Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CICLUL ANULUI CA PROCES DE RESPIRAŢIE A PĂMÂNTULUI

GA 223


CONFERINŢA A PATRA

Dornach, 7 aprilie 1923

În ultimul timp a fost necesar să atrag atenţia adeseori asupra legăturii dintre ciclul anual şi diferite raporturi ale vieţii umane, şi în zilele Paştilor am arătat legătura dintre ciclul anului şi celebrarea anumitor sărbători umane. Astăzi aş vrea să ne întoarcem în nişte vremuri foarte vechi, pentru a mai spune câte ceva tocmai în legătură cu misteriile epocilor vechi, despre această legătură dintre ciclul anului şi sărbătorile oamenilor, contribuind astfel, poate, la aprofundarea într-o direcţie sau alta a lucrurilor deja discutate.

De fapt, pentru oamenii unor vremuri foarte îndepărtate ale civilizaţiei umane pe Pământ, sărbătorile erau o parte a vieţii lor. Ştim că în acele vremuri vechi conştienţa umană acţiona cu totul altfel decât mai târziu. Am putea să-i atribuim acestei conştienţe vechi un caracter de vis. Şi din această conştienţă de vis au izvorât toate acele cunoştinţe ale conştienţei umane, ale sufletului uman, care au luat mai târziu forma mitului, devenind mitologia însăşi. Cu această conştienţă cufundată mai mult în starea de vis, cu această conştienţă clarvăzătoare instinctivă, cum mai putem spune, oamenii priveau adânc în procesele spirituale care aveau loc în preajma omului. Dar tocmai prin faptul că luau parte în mod intens nu numai la activitatea fizic-senzorială din sânul naturii, aşa cum fac astăzi, ci şi la procesele spirituale, oamenii erau dăruiţi într-o măsură mult mai mare fenomene-lor legate de ciclul anual, deosebirilor dintre felul cum se desfăşoară activitatea naturii în perioada de primăvară şi în cea de toamnă. Am atras atenţia asupra acestui lucru chiar foarte recent.

Dar astăzi vreau să vă comunic un alt lucru: vreau să vă arăt cum erau celebrate, pe baza vechilor învăţături ale misteriilor, sărbătoarea miezului de vară, care a devenit apoi sărbătoarea cunoscută de noi drept Sânziene, şi sărbătoarea miezului de iarnă, care a devenit Crăciunul nostru. Trebuie să ne lămurim atunci asupra faptului că acea omenire pe care o avem în vedere când vorbim despre nişte epoci mai vechi din viaţa omenirii nu ajungea în posesia unei conştienţe depline a eului în acelaşi fel în care ajungem noi astăzi. În conştienţa de vis nu există o conştienţă deplină a eului; iar acolo unde nu au o conştienţă deplină a eului, oamenii nici nu percep tocmai lucrurile de care omenirea epocii actuale este atât de mândră: Oamenii acelor vremuri nu percepeau ceea ce trăia în natura moartă, în natura minerală.

Să reţinem bine: conştienţa acelor oameni nu se desfăşura sub formă de gânduri abstracte, ci trăia în imagini, dar ea avea un caracter de vis. Şi, datorită acestui fapt, oamenii se transpuneau într-o măsură mult mai largă decât o fac astăzi, de exemplu, primăvara, în viaţa plantelor ce răsar şi dau lăstari. Şi iarăşi, putem spune, ei simţeau căderea frunzelor din perioada toamnei, ofilirea frunzelor, întreaga moarte a lumii vegetale, ei simţeau adânc în propria lor fiinţă şi schimbările prin care trecea în cursul anului lumea animală, ei simţeau că întreaga ambianţă din jurul omului e alta când zboară fluturii, zbârnâie gândăceii. S-ar putea spune că ei simţeau urzirea propriei lor fiinţe umane ca fiind una cu urzirea şi fiinţarea existenţei vegetal-animale. Dar nu numai că pe ei nu-i interesa prea mult lumea minerală, moartă, de afară, ci ei nu erau cu adevărat conştienţi de ea. Acesta este un aspect al vechii conştienţe umane.

Celălalt aspect constă în faptul că acea omenire veche nu manifesta nici un interes faţă de forma şi înfăţişarea omului, în general. Astăzi ne vine foarte greu să ne reprezentăm cum era simţirea umană în această privinţă; oricum, oamenii, în general, nu manifestau nici un interes faţă de înfăţişarea umană, cu forma ei spaţială. Manifestau însă un interes puternic faţă de rasele umane. Cu cât ne întoarcem la civilizaţii mai vechi, cu atât mai slab este interesul manifestat de conştienţa umană generală faţă de forma umană; în schimb, pe oameni îi interesează culoarea pieii, temperamentul rasei. Spre aceste aspecte îşi îndreaptă ei privirile. Pe de-o parte, deci, oamenii nu au nici un interes faţă de lumea moartă, minerală, pe de altă parte, nu-i interesează forma umană. Exista, după cum am spus, un interes faţă de rase, dar nu faţă de ceea ce este general uman, nici în ceea ce priveşte forma exterioară.

Marii învăţători din misterii luau toate acestea ca pe un fapt dat. Voi încerca să vă explic felul cum gândeau ei, folosind o reprezentare grafică. Ei spuneau: Oamenii au o conştienţă de vis, şi prin ea ajung să perceapă în mod foarte clar viaţa vegetală a lumii înconjurătoare. ‒ Căci, datorită conştienţei de vis, oamenii trăiau împreună cu viaţa vegetală, dar conştienţa lor de vis nu ajungea atât de departe încât să poată percepe lumea minerală. Aşa că învăţătorii din misterii îşi spuneau: Într-o direcţie, conştienţa oamenilor se îndreaptă spre viaţa vegetală (vezi schema), care e percepută de ei într-o stare de vis, dar această conştienţă nu ajunge până la lumea minerală; aceasta se află în afara sferei conştienţei umane. Iar în direcţia cealaltă, omul simte în el ceea ce-l mai poate lega încă de lumea animală, aspectele legate de rasă, aspectele animale (vezi schema). În schimb, se află în afara conştienţei umane ceea ce, prin forma verticalizată, prin forma spaţială a fiinţei sale, îl face pe om, propriu-zis, să fie om.

desen


Planșa 6
plansa 6  
[măreşte imaginea]

Aşadar, omenescul propriu-zis se află în afara sferei de interese a oamenilor din aceste vremuri vechi. Noi putem caracteriza conştienţa umană imaginându-ne că ea este închisă, conform cu constituţia acelei omeniri vechi, în acest spaţiu (vezi schema, haşurat), pe când lumea minerală şi lumea propriu-zis umană se află în afara sferei despre care ştia ceva această veche omenire, care-şi ducea existenţa în afara misteriilor.

Dar ceea ce am spus acum, era valabil numai aşa, în general. Prin propriile sale puteri, prin ceea ce vieţuia în fiinţa lui, omul nu putea, pe de-o parte, să ajungă până la lumea minerală, şi el nu putea să înainteze, pe de altă parte, până la ceea ce era specific uman. Dar existau nişte procedee, cu originea în misterii, care-i aduceau omului, pe parcursul unui an, măcar în mod aproximativ, ceva de felul conştienţei eului uman, pe de-o parte, şi perceperea lumii minerale generale, pe de altă parte. Oricât ar suna de ciudat pentru omul epocii actuale, este adevărat că preoţii din vechile misterii organizau nişte sărbători în cadrul cărora, prin nişte procedee anume, oamenii se ridicau deasupra lumii vegetale, ajungând până la cea minerală şi prin aceasta, în vremurile vechi, ei aveau, într-o anumită perioadă a anului, un fel de aprindere fugară a eului. Era ca şi cum eul şi-ar fi trimis razele în conştienţa lor de vis. Dvs. ştiţi că şi când omul de azi visează, eul propriu, pe care oamenii îl văd atunci, mai constituie încă o parte componentă a visului.

Şi astfel, în timpul Sânzienelor, prin procedeele aplicate, în oamenii care voiau să participe la ele străfulgera, tocmai în miezul ve-rii, conştienţa eului. În această perioadă a miezului de vară oamenii puteau percepe lumea minerală măcar într-o asemenea măsură încât, prin faptul că percepeau lumea minerală, ei dobândeau un fel de conştienţă a eului, eul apărându-le, în orice caz, drept ceva care pătrunde din afară în visele lor. Pentru a provoca acest efect, în cadrul celor mai vechi sărbători ale miezului de vară, în cadrul sărbătorilor organizate la solstiţiul de vară, care au devenit apoi Sânzienele noastre, participanţii erau îndemnaţi să dezvolte un element poetic-muzical, cu hore ordonate ritmic şi însoţite de cânt vocal. Anumite reprezentaţii erau pline de recitative muzicale ciudate, acompaniate de instrumente primitive. O asemenea sărbătoare era cufundată cu totul în elementul muzical-poetic. Omul parcă revărsa afară în Cosmos, sub formă de dans, sub formă de cânt vocal, ceea ce exista în conştienţa sa de vis.

Ceea ce se realiza odinioară, sub îndrumarea oamenilor care primiseră ei înşişi îndrumări din partea misteriilor, pentru asemenea sărbători populare grandioase, larg răspândite, ale vremurilor vechi, drept reprezentaţii muzicale, drept spectacole de cântece vocale, greu poate fi înţeles de către omul modern. Fiindcă realizările poetice şi muzicale de mai târziu sunt foarte departe de acele manifestări muzical-poetice primitive, elementare, care se desfăşurau în perioada miezului de vară, sub îndrumarea misteriilor. Totul avea drept scop ca, în timp ce oamenii îşi executau horele însoţite de cânt vocal şi de manifestări poetice primitive, în ei să se trezească o dispoziţie prin care să aibă loc ceea ce am numit adineaori aprinderea eului în sfera vieţii umane.

Dar dacă i-am fi întrebat pe oamenii care deţineau acele îndrumări: Ei, dar cum sunt create, de fapt, asemenea cântece, asemenea hore, datorită cărora poate avea loc fenomenul descris? ‒ atunci cei din vechime ar fi dat iarăşi un răspuns cât se poate de paradoxal pentru omul modern: Ei ar fi spus, de exemplu: Ei, da, multe au ajuns la noi prin tradiţie, multe există deja, le-au făcut alţii, care au trăit înaintea noastră! ‒ Dar în anumite epoci mai vechi, oamenii ar fi spus aşa: Şi astăzi poţi învăţa să faci aşa ceva, fără a porni de la tradiţie, dacă dezvolţi în continuare ceea ce se revelează. Încă şi astăzi poţi învăţa cum să te foloseşti de instrumentele cele mai primitive, cum să aşezi horele, cum să stăpâneşti vocea care cântă. ‒ Şi acum vine lucrul paradoxal pe care l-ar fi spus aceşti oameni vechi. Ei ar fi spus: Aceasta se învaţă de la păsările cântătoare. ‒ Dar ei înţelegeau într-un mod profund întregul sens al motivului pentru care păsările cântă.

Omenirea de mult a uitat de ce cântă păsările. Într-o epocă în care intelectul domină totul, în care oamenii au devenit intelectualişti, s-a păstrat, desigur, arta cântului vocal, arta poeziei, dar a fost uitată, în epoca intelectualismului, legătura dintre faptul de a cânta şi întregul univers. Şi chiar cineva care este entuziasmat de arta muzicii, cineva care ridică muzica deasupra întregii banalităţi umane, va spune, pe baza mentalităţii acestei epoci intelectualiste târzii:

Eu cânt cum cântă pasărea [ Nota 5 ]
Ce-n ramuri locuieşte.
Cântul ce din gâtlej afară iese
E plată ce bogat răsplăteşte.

Da, asta spune omul unei anumite epoci. Căci pasărea însăşi   n-ar spune-o niciodată. Pasărea n-ar spune niciodată “Cântul ce din gâtlej afară iese e plată ce bogat răsplăteşte”. Şi la fel de puţin ar fi spus-o discipolii din vechile misterii. Căci, dacă într-o anumită perioadă a anului cântă ciocârliile, privighetorile, ceea ce apare astfel nu răzbate afară, în Cosmos, prin aer, ci vibrează prin elementul eterului până la o anumită depărtare a Cosmosului; apoi se întoarce înapoi, spre Pământ, şi pe urmă lumea animală primeşte ceea ce vibrează înapoi, numai că acum cu aceasta s-a unit fiinţa divin-spiritualului cosmic. Şi aşa se face că ciocârliile şi privighetorile îşi trimit glasurile afară, spre Cosmos (roşu) şi ceea ce trimit ele în afară se reîntoarce la ele sub formă eterică (galben), pentru perioada în care nu cântă, dar ceea ce primesc înapoi e străbătut acum de valurile, de conţinutul divin-spiritualului. Ciocârliile îşi trimit sunetul glasului afară, în Cosmos, şi divin-spiritualul, care participă la activitatea de modelare, la întreaga muncă de plăsmuire a animalelor, se revarsă spre Pământ, tot pe valurile a ceea ce se întoarce de la cântecele trimise în sus de ciocârlii şi privighetori.

desen plansa 7  Planșa 7
[măreşte imaginea]

Dacă nu vorbim pe baza mentalităţii intelectualiste, ci din conştienţa umană reală, atotcuprinzătoare, nu vom putea spune, de fapt: “Eu cânt cum cântă pasărea ce-n ramuri locuieşte. Cântul ce din gâtlej afară iese e plată ce bogat răsplăteşte”, ci ar trebui să spunem: Eu cânt cum cântă pasărea ce-n ramuri locuieşte. Cântul ce iese din gâtlej spre depărtările cosmice se întoarce pe Pământ drept binecuvântare pentru el, fecundând viaţa pământească prin impulsurile divin-spiritualului, care continuă apoi să acţioneze în lumea păsărilor şi care pot să acţioneze în lumea păsărilor de pe Pământ numai pentru că găsesc drumul spre acesta pe valurile cântecelor trimise de ele dinspre lume.

Ei bine, nu toate animalele sunt ciocârlii şi privighetori; şi, bineînţeles, nu toate trimit cântece spre depărtările cosmice, dar ceva asemănător, chiar dacă nu atât de frumos, emană spre Cosmos de la întreaga lume animală. Oamenii vremurilor vechi înţelegeau acest lucru şi de aceea discipolii din şcolile iniţiatice erau îndemnaţi să înveţe asemenea cântece şi imnuri, asemenea manifestări dansante, pe care le puteau reprezenta apoi cu ocazia festivităţilor de Sânziene, dacă-mi e îngăduit să exprim acest lucru folosind o expresie modernă. Aceste cântece şi dansuri erau trimise de oameni afară, spre Cosmos, de astă-dată, bineînţeles, nu sub o formă animală, ci sub una umanizată, drept formă mai evoluată a ceea ce animalele trimit afară, spre Cosmos.

De acele sărbători mai ţinea şi un alt aspect: nu numai manifestările dansante, nu numai elementul muzical, cântul, ci după aceea, ascultatul. Mai întâi serbările aveau un caracter activ, pe urmă îndrumările cereau ca oamenii să asculte ceea ce venea înapoi spre ei. Cu dansurile, cu cântecele, cu toate manifestările lor poetice, ei îşi îndreptaseră marile întrebări spre divin-spiritualul Cosmosului. Toate acestea se ridicaseră în sus, aş zice, spre depărtările cosmice, la fel cum apa Pământului se ridică în sus, formând acolo norii şi picurând apoi din nou spre Pământ sub formă de ploaie. Aşa se ridicau efectele manifestărilor artistice ale oamenilor şi se întorceau pe urmă înapoi, dar nu sub formă de ploaie, ci drept ceva care li se revela ca putere a eului. Şi oamenii aveau o receptivitate fină pentru acea transformare ciudată care se petrece tocmai în perioada Sânzienelor cu aerul şi căldura din jurul Pământului.

Bineînţeles, omul erei intelectualiste trece peste toate acestea fără să le acorde nici o importanţă. El are de făcut alte lucruri decât oamenii vremurilor vechi. În aceste perioade, ca şi în alte perioade, el trebuie să meargă la five o’clock tea sau la cafenea, trebuie să meargă la teatru ş.a.m.d. El are de făcut alte lucruri, care nu au legătură cu anotimpurile. Şi din cauza tuturor acestor lucruri, el uită de acea transformare uşoară care se petrece în ambianţa atmosferică a Pământului.

Oamenii vremurilor vechi simţeau că în jurul Sânzienelor, în perioada miezului de vară, aerul şi căldura se schimbă, că ele iau un fel de caracter vegetal. Încercaţi să vă imaginaţi ce fel de simţ era acesta: un simţ subtil de a percepe tot ceea ce are loc în lumea plantelor. Să presupunem că aici este Pământul, şi că pretutindeni din Pământ ies plante; oamenii aveau un simţ subtil prin care percepeau tot ceea ce se dezvoltă în plantă, tot ceea ce trăieşte în plantă. Primăvara oamenii aveau un sentiment general al naturii, care ni s-a mai păstrat cel mult în vorbire. Găsiţi în drama “Faust” a lui Goethe cuvântul: “es grunelt” [ Nota 6 ]. /Cuvânt creat de Goethe din adjectivul grün = verde. Es grunelt = totul înverzeşte. ‒ n. trad./ Cine mai observă azi că “es grunelt”, că verdele care iese din sol în timpul primăverii străbate aerul cu adierea şi valurile sale? Cine mai observă că natura înverzeşte şi înfloreşte! Ei da, oamenii de azi văd asta, le place culoarea roşie sau galbenă a florilor; dar ei nu observă că aerul devine altfel, când florile înfloresc sau chiar când se leagă rodul. Prin urmare, în era intelectualismului, capacitatea de a trăi împreună cu lumea plantelor a dispărut. Dar în acei oameni ea mai exista. De aceea, ei puteau simţi, de asemenea, că procesele de înverzire, de înflorire, de rodire, nu vin spre ei din direcţia Pământului, ci din ambianţa înconjurătoare, din aer, că aerul şi căldura vin ele înseşi de sus (haşurat), revărsându-se ca ceva de natură vegetală. Această transformare a aerului şi căldurii în ceva vegetal transpunea conştienţa în acea sferă din care eul cobora apoi, ca răspuns la ceea ce oamenii trimiteau în sus, spre Cosmos, sub o formă poetic-muzicală.

desen Planșa 7

Aceste sărbători aveau, deci, un conţinut uman de o minunată căldură şi intimitate. Era o punere de întrebări, îndreptată spre Cosmosul divin-spiritual. Şi răspunsul venea, pentru că, aşa cum simţim procesele de rodire, de înflorire şi înverzire ale Pământului, omul simţea cum de sus în jos coboară ceva de natură vegetală în aerul care de obicei era doar mineral. Datorită acestui fapt, în visul existenţei, în această conştienţă veche de vis, intra şi visul eului.

Iar după ce sărbătoarea Sânzienelor se sfârşise şi veneau iarăşi lunile iulie şi august, oamenii aveau sentimentul următor: Noi avem un eu; dar eul rămâne în cer, cerul se află acolo, sus, el ne vorbeşte numai în perioada Sânzienelor. Atunci ne dăm seama că între noi şi cer este o legătură. Cerul a luat sub ocrotirea lui eul nostru. Şi ni-l arată atunci când deschide marea fereastră cerească: în perioada Sânzienelor, atunci ni-l arată! Dar noi trebuie să-l rugăm s-o facă. Trebuie să-l rugăm prin manifestările noastre sărbătoreşti din timpul Sânzienelor, prin faptul că, la aceste serbări, ne transpunem în manifestările muzical-poetice incredibil de intime şi pline de căldură. Aşa că deja aceste sărbători constituiau stabilirea unei legături, a unei comunicări între cele pământeşti şi cele cereşti. Şi dvs. simţiţi, dragii mei prieteni: Această întreagă sărbătoare era cufundată în elementul muzicii, într-un element muzical-poetic; dintr-o dată, în miezul verii, pentru câteva zile ‒ dar totul era bine pregătit din direcţia misteriilor ‒, dintr-o dată, în aşezările simple de la începuturi totul devenea poetic. Întreaga viaţă socială era scăldată în acest element muzical-poetic. Oamenii erau convinşi că au nevoie de toate acestea, pentru a trăi în cadrul ciclului anual, la fel ca de mâncarea şi băutura zilnică, ei erau convinşi că au nevoie să se transpună în această dispoziţie dansant-muzical-poetică şi să stabilească în acest fel o comunicare între ei şi puterile divin-spirituale ale Cosmosului. De la această sărbătoare a rămas ceva care a apărut apoi în epocile mai târzii: când un om compunea o operă poetică, el spunea, de exemplu: “Cântă-mi, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Achil Peleianul” ‒, fiindcă îşi mai aducea aminte că odinioară spre divinitate era îndreptată marea întrebare şi că divinitatea avea să răspundă la întrebarea oamenilor.

La fel de atent cum erau pregătite festivităţile din perioada Sânzienelor, pentru ca oamenii să-i pună Cosmosului marea întrebare, pentru ca în această perioadă Cosmosul să-i dea omului chezăşia faptului că el are un eu, doar că acesta a fost luat sub ocrotirea cerului, în acelaşi fel plin de grijă era pregătită şi sărbătoarea solstiţiului de iarnă, sărbătoarea din miezul iernii, care a devenit Crăciunul nostru. Dar dacă în perioada Sânzienelor totul era cufundat în elementul muzical-poetic, în elementul dansant, în perioada miezului de iarnă totul era pregătit în aşa fel încât, în primă instanţă, oamenii ştiau: trebuie să devenim liniştiţi şi tăcuţi, acum trebuie să ne cufundăm într-un element contemplativ. Şi apoi era scos la vedere tot ceea ce, în vremurile vechi, despre care istoria exterioară nu relatează nimic, despre care se poate şti ceva numai prin ştiinţa spirituală, deci, era scos la vedere tot ceea ce exista pe atunci, în timpul verii, ca elemente transpuse în imagine, ca elemente transpuse în formă plastică şi care atingeau punctul lor culminant prin acele festivităţi muzical-dansante despre care am vorbit. Pe parcursul acelei perioade, vechea omenire, care ieşea, aş zice, din ea însăşi, pentru a se uni cu eul din ceruri, nu se preocupa de ceea ce se învăţa pe atunci. În afara festivităţilor, ei mai aveau de făcut în sânul naturii multe lucruri, care erau necesare pentru viaţa zilnică. Dar învăţarea se făcea în lunile de iarnă şi acest lucru atingea punctul său culminant, expresia sa sărbătorească, la solstiţiul de iarnă, în perioada miezului adânc al iernii, în perioada Crăciunului.

Atunci se începea pregătirea oamenilor aflaţi sub îndrumarea discipolilor din misterii, în vederea diferitelor acitivităţi spirituale care nu erau practicate în timpul verii. E greu să caracterizăm în expresii actuale ‒ deoarece aceste lucruri se deosebesc extrem de mult, fireşte, de ceea ce facem noi astăzi ‒, e greu să caracterizăm în expresii actuale ceea ce făceau oamenii începând cu lunile septembrie-octombrie şi până spre Crăciunul nostru. Dar ei erau îndemnaţi să facă ceea ce noi am numi astăzi dezlegări de ghicitori, răspunsuri la întrebări, care erau date într-o formă voalată oarecare, în aşa fel încât din ceea ce era dat ca semn ei să găsească un sens. Să zicem că discipolii din misterii le dădeau celor care urmau să înveţe aşa ceva o imagine simbolică oarecare; şi ei trebuiau s-o interpreteze. Sau le dădeau ceea ce noi am numi o ghicitoare; şi trebuia ca ei s-o dezlege. Le dădeau o formulă magică oarecare. Trebuia ca ei să raporteze la natură conţinutul acelei formule magice şi astfel să-i ghicească sensul. Dar era pregătit cu grijă în special ceea ce, mai apoi, a luat la diferitele popoare cele mai diferite forme, ceea ce, de exemplu, a trăit la popoarele nordice, într-o perioadă ulterioară, drept aruncare a beţişoarelor cu rune, astfel încât să dezvolte diverse forme, care erau apoi descifrate. Unor asemenea activităţi li se dăruiau oamenii în perioada miezului de iarnă, dar erau cultivate, mai ales, în vechea formă primitivă, desigur, nişte lucruri care au dus în cele din urmă la o anumită artă plastică primitivă.

Căci această formă veche de conştienţă ‒ oricât de paradoxal i-ar părea şi aceasta omului actual ‒, se caracteriza prin următorul lucru: Când venea luna octombrie, în membrele umane se făcea simţit ceva care tindea să desfăşoare o activitatea oarecare. Vara, omul trebuia să se supună, cu activitatea membrelor sale, cerinţelor pe care le ridica ogorul său; el trebuia să pună mâna pe plug, să facă un lucru sau altul. Atunci, el trebuia să se adapteze lumii exterioare. După ce recolta fusese strânsă şi membrele se odihneau, în ele se făcea simţită nevoia de a desfăşura o activitate oarecare, şi atunci în membre se trezea dorul după modelajul în lut. El simţea o satisfacţie deosebită desfăşurând o activitate de modelare plastică. Dacă în perioada Sânzienelor se ivea un imbold puternic de a dansa, de a face muzică, acum, spre Crăciun, apărea imboldul puternic de a frământa materialul, de a modela în tot soiul de mase moi, care existau pe atunci, de a plăsmui ceva, folosind în acest scop şi toate elementele din natură. Ei aveau în special un simţ deosebit pentru felul cum, de exemplu, apa începea să îngheţe. Se dădeau atunci nişte impulsuri cu totul deosebite. Se mergea într-o direcţie sau alta. Formele de gheaţă care apăreau în apă luau o formă deosebită şi acei oameni reuşeau, cufundându-şi mâinile în apă, să execute diferite forme, în timp ce le încremeneau mâinile de frig, aşa că pe urmă, când apa îngheţa sub valurile pe care le făceau să se ridice, apa lua formele artistice cele mai ciudate, care apoi, bineînţeles, se topeau iarăşi.

În era intelectualismului n-a mai rămas nimic din toate acestea, cel mult obiceiul de a turna plumb în noaptea Anului Nou. Încă se mai obişnuieşte să se toarne plumb în apă şi unii găsesc că acesta ia nişte forme al căror mesaj trebuie descifrat. Dar aici avem doar ultimul rest abstract al acelor minunate puneri în activitate, în sânul naturii, a forţei de mişcare existente în interiorul omului, care se manifesta, de exemplu, în felul descris: omul îşi vâra mâna în apă, care era deja îngheţată, mâna îi încremenea de frig şi acum el încerca să dea apei forma de valuri, în aşa fel încât apa pe cale de a îngheţa îi răspundea prin formele cele mai minunate.

În acest fel, omul scotea la suprafaţă întrebările adresate Pământului. În perioada miezului de vară el se adresa, cu întrebările lui ‒ prin muzică, prin poezie ‒ cerurilor, şi ele îi răspundeau, trimiţând sentimentul eului în conştienţa sa cufundată în stare de vis. În perioada miezului de iarnă, el nu-şi trimitea întrebările ‒ dacă voia să ştie ceva ‒ în afară, spre ceruri, ci se adresa elementului pământesc, şi încerca să vadă ce forme poate lua elementul pământesc. Şi el observa că formele care apăreau astfel erau, într-un anumit sens, asemănătoare cu formele care constituiau gândăceii, fluturii. Acesta era lucrul care-i apărea percepţiei sale. Din activitatea de modelare plastică pe care o scotea din activitatea naturii de pe Pământ, rezulta pentru el percepţia faptului că din elementul pământesc sunt plăsmuite diferitele forme animale. În perioada Crăciunului, omul înţelegea formele animale. Şi lucrând, supunându-şi membrele la efort, chiar sărind în apă, prin faptul că făcea acolo diverse mişcări cu picioarele, iar apoi sărea afară şi căuta să vadă cum răspunde apa, apa pe cale de a încremeni, el îşi dădea seama, prin observarea lumii exterioare, ce formă avea el însuşi ca om. Dar aceasta se întâmpla doar în perioada Crăciunului, nu în restul anului; în restul anului, el avea capacitatea de a simţi numai aspectele animale, aspectele rasiale. În perioada Crăciunului, el se apropia apoi şi de perceperea formei umane.

După cum, în vechile vremuri ale misteriilor, conştienţa eului era transmisă din ceruri, sentimentul formei umane era transmis din direcţia Pământului. În perioada Crăciunului, omul făcea cunoştinţă cu puterea creatoare de formă a Pământului, cu forţa lui creatoare din punct de vedere plastic, şi el învăţa să-şi dea seama că în miezul verii, în perioada Sânzienelor, armoniile sferelor îi trimiteau eul, sub formă de sunete muzicale, în conştienţa lui de vis. Şi astfel, în anumite perioade de sărbătoare, vechile misterii extindeau fiinţa umană la noi dimensiuni. Pe de-o parte, ambianţa Pământului creştea până în depărtările cerurilor, pentru ca omul să poată şti în ce fel ocrotesc cerurile eul său, cum odihneşte acolo eul său. Iar în perioada Crăciunului, învăţătorii din misterii făceau ca Pământul, prin intermediul activităţii de modelare plastică, să răspundă la întrebarea omului, pentru ca omul să înceapă treptat să nutrească interes faţă de forma umană, faţă de faptul că în forma umană se reunesc toate formele animale. În perioada miezului de vară, omul începea să se cunoască lăuntric, în ceea ce priveşte eul său, iar în miezul iernii, el începea să se simtă din punct de vedere exterior, în ceea ce priveşte constituţia şi forma sa umană. Şi astfel, ceea ce omul simţea drept fiinţă a sa, felul cum se simţea el, de fapt, nu putea fi dobândit prin simplul fapt de a fi om, ci numai dacă trăia împreună cu înaintarea ciclului anual, dacă, pentru a dobândi conştienţa eului, cerurile îi deschideau ferestrele lor, dacă, pentru a-i da omului posibilitatea de a ajunge la conştienţa formei umane, Pământul îi arăta, aş zice, tainele sale. Pe atunci, omul era intim unit cu ciclul anual, atât de intim încât trebuia să-şi spună: Eu ştiu ceva despre ceea ce sunt ca om numai dacă nu trăiesc în mod obtuz, ci dacă în timpul verii mă las ridicat spre ceruri, iar în timpul iernii mă las cufundat în misterele Pământului, în tainele Pământului.

Vedeţi de aici că odinioară perioadele de sărbătoare, cu manifestările lor, erau înţelese drept ceva care ţine de viaţa umană. Omul nu se simţea doar ca fiinţă a Pământului, ci şi ca fiinţă care aparţine întregii lumi, el se simţea un cetăţean al întregii lumi. Ba, el se simţea atât de puţin un cetăţean al Pământului, încât era necesar să i se atragă atenţia asupra a ceea ce era el datorită Pământului însuşi, prin sărbătorile care puteau fi celebrate doar într-o anumită perioadă a anului, fiindcă, în celelalte perioade, oamenii care vieţuiau într-o măsură mai mică sau mai mare cursul anului n-ar fi putut să le vieţuiască deloc. Căci tot ceea ce se putea trăi cu ajutorul sărbătorilor era legat de anotimpul respectiv.

În era intelectualistă, după ce şi-a cucerit libertatea, omul nu mai poate ajunge în acelaşi fel care era adecvat odinioară, în epocile primitive, să trăiască împreună cu Cosmosul. Dar şi cu constituţia lui actuală poate să ajungă la asemenea trăiri, dacă încearcă din nou să găsească legătura cu spiritualul. În conştienţa eului, pe care de-acum omenirea o posedă de mult timp, a pătruns un element care odinioară putea fi dobândit numai în timpul verii, prin fereastra cerească. Dar tocmai de aceea omul trebuie să-şi însuşească altceva, situat dincolo de eu, prin faptul că ajunge să înţeleagă Cosmosul.

Omului de astăzi i se pare firesc să vorbească despre forma umană generală. Cine a păşit în era intelectualismului nu mai are un sentiment atât de puternic al aspectelor animal-rasiale. Dar la fel cum odinioară acesta venea asupra omului ca o forţă, ca un impuls, care putea fi căutat numai drept ceva care vine de la Pământ, astăzi omul trebuie să ajungă, la rândul lui, printr-o înţelegere a Pământului care nu poate fi dată de geologie sau mineralogie, ci tot numai pe cale spirituală, la altceva decât este simpla forma umană.

desen Planșa 6

Dacă luăm forma umană, putem spune: În nişte vremuri foarte vechi, omul se situa în interiorul acestei forme în aşa fel încât simţea numai aspectul exterior-rasial, care-şi are sediul în sânge, nu simţea până la limitele date de piele (vezi desenul, roşu); el nu acorda atenţie limitelor. Astăzi, omul a ajuns atât de departe, încât acordă atenţie limitelor corpului său. El resimte aceste limite, care-l separă de restul lumii, drept elementul propriu-zis uman al formei sale (albastru). Dar acum omul trebuie să depăşească propriile sale limite. El trebuie să cunoască lumea eteric-astrală din afara sa. Şi poate realiza acest lucru prin aprofundare spiritual-ştiinţifică.

Vedem astfel că actuala treaptă de conştienţă a fost plătită prin faptul că s-au pierdut multe aspecte din legătura omului cu Cosmosul: dar după ce omul a ajuns la trăirea libertăţii şi a lumii sale de gânduri, el trebuie să iasă iarăşi din sine şi să aibă trăiri cosmice. Este ceea ce vrea antroposofia, când vorbeşte despre o reînnoire a sărbătorilor, ba chiar de crearea unor noi sărbători, cum ar fi, toamna, sărbătoarea lui Mihael, la care m-am referit de curând. Trebuie ca omul să-şi cucerească iarăşi o înţelegere interioară a ceea ce poate fi pentru om, în această privinţă, ciclul anual. Şi ciclul anual va putea fi ceva superior, în raport cu ceea ce era el odinioară pentru om, aşa cum am arătat.