Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CICLUL ANULUI CA PROCES DE RESPIRAŢIE A PĂMÂNTULUI

GA 223


CONFERINŢA A CINCEA

Dornach, 8 aprilie 1923

Spre a da un orizont şi mai larg expunerii pe care am făcut-o ieri aici despre acea legătură care se formase în vremurile vechi, sub influenţa misteriilor, între om şi viaţa naturii, mă voi ocupa astăzi de ceea ce credeau oamenii vremurilor vechi în legătură cu tot ceea ce primeau, prin desfăşurarea ciclică a naturii, de la univers. Veţi fi înţeles din conferinţa de ieri ‒ şi poate, amintindu-vă unele dintre lucrurile pe care am avut ocazia să le mai prezint la ultimul Crăciun [ Nota 7 ] petrecut în Goetheanumul care acum ne-a fost luat ‒ că ciclul anului, cu fenomenele sale, era resimţit, ba chiar că el mai poate fi resimţit şi astăzi, drept un fel de curs al unei vieţi, drept ceva care din perspectiva desfăşurării sale exterioare este expresia unei fiinţe vii aflate în dosul lui, după cum şi manifestările organismului uman sunt revelările unei fiinţe, revelările sufletului uman însuşi.

Să ne amintim că, sub influenţa vechilor misterii, în perioada miezului de vară, în perioada pe care noi o simţim drept timpul Sânzienelor, oamenii dezvoltau un anumit raport faţă de eul lor; faţă de acel eu, însă, pe care încă nu şi-l atribuiau exclusiv lor înşişi, ci pe care-l ştiau adăpostit în sânul lumii divin-spirituale. Aceşti oameni credeau că prin toate manifestările descrise ei se apropie în miezul verii de eul lor, care se ascunde, în restul anului, de oameni. Bineînţeles, oamenii se concepeau ca fiinţe adăpostite cu totul în sânul divin-spiritualului. Dar ei credeau că pe parcursul celorlalte trei sferturi de an nu li se revelează nimic din ceea ce ţine de ei, drept eu al lor; că numai în acel singur sfert de an, care îşi avea punctul culminant la Sânziene, li se revelează, prin fereastra făcută în mod special de lumea divin-spirituală, entitatea eului propriu.

Dar entitatea eului propriu, adăpostită în sânul lumii divin-spirituale, în care se revela, nu era gândită pe o cale a cunoaşterii atât de indiferentă, de neutră, flegmatică, aş zice, cum se întâmplă astăzi. Dacă astăzi se vorbeşte despre eu, omul nu se gândeşte la vreo relaţie reală cu o lume sau alta. El îşi imaginează eul cam ca pe un punct din care radiază ceea ce el face, în care radiază ceea ce el cunoaşte. Dar sentimentul pe care omul de astăzi îl are faţă de eul său este unul cu totul flegmatic. Nici măcar nu se poate spune că omul actual simte egoismul propriu-zis în eul său, cu toate că acesta este egoul; fiindcă, dacă vrea să fie cinstit, nu-şi poate spune nicidecum că îşi iubeşte eul în mod deosebit. El îşi iubeşte trupul, iubeşte o trăire sau alta. Dar eul nu este decât un cuvinţel, pe care îl resimte drept punct şi în care se concentrează, mai mult sau mai puţin, toate cele amintite. Dar în vremurile în care apropierea de acest eu era celebrată ca o sărbătoare, în vremurile în care se făceau pregătiri cu mult înainte, pentru ca oamenii să-şi întâlnească eul în univers, în vremurile în care ei simţeau apoi cum acest eu se retrage iarăşi treptat, lăsându-l pe om singur cu fiinţa sa trupesc-sufletească ‒ cu ceea ce noi am numi astăzi fiinţa sa fizic-eteric-astrală ‒, în acele vremuri se simţea în mod real că eul este în legătură cu întregul Cosmos, cu lumea întreagă.

Dar ceea ce simţeau oamenii, înainte de toate, faţă de acest eu, în raportul lui cu lumea, nu era ceva în sens naturalist, dacă e să folosim acest cuvânt actual, nu era ceva conceput doar ca formă de manifestare exterioară, ci era considerat, în esenţă, drept punctul central al vechii, străvechii concepţii morale despre lume. Nu se considera că în această perioadă omului îi sunt revelate mari taine ale naturii. Bineînţeles, asemenea taine ale naturii, aşa cum le-am descris ieri, nu se aflau, odinioară, în prim plan, ele nu intrau în atenţia omului, ci el avea sentimentul că în perioada miezului de vară, când lumina şi căldura ajung la apogeu, i se revelează, înainte de toate, ceea ce el urmează să-şi însuşească drept impulsuri morale. Era perioada pe care omul o resimţea drept iluminarea divin-morală. Iar ceea ce oamenii voiau să primească în primul rând drept răspuns al cerurilor, cerut prin manifestările muzicale, poetice şi dansante cultivate în acea vreme, ceea ce aşteptau oamenii, era ca din ceruri să se reveleze în modul cel mai solemn ce anume pretindeau cerurile, în legătură cu elementul moral, de la oameni.

Dacă se întâmpla câteodată ca, după ce toate manifestările avuseseră loc, după ce asemenea manifestări fuseseră celebrate în căldura înăbuşitoare a verii, să se dezlănţuie o furtună mare, cu fulgere şi tunete, atunci tocmai în fulgere şi tunete simţeau oamenii îndemnurile sau avertismentele morale adresate de ceruri omenirii pământeşti. Din acele vremuri vechi a rămas ceea ce găsim în concepţia despre Zeus, care e zeul tunetelor, zeul înzestrat cu fulgerul. Nişte gânduri asemănătoare se leagă de zeul german Donar. Aceasta, pe de-o parte, pe de altă parte, următorul lucru.

Oamenii simţeau acum, aş zice, cum natura caldă, saturată în sine, strălucitoare, cum ceea ce este natură dătătoare de căldură şi lumină din timpul zilei se prelungeşte şi în timpul nopţii, şi se făcea doar această deosebire: În timpul zilei, aerul e plin cu elementul căldură, cu elementul lumină. Atunci, în elementul căldurii şi al luminii urzesc şi trăiesc solii spirituali prin care vor să li se vestească oamenilor entităţile divine superioare, ca să-i înzestreze cu impulsuri morale. Dar în timpul nopţii, când entităţile spirituale superioare se retrag, rămân solii acestora şi ei se revelează în felul lor. ‒ Aşa că în perioada miezului verii, activitatea şi urzirea naturii erau simţite mai ales în nopţile de vară, în serile de vară. Iar ceea ce omul trăia acum, era pentru el ca un vis de vară trăit în realitate, ca un vis de vară prin care el ajunsese foarte aproape de lumea divin-spirituală; un vis de vară despre care el era convins că tot ceea ce se manifestă în acest timp drept fenomen al naturii este totodată o vorbire morală a zeilor, dar că atunci îşi desfăşoară activitatea, de asemenea, tot felul de fiinţe elementare care i se arată omului în felul lor.

Tot elementele cu care noi împodobim visului nopţii de vară, visul nopţii de Sânziene, e ceea ce s-a păstrat mai târziu din formele minunate pe care imaginaţia umană le crea odinioară pentru a îmbrăca întreaga viaţă sufletesc-spirituală de care era străbătută perioada miezului de vară, dar care era înţeleasă, în mare ca şi în mic, drept revelare spiritual-divin-morală a Cosmosului faţă de oameni. Ne este îngăduit să spunem, aşadar, că reprezentarea care stătea la bază aici era următoarea: În perioada miezului de vară, lumea divin-spirituală se revela prin impulsuri morale care erau sădite în oameni în stare de iluminare (vezi schema). Ceea ce simţeau oamenii acum în mod cu totul deosebit, ceea ce acţiona asupra oamenilor, era resimţit drept ceva suprauman, aş zice, care influenţa ordinea vieţii umane. Prin faptul că trăia conţinutul acestor festivităţi, care erau celebrate în miezul verii, omul ştia că el, aşa cum era în acele vremuri, era ridicat deasupra lui însuşi, la nivelul supraumanului, că Dumnezeirea apuca mâna pe care omul i-o întindea, ca să zicem aşa, în această perioadă. Tot ceea ce credea omul că deţine, drept bun divin-spiritual, era atribuit revelaţiilor primite în perioada Sânzienelor.

Când vara era pe sfârşite şi se apropia toamna, când frunzele începeau să se ofilească, iar roadele se coceau, când viaţa plenară, debordantă, a verii pălea, când copacii rămâneau golaşi, atunci omul simţea, fiindcă în toate aceste sentimente se revărsau cunoştinţele din misterii: Lumea divin-spirituală se retrage iarăşi din faţa omului. Omul simte că acum i se cere să stea pe propriile lui picioare; s-ar putea spune că el iese din sânul spiritualului şi creşte înspre natură. ‒ Aşa simţea omul trecerea spre toamnă, drept ieşire din sânul spiritualului, drept transpunere a sa în natură. Frunzele copacilor deveneau dure, se mineralizau şi ele. Într-un anumit sens, totul înclina spre moartea anuală a naturii.

În această stare de întreţesere cu procesul de mineralizare a ceea ce se afla pe Pământ şi în jurul Pământului, era resimţită o întreţesere a omului însuşi cu natura. Pe atunci, omul era mai aproape cu trăirile sale interioare de ceea ce avea loc în lumea exterioară. Şi el gândea, el cugeta, în acelaşi sens în care trăia această stare de întreţesere cu natura. Întreaga sa gândire lua acest caracter. Dacă am încerca să exprimăm în limbajul nostru ceea ce simţea omul la apropierea toam-nei, ar trebui să spunem cam aşa. Dar vă rog să ţineţi seama de faptul că eu folosesc cuvintele vorbirii actuale, că odinioară, fireşte, nimeni n-ar fi fost în stare să vorbească aşa. Odinioară totul era simţire, lucruri-le nu erau caracterizate cu ajutorul gândirii. Dar dacă am vrea să ne exprimăm apelând la cuvintele vorbirii noastre, la cuvintele actuale, ar trebui să spunem: Omul resimţea această trecere în aşa fel încât el găsea, cu direcţia gândirii sale, cu felul său de a simţi, trecerea de la cunoaşterea spiritului la cunoaşterea naturii (vezi schema). Acesta era lucrul pe care-l simţea omul, că înspre toamnă el nu se mai află în sânul cunoaşterii spiritului, că toamna îi cere să cunoască natura. Aşa că la echinocţiul de toamnă nu avem impulsurile morale, ci cunoaşterea naturii. Omul începea să cugete asupra naturii.

Aşa era în perioada în care se ţinea seama de faptul că omul este o fiinţă, o creatură, o fiinţă în sânul Cosmosului. În acea vreme s-ar fi considerat că este o absurditate să-i prezinţi omului în timpul verii, sub forma de atunci, cunoştinţe despre natură. Vara exista pentru a-l pune pe om în legătură cu spiritualul din lume.

desen


Planșa 8
plansa 8
[măreşte imaginea]

Vara exista pentru a-l pune pe om în legătură cu spiritualul din lume. Când începea acea perioadă pe care noi o numim mihaelică, se spunea: Din tot ceea ce omul simte de jur împrejurul lui, din păduri, din copaci, din plante, vine îndemnul ca el să se ocupe de cunoaşterea naturii. ‒ Era perioada în care oamenii aveau sarcina de a se dedica, drept ocupaţie principală a lor, cunoaşterii, cugetării. De altfel, era şi perioada în care condiţiile exterioare ale vieţii permiteau acest lucru. Prin urmare, viaţa umană trecea de la iluminare la cunoaştere. Era perioada cunoaşterii, a cunoaşterii ce se intensifica mereu.

Când discipolii primeau învăţătură în şcolile de misterii, maeştrii lor le dădeau nişte maxime de felul celor pe care le regăsim, sub o formă schimbată, în maximele înţelepţilor greci [ Nota 8 ]. Dar cele şapte maxime ale celor şapte înţelepţi greci nu sunt acelea din misteriile originare. În misteriile originare exista pentru perioada miezului de vară maxima:

Primeşte lumina

şi prin lumină era desemnată, de fapt, înţelepciunea spirituală. Era desemnat elementul în sânul căruia strălucea propriul eu uman.

Pentru perioada de toamnă în misterii a fost creată o maximă care îndemna sufletele la ceea ce aveau ele de făcut acum:

Priveşte în jurul tău.

Apoi, cursul anului şi, de asemenea, ceea ce omul simţea că e unit în propria lui fiinţă cu acest an, se apropia de perioada iernii. Ajungem în miezul iernii, în care cade Crăciunul nostru. Dacă în perioada miezului de vară omul se simţea ridicat deasupra lui însuşi, spre existenţa divin-spirituală a Cosmosului, în perioada miezului de iarnă omul se simţea coborând sub nivelul pe care-l atinsese deja în evoluţia sa. El simţea ca şi cum forţele Pământului îl învăluie din toate părţile, ca şi cum acestea îl iau cu ele. Simţea ca şi cum natura sa voluntară, natura sa instinctuală şi pornirile sale ar fi impregnate şi străbătute de forţa greutăţii, de forţa distrugerii şi de alte forţe care există în Pământ. În acele vremuri vechi, omul nu simţea iarna aşa cum o simţim noi astăzi, în sensul că ne este frig şi, de exemplu, ne încălţăm cizmele, ca să nu îngheţăm de frig, ci omul simţea ceea ce se ridica din direcţia Pământului drept ceva care se unea acum cu propria sa fiinţă. El simţea, aş zice, cum se ridică la orizont contrariul elementului torid, plin de lumină, drept element al gerului. Gerul îl mai simţim şi noi, cei de astăzi, fiindcă el atinge corporalitatea noastră, dar omul din vechime simţea din punct de vedere sufletesc întunecimea drept fenomen însoţitor al gerului. El simţea ca şi cum, oriunde s-ar fi dus, din Pământ s-ar ridica întunericul şi l-ar închide ca într-un fel de nor, numai până la brâu, în orice caz, dar aşa simţea omul. Şi atunci el îşi spunea ‒ trebuie să caracterizez şi aici folosind nişte cuvinte moderne ‒, omul îşi spunea: În timpul miezului de vară, eu stau faţă în faţă cu iluminarea, atunci în această lume pământească se revarsă ceea ce este ceresc-suprapământesc, acum cele pământeşti se şuvoiesc în sus.

Dar omul a trăit şi a simţit ceva din cele pământeşti deja în perioada echinocţiului de toamnă. Dar atunci el a trăit şi a simţit în legătură cu natura pământească ceva care, într-un anumit sens, mai era conform cu el, mai avea legătură cu el. Am putea spune şi aşa: La echinocţiul de toamnă, omul simţea realităţile şi fenomenele naturii în inima sa, în lumea sentimentelor sale. Dar acum el simţea ca şi cum Pământul l-ar lua în primire, ca şi cum natura sa volitivă ar fi legată fedeleş, prin mii de fire care se deapănă în jurul lui, de către forţele Pământului. Acest lucru era resimţit de el drept contrariul ordinii morale a lumii. O dată cu întunericul negru care-l învăluia ca nişte nori, el simţea cum forţele vrăjmaşe moralităţii îşi deapănă firele în jurul lui, legându-l strâns. El simţea cum întunericul se ridică din Pământ ca un şarpe şi se încolăceşte în jurul lui. Dar o dată cu aceasta mai simţea şi altceva. Deja în timpul toamnei simţise că se pune în mişcare ceva ce noi numim astăzi intelect. Dacă în timpul verii intelectul se evaporă şi în om intră din exterior ceea ce e moral şi plin de înţelepciune, în timpul toamnei intelectul se consolidează. Omul se apropie de Rău, dar intelectul lui se consolidează. În miezul iernii, omul simţea cu adevărat ceva ca un fel de revelare a şarpelui, dar în acelaşi timp consolidarea, fortificarea deşteptăciunii, a elementului reflexiv, a ceea ce-l face pe om şmecher şi viclean, a ceea ce-l face să urmărească în viaţă principiile utilitariste. Toate acestea erau resimţite în felul descris. Şi dacă în timpul toamnei se ridica treptat la orizont cunoaşterea naturii, în perioada miezului de iarnă de oameni se apropia ispitirea iadului, ispitirea venită din partea Răului. Aşa era simţit acest lucru. Dacă, deci, scriem aici (vezi schema, mai sus): Impuls moral, Cunoaşterea naturii ‒ dincoace, pentru miezul iernii, va trebui să scriem: Ispitire din partea Răului.

Şi aceasta era tocmai perioada în care omul avea sarcina de a dezvolta ceea ce, oricum, se asocia în mod natural în el: elementul intelectual, şmecheria, viclenia, ceea ce ţinteşte utilitarismul. Omul trebuia să învingă acest lucru prin cugetarea echilibrată. Căci era perioada în care omul nu mai trebuia să-şi dezvolte simţul deschis faţă de înţelepciune, aşa cum i se cerea, în sensul vechii înţelepciuni a misteriilor, în timpul iluminării. Tocmai în perioada în care Răul se revela în felul descris, omul putea simţi în mod corespunzător rezistenţa împotriva Răului: el trebuia să-şi dezvolte o gândire echilibrată. Şi, înainte de toate, la trecerea pe care o trăia acum, după ce făcuse pasul de la iluminare la cunoaştere, de la cunoaşterea spiritului la cunoaşterea naturii, el trebuia să treacă de la cunoaşterea naturii la perceperea Răului. Aşa era înţeles acest lucru. Iar dacă discipolilor din misterii, cărora li se dădeau învăţături, cuvinte călăuzitoare pe drumul lor, li se spunea în miezul verii: Primeşte lumina ‒, iar toamna: Priveşte în jurul tău ‒, acum, în miezul iernii, li se spunea:

Păzeşte-te de Rău.

Şi maeştrii lor se aşteptau apoi ca prin această atitudine echilibrată, prin faptul că se păzeau de Rău, oamenii să ajungă la un fel de autocunoaştere, care până la urmă îi va face să-şi dea seama cât se îndepărtaseră în cursul anului de impulsurile morale.

Constatarea devierii de la impulsurile morale, prin contemplarea Răului, posibilitatea învingerii acestuia printr-o atitudine echilibrată, sunt lucrurile de care omul trebuia ajutat să devină conştient tocmai în perioada care urmează după miezul iernii. Şi de aceea în înţelepciunea acelor vremuri erau preluate tot felul de lucruri care-i îndemnau pe oameni să se căiască pentru ceea ce înţeleseseră că-i îndepărtase de la impulsurile morale primite prin iluminare.

Ne apropiem de primăvară, de echinocţiul de primăvară. Şi, exact la fel cum aici (vezi schema : miezul verii, toamna, miezul iernii) avem iluminarea, cunoaşterea, atitudinea echilibrată, pentru echinocţiul de primăvară avem ceea ce era resimţit drept activitate de pocăinţă. Iar în locul cunoaşterii, respectiv în locul ispitirii venite din partea Răului, apărea acum ceva care ar putea fi numit inversarea direcţiei, când omul se îndrepta iarăşi spre natura lui superioară, prin pocăinţă. Dacă am scris până acum: iluminare, cunoaştere, atitudine echilibrată, aici trebuie să scriem: Întoarcere la natura umană.

Dacă priviţi din nou spre ceea ce, în perioada miezului de iarnă, era timpul ispitirii din partea Răului, veţi fi nevoiţi să spuneţi: Acum omul se simţea ca şi cum ar fi fost cufundat în prăpăstiile Pământului. El îşi simţea întreaga fiinţă închisă între firele cu care-l legase întunericul pământesc. Era perioada în care, exact la fel cum în miezul verii era scos din sine însuşi, şi sufletescul lui era ridicat deasupra propriei lui fiinţe, acum, în miezul iernii, ca să nu fie prins în firele pe care le întindea în jurul lui Răul, sufletescul se elibera. Şi astfel, în perioada miezului de iarnă exista o contra-imagine, un revers a ceea ce exista în miezul verii.

În miezul verii, fenomenele naturii vorbeau în mod spiritual. Oamenii căutau vorbirea cerurilor mai ales în fulger şi tunet. Ei îşi îndreptau privirile spre fenomenele naturii, dar în fenomenele naturii căutau o vorbire spirituală. Până şi în lucrurile cele mai mărunte oamenii căutau, în perioada din jurul Sânzienelor, vorbirea spirituală a fiinţelor elementare, dar în exterior. Omul se visa, aş zice, în afara lui.

În perioada miezului de iarnă, omul se cufunda în el însuşi şi visa în interior. Prin faptul că se smulgea din strânsoarea firelor pe care le întindea Pământul în jurul lui, omul visa în interiorul lui, dacă reuşea să-şi elibereze sufletescul. Şi de aici a rămas ceea ce se leagă de viziunile, de contemplarea interioară din timpul celor treisprezece nopţi sfinte care urmau după solstiţiul de iarnă. Pretutindeni au rămas amintiri ale acestor vremuri vechi. Puteţi considera că vechiul cânt norvegian al lui Olaf [ Nota 9 ] este o formă târzie a ceea ce în vremurile vechi exista într-o măsură cu totul deosebită.

Apoi se apropia primăvara. Astăzi, lucrurile s-au deplasat puţin; odinioară, primăvara era mai aproape de iarnă. Totul era privit ca şi cum ar fi existat trei anotimpuri. Şi lucrurile despre care vorbim erau mult mai vârâte unul într-altul, dar, în orice caz, ceea ce eu vă comunic acum era dat discipolilor ca învăţătură. Dacă în miezul verii se spunea: Primeşte lumina ‒, iar toamnă, în vremea lui Mihael: Priveşte în jurul tău ‒, dacă în miezul iernii, în perioada în care noi sărbătorim Crăciunul, se spunea: Păzeşte-te de Rău ‒, tot astfel, pentru perioada inversării direcţiei exista o maximă, despre care se credea că acţionează numai în această perioadă:

Cunoaşte-te pe tine însuţi,

tocmai ca revers la cunoaşterea naturii.

Păzeşte-te de Rău ‒ s-ar putea exprima şi aşa: Fereşte-te, dă-te înapoi din faţa întunericului pământesc. ‒ Dar nu se spunea aşa. Dacă în miezul verii fenomenul natural al luminii era luat drept reprezentant al înţelepciunii, dacă, deci, în miezul verii se vorbea, aş zice, în un mod natural, maxima pentru perioada miezului de iarnă n-ar fi fost exprimată sub forma propoziţiei: Păzeşte-te de întuneric ‒, ci acum era exprimată interpretarea morală: Păzeşte-te de Rău.

Pretutindeni au rămas ecourile acestor sărbători, în măsura în care oamenii au înţeles despre ce e vorba. Bineînţeles, toate s-au schimbat, de când a avut loc marele Eveniment de pe Golgota. Naşterea lui Iisus a avut loc în perioada celei mai adânci ispitiri a omului, în timpul iernii. Naşterea lui Iisus a avut loc în perioada în care omul era ţinut strâns de puterile întunericului, când el era cufundat, aş zice, în prăpăstiile Pământului. Printre legendele despre naşterea lui Iisus se găseşte una care povesteşte că Iisus a venit pe lume într-o grotă, făcându-se referire astfel la unul dintre lucrurile care erau simţite drept înţelepciune în misteriile cele mai vechi: el spune că omul poate găsi aici ceea ce el trebuie să caute, cu toate că e închis în plasa a ceea ce e pământesc-întunecat, aici fiind indicate şi motivele pentru care omul poate să cadă în prada Răului. Un ecou al tuturor acestor lucruri este apoi faptul că la apropierea primăverii a fost aşezată perioada pocăinţei.

Bineînţeles, înţelegerea faţă de sărbătoarea miezului de vară a dispărut într-o măsură şi mai largă decât cea faţă de cealaltă jumătate a anului. Căci cu cât materialismul a coborât mai mult asupra omenirii, cu atât a existat mai puţin înclinaţia faţă de iluminare sau alte lucruri de acest fel. Deosebit de importantă pentru omenirea actuală e tocmai perioada care îl conduce pe om de la iluminare ‒ aceasta, deocamdată, le rămâne încă inconştientă oamenilor ‒ spre perioada toamnei. Aici e punctul unde omul, care trebuie să se cufunde în cunoaşterea naturii, urmează să perceapă în cunoaşterea naturii copia unei cunoaşteri a spiritului lui Dumnezeu. Iar pentru aceasta nu există o sărbătoare de aducere-aminte mai bună decât sărbătoarea Mihaeli. Dacă va fi celebrată în mod just, poate că omenirea în totalitatea ei va ajunge să-şi pună întrebarea: Cum poate fi găsită, în glorioasa cunoaştere actuală a naturii, cunoaşterea spiritului, cum putem metamorfoza cunoştinţele despre natură în aşa fel încât din cunoştinţele despre natură pe care omul le are deja să se nască pentru el cunoaşterea spiritului? ‒ Cum poate fi învins, cu alte cuvinte, ceea ce, dacă s-ar derula mai departe în sine însuşi, l-ar închide cu totul pe om în plasa subumanului?

Trebuie să aibă loc o cotitură. Sărbătoarea Mihaeli trebuie să primească un anumit sens. Sensul va rezulta dacă oamenii vor simţi următorul lucru: Ştiinţele naturii l-au dus pe om până acolo unde el a cunoscut o latură a evoluţiei lumii, de exemplu, faptul că din organismele animale inferioare s-au dezvoltat în cursul evoluţiei altele mai desăvârşite etc., până sus, la om, sau că în cursul dezvoltării embrionare din trupul matern omul trece, pe rând, prin toate formele animale. Dar aceasta e numai una din laturi. Cealaltă latură e aceea care apare în faţa sufletului nostru când spunem: A fost necesar ca omul să se dezvolte din stadiul său divin-uman originar. Dacă acesta (vezi desenul) e stadiul uman originar (haşurat în culoare deschisă), omul a trebuit să se dezvolte până la stadiul său actual. A fost necesar să dea afară din fiinţa lui, treptat, mai întâi animalele inferioare, apoi, într-o măsură din ce în ce mai largă, toate formele animale existente. Pe acestea el le-a depăşit, le-a dat afară din sine, le-a respins (haşurat în culoare închisă). Şi astfel a ajuns să-şi atingă menirea iniţială. La fel e şi cu dezvoltarea sa embrionară. Omul dă treptat afară din sine tot ceea ce el nu trebuie să fie. Dar prin aceasta nu găsim sensul propriu-zis al cunoaşterii actuale a naturii. Care este sensul cunoaşterii actuale a naturii? Este cuprins în propoziţia: În ceea ce îţi arată cunoaşterea naturii tu vezi ceea ce trebuie să excluzi din cunoaşterea omului. ‒ Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă: Astăzi, omul trebuie să studieze ştiinţele naturii. De ce? Când se uită la microscop, el ştie ce nu este spirit. Când se uită prin telescop spre depărtările spaţiului cosmic, lui i se revelează ceea ce nu este spirit. Când experimentează într-un fel oarecare în laboratorul de fizică şi chimie, lui i se revelează ceea ce nu este spirit. Toate îi revelează, în forma lor pură, ceea ce nu este spirit.

desen plansa 9  Planșa 9
[măreşte imaginea]

În vremurile vechi, când oamenii priveau ceea ce este azi natura, ei vedeau încă transpărând prin ea spiritul. Astăzi, noi trebuie să cunoaştem natura, ca să putem spune: Toate acestea nu sunt spirit, sunt înţelepciune de iarnă. Iar tot ceea ce este înţelepciune de vară trebuie să aibă o altă formă. ‒ Pentru ca omul să primească imboldul, impulsul spre spirit, el trebuie să cunoască nespiritualul, antispiritualul. Şi trebuie înţelese lucruri pe care astăzi nu le admite nimeni. Astăzi, de exemplu, fiecare spune: Ei bine, dacă am o vietate mică oarecare, care nu poate fi văzută cu ochiul liber, o pun la microscop; ea se măreşte pentru mine, şi atunci o văd. ‒ Da, numai că va fi necesar ca oamenii să-şi dea seama: Această mărime e mincinoasă; eu fac ca acea fiinţă să se mărească, dar n-o mai am pe ea însăşi, ci am o stafie. Ceea ce văd, nu mai este o realitate. Eu am pus, în locul adevărului, o minciună! ‒ Bineînţeles, pentru concepţia actuală, aceasta este o nebunie, totuşi, e purul adevăr. Când omenirea va înţelege că are nevoie de ştiinţele naturii pentru ca, în contact cu această contra-imagine a adevărului, să primească imboldul de a porni în direcţia adevărului, atunci se va fi dezvoltat forţa care poate fi sugerată în mod simbolic prin biruirea balaurului de către Mihael.

Dar pentru aceasta se cere un lucru care, aş zice, e cuprins deja în anale sub o formă spirituală, dar în aşa fel încât, când nimeni n-a mai avut habar de ceea ce trăieşte în ciclul anual, problema a fost raportată la om. Atunci a fost proclamat ceea ce duce la iluminare, noţiunea de înţelepciune; a fost proclamat ceea ce duce la cunoaştere, noţiunea de curaj; atitudinea echilibrată a rămas (vezi schema, mai sus) şi peste ceea ce corespundea pocăinţei a fost aşezată noţiunea de dreptate /Gerechtigkeit/. Aveţi aici cele patru virtuţi platoniciene: înţelepciune, curaj, echilibru sufletesc, dreptate. A fost luat în interiorul omului ceea ce omul primea odinioară din viaţa ciclului anual. Dar la sărbătoarea lui Mihael va fi luat în considerare într-o măsură deosebit de mare următorul lucru: aceasta va trebui să fie o sărbătoare în cinstea curajului uman, a revelării curajului mihaelic. Fiindcă: ce-i face pe oameni să se oprească în faţa cunoaşterii spiritului? Lipsa curajului sufletesc, ca să nu zic: laşitatea sufletească. Omul vrea să primească totul în mod pasiv, vrea să se aşeze în faţa lumii ca la cinematograf şi să aştepte ca microscopul şi telescopul să-i spună totul. Nu vrea să-şi călească prin activitate instrumentul propriului spirit, instrumentul propriului suflet. Nu vrea să fie un ucenic al lui Mihael. Aceasta cere curaj interior. Curajul interior trebuie să-şi aibă sărbătoarea lui, sub forma sărbătorii Mihaeli. Şi atunci, de la sărbătoarea curajului, de la sărbătoarea sufletului uman curajos, va radia ceea ce va da conţinutul potrivit şi celorlalte perioade de sărbătoare din an.

Ba noi chiar trebuie să mergem mai departe pe acest drum: trebuie să primim în natura umană ceea ce în trecut se afla afară. Astăzi, omul nu mai este în situaţia de a putea dezvolta doar toamna cunoaşterea naturii ş.a.m.d. Astăzi, lucrurile sunt îmbinate în om, fiindcă numai în acest fel îşi poate cuceri libertatea. Rămâne, totuşi, adevărat faptul că, într-un sens transformat, sărbătorile vor fi din nou necesare. Dacă odinioară sărbătorile erau sărbători ale darurilor făcute de lumea divină lumii pământeşti, dacă odinioară omul primea în mod nemijlocit, de sărbători, darurile puterilor cereşti, în epoca noastră, când el posedă facultăţile necesare, metamorfoza ideii de sărbătoare constă în faptul că acestea sunt sărbători de aducere aminte, sărbători ale amintirilor. Aşa că omul îşi înscrie în suflet ceea ce el vrea să înfăptuiască în sine însuşi.

Şi, iarăşi, va fi cel mai bine să avem această sărbătoare, cu care să înceapă toamna, sărbătoarea lui Mihael, drept sărbătoarea de aducere aminte cea mai eficientă, fiindcă în această perioadă întreaga natură vorbeşte o limbă cosmică plină de sens. Copacii devin golaşi, frunzele se ofilesc, animalele care dădeau din aripi prin aer, ca fluturi, sau zbârnâiau prin aer, ca gândăcei, se retrag. Multe animale sunt cuprinse de somnul hibernării. Totul paralizează. Natura, care de-a lungul primăverii şi al verii l-a ajutat pe om prin activitatea ei proprie, natura care a acţionat în om pe tot parcursul primăverii şi al verii, se retrage. Omul trebuie să-şi găsească punctul de sprijin în el însuşi. Ceea ce trebuie să se trezească acum, când natura îl părăseşte, este curajul sufletesc. Şi iarăşi ni se arată că trebuie să existe o sărbătoare a curajului sufletesc, a forţei sufleteşti, a activităţii sufleteşti, pe care o putem concepe drept sărbătoare a lui Mihael.

Acesta e lucrul care va face treptat ca ideea sărbătorii să ia un caracter de aducere aminte, la care s-a făcut însă deja aluzie printr-un cuvânt monumental, prin care s-a atras atenţia asupra faptului că, în întreg viitorul, ceea ce au fost odinioară sărbători ale primirii de daruri devin, sau ar trebui să devină, sărbători de aducere aminte. Acest cuvânt monumental, care trebuie să fie fundamentul oricărei sărbători, deci, şi al celor care urmează să ia naştere de-abia de acum înainte, este următorul: „Faceţi aceasta în amintirea mea!” [ Nota 10 ] Avem aici ideea de sărbătoare, văzută din direcţia amintirii.

După cum celălalt gând, care zace în Impulsul Christic, trebuie să acţioneze în continuare în mod viu, trebuie să ia o formă vie, nu să rămână ceva mort, spre care doar privim în trecut, tot aşa, şi acest gând trebuie să acţioneze mai departe, creând sentimente şi gânduri, şi e necesar ca oamenii să înţeleagă că sărbătorile trebuie să rămână, deşi omul se schimbă şi că, de aceea, şi sărbătorile vor mai trece prin diferite metamorfoze.