici întâlnirea sau relaţia cea mai neînsemnată, după cum nici cea mai bogată în consecinţe nu sunt fără legătură cu destinul general, cu karma generală a omului. Şi, fie că sufletele cu care am fost cândva în relaţie în viaţa pământeană trecută sau cu care ne aflăm în relaţie în viaţa pământeană actuală sunt în lumea spirituală, fie că sunt aici, pe Pământ, tot ceea ce omul face cu alţi oameni, toate relaţiile umane care au o legătură intimă cu taina naşterii şi a morţii se prezintă, aş spune, în faţa ochiului spiritual al omului. Omul se simte în interiorul destinului total al vieţii sale.

Acest lucru se leagă de faptul că toate celelalte forţe, ale planetelor şi ale stelelor fixe, vor să ne tragă afară, în Cosmos. La rândul ei, Luna vrea să ne introducă în lumea oamenilor, ea ne smulge din Cosmos. Ea are forţe care sunt opuse atât forţelor solare cât şi forţelor stelare; ea constituie înrudirea noastră cu Pământul. Din această cauză, ea ne readuce, într-un anumit sens, în fiecare noapte din vieţuirile zodiacale în vieţuirile planetare şi apoi din nou în vieţuirile pământene, prin faptul că suntem readuşi în corpul nostru omenesc fizic.

Dintr-un anumit punct de vedere, aceasta este deosebirea dintre somn şi moarte, faptul că atunci când adoarme omul rămâne în legătură strânsă cu aceste forţe lunare. Aceste forţe lunare sunt într-o anume măsură cele care-l fac atent în fiecare noapte asupra importanţei vieţii sale pământene. Dar aceasta se poate întâmpla numai pentru că omul primeşte totul înapoi de la corpul său eteric, prin reflectare, aşa cum am spus mai sus. În timpul morţii, el îşi retrage corpul eteric din corpul său fizic: apare amintirea retrospectivă a ultimei vieţi pământene, şi acest corp eteric este acum cel care pentru câteva zile impregnează norul despre care am vorbit. Eu am spus: În fiecare noapte noi trăim ca nor, ca nor de ceaţă într-o lume de ceaţă. Dar acest nor de ceaţă care suntem noi înşine noaptea este lipsit de corpul nostru eteric. Când murim, el este asociat, în primele zile după moarte, cu corpul nostru eteric. Apoi, corpul eteric se dizolvă treptat în elementul cosmic, amintirea dispare. Spre deosebire de ceea ce se întâmpla mai înainte, când tot ceea ce aveam ca vieţuiri stelare obţineam numai prin reflectarea făcută de omul rămas culcat în pat, acum, după moarte, avem o trăire interioară nemijlocită a mişcării planetelor şi a constelaţiilor de stele fixe.

Dacă citiţi cartea mea Teosofia găsiţi descrise aceste vieţuiri. Veţi vedea ceea ce deţine omul între moarte şi o nouă naştere, ca şi cum ar avea aceste lucruri în jurul său. Dar aşa cum nu aţi recunoaşte culori şi sunete, dacă în interiorul corpului nu aţi avea un ochi, o ureche, aşa cum nu aţi putea respira dacă nu aţi avea în omul interior un plămân şi o inimă, tot aşa după moarte nu aţi putea percepe ceea ce eu am descris ca lume a sufletelor şi ţară a spiritului, ca fiind ambianţa din spiritual, dacă nu aţi avea în dumneavoastră pe Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Berbecul, Taurul, Gemenii şi aşa mai departe. Acesta este organismul dumneavoastră: vieţuiţi aceste lucruri cu organismul cosmic. Luna însă nu vă mai poate duce înapoi, ea nu v-ar putea readuce decât până la corpul eteric; acesta însă s-a dizalvat în Cosmos.

Dar în om mai este încă prezentă atât de mult din acea forţă pe care a primit-o de la Lună, încât el rămâne un timp în lumea sufletelor, aşa cum am spus în Teosofia. El îşi mai ţine un timp privirea aţintită spre Pământ, apoi trece în ceea ce am descris sub denumirea de ţara spiritului. Aici se află într-o vieţuire pe care el însuşi o simte a fi în afara zodiacului, în afara cerului stelelor fixe. Şi aşa îşi petrece el acum timpul dintre moarte şi o nouă naştere.

Privită în detaliu, această acomodare la lumea spirituală se petrece în timpul nopţii astfel, încât dacă v-aş descri-o aş putea s-o fac aproximativ în felul următor – bineînţeles că nu trebuie să stoarceţi prea mult noţiunile, pentru că aceste lucruii aproape nu pot fi exprimate cu noţiuni pământene. Totuşi, pot să v-o descriu după cum urmează:

Imaginaţi-vă o câmpie, pe această câmpie plante; de la fiecare floare, chiar şi de la cele care sunt pe arbori, pleacă un fel de linie spiralată care se avântă în spaţiul cosmic. Aceste linii spiralate conţin forţele prin care Cosmosul reglează şi determină creşterea plantelor pe Pământ. Căci plantele nu cresc numai din germenul lor, plantele cresc din forţele cosmice care inconjoară Pământul în spirale. Dar aceste forţe sunt prezente şi iarna, se află şi în deşert, chiar dacă plantele nu există. Pentru a pătrunde în mişcările planetare, omul trebuie să folosească aceste forţe spiralate vegetale în fiecare noapte, ca pe o scară. El urcă, aşadar, prin ccea ce forţele vegetale spiralate au comun cu o scară, în mişcările lumii planetelor. Şi cu ajutorul acelor forţe care fac ca planta să crească din rădăcina ei – căci ea trebuie să folosească o forţă care-i permite să crească –, cu această forţă omul este purtat în sfera a doua, pe care v-am descris-o. În fapt, dacă ne focalizăm atenţia asupra acelor vieţuiri pe care vi le-am înfăţişat, în care omul ajunge într-un fel de anxietate şi spune: Eu sunt o formaţiune de ceaţă într-o ceaţă generală, eu trebuie să sălăşluiesc în sânul divinităţii, legând aceste vieţuiri cu condiţiile de pe Pământ, atunci sufletul îşi spune: Eu sălăşluiesc în tot ceea ce se află ca o binecuvântare cosmică peste un câmp semănat, atunci când înfloreşte, în ceea ce se află deasupra unei câmpii când întloreşte. Tot ceea ce coboară spre plante şi se manifestă în linii de forţă spiralate, toate acestea constituie, de fapt, sânul divinităţii, sânul divinităţii viu în sine, plin de mişcare, în care omul se simte cuibărit la începutul fiecărei perioade de somn.

Luna este cea care conduce omul înapoi spre animalitatea sa. Căci forţele vegetale au tendinţa de a duce omul tot mai departe, în universal. Întrucât însă el îşi împarte animalitatea sa cu regnul animal, luna îl readuce în fiecare dimineaţă în propria sa animalitate.

În felul acesta este legat omul cu Cosmosul. Cosmosul acţionează între adormire şi trezire. Şi ochiul inimii, ochiul solar, ochiul uman parcurg în timpul nopţii aceste lucruri în aşa fel, încât ele simt ca şi cum omul ar resimţi, ar trăi, să spunem, o relaţie oarecare cu un altul. Dar acest lucru nu îi este spus astfel, şi nici nu este gândit de el, ci i-l spun judecăţile plantelor, prin care urcă, păşind parcă pe o scară, mai întâi în lumea planetelor, apoi este dus în lumea zodiacului.

Şi astfel o trăire poate fi descrisă astfel: Am o relaţie cu acest om, mi-o spun crinii, mi-o spun trandafirii, căci forţa trandafirului, forţa crinului, forţa lalelei tocmai m-au mânat încoace. Întregul Pământ devine într-o anumită măsură o carte a vieţii, care ne lămureşte asupra lumii oamenilor, asupra lumii oamenilor-suflete, în care te integrezi în mod viu.

Aceste vieţuiri le-au avut în mod diferit oameni aparţinând unor epoci diferite. Dacă priviţi spre vechea Indie, cei care doreau să afle ceva prin intermediul stării de somn, prin relaţia cu lumea stelară, nu voiau să afle decât ceva în legătură cu acele stele fixe, cu acele constelaţii care se află în momentul respectiv deasupra Pământului, nu permanent, ci numai ocazional. Ei nu voiau să aibă relaţii cu constelaţiile care se află dedesubt, ale căror forţe traversează Pământul.

Priviţi o pozitie de Buddha sau în general poziţia unui înţelept indian care se străduieşte să obţină înţelepciunea spirituală superioară cu ajutorul exerciţiilor! Priviţi cum şi-a pus picioarele unul peste altul şi cum stă aşezat peste aceste picioare încrucişate: pentru că nu vrea să aibă activă decât partea superioară a corpului şi ceea ce este legat de constelaţiile de deasupra şi nu şi ceea ce acţionează în el prin intermediul ochiului solar, ceea ce acţionează prin intermediul membrelor. El vrea să elimine forţele legate de membre. Din această cauză, puteţi vedea în poziţia oricărui oriental care se străduieşte să obţină înţelepciune cum vrea să dezvolte doar o legătură cu ceea ce se află deasupra Pământului. El vrea să dezvolte numai relaţii de cunoaştere orientate spre domeniul sufletesc.

Lumea ar fi rămas imperfectă, dacă nu ar fi existat decât acest fel de strădanie pentru cunoaştere, dacă ar fi fost adoptate numai poziţiile Buddha pentru a ajunge la cunoaştere. Deja în vremea grecilor omul trebuia să intre în relaţie şi cu acele forţe cu care iei legătura când te dezvolţi spre constelaţiile aflate sub Pământ.

Acest lucru este admirabil sugerat în legenda greacă, unde se povesteşte despre un anumit fel de iniţiere: Cel în cauză a coborât în lumea subpământeană. Despre anumiţi eroi ai Greciei puteţi afla întotdeauna că trăiesc o iniţiere, atunci când se povesteşte despre ei că au coborât în lumea subpământeană. Aceasta înseamnă că au făcut cunoştinţă cu acele forţe ale Cosmosului care acţionează prin intermediul Pământului, cu forţele htonice.

În felul acesta, fiecare epocă îşi are sarcina sa specifică. Astfel, iniţiatul oriental învăţa, pentru a putea împărtăşi acest lucru celorlalţi oameni, mai ales ceea ce se afla înainte de naştere, respectiv de concepţie, aşadar care ţinea de domeniul spiritual-sufletesc, pe care omul îl vieţuieşte înainte de a coborî în lumea pământeană. Ceea ce în concepţia orientală despre lume, în literatura orientală, se apropie de om într-un mod atât de măreţ, se întâmplă datorită faptului că odinioară oamenii puteau privi în interiorul vieţii pe care o parcurg înainte de a coborî pe Pământ.

În Grecia, a început să fie cunoscut ceea ce depinde de însuşi Pământul: Uranus şi Gea. Gea, Pământul, se află la punctul de început al cosmologiei greceşti. Şi întotdeauna grecul a năzuit să cunoască Misteriile Pământului, care, bineînţeles, sunt şi Misteriile cosmice care acţionează străbătând Pământul. Dar grecul voia să mai cunoască şi Misteriile lumii propriu-zis subpământene. În felul acesta, în Grecia s-a dezvoltat o cosmologie corectă.

Grecul are puţin din ceea ce numim cunoaştere istorică – orientalul nu o avea deloc. Pe el îl interesa mai mult ce se întâmpla pe vremea când Pământul se forma în Cosmos, pe vremea când forţele titanice se luptau cu alte forţe; prin acestea grecul înţelegea forţe spirituale puternice, care stau la baza condiţiilor pământene în mrejele cărora se află prins omul. În epoca mai nouă, suntem îndrumaţi să înţelegem istoria, pentru a putea atrage atenţia asupra faptului că omul a ieşit dintr-o stare clarvăzătoare înrudită cu visul, că el a ajuns numai la conştienţa sa cu coloratură intelectualistă şi nuanţată de elementul mitic, din care trebuie să găsească calea de ieşire, pentru a privi în lumea spirituală.

Această perioadă contemporană reprezintă, de fapt, trecerea la cucerirea conştientă a unei vieţuiri în lumea spirituală. Pentru aceasta trebuie să ne îndreptăm privirea, înainte de toate, asupra istoriei. Din această cauză s-a întâmplat în repetate rânduri, în societatea noastră antroposofică, ca diferitele epoci istorice să fie urmărite retrospectiv, până acolo unde oamenii mai primeau încă de la entităţi superioare, supraterestre, cunoştinţele, ca apoi să se urmărească mai departe această dezvoltare istorică a omului, până în vremurile noastre.

Această evoluţie istorică a omului este abordată de cunoaşterea exterioară actuală într-un mod foarte abstract. Ce linii abstracte sunt trase atunci când, în prezent, se dezvoltă cunoaşterea istorică! Oamenii din vechime îmbrăcau întreaga istorie în mituri, pe care o puneau în legătură cu întreaga natură şi cu evenimentele ce se petreceau în aceasta. Acest lucru noi nu mai ştim să-l facem. Dar oamenii încă nu şi-au însuşit simţul care le-ar permite să întrebe: Cum era în vremea când primii oameni primeau de la entităţile superioare înţelepciunea, şi când a început această situaţie să intre în declin? Cum era atunci când însuşi un zeu a coborât, pentru a se întrupa, prin Misteriul de pe Golgota, într-un trup omenesc şi să împlinească o misiune cosmică grandioasă, astfel încât abia prin aceasta Pământul şi-a căpătat sensul său?

Întreaga teologie a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea este bolnavă de faptul că nu poate înţelege pe Hristos în importanţa sa spirituală. Această înţelegere trebuie s-o aducă ştiinţa modernă a iniţierii. Trebuie să existe o ştiinţă modernă a iniţierii care să poată pătrunde din nou în lumea spirituală, care să poată vorbi din nou despre naştere şi moarte, despre viaţa dintre naştere şi moarte, dintre moarte şi o nouă naştere şi despre viaţa sufletului uman în timpul somnului, aşa cum am făcut-o astăzi împreună. Trebuie să fie posibil ca omul să cunoască din nou şi această cealaltă parte a existenţei, cea spirituală. Orice progres al omenirii în viitor va deveni posibil numai dacă omul va cunoaşte şi această cealaltă parte a existenţei.

Aşa cum odinioară oamenii s-au adresat cunoaşterii exclusive a lumilor superioare – ceea ce puteţi remarca în poziţia de Buddha –, mai târziu, pentru a ajunge la cosmologie, ei au aflat din evoluţia Pământului şi au fost initiaţi în Misteriile greceşti, htonice, ceea ce povestesc miturile greceşti, tot aşa avem nevoie ca, după ce omenirea a studiat tainele Cerului şi tainele Pămâtului în vechea ştiinţă a iniţierii, să avem o ştiinţă a iniţierii nouă, care să se poată mişca într-o anumită măsură în ritmul de du-te-vino între Cer şi Pământ, care să întrebe Cerul când doreşte să se lămurească cu privire la Pământ şi Pământul când vrea să se lămurească cu privire la Cer.

Aproximativ aşa sunt puse problemele – dacă îmi este îngăduit să afirm acest lucru cu toată modestia – pe care le-am condus la un răspuns provizoriu în cartea Ştiinţa ocultă în linii mari, care a apărut în limba engleză sub titlul: An Outline of Occult Science. Am încercat să descriu ceea ce este atât de necesar omului modern, aşa cum îi erau necesare vechiului om al Orientului Misteriile Cerului, aşa cum erau necesare grecilor Misteriile Pământului. Şi în prezent ar trebui observat care este situaţia aceastei iniţieri moderne, care este relaţia ei cu oamenii.

Pentru a caracteriza în puţine rânduri sarcinile care stau la baza iniţierii moderne, va trebui să spun şi aici ce am spus acum câteva zile la Oxford câtorva dintre dumneavoastră. Aş vrea să vă atrag atenţia mai întâi asupra faptului că, în timp ce pentru vechiul iniţiat avea importanţă mai ales privirea în sus, în lumile spirituale din care descinde omul, când se înconjoară cu un corp pământesc, în timp ce pentru iniţiatul dintr-o epocă mai târzie era important ce am încercat să vă spun când am făcut trimitere la reprezentarea grecească a coborârii în lumea subterană, iniţiaţilor moderni le revine obligaţia de a ajunge, aşa cum am spus deja, la cunoaşterea relaţiei Cerului cu Pământul.

Această cunoaştere se obţine numai dacă ne îndreptăm atenţia asupra următoarelor aspecte. Desigur, trebuie să cunoşti Cerul, trebuie să cunoşti Pământul, trebuie însă să-ţi focalizezi atenţia asupra aceluia în care, dintre fiinţele din jurul nostru, coacţionează mai întâi ca un întreg, Cerul şi Pământul, adică în ochiul inimii, în ochiul solar şi în ochiul uman integral: omul însuşi. Însuşi omul! Căci omul cuprinde infinit mai multe aspecte decât acele lumi pe care le putem percepe cu ajutorul simţurilor exterioare, pe care ni le putem explica cu raţiunea legată de simţuri. A cunoaşte omul în plan spiritual este sarcina cunoaşterii iniţiatice actuale. Am spune: Această cunoaştere iniţiatică vrea să cunoască totul, pentru a cunoaşte omul prin prisma întregii lumi, a întregului Cosmos.

Comparaţi situaţia iniţiatului actual cu aceea a iniţiatului de altădată. Prin toate facultăţile oamenilor din vechime putea fi trezită amintirea timpului dinaintea coborârii într-un trup terestru. Din această cauză, mai ales pentru initiaţii mai vechi, aceasta era o trezire a amintirilor cosmice. Mai târziu, pentru greci aceasta era o privire în natură. Pentru iniţiatul modern este vorba de a cunoaşte omul în mod nemijlocit, ca pe o fiinţă spirituală. Pentru aceasta el trebuie să capete capacitatea de a se desprinde de înţelegerea terestră a ceea ce leagă omul cu lumea. Aş vrea să dau din nou un exemplu, pe care l-am mai amintit de curând.

Printre sarcinile cele mai grele ale cunoaşterii iniţiatice este aceea de a stabili relaţii cu sufletele care au părăsit de un timp mai scurt sau mai lung Pământul, care au trecut prin poarta morţii. Este posibil să se stabilească asemenea legături prin trezirea unor forţe sufleteşti mai profunde. Mai întâi trebuie însă să te obişnuieşti, prin exerciţii, să poţi vorbi limba prin care poţi comunica cu morţii. Această limbă este, aş spune, un copil al limbii umane. Dar ar fi o greşeală imensă să credeţi că această limbă umană ar fi de oarecare utilitate pentru a întreţine o legătură cu morţii. Căci primul lucru pe care îl conştientizezi este acela că morţii înţeleg încă foarte puţin timp ceea ce trăieşte în limba pământeană ca substantive. Ceea ce exprimă un anumit lucru, un lucru bine conturat şi care este desemnat cu ajutorul unui substantiv nu mai este prezent în limba morţilor. În limba mortilor totul se referă la mobilitatea interioară. Din această cauză constatăm că la un anumit timp după ce oamenii au trecut prin poarta mortii ei nu mai au o adevărată receptivitate decât pentru verbe. Pentru a putea comunica cu morţii trebuie să le adresăm întrebări, formulându-le în aşa fel, încât ele să le fie inteligibile. În acest caz, după un timp vine şi răspunsul. De obicei trebuie să treacă mai multe nopţi până când mortul să ne răspundă la întrebările pe care i le punem. Aşa cum am spus, trebuie să ne adaptăm limbii morţilor şi abia apoi se adaptează pentru noi limba în care se integrează mortul, întrucât el trebuie să se îndepărteze de Pământ cu întreaga sa viaţă sufletească. Este vorba de o limbă care nu mai corespunde relaţiilor terestre, este o limbă care a ieşit din simţire, din inimă, un fel de limbă a inimii. Aici construim ceea ce ţine de limbă aşa cum construim în limba omenească sunetele legate de senzaţii. Noi exclamăm „Aa“ când suntem uimiţi, spunem „I“ când vrem să ne indicăm pe noi (în româneşte s-ar putea cita vocala iniţială I nescrisă, când pronunţăm „Eu“, n.tr.). Abia aici sunetele şi combinaţiile de sunete îşi capătă importanţa lor adevărată. Începând din această clipă limba noastră devine ceva care nu mai este înrudit cu organul, ea se transformă aşa cum am spus mai înainte, devine la fel cu ceea ce urcă din flori, şi noi începem să vorbim cu această limbă. Noi înşine devenim flori, şi înflorim într-o anumită măsură împreună cu florile. Şi în timp ce pătrundem cu forţele noastre sufleteşti în floarea de lalea, noi exprimăm în imaginaiţunea lalelei ceea ce aici, pe Pământ, este exprimat în modelarea cuvântului. Noi creştem în ceea ce este partea spirituală a tuturor lucrurilor.

Dar, în timp ce vă spun toate acestea, dumneavoastră vedeţi că limba se adaptează unor condiţii diferite după ce a trecut prin poarta morţii, că în adevăr ştim puţine lucruri despre om atunci când nu cunoaştem decât partea sa exterioară, că ştiinţa iniţiatică modernă trebuie să cunoască această cealaltă parte a omului. Această cunoaştere începe cu limba. Dar corpul omului, aşa cum este descris – citiţi literatura acestui domeniu –, devine cu totul altul atunci când înaintăm în ştiinţa iniţiatică. În timp ce vechiul iniţiat trebuia să retrezească în om o facultate de mult pierdută, să aducă în amintire ceea ce oamenii au trăit înainte de a fi coborât pe Pământ, iniţiatul prezentului trebuie să facă ceva cu totul nou, care reprezintă un progres, care va avea importanţă pentru om când el va părăsi Pământul, ba chiar când Pământul nu va mai fi deloc în Cosmos. Aceasta este sarcina ştiinţei iniţiatice moderne. Din această forţă trebuie să grăiască această ştiinţă iniţiatică modernă.

Dumneavoastră ştiţi că ştiinţa iniţiatică a intervenit din când în când în evoluţia spirituală a Pământului. Ea a existat mereu. Ştiinţa iniţiatică, aceea de care avem nevoie, care nu poate vedea în ceea ce acceptă ştiinţa actuală decât un început pentru cunoaşterea umană va fi. tot mai mult combătută. Veti folosi forţă pentru a putea răzbate prin ceea ce se opune iniţierii moderne. Căci înainte ca iniţierea modernă, care este la rândul ei o dispută cu forţele suprasensibile, să fi căpătat, în ultima treime a secolului al XIX-lea, o anumită rezonantă forţele opuse erau deja în activitate, construind, în mare măsură în mod inconştient, o stare a culturii şi civilizaţiei umane care se străduie să stârpească iniţierea modernă din rădăcină.

Gândiţi-vă numai cât de răspândită a devenit, în ceea ce priveşte cunoaşterea, formula: Acesta este punctul meu de vedere. Oamenii spun: Acesta este punctul meu de vedere fără să fi parcurs o evoluţie. Fiecare om trebuie să-şi pună în valoare concepţia plecând de la punctul de vedere pe care îl adoptă în momentul în care exprimă acest lucru. În prezent, lucrul cel mai jignitor, cel mai iritant, este când se vorbeşte despre o cunoaştere superioară, despre o cunoaştere la care trebuie să te străduieşti să ajungi.

Când în ultima treime a secolului al XIX-lea a apărut posibilitatea de a se dezvolta iniţierea modernă erau deja în activitate forţele opuse, care voiau să realizeze marea omogenizare, marea nivelare a oamenilor şi în domeniul spiritual. Am putea cita numele multor oameni care au avut această opoziţie faţă de iniţierea modernă.

Credeţi oare că, dacă este necesar să vi se vorbească în spiritul ştiinţei iniţiatice, cuvintele trebuie să sune la fel ca aici, pe Pământ, pentru relaţiile terestre obişnuite? Când încerc să vă fac inteligibil cum limba sonoră umană trebuie să se schimbe, dacă trebuie să comunicăm cu entităţile din lumea spirituală, nu mă veţi înţelege greşit nici dacă vă spun: Când voi vorbi din punct de vedere terestru despre marea importanţă pe care o are, de exemplu, Rousseau, mă voi strădui, să o fac cu tot elanul, cu toată nobleţea şi cu toată aprecierea, aşa cum o fac şi ceilalţi. Dar dacă trebuie să mă avânt în încercarea de a înveşmânta în cuvinte terestre ceea ce oferă cunoaşterea iniţiatică despre Rousseau, atunci trebuie să vă spun: Rousseau se prezintă ştiinţei iniţiatice prin tendinţa de a egaliza totul, prin nivelarea sa spirituală, drept flecarul civilizaţiei moderne, împreună cu multi alţi tovarăşi!

Acesta este un lucru pe care omenirea nu-l acceptă uşor: faptul că cineva ca Rousseau poate fi numit din punctul de vedere terestru un mare spirit, dar că dacă vrei să-l cunoşti cu adevărat – şi, aşa cum am spus, ştiinţa iniţiatică modernă trebuie să cunoască Cerul şi Pământul, trebuie să descrie ritmul lor – trebuie acceptat şi faptul că el poate fi, din punct de vedere iniţiatic, un flecar al vieţii spirituale moderne. Doar consonanţa celor două aspecte conduce la adevărata cunoaştere a omului. Căci această cunoaştere trebuie clădită pe ceea ce constituia temelia pe care construiau vechii iniţiaţi: Ex deo nascimur. Orice amintire trebuie construită pe ceea ce ne poate întâmpina când privim în lume, unde Hristos devine în mod inconştient călăuza noastră, aşa cum am spus astăzi.

Dar noi trebuie să-l preluăm tot mai mult în conştienţă, astfel încât să recunoaştem ca aflându-se sub îndrumarea lui Hristos ceea ce este în lume, ceea ce aparţine morţii, să recunoaştem că împreună cu Hristos ne cuibărim în lumea moartă: In Christo morimur.

Prin faptul că ne cufundăm cu Hristos în mormântul vieţii terestre are loc Învierea şi trimiterea Duhului Sfânt: Per spiritum sanctum reviviscimus.

Per spiritum sanctum reviviscimus trebuie să fie înainte de toate o ţintă de atins pentru iniţiatul modern. Dacă reflectaţi la acest lucru şi-l comparaţi cu ceea ce este mentalitatea rezultată chiar din ştiinţă, veţi spune: Va mai exista o mare rezistenţă, poate o opozitie, pe care în prezent nici nu v-o puteţi imagina, care se va consuma şi în fapte, care se va manifesta înainte de orice în tendinţa de a face cu totul imposibilă ştiinţa iniţiatică. Şi ceea ce am eu de spus, când vorbesc într-un asemenea cerc mai restrâns, ceea ce aş vrea să aşez în suflete, în inimi este ca prin descrieri ca cele pe care le redau din ştiinţa iniţiatică modernă să trezesc forţă, pentru ca unii oameni aici de faţă să poată găsi poziţia corectă între ceea ce vrea să pătrundă în lume din lumile spirituale şi ceea ce vrea să facă imposibilă pătrunderea acestei spiritualităţi în lumea pământeană. Acesta este lucrul asupra căruia doream să atrag atenţia într-un astfel de cerc mai restrâns, întrucât mi-a fost oferită şi ocazia unor conferinţe adresate unui public mai larg, aşa cum s-a întâmplat spre marea mea satisfacţie la Oxford. Întrucât acolo am avut posibilitatea să prezint partea exterioară a lucrurilor, în acest cerc mai restrâns trebuie să atrag atenţia asupra a ceea ce este esoteric.

Cred că ar fi bine dacă aţi depăşi unele aprecieri care azi ar putea suna paradoxal, atunci când se vorbeşte de lumile spirituale. Şi sună paradoxal pentru că limba lumilor spirituale este diferită de limba terestră şi ceea ce ar trebui altfel exprimat trebuie adus în limba pământeană cu efort. Aşa încât, dacă unele lucruri ar putea şoca, trebuie înţeles că ele apar astfel, ca simplă povestire, nemijlocit din lumile spirituale.

Dorind să conturez concepţia care a stat la baza conferinţei de azi, exprim profunda mea satisfacţie pentru faptul că v-am putut vorbi din nou, dragi prieteni, aici, la Londra. Aceasta este pentru mine, ca întotdeauna, o plăcere. Am mai spus-o, suntem foarte rar împreună. Fie însă ca şi ceea ce putem fonda în inimile, în sufletele noastre cu acest prilej să acţioneze în sensul unirii tuturor celor care sunt apropiaţi de antroposofie: a fi împreună în inimi, în suflete, peste întregul Pământ. Din dorinţă de a folosi asemenea întâlniri ca stimuli pentru marea legătură care reuneşte toate inimile, toate sufletele noastre, dintr-o astfel de dispoziţie sufletească a fost rostită conferinţa de azi. În acest sens, aş vrea să rostesc şi următorul gând: Să rămânem împreună, dragii mei prieteni, oricât ne-am îndepărta fizic unii de alţii.