Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CICLUL ANULUI CA PROCES DE RESPIRAŢIE A PĂMÂNTULUI

GA 223


CONFERINŢA A DOUA

Dornach, Duminica Paştilor, 1 aprilie 1923

Am încercat ieri, dezvăluind câte ceva din esoterismul ideii de Paşti, să vă arăt că va trebui ca cel pătruns de spirit să stabilească un fel de legătură cu ciclul naturii, prin faptul că va fi adoptată, printre sărbătorile anului, o sărbătoare a toamnei, o sărbătoare a toamnei ca un fel de celebrare a lui Mihael, care ar trebui să cadă pe la echinocţiul de toamnă, la fel cum Crăciunul cade la solstiţiul de iarnă, Paştile la echinocţiul de primăvară, iar Sânzienele la solstiţiul de vară.

Astăzi aş vrea să încerc să caracterizez mai îndeaproape ideea de Paşti, mai apropiată de conştienţa epocii actuale, subliniind în special conţinutul ei afectiv, pentru a vă prezenta apoi mâine întreaga importanţă a unor consideraţii pe această temă.

Când sărbătorim astăzi Paştile şi privim de jur împrejurul nostru în conştienţa omenirii contemporane, trebuie să ne mărturisim, dacă suntem cinstiţi cu propria noastră fiinţă interioară, că pentru o mare parte a omenirii de astăzi ideea de Paşti are prea puţin adevăr. Căci, de ce depinde adevărul ideii de Paşti? El depinde de faptul că omul poate sau nu să lege o reprezentare de afirmaţia că Entitatea Christică a trecut prin moarte, a biruit moartea, a trecut prin înviere şi, după ce a îndurat moartea, după ce a avut loc învierea, pentru început s-a unit cu omenirea în aşa fel încât a mai putut să dea nişte revelaţii celor care înainte fuseseră apostolii, ucenicii săi.

Dar ideea de înviere a devenit din ce în ce mai palidă. Ea era atât de vie în perioada de început a Creştinismului, încât din această epocă spre noi răsună cuvintele lui Pavel [ Nota 1 ]: “Iar de Christos n-a înviat, deşartă este credinţa voastră!” Pavel a legat direct Creştinismul de ideea Paştilor, adică de ideea învierii. Pentru oamenii care şi-au asimilat cultura epocii actuale, învierea este considerată un miracol şi, ca miracol, ea este alungată din sfera realităţii, din sfera a ceea ce poate fi numit realitate, aşa că pentru toţi aceia care nu mai pot pătrunde cu mintea ideea de înviere, sărbătoarea Paştilor nu mai corespunde, propriu-zis, decât unui vechi obicei, ca de altfel, toate celelalte sărbători creştine.

Ei bine, de-a lungul anilor, noi am amintit acest lucru sub cele mai diferite aspecte. Va fi necesar ca o cunoaştere a lumii spirituale să se apropie din nou de oameni, pentru ca ei să poată înţelege evenimentele care nu ţin de domeniul realităţii senzoriale. Drept un asemenea fapt va trebui să fie considerat şi ceea ce are legătură cu ideea de înviere. Atunci şi ideea de Paşti va putea să redevină cu adevărat vie. Pentru un neam de oameni care transpune învierea în sfera miracolelor ireale, ideea de Paşti nu poate fi ceva viu. Această idee de Paşti s-a născut într-o epocă în care mai existau unele resturi din vechea cunoaştere originară a omului despre lumea spirituală.

Ştim că la începutul evoluţiei omului pe Pământ, oamenii aveau o clarvedere instinctivă, prin care puteau privi în lumea spirituală, prin care priveau lumea spirituală în aşa fel încât ea avea pentru ei aceeaşi importanţă ca şi lumea fizic-senzorială. Omenirea de pe Pământ a pierdut această clarvedere instinctivă originară. În primele trei secole din dezvoltarea Creştinismului, ea încă mai exista, sub forma unor ultime resturi. Şi aşa se face că în aceste prime secole a putut să se încetăţenească o anumită înţelegere a ideii de Paşti, bazată pe nişte cunoştinţe vechi ale omenirii. Ea a fost paralizată în secolul al 4-lea, când s-a pregătit ceea ce s-a manifestat apoi în măsura cea mai largă, începând cu prima treime a secolului al 15-lea: viaţa oamenilor în gânduri abstracte, moarte, aşa cum am arătat adeseori. În aceste gânduri abstracte, în care şi-au putut cuceri măreţia ştiinţele naturii, şi ideea de Paşti a trebuit să moară, în primă instanţă. 

Azi a venit vremea în care ideea de Paşti trebuie să se trezească din nou, ca gând viu. Dar, ca să se trezească, ea trebuie să treacă din moarte la viaţă. Viaţa se caracterizează prin faptul că dă naştere din sine altor fiinţe vii. În perioada în care ideea de Paşti se răspândea în sânul Creştinismului, în primele secole creştine, inimile mai erau suficient de receptive pentru a avea în interior nişte trăiri puternice, când vedeau imaginea mormântului lui Christos şi Entitatea care se înălţa din mormânt, unită de atunci înainte cu omenirea. Inimile mai puteau trăi cu putere în interior ceea ce găseau aşezat în faţa sufletului prin această imagine grandioasă. Trăirea lor interioară era o realitate în viaţa sufletească umană. Este o realitate în viaţa sufletească umană numai ceea ce ia în stăpânire sufletul uman cu adevărat în acelaşi sens în care, de obicei, lumea senzorială exterioară ia în stăpânire organele de simţ. Oamenii se simţeau transformaţi, prin faptul că văzuseră evenimentul morţii şi învierii lui Christos. Ei se simţeau transformaţi sufleteşte atât de mult, cum se simte omul de obicei, în cursul unei vieţi trăite pe Pământ, sub influenţa unor evenimente fizice.

Omul se transformă în jurul vârstei de şapte ani, prin fenomenul schimbării dinţilor, el se transformă pe la 14-15 ani, datorită pubertăţii. Acestea sunt transformări trupeşti. Contemplând ideea de Paşti, primii creştini se simţeau transformaţi din punct de vedere sufletesc. Ei se simţeau scoşi din cadrul unui anumit stadiu al existenţei de om şi transpuşi într-un alt stadiu.

În decursul timpului, ideea de Paşti şi-a pierdut această forţă, această putere. Şi ea o poate redobândi numai dacă ceea ce nu poate fi înţeles conform legilor naturii, învierea, va avea din nou realitate, în cadrul unei ştiinţe spirituale, în cadrul unei ştiinţe care înţelege spiritul. Dar ceea ce percepem în mod spiritual va avea din nou realitate dacă acest spiritual nu va fi sesizat doar sub formă de gânduri abstracte, ci în legătura sa vie cu lumea care păşeşte şi în faţa simţurilor.

Cine vrea să reţină spiritualul numai sub formă de abstracţiune, cine spune, de exemplu, că nu trebuie să coborâm spiritualul în lumea fizic-senzorială, acela ar trebui să pornească din capul locului de la ideea că urâţim Entitatea divină dacă ne reprezentăm că ea a creat lumea. Divinul poate fi înţeles în măreţia şi puterea lui numai dacă nu-l transpunem dincolo de realitatea senzorială, ci dacă îi atribuim puterea de a acţiona în sânul acestei realităţi senzoriale, de a se revărsa în mod creator în această realitate senzorială. Înjoseşte divinul acela care vrea să-l transpună, aş zice, doar în nişte înalturi abstracte, într-un castel din nori. Aşa că nu vom trăi deloc în sânul unor realităţi spirituale dacă vom percepe spiritualul doar sub forma lui abstractă, dacă nu suntem în stare să-l vedem în legătura lui cu întreaga viaţă a lumii, aşa cum ne întâmpină ea la fiecare pas.

În primă instanţă, în ceea ce priveşte viaţa noastră pământească, mersul lumii ne întâmpină în aşa fel încât această viaţă trăită pe Pământ cuprinde un număr de ani şi aceşti ani reprezintă, în cadrul unui ritm regulat, revenirea ciclică a anumitor evenimente, aşa cum am arătat ieri. După un an ne întoarcem cam la aceleaşi procese meteorologice, la aceeaşi configuraţie solară etc. S-ar putea spune că ciclul anual se situează în viaţa noastră pământească în mod ritmic. Am văzut ieri că acest ciclu anual este o expiraţie şi o inspiraţie a sufletesc-spiritualului, pe care le face Pământul însuşi. Dacă ne mai aducem o dată în faţa sufletului cele patru puncte principale ale acestui proces respirator, aşa cum am făcut-o deja ieri, va trebui să spunem: Perioada Crăciunului reprezintă oprirea interioară a respiraţiei Pământului. Sufletesc-spiritualul a fost absorbit total de către Pământ. Zace adânc, în interiorul Pământului, tot ceea ce Pământul a făcut să apară în timpul verii, ca să fie stimulat din Cosmos. Dar în perioada Crăciunului, tot ceea ce s-a deschis şi s-a dăruit forţelor cosmice în timpul verii odihneşte în adâncurile Pământului. Omul nu trăieşte, bineînţeles, în adâncurile Pământului, el trăieşte, din punct de vedere fizic, pe suprafaţa Pământului. Dar nici din punct de vedere spiritual el nu trăieşte în adâncurile Pământului, el trăieşte, propriu-zis, în ambianţa cosmică din jurul Pământului. El trăieşte şi din punct de vedere spiritual cu atmosfera ce învăluie Pământul.

De aceea, întreaga ştiinţă esoterică a recunoscut întotdeauna că esenţialul vieţii de pe Pământ, în perioada Crăciunului, este ceva care, în primă instanţă, rămâne ascuns, ceva care nu poate fi înţeles cu forţele de cunoaştere umane obişnuite, ceva care ţine de sfera esoterică a misteriilor. Şi în toate vremurile vechi în care a existat o sărbătoare de felul Crăciunului nostru actual se considera că ceea ce se petrece cu Pământul în perioada Crăciunului poate fi înţeles numai prin iniţierea în cunoaşterea de la templu, prin iniţierea în misteriile chtonice [ Nota 2 ], aşa cum mai erau ele numite încă şi în Grecia antică. Prin iniţierea în cunoaşterea misterială, omul se înstrăina oarecum de ambianţa din jurul Pământului, în care trăieşte cu conştienţa sa obişnuită, într-o asemenea măsură, încât el se cufunda într-un element în care nu se putea cufunda din punct de vedere fizic: el se cufunda în lumea spiritual-sufletească şi afla ce devine Pământul în perioada miezului de iarnă, prin faptul că îşi aspiră în sine spiritual-sufletescul. Şi, prin această iniţiere din misterii, omul afla că în perioada solstiţiului de iarnă Pământul devine deosebit de receptiv la tendinţa forţelor lunare de a pătrunde în el. Acesta era considerat ‒ dacă vreau să mă exprim în termeni moderni ‒ misterul Crăciunului din vechile misterii: în perioada Crăciunului omul cunoştea modul în care Pământul, prin faptul că e îmbibat şi pătruns de spiritual-sufletescul său, devine deosebit de receptiv în interiorul lui la activitatea forţelor lunare.

De exemplu, în anumite vremuri vechi nu i se recunoştea nimănui o cunoaştere a artei vindecării dacă el nu era iniţiat în tainele iernii, dacă nu înţelegea că prin reţinerea respiraţiei Pământul devine deosebit de receptiv în interiorul lui la activitatea forţelor lunare, la faptul că în această perioadă Pământul pătrunde mai ales plantele cu forţe vindecătoare şi face ca lumea plantelor să devină acum cu totul alta, dar şi lumea animalelor, în special a celor inferioare.

Iniţierea de Crăciun era resimţită ca o coborâre în adâncurile Pământului. Dar oamenii mai legau şi altceva de iniţierea Crăciunului, ceva care era resimţit drept un fel de pericol pentru entitatea umană. Ei îşi spuneau cam aşa: Dacă priveşti cu iubire adevărată forţele lunare care în perioada Crăciunului trăiesc în Pământ, unindu-ţi conştienţa cu ele, ajungi într-o stare de conştienţă în care trebuie să fii foarte puternic în interiorul tău, în care trebuie să fi făcut ceva ca să devii foarte puternic, pentru a rezista tuturor forţelor ahrimanice care se reped asupra ta din toate părţile, şi care trăiesc în Pământ tocmai prin faptul că în el este asimilată activitatea lunară. Şi numai în puterea pe care omul o dezvoltă în el însuşi, în fiinţa lui sufletesc-spirituală, pentru a înfrânge rezistenţa acestor forţe, ei vedeau ceva care-i dădea omului posibilitatea să-şi suporte timp îndelungat existenţa pământească.

Dar apoi, la câtva timp după ce era sărbătorit acest mister al Crăciunului, maeştrii din misterii îşi adunau discipolii şi le comunicau, ca pe un fel de revelaţie, următoarele. Ei le spuneau: Da, desigur, dacă trecem prin iniţiere, putem privi într-o stare de conştienţă cu totul trează ceea ce acţionează în interiorul Pământului în perioada solstiţiului de iarnă. Dar, mai ales la apropierea primăverii, o dată cu lumea plantelor în creştere, din adâncurile Pământului se ridică şi pătrund tot ceea ce răsare şi creşte, ca şi pe omul însuşi, influenţele puterilor ahrimanice. În vremea în care omului îi mai erau date pentru viaţa pământească forţe divine, aşa cum îi fuseseră date ele la începuturile Pământului, datorită acestei moşteniri divine, oamenii mai puteau suporta atacurile puterilor ahrimanice, care în perioada Lunii de iarnă se revărsau asupra omenirii. Dar ‒ aşa le spuneau iniţiaţii discipolilor lor ‒ asupra omenirii va veni o vreme în care, sub influenţa forţelor lunare pe care Pământul şi le asimilează în timpul iernii, oamenii vor fi buimăciţi, derutaţi, în ceea ce priveşte spiritualul. O dată cu creşterea şi ivirea plantelor, la începutul primăverii, asupra oamenilor va veni o stare de răpire în raport cu spiritualul şi-i va răpi omenirii conştienţa faptului că există ceva spiritual. Atunci, dacă nu va găsi posibilitatea de a opune rezistenţă acestor forţe ale răpirii şi buimăcelii, omenirea va cădea sub influenţa Pământului şi nu va mai putea evolua în continuare, împreună cu Pământul, spre alte stadii viitoare, mai înalte, ale evoluţiei pământeşti. ‒ Iniţiaţii pictau în culori sumbre era care avea să se abată asupra omenirii începând cu secolul al 15-lea, era în care, în orice caz, omenirea va fi mare în ceea ce priveşte gândurile moarte, abstracte, dar în care ea va putea deveni iarăşi capabilă să perceapă spiritul numai dacă va dobândi o forţă nouă de a învinge influenţele buimăcitoare care se înalţă din Pământ, o forţă spirituală proprie, pe care omenirea poate s-o dezvolte în ea.

Dacă ne formăm asemenea reprezentări, ne transpunem aproximativ în contextul ciclului anual natural cu ceea ce trăieşte în spirit. Alăturăm ceea ce, de altfel, ar fi ceva abstract, un simplu rezultat al reflecţiei intelectuale, la ceea ce este mersul fizic-natural al naturii, aşa cum ne întâmpină el, de exemplu, sub forma anotimpurilor.

Polul opus al acestui mister al Crăciunului este misterul Sânzienelor, legat de perioada solstiţiului de vară. Acum, Pământul a expirat complet. Spiritual-sufletescul Pământului este dăruit cu totul puterilor suprapământeşti, puterilor cosmice. Acum, spiritual-sufletescul Pământului absoarbe în el tot ceea ce este de natură extrapământească. Exact la fel ca despre misterul Crăciunului, vechii iniţiaţi spuneau în legătură cu misterul Sânzienelor că e necesar ‒ expresiile sunt, bineînţeles, moderne, dar pentru aceste misterii au existat întotdeauna şi forme de expresie vechi ‒, că e necesar, pentru a pătrunde tainele legate de misterul Sânzienelor, adică tainele cerurilor, să dobândeşti iniţierea. Fiindcă omul ţine de ambianţa Pământului; ca om pământean, el nu ţine nici de interiorul Pământului, nici de ceruri. De aceea, el trebuie să fie iniţiat în tainele lumii subpământeşti, pentru a cunoaşte tainele lumii suprapământeşti.

Misterul Paştilor şi misterul lui Mihael erau privite, într-un anumit sens, drept puncte în care cele suprapământeşti şi cele pământeşti se echilibrează reciproc, dar am spus că misterul lui Mihael, misterul toamnei, va dobândi adevărata sa importanţă de-abia într-o vreme care nouă, celor de azi, ne apare drept viitor.

Misterul Paştilor şi-a făcut intrarea în evoluţia omenirii în deplina sa măreţie prin Evenimentul de pe Golgota. Misterul Paştilor a fost înţeles, aşa cum am mai spus, în vremea în care mai existau resturi ale vechii clarvederi. Pe atunci, oamenii mai putea să se ridice în inimile lor spre Christos cel Înviat. De aceea, misterul Paştilor a fost întreţesut în acel cult care nu era unul iniţiatic, ci un cult pentru întreaga omenire: misterul Paştilor a fost întreţesut în cultul liturgic. Dar pe măsură ce clarvederea primitivă s-a pierdut, s-a pierdut şi înţelegerea pentru misterul Paştilor. Oamenii încep să discute un lucru de-abia atunci când nu-l mai înţeleg. Toate discuţiile care au început după primul secol de Creştinism, în legătură cu felul în care trebuie concepută ideea de Paşti, îşi au cauza în faptul că ideea de Paşti nu mai poate fi sesizată cu înţelegerea elementară nemijlocită.

Noi am avut adeseori ocazia să aplicăm ideii de Paşti ceea ce ne dă ştiinţa spirituală antroposofică. Esenţialul este că ştiinţa spirituală antroposofică ne trimite la nişte forme de viaţă care nu se epuizează în lumea fizică între limitele date de naştere şi moarte şi că, alături de ceea ce poate fi cercetat pe cale senzorială, ea pune ceea ce poate fi cercetat pe cale spirituală, că ea ne face să înţelegem cum a putut Christos să aibă relaţii cu ucenicii săi şi după ce corpul său fizic se prefăcuse în praf şi pulbere. Ideea de înviere dobândeşte iarăşi viaţă în lumina cercetării spirituale. Dar ideea de înviere este înţeleasă total numai dacă-i alăturăm polul opus, ca să spunem aşa.

Ce reprezintă, propriu-zis, ideea de înviere? Entitatea Christică a coborât din înalturi spirituale, s-a cufundat în trupul lui Iisus, a trăit pe Pământ în trupul lui Iisus, prin aceasta a adus, într-un anumit sens, forţele lumii extrapământeşti în sfera pământească; şi, datorită faptului că a adus în sfera pământească forţele extrapământeşti, cu începere din acest moment, adică din momentului Misterului de pe Golgota, forţele extrapământeşti au rămas unite cu forţele evoluţiei omenirii. De atunci încoace poate fi simţit în cadrul evoluţiei omenirii de pe Pământ ceea ce în vremurile vechi oamenii puteau vedea numai afară, în depărtările cosmice. După înviere, Christos s-a unit cu omenirea, de atunci el nu mai trăieşte doar în înalturi extrapământeşti, ci în sânul existenţei de pe Pământ, în cadrul evoluţiei, în curentul evoluţiei omenirii.

Acest eveniment nu trebuie privit, înainte de toate, doar din punctul de vedere al vieţii de pe Pământ, ci şi din acela al vieţii suprapământeşti. Se poate spune: Nu trebuie să-l privim pe Christos doar aşa cum se apropie El de Pământ din lumile cereşti şi devine om, deci, aşa cum le este El dat oamenilor, ci trebuie să privim Evenimentul Christic şi din perspectiva coborârii lui Christos din lumea spirituală pe Pământ. ‒ Oamenii îl vedeau pe Christos sosind în sfera existenţei lor. Zeii îl vedeau pe Christos părăsind lumile cereşti şi cufundându-se în omenire. Pentru oameni, Christos apărea; pentru o anumită lume spirituală, El dispărea. Şi prin faptul că a trecut prin înviere, El a apărut, aş zice, luminând de pe Pământ, anumitor entităţi spirituale din lumea extrapământească, asemeni unui astru care acum le luminează din direcţia Pământului lumea spirituală. Entităţile spirituale consemnează Misterul de pe Golgota spunând: De pe Pământ a început să strălucească o stea spre împărăţia spiritului. ‒ Şi coborârea lui Christos într-un trup uman era resimţită drept un fapt extraordinar de important pentru lumea spirituală. Fiindcă, îndurând moartea într-un trup uman, imediat după această moarte El a putut să facă un lucru pe care foştii săi camarazi-zei nu-l putuseră face.

Aceşti camarazi-zei ai săi aveau în faţa lor, drept lume vrăjmaşă, ceea ce în vremurile vechi era numit infern. Dar puterea de a acţiona a acestor entităţi spirituale se termina în faţa porţilor infernului. Ele acţionau asupra omului. Forţele omului ajung până în iad; aceasta nu înseamnă altceva decât faptul că în timpul iernii şi primăvara, când aceste forţe ahrimanice se ridică la suprafaţă, forţele omului ajung în mod inconştient până la ele. Fiinţele divin-spirituale simţeau în aceasta o lume care li se opune. Ele vedeau cum aceste forţe se ridică din Pământ, simţeau că aceasta este o lume extraordinar de dificilă; dar erau în legătură cu această lume numai prin intermediul omului, ele nu puteau, aş zice, decât s-o privească. Dar Christos a coborât pe Pământ, a devenit El însuşi om şi, datorită acestui lucru, El a putut să coboare în sfera forţelor ahrimanice şi să le învingă, lucru exprimat de obicei prin cuvintele din credinţa religioasă “coborârea la iad”. 

Şi avem astfel celălalt pol al învierii. Acesta este lucrul pe care Christos l-a făcut pentru oameni: coborând din înalturi divine, luând formă de om, El a ajuns în situaţia de a coborî cu adevărat în regiunea ale cărei pericole omul trebuia să le înfrunte şi în care zeii ce nu luaseră asupra lor moartea omenească nu putuseră coborî. Şi astfel, Christos a repurtat în felul său biruinţa asupra morţii şi, prin aceasta, coborârii la iad i s-a alăturat cel de-al doilea pol, aş zice, înălţarea în lumea spirituală, cu toate că El a rămas pe Pământ: deoarece Christos se unise cu omenirea în aşa fel încât coborâse la vrăjmaşul căruia omenirea îi este expusă, în timpul iernii şi al primăverii, El a putut cuceri pentru oameni ceea ce acţionează din regiunile extrapământeşti din nou asupra Pământului, de la Sânziene şi până în toamnă. Şi vedem astfel reunite în ideea de Paşti, într-un anumit sens, coborârea în sfera iadului şi, prin această coborâre, cucerirea regiunii cereşti pentru evoluţia în continuare a omenirii.

Toate acestea ţin de o înţelegere justă a ideii de Paşti. Dar ce ar fi această idee de Paşti, dacă ea n-ar putea să devină vie! Numai în vremurile vechi oamenii puteau lega sentimentul just de ideea solstiţiului de iarnă, prin faptul că, pe de altă parte, ei aveau ideea de Sânziene. Desenat în mod schematic: Când pământescul era cufundat în elementul său hibernal adânc ascuns (portocaliu), în completarea lui exista ceea ce în timpul verii trăia în ambianţa cosmică suprapământească, amândouă accesibile numai prin iniţiere, dar în unire cu ceea ce exista în ambianţa cosmică din jurul Pământului, în ambianţa atmosferică (verde).

desen Planșa 3

plansa 3
[măreşte imaginea]

Crăciunul cheamă Sânzienele, Sânzienele cheamă Crăciunul. Omul ar încremeni sub influenţa puterilor ahrimanice dacă n-ar putea fi expus influenţei pulverizatoare a puterilor luciferice, care dau iarăşi aripi gândului, astfel încât el nu încremeneşte, ci se poate dezgheţa iarăşi, sub acţiunea luminii.

La început, omenirea are în evoluţia ei numai unul dintre poli, polul Paştilor, şi acest pol a fost paralizat. Sărbătoarea Paştilor nu mai posedă viaţa ei interioară de altădată. Ea îşi va redobândi viaţa interioară dacă oamenii vor ajunge să poată gândi despre sărbătoarea Paştilor în felul următor, dacă ei îşi vor putea spune: Prin ceea ce este exprimat în mod simbolic drept coborâre la iad ‒ care, de fapt, poate fi concepută ca fiind învierea ‒, a fost creată pentru om o contrapondere împotriva unui lucru care trebuia să vină, împotriva paralizării oricărei percepţii spirituale, împotriva pericolului ca el să fie mort în cadrul vieţii pământeşti. ‒ Christos Iisus a vrut în mod profetic să aducă ceva care să-l ajute pe om în faţa a ceea ce avea să vină; în aşa fel încât, în timpul vieţii pe Pământ, dintre naştere şi moarte, omul să nu uite spiritualul într-o asemenea măsură încât, într-un anumit sens, să fie mort pentru acest spiritual suprapământesc. Împotriva acestei tendinţe de a muri în viaţa pământească se ridică ideea de Paşti, care vorbeşte despre biruinţa vieţii suprapământeşti asupra celei pământeşti.

Pe de o parte, avem aspectul următor: Omul coboară din viaţa sa prepământească pe Pământ. Dar în era care a început o dată cu prima jumătate a secolului al 15-lea, omul aflat în viaţa pământească va uita din ce în ce mai mult şi mai mult originea sa suprapământească, el va muri, într-un anumit sens, în viaţa pământească, în ceea ce priveşte viaţa sa sufletească. Aceasta, pe de-o parte. Pe de altă parte, avem însă altceva: A existat o Fiinţă spiritual-cerească, şi prin fapta săvârşită de ea, faptă care a acţionat din ceruri asupra Pământului, a fost creată imaginea opusă: acea Fiinţă spirituală care a coborât într-un trup uman şi care, înviind, a aşezat prin propria sa Entitate spiritual-pământescul în lumea oamenilor de pe Pământ. În amintirea acestui fapt, noi avem sărbătoarea Paştilor, care aduce în faţa omenirii, sub formă de imagine, punerea în mormânt a lui Christos Iisus, învierea lui Christos Iisus.

El a fost pus în mormânt şi după aceea a înviat ‒ aceasta este ideea Paştilor; aceasta este ideea Paştilor, aşa cum este situată ea printre comorile înţelepciunii cosmice. ‒ Priveşte la tine însuţi, o, omule, tu cobori aici jos, din lumi suprapământeşti; pe tine te ameninţă pericolul de a muri, în timpul vieţii pământeşti, în ceea ce priveşte sufletul tău. Dar iată că apare Christos, care aşează în faţa ochilor tăi faptul că lumea în care şi tu îţi ai originea, lumea spiritual-suprapământească, învinge moartea. Acest lucru stă în faţa ta, drept cea mai mare dintre imaginile care au putut fi aşezate vreodată în faţa omenirii: punerea în mormânt a lui Christos Iisus, învierea lui Christos Iisus. El a fost pus în mormânt. El a înviat din mormânt şi li s-a arătat celor care erau în stare să-l vadă.

Dar forţele sufleteşti paralizate nu mai pot să învie această imagine. Unde mai poate ea să învie astăzi, în forţele sufleteşti paralizate, aşa cum sunt ele în zilele noastre? Omul mai poate să-şi îndrepte privirile, pe baza unei credinţe tradiţionale, spre ceea ce-i oferă perioada de sărbătoare a Paştilor: spre imaginea grandioasă a punerii în mormânt şi a învierii. Dar el nu mai poate uni nimic, prin puterea interioară a sufletului său, prin el însuşi, de această idee a Paştilor, de ideea punerii în mormânt şi a învierii. El trebuie să înveţe să lege din nou ceva de aceste idei, cu ajutorul cunoaşterii spirituale. Acest ceva nu poate fi decât: Da, este posibil ca omul să lase să se apropie de el cunoaşterea spirituală şi să înţeleagă celălalt aspect. Să-l aşezăm în faţa sufletelor noastre, pentru ca să ni-l înscriem adânc în suflete, acest celălalt aspect!

Ideea Paştilor: El a fost pus în mormânt, el a înviat. Să aşezăm alături celălalt gând, care trebuie să pătrundă în omenire: El a înviat şi poate fi pus liniştit în mormânt. ‒ Ideea de Paşti: El a fost pus în mormânt, el a înviat. ‒ Ideea sărbătorii mihaelice: El a înviat şi poate fi pus liniştit în mormânt.

Primul gând, gândul care stă la baza Paştilor, se referă la Christos, al doilea gând se referă la om, la omul care înţelege forţa ideii de Paşti: că prin cunoaşterea spirituală ‒ dacă el a intrat în viaţa pământească a epocii prezente, unde spiritual-sufletescul său moare ‒ sufletul său poate învia, în aşa fel încât să devină viu între naştere şi moarte, în aşa fel încât el să devină viu în interiorul său, în viaţa pământească. Această înviere lăuntrică, această posibilitate de a fi trezit lăuntric, este lucrul pe care omul trebuie să-l înţeleagă cu ajutorul ştiinţei spirituale; atunci, el va fi pus liniştit în mormânt. Atunci, el va fi pus în mormânt, altfel el ar cădea în prada acelor puteri care în perioada solstiţiului de iarnă acţionează, drept puteri ahrimanice, în sfera lumii pământeşti.

Iar sărbătoarea care conţine acest gând: El a înviat şi poate fi pus liniştit în mormânt ‒, această sărbătoare trebuie să fie celebrată în perioada în care frunzele încep să se îngălbenească, să cadă din copaci, când fructele se coc, când Soarele a atins acea putere prin care poate să maturizeze ceea ce primăvara a încolţit, a răsărit, a crescut, dar şi să conducă toate acestea spre ofilire, făcându-le să cadă iarăşi spre interiorul Pământului; când tot ceea ce se dezvoltă pe Pământ începe să devină un simbol al mormântului.

Dacă noi aşezăm sărbătoarea Paştilor în perioada în care viaţa începe să răsară şi să dea lăstari, când forţele de creştere ating punctul lor culminant, cealaltă sărbătoare, care are următorul conţinut: El a înviat şi poate fi pus liniştit în mormânt ‒, trebuie celebrată în perioada când în natura de pe Pământ toate încep să se ofilească, în perioada în care în natura pământească se aşterne dispoziţia mormântului, când în faţa sufletului uman poate păşi simbolul mormântului. Atunci în om devine vie ideea mihaelică: acea idee care nu se mai adresează, ca ideea de Paşti a primelor secole creştine, percepţiei. În primele secole creştine, privirea era îndreptată spre Christos cel ce fusese pus în mormânt şi înviase. Şi, privind această imagine, în suflet se revărsau forţele cele mai puternice, el dobândea vigoare. Prin ideea sărbătorii ce cade la echinocţiul de toamnă, sufletul trebuie să-şi simtă puterea prin faptul că acum nu se mai apelează la contemplarea sa, ci la voinţa sa: Primeşte în tine ideea mihaelică cea care învinge puterile ahrimanice, acea idee care te face puternic pentru dobândirea cunoaşterii spirituale, aici, pe Pământ, pentru ca să poţi birui puterile morţii.

Dacă ideea de Paşti se adresează contemplării, această idee se adresează forţele de voinţă: a primi în noi forţa lui Mihael înseamnă a primi în forţele noastre de voinţă puterea cunoaşterii spirituale. Şi astfel ideea de Paşti poate deveni vie, ea poate fi adusă în mod nemijlocit aproape de sufletesc-spiritualul omului, şi, exact la fel cum ideea Sânzienelor era resimţită drept pol opus Crăciunului, ideea de Mihaeli, ideea sărbătorii lui Mihael, din toamnă, poate fi resimţită drept pol opus ideii de Paşti. După cum ideea Crăciunului a făcut să răsară, după o jumătate de an, prin viaţa sa interioară, ideea Sânzienelor, ideea de Paşti trebuie să dea la iveală ideea de Mihaeli. Omenirea trebuie să-şi cucerească o maturitate interioară pentru aceasta, pentru a nu mai gândi doar în mod abstract, ci pentru a gândi atât de concret încât să poată deveni iarăşi creator de sărbători. Şi atunci, el va fi din nou în stare să lege de desfăşurarea fenomenelor senzoriale ceva spiritual.

Toate gândurile noastre rămân abstracte. Dar oricât de extraordinare, oricât de inteligente ar fi gândurile noastre ‒ dacă rămân abstracte, ele nu vor putea să pătrundă viaţa. Astăzi, când omenirea reflectează la o zi abstractă oarecare, pe care s-o fixeze drept dată a Paştilor, fără a se mai orienta după constelaţii, astăzi, când întreaga cunoaştere superioară s-a întunecat, când nu mai există nici o legătură între înţelegerea forţelor moral-spirituale şi aceea a forţelor natural-fizice, atunci în om trebuie să se trezească din nou forţa de a uni în mod nemijlocit ceva spiritual de fenomenele senzoriale ale lumii.

Oare în ce consta odinioară forţa spirituală a omului de a crea sărbători în cursul anului, în funcţie de desfăşurarea fenomenelor anuale? Ea consta în forţa spirituală originară. Astăzi, oamenii pot continua să celebreze sărbătorile conform cu obişnuinţele tradiţionale, dar omenirea trebuie să redobândească forţa esoterică prin care să introducă acum de la ea însăşi ceva în natură, conform cu desfăşurarea proceselor naturii. Trebuie găsită posibilitatea de a concepe ideea sărbătorii de toamnă a lui Mihael drept floare a ideii de Paşti. Dacă Paştile sunt emanaţia florii fizic-senzoriale, atunci floarea ideii de Paşti, adică ideea de Mihaeli, trebuie să poată fi concepută drept emanaţia ofilirii fizice din cadrul ciclului anual.

Oamenii trebuie să înveţe din nou să gândească împreună spiritualul şi procesele din natură. Astăzi, nu numai că-i este îngăduit omului să facă reflecţii esoterice; astăzi este chiar necesar pentru om ca el să poată face din nou esoterism. Dar oamenii vor fi în stare de aşa ceva numai dacă vor învăţa să-şi conceapă gândurile într-un mod atât de concret şi de viu, încât ei nu vor mai gândi doar retrăgându-se şi izolându-se de tot ceea ce se întâmplă în natură, ci vor gândi împreună cu desfăşurarea fenomenelor, împreună cu frunzele care se ofilesc, împreună cu fructele care se coc ‒, ei vor gândi într-un mod mihaelic, la fel cum ştiau să gândească în mod pascal, împreună cu plantele ce înfloresc, cu plantele ce răsar din pământ, cu florile ce ţâşnesc pe ramuri.

Dacă oamenii vor şti astfel să gândească în pas cu ciclul anual, atunci în gândurile lor se vor amesteca acele forţe care-i vor îngădui omului să dialogheze din nou cu forţele divin-spirituale care se revelează din stele. Oamenii şi-au adus din stele aici, jos, forţa de a pune bazele unor sărbători care să aibă o valabilitate interioară umană. Pe urmă, din dialogul cu plantele care se ofilesc, care se coc, cu Pământul ce moare, găsind dispoziţia de sărbătoare interioară justă, ei vor putea să dialogheze din nou cu zeii şi să lege existenţa omului de existenţa zeilor. Şi ideea de Paşti justă va fi din nou prezentă, atunci când această idee de Paşti va fi devenit atât de vie încât din ea va putea da lăstari ideea sărbătorii lui Mihael.