Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ANTROPOSOFIA ŞI INIMA UMANĂ

GA 223


CONFERINŢA ÎNTÂI [ Nota 11 ]

Viena, 27 septembrie 1923

Printre unele cuvinte neadevărate care se spun în legătură cu antroposofia, când vine vorba despre ea, în unele cercuri din lumea de azi, se numără şi acela că antroposofia ar fi ceva intelectualist, că ea apelează prea mult la gândirea ştiinţifică şi ţine seama prea puţin de nevoile inimii umane.* Din acest motiv, pentru scurtul ciclu de conferinţe pe care îmi este îngăduit, spre marea mea mulţumire, să-l prezint din nou în faţa dvs., aici, la Viena, am ales tema: „Antroposofia şi inima umană”.

* „Gemüt” este un cuvânt specific german, care nu are un corespondent exact în limbile romanice. El are legătură cu „Müt” (curaj) şi înseamnă acea parte a sufletului unde omul este plin de curaj, inimos, capabil de altruism şi abnegaţie, capabil să se transpună cu iubire şi înţelegere în fiinţele şi lucrurile din jur. „Ein gemütvoller Mensch” ar fi, în româneşte, „un om cu inimă”, de aceea am ales pentru substantivul „Gemüt” cuvântul „inimă”, care aici trebuie luat în sens figurat. (n. trad.)

Dezvoltarea intelectualistă a civilizaţiei din ultimele trei-patru secole a exclus, desigur, inima din sfera cunoaşterii. În orice caz, astăzi oamenii nu mai obosesc afirmând mereu că omul nu poate să rămână la intelectul sec, raţional şi la posibilităţile de înţelegere ale acestuia, în schimb, când e vorba de a se ajunge la nişte cunoştinţe, se apelează exclusiv la intelect. Pe de altă parte, se subliniază mereu că inima umană trebuie să-şi reintre în drepturi; dar nimeni n-o repune în drepturile ei. Se afirmă că ea nu are absolut nici o posibilitate de a ajunge să aibă o legătură cât de mică cu misterele lumii; inima umană este închisă între limitele problemelor personale ale omului, între limitele lucrurilor legate numai de chestiunile cele mai personale din viaţa omului.

Noi ne propunem să arătăm astăzi, pentru început, sub forma unei mici retrospective istorice, cum îi era îngăduit inimii umane, în perioadele mai vechi din evoluţia omenirii, să-şi spună cuvântul şi în domeniul cunoaşterii, cum ea proiecta în faţa sufletului uman nişte imagini mari, grandioase, menite să le aducă oamenilor lămuriri, când se punea problema ca omul să afle care-i este locul în întregul mers al vieţii lumii, în Cosmos, în derularea epocilor. În vremea în care inimii umane îi era încă îngăduit să-şi spună cuvântul în domeniul concepţiilor despre lume, asemenea imagini erau, de fapt, lucrul cel mai important din aceste concepţii despre lume. Ele înfăţişau marile, vastele corelaţii cosmice şi îl situau pe om în sânul acestor mari şi vaste corelaţii cosmice.

Aş vrea să aduc astăzi în faţa sufletelor dvs. una dintre acele imagini grandioase, pline de măreţie, al căror rost era să acţioneze aşa cum am arătat; în acest fel, voi putea să creez o bază pe care să se poată înălţa expunerea noastră, care va prezenta inima umană aşa cum o vede concepţia antroposofică despre lume; va fi, totodată, una dintre acele imagini care, în epoca prezentă, trebuie să fie aduse iarăşi în faţa oamenilor, sub o formă nouă, despre care vom mai vorbi. Aş vrea să vorbesc despre o imagine care vă este tuturor bine cunoscută, dar a cărei importanţă şi semnificaţie în parte au pălit treptat în conştienţa umană, în parte, au fost greşit înţelese: imaginea luptei, imaginea înfruntării lui Mihael cu balaurul. Ea îi mai impresionează şi astăzi puternic pe mulţi oameni, dar conţinutul propriu-zis, mai adânc, fie că a pălit, după cum am spus, fie că a fost greşit înţeles, sau, cel puţin, el nu este prezentat inimii umane sub forma în care stătea odinioară în faţa acestei inimi umane, ba chiar, sub forma în care el mai trăia încă în secolul al 18-lea în inimile multor oameni. Nimeni nu mai are astăzi habar cât de mult s-au schimbat lucrurile din acest punct de vedere, cât de mult din ceea ce omul aşa-numit inteligent consideră că sunt imagini fantasmagorice erau componentele cele mai serioase ale vechilor concepţii despre lume. Aşa a fost mai ales cu imaginea luptei lui Mihael cu balaurul.

Dacă omul de astăzi reflectează la felul cum s-a dezvoltat el însuşi pe Pământ, el ajunge ‒ în sensul concepţiei sale materialiste despre lume ‒ să considere că forma sa umană actuală, relativ mai desăvârşită dintr-un anumit punct de vedere, se trage din nişte forme imperfecte, din nişte strămoşi de natură fizic-animală, situaţi tot mai departe şi mai departe în trecut. Se ajunge astfel de la omul actual, care este în măsură să-şi vieţuiască propria fiinţă în mod lăuntric sufletesc-spiritual, la nişte creaturi mult mai materiale, din care se pretinde că se trage omul şi care erau mult mai aproape de existenţa materială. Se presupune că materia a evoluat din ce în ce mai mult, până a ajuns în stare să vieţuiască spiritualul. Dar nu aceasta era concepţia unei epoci relativ apropiate de cea actuală, ci ea se situa exact la polul opus. Când, chiar şi în secolul al 18-lea, oamenii care încă nu fuseseră atacaţi de morbul concepţiei materialiste ‒ din aceştia nu existau încă decât foarte puţini ‒ îşi îndreptau privirile spre vremurile originare ale omenirii, ei nu credeau că au existat nişte fiinţe mai puţin umane decât strămoşii lor, ci ei îşi îndreptau privirile spre nişte fiinţe mai spirituale decât omul însuşi. Îşi îndreptau privirile spre nişte fiinţe cărora spiritualitatea le era atât de proprie, încât ele nici nu luau un corp fizic în sensul în care o face astăzi omul pe Pământ ‒ de altfel, pe atunci Pământul încă nici nu exista, în acele vremuri îndepărtate. Când îşi îndreptau privirile spre omenire, ei priveau spre nişte entităţi care trăiau sub o formă mai înaltă, mai spirituală, şi care, dacă e să folosesc o expresie grosolană, aveau un trup făcut dintr-o substanţă mult mai spirituală, mai subtilă. În sfera despre care vorbeau oamenii în acest caz nu trăiau încă ‒ aşa se credea ‒ fiinţe de felul oamenilor actuali, ci nişte fiinţe aflate pe o treaptă superioară, posedând cel mult un corp eteric, dar nu un corp fizic, nişte fiinţe care erau, în concepţia lor, strămoşii omului. Aceşti oameni îşi întorceau privirile în trecut, spre vremea în care nu existau nici aşa-numitele animale superioare, ci, cel mult, animalele gelatinoase pe care le întâlnim, ca pe un fel de urmaşi ai lor, în mări şi oceane. Acesta era, ca să zicem aşa, regnul animal inferior, situat imediat sub om, care trăia pe planeta anterioară celei pământeşti; deasupra lui se afla o sferă în care, după cum am spus, existau doar nişte fiinţe îmbrăcate cel mult într-un corp eteric. Ceea ce noi enumerăm astăzi, în sensul cărţii mele „Ştiinţa ocultă”, drept fiinţe ale ierarhiilor superioare, ar mai exista şi astăzi, sub alte forme, ele fiind concepute pe atunci, într-un anumit sens, drept strămoşi ai omului.

Trebuie să spunem, înainte de toate, că aceste entităţi ‒ Îngeri, Arhangheli, Arhai ‒, în formele lor de atunci, încă nu erau destinate libertăţii, în sensul în care vorbim astăzi despre libertate la om. Asemenea fiinţe nu trăiau voinţa în aşa fel încât să aibă acel sentiment, unic în felul lui, pe care îl exprimăm în cuvintele: Vreau ceva eu însumi. ‒ Asemenea fiinţe nu voiau nimic ele înseşi, ci voiau ceea ce se revărsa în fiinţa lor drept voinţă divină. Voinţa lor era cuibărită cu totul în voinţa divină. Fiinţele divine situate deasupra lor şi care, acolo unde se află, reprezintă cârmuirea divină a lumilor, „voiau”, am putea spune, prin spiritele situate sub ele, prin Arhangheli şi Îngeri, aşa că aceste spirite, aflate pe o treaptă mai de jos a evoluţiei, voiau în direcţia, în sensul voinţei divin-spirituale supraordonate lor. Lumea de idei a acestei omeniri mai vechi spunea aşa: În acea epocă veche încă nu venise momentul să se poată dezvolta nişte fiinţe care să aibă în conştienţa lor sentimentul libertăţii. ‒ În sensul ordinii divin-spirituale a lumii, acest moment era rezervat unei epoci ulterioare. Atunci, o parte a spiritelor adăpostite în voinţa divină urma să-şi cucerească voinţa proprie, liberă. Urma să se ajungă la voinţa proprie, liberă, când va fi sosit momentul în cadrul evoluţiei cosmice.

Nu vreau să descriu astăzi, prin toate acestea, nişte lucruri pe care să le justific din punctul de vedere al antroposofiei, despre asta vom vorbi în zilele următoare, ci vreau să descriu reprezentările care au trăit până în secolul al 18-lea în nişte spirite dintre cele mai luminate. Vreau să le descriu ca realităţi istorice, fiindcă numai dacă le aducem în faţa sufletelor noastre sub forma lor istorică vom ajunge să ne dăm seama într-un mod nou în ce măsură aceste reprezentări ar putea fi reînnoite sub o altă formă.

Dar iată că ‒ gândeau aceşti oameni ‒ printre spiritele al căror destin cosmic era să rămână în sfera de voinţă a spiritelor divine, s-a ridicat un număr de entităţi care voiau să-şi despartă voinţa de voinţa divină, care voiau să-şi emancipeze voinţa de voinţa divină. S-au ridicat, cu o trufie supraomenească, nişte entităţi care au vrut să ajungă la libertatea voinţei lor înainte să fi venit vremea în care trebuia să se maturizeze libertatea. Şi se credea că cel mai important dintre toate, conducătorul acestor entităţi, era acea fiinţă care mai târziu a luat forma balaurului cu care se luptă Mihael, acel Mihael care a rămas sus, în sfera spiritelor care voiau să-şi orienteze şi pe mai departe voinţa în sensul voinţei divin-spirituale situate deasupra lor.

Datorită faptului că a rămas în sfera voinţei divin-spirituale, în Mihael s-a născut impulsul de a face ceea ce e just cu acea fiinţă care şi-a întins mâinile prea devreme, dacă pot spune astfel, după libertate. Fiindcă formele pe care le aveau entităţile din ierarhiile Arhanghelilor, Îngerilor, Arhailor, pur şi simplu, n-ar fi fost potrivite pentru o fiinţă care urma să aibă, în felul descris, o voinţa liberă, emancipată de divinitate. De-abia mai târziu, în cursul evoluţiei cosmice, avea să apară forma umană. Dar toate acestea sunt transpuse într-o epocă în care, în situaţia cosmică de atunci, forma umană încă nu era posibilă; nu erau posibile nici formele animale superioare, ci numai acele forme animale inferioare pe care le-am caracterizat deja. Aşa că trebuia să ia naştere o formă contradictorie din punct de vedere cosmic. În ea trebuia să fie turnat, ca să zicem aşa, spiritul care făcea opoziţie. Nu putea fi vorba de o formă animală, care urma să ia naştere mult mai târziu, nu putea fi vorba nici de una dintre formele animale care existau pe atunci, în materia obişnuită, moale, aş zice. Putea fi vorba numai de o formă animală care se deosebea de formele animale posibile în lumea fizică, dar care, totuşi, fiindcă urma să reprezinte o contradicţie cosmică, a devenit asemănătoare celei animale. Singura formă care a putut fi creată, dintre toate cele posibile pe atunci, este forma de balaur. Pe urmă, bineînţeles, unul a văzut-o într-un fel, altul într-alt fel, când ea a fost pictată sau redată cu alte mijloace; ea va fi înfăţişată într-un mod mai mult sau mai puţin adecvat, sau şi neadecvat, după cum cel care o înfăţişează are sau nu o înţelegere imaginativă interioară a ceea ce era posibil în acea vreme pentru o entitate care a dezvoltat o voinţă rebelă. În orice caz, printre acele forme care au devenit posibile în lumea fizică, în şirul animalelor, până sus, la om, nu se află această formă. Ea a trebuit să rămână suprasensibilă. Dar o asemenea formă suprasensibilă nu putea să existe în acea sferă în care se află fiinţele ierarhiilor superioare, Arhangheli, Îngeri ş.a.m.d.; era necesar ca ea să fie mutată, aş zice, printre acele forme care puteau lua naştere în cursul evoluţiei fizice. Aceasta este prăvălirea balaurului din Cer pe Pământ. În aceasta constă marea faptă săvârşită de Mihael: această fiinţă a intrat într-o formă situată deasupra celei animale, care este suprasensibilă, dar care nu are voie să rămână în sfera suprasensibilului, căci, deşi este o formă suprasensibilă, ea este neconcordantă cu sfera suprasensibilului, în care exista înainte să devină rebelă.

Aşa că această fiinţă a fost mutată în lumea care este lumea fizică, dar drept fiinţă suprafizică, suprasensibilă. De atunci înainte, ea a trăit în sfera în care se află mineralele, plantele, animalele, ea a trăit de atunci înainte pe ceea ce se formase drept planeta Pământ. Dar n-a trăit în aşa fel încât să poată fi văzută de ochii umani, aşa cum ochii umani pot să vadă animalele obişnuite. Când ochiul sufletesc se îndreaptă spre lumile care erau prevăzute, ca să zicem aşa, în planul superior al lumii, el vede, în imaginaţiunile sale, entităţile ierarhiilor superioare. Când ochiul uman fizic se îndreaptă spre lumea fizică, el vede ceea ce a luat naştere în diferitele regnuri ale naturii, până sus, la forma umană fizic-senzorială. Dar când ochiul sufletesc se îndreaptă spre ceea ce există în natura fizică, atunci el vede această făptură contradictorie în sine a vrăjmaşului, a celui care este de natură animală şi totuşi nu e animal, care trăieşte în lumea vizibilă şi totuşi nu este vizibil el însuşi: vede făptura balaurului. În întregul proces de formare a balaurului, oamenii unor epoci mai vechi vedeau fapta lui Mihael, care, în sfera spiritualului, rămăsese la acea formă care e adecvată împărăţiei spiritului.

Şi acum a luat naştere Pământul, o dată cu Pământul şi omul, iar omul trebuia să ia naştere în aşa fel încât să devină o fiinţă duală. O parte a fiinţei sale, cea sufletesc-spirituală, trebuia să fie unită cu ceea ce numim lumea cerească, suprasensibilă; cu cealaltă parte a fiinţei sale, partea fizic-eterică, el trebuia să facă parte din acea natură care luase naştere drept natură pământească, drept nou corp ceresc, acel corp ceresc pe care a fost mutat apoi spiritul rebel, vrăjmaşul. Acolo urma să ia naştere omul. El era acea fiinţă care aparţine acestei lumi, conform cu hotărârea iniţială care stă la baza întregii evoluţii. Locul omului era pe Pământ. Locul balaurului nu era pe Pământ, dar el fusese mutat pe Pământ.

Şi ia gândiţi-vă acuma ce a întâlnit omul pe Pământ, când a apărut, în cursul evoluţiei sale, o dată cu Pământul. El a găsit ceea ce se dezvoltase, din regnurile mai vechi ale naturii, drept natură exterioară, şi aceasta a luat apoi o direcţie care a atins punctul culminant în regnul mineral de astăzi, în regnul nostru vegetal, în regnul animal, până sus, la propria sa formă umană fizică. Pe acestea le-a întâlnit omul. A întâlnit, cu alte cuvinte, ceea ce suntem obişnuiţi să numim natură extraumană. Ce era această natură extraumană? Era şi este încă şi astăzi continuarea a ceea ce supremele puteri creatoare au vrut să apară în cadrul planului de evoluţie normal al omenirii. De aceea, omului îi este îngăduit, trăind acestea în inima lui, să privească afară, spre natura exterioară, să privească mineralele, cu tot ceea ce ţine de lumea minerală, lui îi este îngăduit să privească minunatele forme cristaline, dar şi munţii, norii şi celelalte forme şi atunci el priveşte această natură exterioară în starea ei nevie, moartă. Dar omul o priveşte ca pe ceva care nu e viu, ca pe ceva ce a fost dat afară de o lume divină din ea însăşi, odinioară, la fel cum cadavrul uman ‒ în orice caz, astăzi, într-un cu totul alt sens ‒ este dat afară, la moarte, din omul viu. Chiar dacă, în primă instanţă, cadavrul uman, aşa cum îi apare el omului, nu e ceva care să-i poată face acestuia o impresie pozitivă, ceea ce este, într-un anumit sens, un cadavru divin, dar un cadavru pe o treaptă superioară şi care s-a născut drept regnul mineral, poate fi privit de către om drept ceea ce oglindeşte în forma sa, în înfăţişarea sa, divinul viu care la origini era lipsit de formă. Iar în ceea ce a fost creat apoi drept regnuri superioare ale naturii vedem o altă oglindire a ceea ce exista la origini ca realitate divină lipsită de formă. Aşa că omului îi este îngăduit să-şi îndrepte privirile spre întreaga natură exterioară şi să simtă că această natură extraumană este o oglindire a divinului în lume.

Acesta este, la urma urmei, lucrul pe care natura trebuie să-l dea inimii umane. În mod naiv, nu speculativ, omul trebuie să fie în stare să simtă, privind una sau alta dintre entităţile naturii, bucurie, simpatie, ba chiar şi o jubilaţie interioară, un entuziasm interior, văzând procesele de germinare şi înflorire din sânul naturii. Şi pe urmă, în raport cu ceea ce el nu-şi poate explica total, din acest entuziasm, din această jubilaţie, din această bucurie debordantă în faţa naturii, în străfundurile fiinţei sale trebuie să trăiască sentimentul înrudirii atât de strânse care există în întreaga lui inimă, încât el poate să-şi spună, chiar dacă nu devine conştient decât în mod foarte vag de acest lucru: Toate acestea zeii le-au dat afară din însăşi fiinţa lor şi le-au aşezat în lume, drept oglindă a lor, aceiaşi zei în care îşi are originea propria mea inimă, aceiaşi zei din care, pe o altă cale, mă trag eu însumi. ‒ Şi, de fapt, întreaga jubilaţie interioară cauzată de natură, întreaga bucurie pe care o trezeşte în noi natura, tot ceea ce urcă în noi drept sentiment atât de eliberator, când trăim, într-un mod lăuntric viu, prospeţimea naturii, ar trebui să fie scăldate în sentimentul că inima umană se simte înrudită cu ceea ce trăieşte afară, în natură, ca oglindă a divinităţii.

Dar omul este situat în cadrul evoluţiei sale în aşa fel încât el preia în fiinţa lui natura, prin hrănire, prin respiraţie ‒ chiar dacă într-un mod spiritual ‒, prin faptul că percepe natura cu simţurile sale. Aşa că omul primeşte natura exterioară pe trei căi: prin faptul că se hrăneşte, prin faptul că respiră, prin faptul că percepe. Şi de aceea, omul este o fiinţă duală. Prin entitatea sa spiritual-sufletească, el este înrudit cu entităţile ierarhiilor superioare, dar el trebuie să plăsmuiască o parte a fiinţei sale din ceea ce există ca natură exterioară. Pe aceasta o ia în fiinţa lui. Şi prin faptul că toate acestea sunt primite în om ca hrană, ca stimulent al respiraţiei, ba chiar şi în acel mod eteric subtil în care el trăieşte în procesul percepţiei, natura exterioară îşi continuă în interiorul omului procesele pe care le vedem în lumea de afară. Toate acestea se trezesc în om drept instinct, drept pornire, drept poftă animală, drept tot ceea ce se înalţă în om, ca animalitate, din străfundurile naturii umane.

Să studiem bine problema. Avem în lumea exterioară cristalele, cu formele lor minunate, masele minerale, care se îngrămădesc unele peste altele, formând munţii gigantici, masele minerale proaspete, care se revarsă drept apă peste Pământ, în cele mai diverse moduri; avem substanţe şi fiinţialitatea vegetală, avem cele mai diverse forme animale, avem şi forma fizic-umană însăşi. Toate acestea, tot ceea ce trăieşte în lumea exterioară, este o oglindă a divinităţii, stă în faţa inimii umane într-o minunată inocenţă, pentru că oglindeşte divinitatea şi, de fapt, nu e altceva decât imaginea de oglindă curată a ei. Doar că trebuie să înţelegem oglindirea. În primă instanţă, omul n-o poate înţelege, cu intelectul său; o poate înţelege, după cum vom mai auzi în conferinţele următoare, tocmai cu inima sa. Dar dacă o înţelege în mod just cu inima sa ‒ şi în vremurile vechi, la care mă refer acum, el o înţelegea cu inima sa ‒, o vede ca oglindă a divinităţii. Dar acum el priveşte ceea ce trăieşte în natura de afară, sub formă de săruri, ceea ce trăieşte în plante şi în componentele animale, care constituie apoi propriul său trup şi observă ce răsare în verdele inocent al plantelor şi ce există sub o formă naivă, ca animalitate, chiar şi în trupul animalului. Omul priveşte toate acestea, privind în interiorul lui, cum toate se ridică în el, drept porniri, drept pofte animalice, drept instincte animalice; el vede ce devine natura în interiorul lui.

Acesta e sentimentul pe care-l mai aveau mulţi dintre oamenii cei mai luminaţi ai secolului al 18-lea. Ei mai simţeau încă în mod viu deosebirea dintre natura de afară şi natura aşa cum devine ea când omul o mănâncă, o respiră, o percepe. Ei simţeau foarte intens deosebirea dintre natura senzorială exterioară naivă şi senzualitatea umană, care creşte tot mai mult în interior. Deosebirea care trăia între una şi alta stătea încă sub o formă minunat de clară şi vie în faţa multor oameni ai secolului al 18-lea, care descriau în faţa lor înşişi sau a discipolilor lor natura şi omul, ca şi faptul că natura şi omul sunt prinşi între polii luptei dintre Mihael şi balaur.

Văzând cum această opoziţie polară, natura din exterior, în inocenţa ei elementară, natura din interiorul omului, în vinovăţia ei, mai stă în faţa ochiului sufletesc uman încă şi în secolul al 18-lea, trebuie să ne amintim de balaurul pe care Mihael l-a aşezat în această lume a naturii, fiindcă nu l-a găsit demn să rămâne în lumea spiritualităţii. Afară, în lumea mineralelor, în lumea plantelor, chiar şi în lumea animalelor, balaurul, care contrazice prin forma lui natura, nu a luat nici una din înfăţişările pe care le-au luat fiinţele din natură, ci a luat acea formă de balaur care pentru noi, cei de astăzi, este atât de fantastică în multe privinţe şi care trebuie să rămână în suprasensibil. Ea nu poate să pătrundă nici în mineral, nici în plantă, nici în animal, şi nu poate să pătrundă nici într-un corp fizic uman. Dar poate să intre în ceea ce a devenit în corpul fizic uman inocenta natură exterioară, sub forma vinovăţiei, prin viaţa instinctuală ce se tălăzuieşte în om. Şi aşa îşi mai spuneau mulţi oameni ai secolului al 18-lea: Balaurul, vechiul şarpe, a fost prăvălit din Cer pe Pământ. Dar, în primă in-stanţă, el nu avea aici nici un sălaş. Pe urmă şi-a înălţat bastionul în fiinţa umană, aşa că acum el îşi are fortăreaţa în natura umană.

Acea imagine grandioasă a lui Mihael cu balaurul le mai dădea acelor epoci ceva din cunoaşterea omului. Dacă am vrea să ne punem în faţă, vorbind de secolul al 18-lea, antroposofia corespunzătoare vremii, ar trebui să spunem că în om, în măsura în care el primeşte în fiinţa sa natura exterioară, prin hrănire, respiraţie şi percepţii, este creat un sălaş pentru balaur. Balaurul locuieşte în natura umană. Aş zice că acest lucru trăia încă atât de precis în inimile oamenilor din secolul al 18-lea, încât ne-am putea reprezenta foarte bine că asemenea oameni ai secolului al 18-lea ar fi instalat pe un corp ceresc străin o fiinţă clarvăzătoare şi i-ar fi cerut să deseneze Pământul. Iar această fiinţă ar fi desenat Pământul în aşa fel încât tot ceea ce trăia în regnurile mineral, vegetal, animal, pe scurt, tot ce trăia în afara omului, ar fi fost desenat liber de balaur, dar că, în schimb, balaurul s-ar fi şerpuit prin fiinţialitatea animalică a omului şi ar fi reprezentat astfel o fiinţă pământească. Dar, prin aceasta, chiar şi pentru oamenii secolului al 18-lea situaţia se schimbase faţă de situaţia din care se născuse totul, în era anterioară apariţiei omului. În era preumană, lupta lui Mihael cu balaurul trebuia transpusă în realitatea obiectivă exterioară. Dar acum balaurul nu era de găsit nicăieri în planul exterior. Oare unde era balaurul, unde trebuia căutat? Peste tot acolo unde, pe Pământ, există oameni! Acolo era balaurul. Dacă Mihael voia acum să-şi ducă mai departe misiunea pe care o avusese, în era preumană, în sânul naturii obiective, acolo unde trebuia să-l învingă pe balaur în planul exterior, drept bestia cosmică, acum el trebuia să dea lupta în interiorul naturii umane. Lupta lui Mihael ‒ dusă deja de foarte mult timp, din vremuri străvechi, dar până în secolul al 18-lea ‒, lupta lui Mihael a fost mutată în interiorul omului. Dar cei ce vorbeau aşa ştiau că transpuseseră în interiorul omului un eveniment care odinioară fusese un eveniment cosmic. Ei spuneau cam aşa: Priviţi vremurile străvechi. Trebuie să vă reprezentaţi că odinioară balaurul a fost prăvălit de către Mihael din Cer pe Pământ, eveniment care a avut loc în lumile supraumane. Şi priviţi epoca modernă. Trebuie să vă reprezentaţi că omul vine pe Pământ, primeşte în fiinţa lui natura exterioară, o transformă, în aşa fel încât balaurul să poată pune stăpânire pe el. Şi de acum înainte, lupta lui Mihael cu balaurul trebuie mutată pe Pământ.

O asemenea întoarcere a gândurilor nu avea abstractismul felului de a vorbi pe care atâţia îl preferă astăzi. Astăzi, oamenilor le place   s-o scoată la capăt cu nişte gânduri cât mai scurt formulate. Ei spun: Păi da, odinioară oamenii au transpus în planul exterior un eveniment cum e lupta lui Mihael cu balaurul. În cursul evoluţiei, omenirea a devenit mai interiorizată şi de aceea acum un asemenea eveniment nu mai este văzut decât în interior. ‒ Cu adevărat, nu trebuie să-i invidiem pe cei care pot rămâne la asemenea abstracţiuni, dar ei, cu siguranţă, nu sesizează evoluţia istorică a gândurilor umane. Fiindcă s-a întâmplat aşa cum am descris eu lucrurile, acum, lupta cosmică exterioară a lui Mihael cu balaurul a fost mutată în interiorul entităţii umane, pentru că balaurul nu-şi mai putea găsi locul decât în natura umană. Dar prin aceasta fusese transpusă în problema mihaelică încolţirea libertăţii umane, fiindcă omul ar fi devenit un simplu automat, dacă lupta s-ar fi dat în el tot aşa cum se dăduse odinioară în planul exterior. Prin faptul că lupta a fost mutată în interiorul omului, ea a devenit ‒ luată în sens exterior-abstract ‒ o luptă a naturii superioare împotriva naturii inferioare din om. Dar în conştienţa umană ea putea să ia numai acea formă care-i făcea pe oamenii să-şi înalţe privirile spre figura lui Mihael, în lumile suprasensibile. Şi, de fapt, în secolul al 18-lea mai existau încă multe îndrumări date oamenilor, al căror scop era întotdeauna să le arate în ce fel puteau ajunge în sfera lui Mihael, pentru a lupta, având în ei forţa lui Mihael, împotriva balaurului care-şi avea fiinţa tocmai în natura lor animalică.

Un asemenea om, care şi-ar fi îndreptat privirile spre viaţa spirituală mai adâncă existentă până în secolul al 18-lea, ar fi trebuit să înfăţişeze toate acestea sub forma unui tablou, în felul următor: În exterior, forma umană, în partea inferioară animalică ‒ balaurul, şerpuind şi încolăcindu-se până şi în jurul inimii. Apoi însă, în dosul omului, ca să zic aşa ‒ pentru că omul vede realităţile superioare cu partea posterioară a capului ‒, forma cosmică exterioară a lui Mihael, de dimensiuni uriaşe, plin de strălucire, păstrându-şi fiinţa cosmică, dar oglindindu-şi această fiinţă în interiorul naturii umane superioare, astfel încât omul oferă în propriul său corp eteric o imagine de oglindă eterică a făpturii cosmice a lui Mihael. Şi pe urmă, în acest cap uman ar deveni vizibil, dar acţionând în jos, spre inimă, forţa lui Mihael, zdrobind balaurul, în aşa fel încât sângele lui curge în jos, din inimă spre membrele omului. Aceasta era imaginea luptei care se dă în interiorul omului între Mihael şi balaur, pe care numeroşi oameni din secolul al 18-lea o mai purtau cu ei prin lume. Şi aceasta era, totodată, imaginea care le spunea multor oameni ai acelei epoci că omul trebuie să învingă cele inferioare cu ajutorul celor superioare, cum se exprimau ei, că omul are nevoie de forţa lui Mihael pentru propria sa viaţă.

Intelectul vede teoria lui Kant-Laplace, vede nebuloasa originară inventată de această teorie, poate că o nebuloasă în formă de spirală; din aceasta se desprind planetele, ele lasă să apară în mijloc Soarele; pe una dintre planete iau naştere rând pe rând regnurile naturii, omul. Iar când se aruncă o privire în viitor, totul ajunge iarăşi în marele cimitir al existenţei naturale. Intelectul nu poate gândi lucrurile decât în felul acesta. Din cauză că intelectului i-a fost acordată din ce în ce mai mult supremaţia în cadrul cunoaşterii, concepţia despre lume a luat cu încetul, pentru cea mai mare parte a omenirii, forma pe care o are astăzi. Numai că la toţi oamenii despre care am vorbit mai înainte acţiona ceea ce aş numi ochiul inimii. Prin intelect, omul se poate izola de lume, căci fiecare om posedă propriul lui cap şi în cap propriile gânduri. Dar cu inima nu poate face la fel, fiindcă inima nu e legată de capul omului, ci de organismul său ritmic. Aerul care este acum în mine, cu puţin timp înainte nu era în mine, ci era aerul general al lumii, şi după ce-l voi fi expirat el va redeveni aerul general al lumii. Numai capul îl izolează pe om, numai capul face din om un eremit pe Pământ. Chiar şi în ceea ce priveşte organele, organele fizice ale „inimii” sale, omul nu este izolat în acest fel, el face parte din Cosmosul general, este doar o bucăţică din Cosmos. Dar încetul cu încetul „inima” a devenit nevăzătoare, singur capul a devenit văzător. Dar capul singur dezvoltă numai intelectualismul, el îl izolează pe om. Ba chiar, pe când omul încă mai vedea cu „inima”, el nu proiecta în Cosmos nişte gânduri abstracte, în scopul explicării acestuia, ci mai vedea în el nişte imagini grandioase, cum este aceea a luptei lui Mihael cu balaurul. Pe atunci, omul vedea ceea ce trăia în propria sa natură şi entitate, vedea ceva care se formase în felul descris astăzi, din lume, din Cosmos El vedea, aş zice, cum devine vie lupta lăuntrică a lui Mihael cu balaurul în om, în anthropos, provenind din lupta exterioară dată de Mihael în Cosmos. El vedea odinioară cum din cosmosofie se năştea o antroposofie.

Şi astfel, dacă ne întoarcem la o concepţie despre lume mai veche, suntem conduşi pretutindeni de la nişte gânduri abstracte, care ne ating ca un vânt rece şi ne dau fiori de frig, din cauza caracterului lor intelectualist, spre nişte imagini, între care una dintre cele mai grandioase este tocmai imaginea lui Mihael în luptă cu balaurul, a lui Mihael care l-a prăvălit pe balaur pe Pământ, unde mai apoi, aş zice, balaurul şi-a putut clădi fortăreaţa în om. Şi pe urmă Mihael a devenit luptătorul împotriva balaurului din om, în felul descris. În această imagine, pe care am aşezat-o în faţa sufletelor dvs., Mihael se află, din punct de vedere cosmic, în spatele omului. În om trăieşte o copie eterică a lui Mihael, care dă lupta propriu-zisă din om, prin care omul, în lupta mihaelică, poate deveni treptat liber, fiindcă nu Mihael dă lupta, ci puterea de dăruire umană şi copia, creată prin aceasta, a lui Mihael. În Mihael, ca fiinţă cosmică, trăieşte mai departe acea fiinţă spre care omul poate să-şi înalţe privirile şi care a început lupta cosmică originară cu balaurul.

Cu adevărat, nu numai pe Pământ au loc evenimente. Evenimentele care au loc pe Pământ sunt, în fond, de neînţeles pentru om, dacă el nu e în măsură să le privească drept imagini ale unor evenimente care au loc în lumea suprasensibilă, dacă nu poate vedea cauzele lor în lumea suprasensibilă. Aşa că a fost săvârşită deja o dată în împărăţia suprasensibilă, cu puţin timp înainte de epoca noastră, o mare faptă mihaelică, acea faptă mihaelică pe care aş vrea s-o carac-terizez în felul următor. Trebuie să mă exprim aici într-un fel care este luat azi în derâdere, şi numit antropomorfic, dar cum să povestesc altfel ceea ce are loc în lumea suprasensibilă decât folosind cuvinte omeneşti.

Oamenii îşi imaginau că epoca în care Mihael l-a prăvălit pe balaur pe Pământ e mult mai îndepărtată decât vremurile preumane. Dar apoi omul a apărut pe Pământ şi atunci s-a petrecut ceea ce v-am descris: a devenit din ce în ce mai aprigă lupta lui Mihael cu balaurul în interiorul omului. Tocmai spre sfârşitul secolului al 18-lea Mihael a putut spune: Acum, imaginea s-a densificat atât de mult în om, încât omul o poate sesiza în interiorul lui, încât el îl poate simţi acum în inima lui pe biruitorul balaurului, el poate simţi ceva, măcar în imagine. ‒ În evoluţia omenirii, ultima treime a secolului al 19-lea reprezintă cu adevărat ceva extraordinar de important. În primă instanţă, în vremurile mai vechi în om exista doar o imagine subţire a lui Mihael; dar ea s-a densificat din ce în ce mai mult şi mai mult. În ultima treime a secolului al 19-lea, situaţia era următoarea: În vremurile vechi era puternic balaurul invizibil-suprasensibil, care acţiona în pornirile şi instinctele, în dorinţele şi plăcerile animalice din om; pentru conştienţa obişnuită, el rămâne subsenzorial, trăieşte în partea animalică a fiinţei umane. Dar acolo el trăieşte cu adevărat, acolo se manifestă; acolo el trăieşte aţâţându-l mereu pe om, căutând să facă din el treptat o entitate subumană, el trăieşte în tot ceea ce vrea să-l tragă pe om în jos. Mihael însuşi a intervenit mereu, influenţând natura umană, pentru ca oamenii să nu decadă prea mult. Dar în ultima treime a secolului al 19-lea, imaginea lui Mihael a devenit atât de puternică în om, încât depindea, ca să zic aşa, numai de voinţa bună a omului pentru ca, trimiţându-şi simţirea spre cele de sus, să se ridice în mod conştient până la imaginea lui Mihael, pentru ca, pe de-o parte, să i se înfăţişeze, ca într-o trăire afectivă neiluminată, imaginea balaurului şi apoi, pe de altă parte, în faţa ochiului sufletesc să poată sta, drept percepţie spirituală şi totuşi sesizabilă deja pentru conştienţa obişnuită, făptura de lumină a lui Mihael. Aşa că în faţa omului poate să stea următorul conţinut afectiv: În mine acţionează forţa balaurului, care vrea să mă tragă în jos, eu n-o văd, o simt drept forţa care vrea să mă facă să cobor sub nivelul la care am ajuns deja. Dar eu îl văd în spirit pe Îngerul strălucitor a cărui misiune cosmică a fost întotdeauna aceea de a-l învinge pe balaur. Îmi concentrez simţirea asupra acestei făpturi luminoase, las ca lumina ei să radieze în inima mea. ‒ Iar inima luminată şi încălzită în acest fel va purta în ea forţa mihaelică, şi omul va fi în stare ca, pe baza unei hotărâri libere, în unire cu Mihael, să învingă forţa balaurului din partea inferioară a fiinţei sale.

Dacă în cercurile cele mai largi de oameni s-ar naşte voinţa bună de a face dintr-o asemenea reprezentare o forţă religioasă şi de a o înscrie în fiecare inimă, atunci noi n-am mai avea în viaţa epocii actuale nişte idei anemice, de felul celor pe care le putem întâlni peste tot, sub formă de idei reformiste ş.a.m.d., ci am avea ceva care ar pu-tea să ia din nou în stăpânire, lăuntric, întreaga fiinţă umană, fiindcă aşa ceva se poate înscrie în inima vie, în acea inimă vie care, în mo-mentul în care devine cu adevărat vie, va intra într-o relaţie de ase-menea vie cu întregul Cosmos. Şi atunci gândurile luminoase ale lui Mihael ar fi primii vestitori ai faptului că omul pătrunde iarăşi în lumea suprasensibilă. Facultatea de percepţie cognitivă s-ar putea interioriza, ar putea fi aprofundată din punct de vedere religios. Şi astfel, omul ar fi pregătit pentru sărbătorile anului, a căror înţelegere mai mijeşte spre el din vremurile vechi sub o formă crepusculară, dar cel puţin mijeşte într-o oarecare măsură, pentru a putea să petreacă într-un mod absolut conştient acea sărbătoare care în calendar este înscrisă la sfârşitul lunii septembrie, la începutul toamnei: sărbătoarea Mihaeli.

Această sărbătoare va avea din nou un sens dacă vom ajunge să putem pune în faţa sufletului o asemenea viziune vie. Şi dacă vom ajunge să putem simţi într-un mod viu această sărbătoare şi s-o transformăm în impulsul social instinctiv al epocii prezente, ea ar putea fi privită ‒ deoarece aici impulsurile vin direct din spiritual ‒ drept încununarea, ba chiar drept începutul propriu-zis al impulsurilor de care avem nevoie, dacă vrem să ieşim din decăderea actuală, dacă am adăuga întregii vorbării despre idealuri ceva ce n-ar proveni din capul sau pieptul unor oameni, ci care ar fi un ideal rostit din Cosmos. Şi atunci, noi am putea simţi, când copacii îşi pierd frunzele, când natura ne trimite primul îngheţ şi se pregăteşte să intre în moartea iernii, noi am putea simţi şi deschiderea spiritualului, cu care omul trebuie să se unească, la fel cum simţim Paştile o dată cu primăvara în care totul încolţeşte şi răsare. Şi atunci, noi am putea să introducem în viaţă, ca cetăţeni ai Cosmosului, nişte impulsuri care, fiindcă nu sunt nişte idei abstracte, n-ar rămâne la fel de ineficiente cum sunt impulsurile abstracte, ci şi-ar dovedi eficienţa în mod nemijlocit. Viaţa va avea din nou un conţinut sufletesc numai dacă vom putea să dezvoltăm în inima noastră impulsuri venite din Cosmos. Despre aceasta voi vorbi în conferinţa următoare.