Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CICLUL ANULUI CA PROCES DE RESPIRAŢIE A PĂMÂNTULUI

GA 223


CONFERINŢA A TREIA

Dornach, Lunea Paştilor, 2 aprilie 1923

Nu avem voie să subapreciem importanţa pe care o are pentru omenire faptul de a atrage întreaga atenţie asupra unei perioade de sărbătoare a anului. Chiar dacă în epoca noastră sărbătorile religioase sunt celebrate mai mult în virtutea obişnuinţei, nu a fost întotdeauna aşa; au existat epoci în care oamenii îşi uneau conştienţa cu întregul curs al anului, la început de an ei simţindu-se în curentul timpului în aşa fel încât îşi ziceau: Acum avem un anumit grad de frig sau de căldură, există şi anumite alte condiţii meteorologice, există o anumită situaţie în ceea ce priveşte creşterea plantelor şi a animalelor sau există situaţia că acum ele nu cresc. ‒ Şi oamenii trăiau împreună cu natura transformările, metamorfozele prin care ea trecea treptat. Dar ei trăiau împreună cu natura, conştienţa lor unindu-se cu fenomenele naturii, în aşa fel încât îşi îndreptau mereu această conştienţă spre o anumită perioadă de sărbătoare, să zicem: la începutul anului, trecând prin toate sentimentele atât de diferite care se leagă de sfârşitul iernii, ei îşi îndreptau privirile spre perioada pascală, iar toamna, o dată cu ofilirea vieţii, spre perioada Crăciunului. Atunci, sufletul era plin de acele sentimente ce se exprimau în felul deosebit prin care oamenii se raportau la ceea ce erau pentru ei sărbătorile.

Aşa trăiau oamenii împreună cu ciclul anului, şi această împreună-trăire cu ciclul anual era, de fapt, o spiritualizare a ceea ce omul nu doar vedea şi auzea de jur împrejurul lui, ci şi trăia cu întreaga lui fiinţă. El trăia cursul anului ca pe desfăşurarea unei vieţi organice, la fel cum la om, dacă este copil, facem o legătură între manifestările sufleteşti ale copilului şi mişcările lui neîndemânatice, sau modul lui imperfect de a vorbi. După cum facem o legătură între anumite trăiri sufleteşti şi procesul de schimbare a dinţilor, sau între alte trăiri sufleteşti şi alte fenomene corporale ce apar mai târziu, tot astfel oamenii vedeau urzirea şi pulsarea spiritualului în schimbările care surveneau în procesele exterioare din natură. Era o creştere şi o descreştere.

Dar aceasta are legătură cu întreg modul cum se simte omul, ca om pământesc, în lume. Aşa că putem spune: În perioada în care, la începutul erei noastre, oamenii au început să celebreze amintirea Evenimentului de pe Golgota, de unde s-a născut mai târziu sărbătoarea Paştilor, în perioada în care sărbătoarea Paştilor era simţită în cadrul ciclului anual ca ceva viu, aşa cum am arătat mai înainte, pe atunci, în esenţă, oamenii îşi simţeau propria viaţă ca fiind dăruită lumii spiritual-fizice exterioare. Ei simţeau că, pentru a face ca viaţa lor să devină un întreg, aveau nevoie de imaginea punerii în mormânt şi a învierii, de imaginea grandioasă a Evenimentului de pe Golgota.

Dar când conştienţa se umple cu asemenea imagini, de aici vin inspiraţii pentru oameni. Nu întotdeauna oamenii sunt conştienţi de ele, dar e o taină a evoluţiei omenirii că de la aceste atitudini religioase faţă de fenomenele lumii vin inspiraţii pentru toate aspectele vieţii. Dar, în primă instanţă, trebuie să ne fie clar faptul că, pe parcursul unei anumite epoci, în perioada Evului Mediu, cei care dădeau orientare vieţii religioase erau preoţii, acei preoţi cărora le revenea înainte de toate sarcina reglementării sărbătorilor, sarcina de a organiza modul de celebrare a sărbătorilor. Preoţimea era acea tagmă din cadrul omenirii care aşeza în faţa celorlalţi oameni, în faţa laicilor, sărbătorile, dând conţinut sărbătorilor. Dar, prin aceasta, preoţimea simţea într-un mod cu totul deosebit conţinutul sărbătorilor. Şi întreaga stare sufletească ce se instala prin faptul că de la asemenea sărbători veneau inspiraţii, îşi găsea apoi expresia şi în restul dispoziţiei sufleteşti.

În Evul Mediu n-ar fi existat ceea ce numim scolastică, ceea ce numim filosofia lui Toma d’Aquino, a lui Albertus Magnus şi a altor scolastici, dacă această filosofie, această concepţie despre lume şi urmările sociale pe care le-au avut n-ar fi fost inspirate de cea mai importantă dintre ideile Bisericii: ideea de Paşti. Contemplarea lui Christos coborând spre Pământ, care duce în om o viaţă temporară pe Pământ, care trece apoi prin înviere, a constituit acel impuls sufletesc care a făcut să se stabilească raportul ciudat dintre credinţă şi ştiinţă, dintre cunoaştere şi revelaţie, specific scolasticii. Ideea că de la om poate veni numai cunoaşterea lumii senzoriale, că tot ceea ce se referă la lumea suprasensibilă trebuie dobândit prin revelaţie, era determinată, în esenţă, de ideea Paştilor, aşa cum se alătura ea ideii Crăciunului.

Iar dacă, la rândul ei, lumea actuală de idei a ştiinţelor naturii este în întregime un produs al scolasticii, aşa cum am arătat adeseori aici, atunci trebuie să spunem: Fără s-o ştie, cunoaşterea naturalist-ştiinţifică a epocii prezente este, în esenţă, o pecete imprimată în ceară a ideii de Paşti, aşa cum a domnit ea în perioadele mai vechi ale Evului Mediu, aşa cum a paralizat ea apoi în cursul evoluţiei spirituale a omenirii, în Evul Mediu târziu şi în epoca modernă. Să privim felul cum ştiinţele naturii folosesc sub formă de idei ceea ce azi a devenit un bun comun şi domină întreaga noastră civilizaţie, să vedem cum îşi folosesc ideile ştiinţele moderne ale naturii: ele le aplică asupra naturii moarte, cred că nu se pot ridica deasupra naturii moarte. Acesta este un produs al acelei inspiraţii care a apărut prin faptul că oamenii şi-au îndreptat privirile spre punerea în mormânt. Şi cât timp punerii în mormânt a putut să-i fie alăturată învierea, drept fapt spre care oamenii îşi înălţau privirile cu evlavie, simplei cunoaşteri senzoriale exterioare i-a fost alăturată revelaţia despre suprasensibil. Dar pe măsură ce s-a încetăţenit din ce în ce mai mult şi mai mult concepţia că învierea trebuie prezentată drept un miracol inexplicabil şi, de aceea, neîndreptăţit, revelaţia, adică lumea suprasensibilă, a fost lăsată deoparte. Ca să spunem aşa, actuala concepţie despre lume naturalist-ştiinţifică a fost inspirată numai prin contemplarea Vinerii Mari, nu şi prin contemplarea Duminicii Paştilor.

Trebuie să recunoaştem această legătură interioară: Conţinutul inspiraţiei este întotdeauna ceea ce oamenii trăiesc, drept dispoziţie a fiecărei sărbători, în raport cu natura. Trebuie să recunoaştem legătura dintre acest conţinut al inspiraţiei şi ceea ce ajunge să se exprime în orice viaţă umană. De-abia când oamenii îşi vor da seama mai întâi ce legătură strânsă există între această transpunere a lor în viaţa anotimpurilor şi ceea ce ei gândesc, simt şi voiesc, atunci vor înţelege ce important ar fi, de exemplu, dacă am reuşi să facem o realitate din sărbătoarea de toamnă a lui Mihael, dacă, pe baza unor substraturi spirituale, pe baza unor substraturi esoterice, am reuşi cu adevărat să facem din sărbătoarea lui Mihael o realitate care să pătrundă în conştienţa oamenilor şi de acolo să creeze inspiraţii. Dacă ideea Paştilor şi-ar dobândi coloritul prin faptul că ideii de Paşti: El a fost pus în mormânt şi a înviat ‒ i s-ar alătura celălalt gând, gândul uman: El a înviat şi poate fi pus liniştit în mormânt, fără să piară ‒, dacă această idee mihaelică ar putea deveni vie, ce importanţă uriaşă ar putea avea tocmai un asemenea eveniment pentru întregul mod de a simţi şi voi al oamenilor! Cum s-ar încetăţeni aşa ceva în întreaga viaţa socială a omenirii!

Ceea ce oamenii aşteaptă de la o reînnoire a vieţii sociale nu va veni de la nenumăratele discuţii şi măsuri care vor să schimbe realităţile exterior-senzoriale, ci va putea veni numai şi numai dacă omenirea va fi străbătută de o idee inspirativă puternică, numai dacă omenirea va fi luată în stăpânire de o idee puternică, născută din inspiraţie, datorită căreia aspectele moral-spirituale să fie simţite din nou în legătura lor cu procesele natural-senzoriale. Aş putea spune că astăzi oamenii caută, la fel ca râmele aflate sub scoarţa pământească, lumina Soarelui, pe când, ca să găseşti lumina Soarelui, trebuie să ieşi de sub scoarţa Pământului. În viaţa reală nu se poate face nimic cu discuţiile şi ideile reformiste din epoca noastră; se poate realiza ceva numai prin intervenţia unei idei-impuls puternice, luate din spirit. Fiindcă trebuie să ne fie clar faptul că tocmai ideea Paştilor îşi va dobândi nuanţa ei nouă dacă va fi întregită prin ideea sărbătorii lui Mihael.

Să privim ceva mai atent această idee a sărbătorii lui Mihael. Dacă ne îndreptăm privirea spre ideea de Paşti, trebuie să avem în vedere faptul că Paştile cad în perioada vieţii de primăvară, când totul încolţeşte şi înmugureşte. În această perioadă, Pământul îşi expiră forţele sufleteşti, pentru ca acestea să se pătrundă, în ambianţa cosmi-că din jurul Pământului, cu o viaţă cosmică extrapământească. Pă-mântul îşi expiră sufletul. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că, în regi-unile unde tocmai e primăvară, anumite entităţi elementare, care există în jurul Pământului exact la fel ca şi aerul sau forţele de creştere ale plantelor, îşi unesc propria lor fiinţă cu Sufletul, care a fost expirat, al Pământului. Aceste entităţi se întreţes şi se unesc cu sufletul Pământului, care a fost expirat. Ele se dezindividualizează, îşi pierd individualitatea, se contopesc cu sufletescul general al Pământului. Tocmai primăvara, în perioada Paştilor, putem vedea numeroase fiinţe elementare cum se destramă ca nişte nori şi se contopesc în sufletescul pământesc general, părăsind ultimul stadiu al existenţei lor individuale, pe care au avut-o în timpul iernii. Aş putea spune aşa:

desen plansa 4  Planșa 4
[măreşte imaginea]

În timpul iernii, aceste fiinţe elementare s-au aflat în sufletescul Pământului, unde se individualizaseră (vezi desenul: verde pe galben). Înainte de a veni perioada pascală, ele mai posedă încă o anumită individualitate, ele zboară, planează peste tot ca entităţi individuale. În perioada Paştilor, noi vedem cum ele se unesc formând nişte nori generali şi constituind o masă comună în Sufletul Pământului (verde pe galben). Dar din această cauză, ele îşi pierd, până la un anumit grad, conştienţa. Cad într-o stare asemănătoare cu somnul. Anumite animale dorm în timpul iernii; aceste fiinţe elementare dorm vara. În perioada Sânzienelor, ele dorm complet. Dar apoi, ele reîncep să se individualizeze şi în perioada sărbătorii Mihaeli, de la sfârşitul lunii septembrie, le vedem deja în mod clar, ca entităţi separate, în mişcările de inspiraţie pe care le face Pământul.

Dar de aceste entităţi elementare are omul nevoie acum. Toate acestea, bineînţeles, nu sunt prezente în conştienţa sa, totuşi, omul are nevoie de ele, pentru a se uni cu ele, pentru a-şi putea pregăti viitorul. Şi omul poate uni cu sine aceste fiinţe elementare, dacă într-o perioadă de sărbătoare, care ar cădea pe la sfârşitul lui septembrie, el ar simţi într-un mod lăuntric-sufletesc deosebit de viu schimbările

desen

care au loc în natură tocmai înspre toamnă; dacă omul ar putea simţi că acum viaţa vegetal-animală se retrage, că anumite animale se pregătesc să se retragă pentru perioada iernii în adăposturile lor, că frunzele iau coloritul lor autumnal, că întreaga viaţă a naturii se ofileşte. Primăvara e frumoasă, desigur, şi a simţi frumuseţea primăverii, viaţa ce încolţeşte, răsare şi creşte în acest anotimp este o însuşire frumoasă a sufletului uman. Dar şi a fi în stare să simţi că frunzele îşi pierd culoarea, luând nuanţele lor tomnatice, că animalele se retrag în adăposturile lor, a şti să simţi că în viaţa fizic-senzorială ce moare învie scânteind, strălucind, spiritual-sufletescul, a şti să simţi că o dată cu îngălbenirea frunzelor a sosit momentul în care viaţa ce răsărea şi încolţea moare, dar că viaţa fizic-senzorială se îngălbeneşte pentru ca spiritualul să poată trăi în procesul de îngălbenire ca atare, a putea simţi că în procesul de cădere a frunzelor are loc ridicarea spiritualului, a simţi că spiritualul este reversul revelării vieţii senzoriale pe cale de a se stinge: toate acestea ar trebui să constituie un sentiment faţă de spirit care să-l însufleţească pe om în timpul toamnei. Şi atunci el s-ar pregăti în mod just pentru perioada Crăciunului.

Pornind de la cunoştinţele pe care i le dă ştiinţa spirituală antroposofică, omul ar trebui să fie pătruns de adevărul că tocmai toamna viaţa spirituală a omului pe Pământ are legătură cu viaţa fizică aflată în declin. Când gândim, materia noastră fizică din nerv e distrusă. Gândul se înalţă din materia ce moare. Procesul de formare a gândurilor în interiorul lui însuşi, aprinderea ideilor în sufletul uman şi sentimentul, care poate fi trăit în întreg organismul uman, de a fi înrudit cu frunzele ce îngălbenesc, cu frunzişul ce se ofileşte al plantelor, cu uscarea plantelor, sentimentul de înrudire dintre existenţa spirituală a omului şi existenţa spirituală a naturii: acesta îi poate da omului impulsul care conferă tărie voinţei sale, impulsul care-i atrage omului atenţia asupra faptului că voinţa se pătrunde cu spiritualitate.

Dar prin faptul că îşi pătrunde voinţa cu spiritualitate, omul devine un tovarăş de drum al lui Mihael, al activităţii sale pe Pământ. Şi dacă, spre toamnă, omul trăieşte în acest fel împreună cu natura, şi dacă el va da expresie acestei trăiri împreună cu natura prin conţinutul unei sărbători adecvate, atunci el va putea simţi cu adevărat acea întregire a dispoziţiei de Paşti. Dar atunci îi va deveni clar încă un lucru. Vedeţi dvs., ceea ce omul de azi gândeşte, simte şi voieşte este inspirat de dispoziţia unilaterală a Paştilor, care, pe deasupra, mai e şi paralizată. Dispoziţia Paştilor este, în esenţă, un rezultat al vieţii ce răsare şi creşte, al vieţii care face ca totul să se contopească într-un fel de unitate panteistă. Omul e dăruit naturii unitare a lumii unitare, în general. Aceasta este, de fapt, şi structura vieţii noastre spirituale de astăzi. Tendinţa este aceea de a reduce totul la o unitate, la un monom. Oamenii sunt adepţii spiritului universal, sau al naturii universale; şi, conform cu aceasta, unul este un monist spiritualist, altul este un monist materialist. Totul e cuprins într-o mare unitate nedefinită. În esenţă, aceasta este o dispoziţie de primăvară.

Dacă privim în intimitatea dispoziţiei de toamnă, cu spiritualul care se înalţă şi se eliberează (galben), cu senzorialul care, aş zice, se scurge strop cu strop, care se ofileşte (roşu), atunci avem perspectiva spiritualului ca atare, a senzorialului ca atare.

desen plansa 5  Planșa 5
[măreşte imaginea]

Planta ce răsare primăvara conţine în procesele ei de creştere, în creşterea şi dezvoltarea ei, spiritualul. Spiritualul este amestecat cu senzorialul, avem, în esenţă, o unitate. Planta pe cale de a se ofili lasă frunza să cadă şi spiritualul se înalţă: avem spiritul, spiritul invizibil, suprasensibil şi avem partea materială, care iese afară. Este ca şi cum am avea mai întâi într-un vas un lichid unitar, în care este dizolvată o substanţă oarecare, iar pe urmă, printr-un procedeu sau altul, am face în aşa fel încât din lichid să se depună ceva, care cade la fund ca sediment. Acum am separat cele două elemente, care la început erau unite, care constituiau o unitate.

Primăvara este anotimpul potrivit să le întreţeasă pe toate unele într-altele, să le amestece într-o unitate vagă, nediferenţiată. Priveliştea toamnei, dacă o privim în mod just, dacă o vedem în contrastul just cu priveliştea primăverii, ne atrage atenţia asupra faptului că pe de o parte acţionează spiritul, pe de altă parte, realităţile fizic-materiale. Şi atunci nu avem voie, bineînţeles, să ne oprim în mod unilateral la unul sau la celălalt dintre aceste două aspecte. Ideea de Paşti nu-şi pierde valoarea dacă i se adaugă ideea de Mihaeli. Avem, pe de-o parte, ideea de Paşti, unde, aş zice, totul apare sub forma unui fel de amestec panteist, a unei unităţi. Avem apoi diferenţierea, dar diferenţierea nu are loc într-un mod haotic, nereglementat. Avem o reglementare foarte bună. Ia gândiţi-vă cum este derularea ciclică: îmbinare, întreţeserea unora în celelalte, unificare, pe urmă o stare intermediară, în care are loc diferenţierea, diferenţierea completă; pe urmă iarăşi contopirea a ceea ce era diferenţiat în ceva unitar ş.a.m.d. Vedeţi mereu, pe lângă aceste două stări, şi o a treia: vedeţi aici ritmul dintre ceea ce e diferenţiat şi ceea ce e nediferenţiat, între inspirarea a ceea ce s-a diferenţiat din starea unitară şi, din nou, expirarea sa. Vedeţi un ritm, o stare intermediară, ceva de natură fizic-materială, ceva de natură spirituală; o interacţiune între cele fizic-materiale şi cele spirituale: ceva de natură sufletească. Învăţaţi să vedeţi natura, în cadrul ciclului natural, impregnată de trinitatea originară: materie, spirit, suflet.

Dar important este să nu ne oprim la o visătorie general-umană, trebuie să readucem totul la o unitate. Şi astfel reconducem totul, indiferent că unitatea este de natură spirituală sau materială, la starea de nediferenţiere a nopţii cosmice. Noaptea, toate pisicile sunt cenuşii, în monismul spiritual, toate ideile sunt cenuşii, în monismul material, tot cenuşii sunt. Acestea sunt doar diferenţe afective. Pentru o concepţie mai înaltă, ele nu intră deloc în considerare. Esenţialul este ca noi, oamenii, să ne putem uni cu viaţa lumii în aşa fel încât să fim în stare să urmărim trecerea vie de la unitate la trinitate, reîntoarcerea de la trinitate la unitate. Şi atunci, dacă, fiind în stare să întregim în acest fel ideea de Paşti cu ideea de Mihaeli, vom ajunge în situaţia de a simţi în mod just, în întreaga existenţă, trinitatea originară, atunci o vom primi în întreaga noastră dispoziţie sufletească. Atunci vom fi în stare să înţelegem că într-adevăr tot ce e viaţă are la bază activitatea şi interacţiunea unor trinităţi originare. Şi atunci, dacă sărbătoarea lui Mihael ne va da inspiraţii, vom avea pentru o asemenea concepţie ‒ după cum sărbătoarea unilaterală a Paştilor a inspirat concepţiile care s-au ivit în ultima vreme ‒, deci, vom avea atunci o inspiraţie, un impuls spiritual-natural prin care vom putea să introducem în întreaga viaţă pe care trebuie s-o observăm şi s-o modelăm ideea de tripartiţie, impulsul tripartiţiei. Şi, în ultimă instanţă, de introducerea şi numai de introducerea acestui impuls depinde posibilitatea ca forţele decăderii, care există în evoluţia omenirii, să fie transformate din nou în forţe ale ascensiunii.

Aş spune că, atunci când am vorbit despre impulsul tripartiţiei în viaţa socială [ Nota 3 ], aceasta a fost un fel de verificare, din care am vrut să se vadă dacă ideea mihaelică a ajuns deja atât de puternică încât oamenii să simtă că un asemenea impuls izvorăşte direct din forţele care dau formă epocii noastre. A fost o încercare a sufletului uman, din care urma să se vadă dacă ideea mihaelică este deja suficient de puternică într-un număr de oameni. Ei bine, rezultatul a fost negativ. Ideea mihaelică nu e suficient de puternică nici măcar într-un număr mic de oameni, pentru a fi simţită întreaga ei forţă şi vigoare creatoare de epocă. Şi va fi aproape imposibil ca sufletele umane să se unească, pentru a dobândi noi forţe ale ascensiunii, cu forţele cosmice creatoare originare, aşa cum e necesar, dacă nu va putea să-şi croiască drum ceva dătător de inspiraţii atât de mari cum ar fi o sărbătoare a lui Mihael, dacă, deci, din străfundurile vieţii esoterice nu va putea veni un impuls creator nou.

Dacă în locul membrilor pasivi ai Societăţii Antroposofice s-ar găsi măcar câţiva membri activi, atunci s-ar putea face reflecţii pe marginea unui asemenea gând. Căci esenţialul Societăţii Antroposofice constă în faptul că, în orice caz, în cadrul Societăţii Antroposofice sunt realizate unele impulsuri, dar că membrii pun, de fapt, cel mai mare preţ pe participarea la ceea ce se petrece; că ei îşi îndreaptă forţele sufleteşti contemplative spre ceea ce se petrece, dar activitatea propriilor lor suflete nu se uneşte cu impulsul care străbate epoca noastră. De aceea, cu membrii care constituie astăzi Societatea Antroposofică nu se poate spune că ar fi posibil să se reflecteze la punerea în activitate a ceea ce a fost caracterizat acum drept impuls esoteric. Trebuie să se înţeleagă, totuşi, care este mersul evoluţiei omenirii, să se înţeleagă că marile forţe de susţinere ale evoluţiei cosmice a omenirii nu izvorăsc din ceea ce se spune în mod exterior, în cuvinte superficiale, ci că aceste forţe ies, aş zice, din cu totul alte unghere.

Vremurile vechi au ştiut acest lucru, pe baza unei clarvederi umane originare, elementare. Vremurile vechi nu i-au pus pe tineri să înveţe, de exemplu: Există atâtea şi atâtea elemente chimice, apoi mai e descoperit încă unul şi acum nu mai sunt 75, ci 76, apoi se descoperă încă unul şi sunt 77. Nu se poate prevedea câte mai pot fi descoperite. În mod accidental se adaugă unul la 75, la 76 ş.a.m.d. În ceea ce este înşiruit aici sub formă de numere nu există nici o realitate interioară vie. Şi aşa e peste tot. Pe cine-l interesează astăzi ceea ce, în botanică, să zicem, ar face să se reveleze un fel de triadă! Se descoperă un ordin lângă alt ordin, o specie lângă altă specie. Se numără, cum ai număra nişte boabe de fasole ori nişte pietricele aruncate pe jos. Dar activitatea numărului în lume e ceva care are la bază o realitate fiinţială vie, şi aceasta trebuie sesizată.

Ia amintiţi-vă ce puţin timp a trecut de când cunoaşterea materiei era dedusă din triada: sare, mercur, fosfor [ Nota 4 ], de când era văzută aici o triadă de forţe originare, de când tot ceea ce se găsea sub formă izolată trebuia subsumat uneia dintre cele trei forţe originare. Şi iarăşi e altfel, dacă ne îndreptăm privirile spre nişte epoci şi mai vechi, în care, de altfel, datorită nivelului civilizaţiilor, omului îi era mai uşor să ajungă la aşa ceva, fiindcă civilizaţiile orientale înclinau mai mult spre zona ecuatorială, unde acest lucru era mai degrabă posibil pentru vechea clarvedere elementară. Astăzi, în orice caz, în zona temperată omului îi este posibil să ajungă la aceste lucruri într-un mod liber, exact; dar oamenii vor să se întoarcă la vechile civilizaţii! Odinioară nu se făcea deosebire între primăvară, vară, toamnă şi iarnă. Dacă facem distincţie între primăvară, vară, toamnă şi iarnă, aceasta ne induce în eroare, faptul că avem aici numărul patru ne ispiteşte să facem o simplă înşiruire. Vechii civilizaţii indiene, de exemplu, i-ar fi fost imposibil să conceapă că ciclul anului e dominat de numărul patru, fiindcă în acesta nu zace nimic din formele originare ale întregii activităţi.

Când mi-am scris cartea Teosofie, eu n-am putut înşirui, pur şi simplu: corp fizic, corp eteric, corp astral şi eu, aşa cum putem sintetiza când lucrurile au fost găsite deja, când le înţelegem lăuntric. Eu am fost nevoit să ordonez totul după numărul trei: corp fizic, corp eteric, corp astral; prima triadă. Apoi, triada întreţesută cu aceasta: sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii, sufletul conştienţei; apoi triada unită cu aceasta: sinea spirituală, spiritul vieţii, omul-spirit, de trei ori trei, întreţesute între ele (vezi schema), şi astfel devine şapte. Dar şaptele este de trei ori trei întreţesute între ele. Şi numai dacă ne îndreptăm privirile spre actualul stadiu din evoluţia omenirii apare numărul patru, care este, de fapt, un număr secundar.

desen Planșa 4

Dacă vrem să ne îndreptăm privirile spre elementul lăuntric-activ, spre ceea ce îşi dă singur formă, atunci trebuie să studiem activitatea dătătoare de formă sub semnul numărului trei. De aceea, în concepţia indiană veche existau: anotimpul fierbinte, care ar cuprinde aproximativ lunile aprilie, mai, iunie, iulie, de la noi; anotimpul umed, care ar cuprinde lunile august, septembrie, octombrie, noiembrie; iar anotimpul rece ar cuprinde lunile decembrie, ianuarie, februarie, martie, limitele dintre ele nefiind foarte stricte, după luni, ci doar aproximative. Toate acestea ni le putem imagina oarecum mobile. Dar ciclul anual era gândit sub semnul numărului trei. Şi astfel dispoziţia sufletească a omului s-ar pătrunde de tendinţa de a observa această triadă originară în tot ceea ce urzeşte şi lucrează, de a întreţese însă această triadă originară şi întregii activităţi plăsmuitoare umane. Avem voie să spunem, desigur, că oamenii pot avea idei bune şi în legătură cu viaţa spirituală liberă, cu viaţa juridică şi cu viaţa social-economică, numai dacă ei vor pătrunde în profunzime acest puls întreit al activităţii lumii, care trebuie să străbată şi activitatea oamenilor.

În zilele noastre, tot ceea ce se referă la asemenea lucruri e considerat un fel de superstiţie, şi se crede că este o înaltă înţelepciune să numeri unu şi iarăşi unu, doi, trei ş.a.m.d. Dar natura nu procedează aşa. Dacă ne limităm însă la a privi doar într-acolo unde toate se întreţes, de exemplu, exclusiv spre natura de primăvară, spre care trebuie să privim, bineînţeles, ca să vedem cum toate se întreţes, atunci nu vom putea să redăm pulsul întreit. Dar dacă urmărim întregul ciclu anual, dacă vedem cum se împarte numărul trei, dacă vedem cum spiritualul şi viaţa fizic-materială există sub formă de dualitate şi că întreţeserea lor ritmică este un al treilea element, atunci percepem acest trei în unul, unul în trei, şi învăţăm să ne dăm seama cum se poate transpune omul în sânul acestei activităţi cosmice: trei în unul, unul în trei.

Aceasta ar putea deveni dispoziţia sufletească a oamenilor, o dispoziţie sufletească umană ce pătrunde lumile şi se înfrăţeşte cu lumile, dacă ideea mihaelică ar putea să se trezească, drept idee a unei sărbători, în aşa fel încât, în a doua jumătate a lunii septembrie, sărbătoarea Paştilor să fie întregită cu adevărat printr-o sărbătoare a lui Mihael, dacă ideii de înviere a lui Dumnezeu după ce a trecut prin moarte i-ar putea fi alăturată ideea de înviere a omului din moarte, datorată forţei mihaelice. Aşa că, prin învierea lui Christos omul ar găsi puterea de a muri în Christos, adică de a-l primi în timpul vieţii pământeşti în sufletul lui pe Christos Cel Înviat, pentru ca să poată muri în el, adică să poată muri nu fiind mort, ci fiind viu.

O asemenea conştienţă lăuntrică s-ar putea naşte din inspiraţiile care ar veni de la un cult al lui Mihael. Ne putem da seama foarte bine că aşa ceva e departe de epoca noastră materialistă, care este astfel şi o epocă absolut filistină. Bineînţeles, nici nu putem aştepta nimic de la ea, dacă rămâne ceva mort, abstract. Dar dacă aşa ceva se va face cu acelaşi entuziasm cu care au fost inaugurate cândva în lume sărbătorile, când oamenii aveau forţa de a celebra o sărbătoare, atunci de la ea vor veni inspiraţii. Dar atunci ea va da inspiraţii şi pentru întreaga noastră viaţa spirituală şi pentru întreaga noastră viaţa socială. Şi atunci în viaţă va fi prezent lucrul de care avem nevoie: nu un spirit abstract, pe de o parte, o natură fără spirit, pe de altă parte, ci o natură pătrunsă de spirit, un spirit care creează în sensul naturii, care sunt una şi care vor întreţese iarăşi una într-alta religia, ştiinţa şi arta, formând o unitate, fiindcă vor înţelege să conceapă triada sub semnul ideii mihaelice, în religie, ştiinţă şi artă, pentru ca ele să poată fi reunite în mod just în ideea de Paşti, în activitatea plăsmuitoare antroposofică, care poate desfăşura o activitatea religioasă, artistică, de cunoaştere, care, la rândul ei, să poată face diferenţieri religioase şi de cunoaştere. Aşa că impulsul antroposofic ar consta, propriu-zis, în faptul de a simţi în perioada Paştilor unitatea dintre ştiinţă, religie şi artă; de a simţi în perioada de Mihaeli că cele trei ‒ care au o singură mamă, mama pascală ‒, că cele trei devin surori şi stau alături una lângă alta, completându-se reciproc. Şi ideea de Mihaeli, dacă ar deveni o sărbătoare vie în cadrul ciclului anual, ar da inspiraţii pentru întreaga viaţa umană.

De asemenea lucruri, care ţin întru totul de esoterismul real, ar trebui să se pătrundă oamenii, în primă instanţă măcar din punct de vedere cognitiv. Dar dacă ar putea veni cândva şi vremea în care să existe persoane active, aşa ceva ar putea deveni într-adevăr un impuls, singurul care, dacă avem în vedere omenirea aşa cum este ea acum, ar fi în măsură să pună în locul forţelor decăderii forţele ascensiunii.