Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ANTROPOSOFIA ŞI INIMA UMANĂ

GA 223


CONFERINŢA A TREIA

Viena, 30 septembrie 1923

În prima dintre conferinţele de faţă am încercat să vă arăt că lupta lui Mihael cu balaurul a continuat să existe ca idee determinantă pentru om, mai bine zis, ca impuls determinant pentru om, chiar până prin secolul al 18-lea, iar în cea de a doua conferinţă am căutat să arăt că este posibilă o reînviere rodnică a acestui impuls şi că, de fapt, ea şi trebuie să devină posibilă. Dar înainte de a vorbi despre caracterul deosebit, aş zice, al încercării de a institui o sărbătoare a lui Mihael la începutul toamnei, lucru pe care-l voi face mâine, aş dori să vă vorbesc despre condiţiile preliminare care sunt necesare pentru realizarea unei asemenea intenţii.

Impulsuri de felul impulsului mihaelic cer întotdeauna ca omul să dobândească o înţelegere suprasensibilă a legăturii pe care el o are nu numai cu raporturile existenţei pământeşti, ci şi cu raporturile vieţii cosmice, el cere ca omul să nu se mai simtă doar un cetăţean al Pământului, ci un cetăţean al universului perceptibil pentru el, perceptibil fie pe cale suprasensibilă, fie pe cale fizică, drept copie. Dar în cultura generală a epocii noastre, condiţiile care permit să fie percepută legătura omului cu Cosmosul sunt extrem de reduse. Noi trebuie să spunem: Omul cunoaşte până la un punct, desigur, şi prin ştiinţa lui de nuanţă materialistă, raporturile vieţii de pe Pământ, într-o asemenea măsură încât se simte legat de aceste raporturi ale vieţii de pe Pământ, cel puţin în ceea ce priveşte existenţa lui materială, în sensul cel mai larg al cuvântului. În orice caz, cunoaşterea acestei legături nu are calitatea de a trezi entuziasmul. De aceea, toate semnele exterioare ale unei asemenea legături au luat, propriu-zis, un caracter de umbră. Sentimentele umane faţă de sărbătorile transmise prin tradiţie au un caracter de umbră. Dacă asemenea sărbători ‒ Crăciunul, Paştile ‒ exercitau în vremurile vechi din evoluţia omenirii o influenţă profundă asupra întregii vieţi sociale, asupra instituţiilor sociale, astăzi ele aproape că nu mai sunt altceva decât o umbră a ceea ce au fost cândva, acest reflex se manifestă sub forma celor mai diferite datini şi obiceiuri, care nu mai au însă o importanţă profundă pentru viaţa socială.

Dacă e necesar să ne gândim la crearea unei sărbători a lui Mihael care să aibă tocmai o importanţă socială ‒ despre care voi vorbi mâine ‒, atunci trebuie creat mai întâi, bineînţeles, un sentiment pentru ceea ce ar putea să însemne o asemenea sărbătoare a lui Mihael. Fiindcă o asemenea sărbătoare a lui Mihael n-ar trebui să aibă acelaşi caracter ca şi ceremoniile din epoca noastră, ci ea ar trebui să fie adusă la lumină, după cum am arătat deja ieri, din străfundurile entităţii umane. Dar la acestea vom putea ajunge numai dacă vom regăsi şi reînnoda legătura omului cu Cosmosul extrapământesc şi cu ceea ce rezultă pentru ciclul anotimpurilor din Cosmosul suprapământesc. Ca să înţelegeţi la ce mă refer aici, de fapt, aş vrea să vă arăt ce groaznic de abstracte sunt sentimentele legate de Cosmosul extrapământesc ce intră astăzi în conştienţa umană şi cât de puţin îl ating ele pe om. Gândiţi-vă numai, sub acest aspect, la tot ceea ce realizează astăzi astronomia, astrofizica ş.a.m.d. Ele calculează orbitele planetelor, locurile stelelor fixe, dacă vreţi, ele ajung, prin analize spectrale, să tragă concluzii referitoare la compoziţia materială a acestor corpuri cereşti. Dar ce legătură există între toate rezultatele obţinute în acest fel şi viaţa sufletească interioară, intimă a omului? Cu această întreagă înţelepciune cerească omul se simte un eremit pe ceea ce se numeşte planeta pământească. Iar modul de gândire care se leagă astăzi de asemenea lucruri nu este, propriu-zis, decât un sistem construit din nişte noţiuni foarte înguste.

Să studiem puţin, ca să ne-o aducem în faţa sufletului, o stare de conştienţă care există ca ceva foarte normal în viaţa obişnuită, chiar dacă această stare de conştienţă are o valoare inferioară: starea somnului plin de vise. Vreau să vă aduc în faţa ochilor, în câteva cuvinte, ceea ce se referă la somnul plin de vise, ca să ne cucerim câteva puncte de sprijin pentru expunerea de astăzi.

Somnul plin de vise porneşte, după cum am spus ieri în cadrul conferinţei publice [ Nota 12 ], fie de la nişte stări interne ale organismului uman, el transformând asemenea stări interne ale organismului în imagini care arată ca nişte simboluri, în aşa fel încât, de exemplu, mişcările inimii apar simbolizate drept flăcări de foc şi alte lucruri de acest fel; vom putea afla foarte uşor, în fiecare caz concret, care este legătura dintre imaginile simbolice ale visului şi stările sau procesele organice interne. Sau apar sub formă simbolică diferite evenimente exterioare ale vieţii, care există în noi sub formă de amintiri etc. În orice caz, vom ajunge la rătăciri foarte mari dacă luăm prea mult în serios conţinutul de reprezentări al visului. El este interesant, are o latură senzaţională, e ceva care-i interesează pe unii oameni extraordinar de mult, numai că pentru acela care pătrunde mai adânc în natura umană conţinutul de reprezentări al visului are o importanţă extrem de mică. În schimb, desfăşurarea dramatică a visului este de cea mai mare importanţă. Vreau să ilustrez afirmaţia de mai sus printr-un exemplu.

Cineva poate să viseze că face o excursie la munte. Drumul este extraordinar de greu, cu cât urcă mai sus, cu atât devine mai greu. Şi ajunge astfel într-o regiune unde puterile îl părăsesc, unde condiţiile devin atât de nefavorabile încât nu mai poate urca, trebuie să se oprească. În visul lui se mai amestecă un fel de frică, un fel de dezamăgire. Şi poate că atunci se trezeşte. La baza unui asemenea vis se află ceva care n-ar trebui căutat în conţinutul de reprezentare al imaginilor din vis, ci în trăirea afectivă a faptului de a avea o intenţie, în intensificarea piedicilor care se pun în calea acestei intenţii şi în apropierea de nişte piedici din ce în ce mai imposibil de învins. Dacă ne imaginăm toate acestea sub o formă dramatic-afectivă, vom avea, aş zice, un conţinut afectiv, care trăieşte drept conţinut dramatic în dosul imaginilor propriu-zise ale visului. Aceleaşi lucruri care trăiesc în acest conţinut afectiv ar putea să apară în vis sub o cu totul altă formă. Omul respectiv ar putea să viseze că intră într-o peşteră, se face tot mai întuneric, el îşi caută drumul mereu mai departe, tatonând, ajunge în cele din urmă pe un teren noroios. Mai înaintează puţin prin apă şi noroi, şi după ce a mers destul de mult, dă de un fel de mlaştină. Nu mai poate înainta nici un pas. Şi în această imagine avem aceeaşi dramă de sentimente. Acelaşi vis ar putea să mai fie visat în multe alte feluri, în ceea ce priveşte conţinutul lui dramatic.

Conţinutul reprezentărilor dintr-un vis poate fi întotdeauna diferit. Mişcările, tensiunile şi detensionările, aşteptările şi dezamăgirile, sunt esenţialul într-un vis. Dar visul se îmbracă în imagini. Cum iau naştere asemenea imagini? Ele iau naştere prin faptul că la trezire eul şi corpul astral au o trăire oarecare, ele aflându-se în afara corpurilor fizic şi eteric. Ceea ce omul are astfel, ca trăiri suprasensibile, este ceva care, fireşte, nu-şi poate avea originea în imaginile lumii senzoriale, dar prin faptul că eul şi corpul astral se cufundă în corpurile fizic şi eteric, ele au ocazia să ia, din rezerva de imagini care există acolo, pe cele care tocmai se oferă în momentul respectiv. Aşa se face că drama propriu-zisă a visului e îmbrăcată în imagini. Şi acum conţinutul acestor imagini începe să ne intereseze. Legătura este cu totul alta decât cea dintre trăirile exterioare. Din ce cauză? Visul foloseşte exclusiv trăiri exterioare sau interioare, dar el le pune în alte contexte. De ce? Pentru că visul este un protest împotriva felului cum trăim noi în lumea fizic-senzorială între trezire şi adormire. În această lume fizic-senzorială dintre trezire şi adormire noi suntem întreţesuţi, cu întreaga noastră viaţă, în legitatea naturii. Visul încalcă această legitate. El nu acceptă această legitate a naturii, el smulge evenimentele din contextul lor, le transpune într-o altă succesiune. El protestează împotriva legităţilor naturii.

Omul ar trebui să înveţe că noi protestăm împotriva legităţii naturii chiar din clipa în care ne cufundăm în spiritual. În această privinţă, sunt chiar nostim de prostuţi acei oameni care vor să pătrundă în lumea spirituală prin metoda obişnuită a ştiinţelor naturii. Este extraordinar de caracteristică în acest sens cartea scrisă de dr. Ludwig Staudenmaier [ Nota 13 ] pe tema „Magia ca ştiinţă experimentală a naturii”. Un asemenea om porneşte de la părerea: Tot ceea ce urmează să fie înţeles, trebuie să fie înţeles conform cu gândirea ştiinţelor naturii. ‒ Ei bine, Staudenmaier nu se apucă să studieze chiar visul, ci se ocupă de aşa-numitele fenomene mediumnice, care sunt, de fapt, o formă mai dezvoltată a lumii visului. La omul sănătos, visul rămâne un fenomen care nu pătrunde în organizarea exterioară. În cazul mediumnismului, ceea ce este trăit în mod normal de către eu şi corpul astral, şi care se transpune în imagini ale corpului fizic şi ale corpului eteric, trece atunci şi în trăirile corpului fizic şi ale corpului eteric, luând naştere astfel toate acele fenomene care apar în mediumnism. Staudenmaier n-a vrut să se orienteze ‒ şi aici avea perfectă dreptate ‒ după ceea ce-i ofereau alţi oameni cu facultăţi mediumnice, aşa că, într-un anumit sens, a devenit el însuşi un medium. El visa, ca să zicem aşa, scriind. A început să pună pe hârtie pana şi creionul, aşa cum îi văzuse făcând mereu pe aceşti oameni şi, just ‒ a mers! Numai că el a fost uimit la culme de ceea ce a ieşit acum la lumina zilei, a fost uimit de legătura pe care nu şi-ar fi imaginat-o niciodată înainte. El a scris pe hârtie tot felul de lucruri aflate cu totul în afara vieţii sale conştiente. Şi unele lucruri erau atât de mult în afara sferei vieţii sale conştiente, încât el a pus întrebarea: Ei, dar cine sunteţi voi, cei care scrieţi aici? ‒ Suntem spirite, au răspuns aceştia. El a fost nevoit să scrie: Spirite! ‒ Imaginaţi-vă, materialistul care nu admite existenţa spiritelor, a fost nevoit să scrie: Spirite! Aşa că el a rămas convins de faptul că cel care scrie acolo e un mincinos. Şi a întrebat mai departe spiritele de ce îl mint într-un asemenea hal. Iar ele au spus: Noi trebuie să te minţim, asta e în firea noastră. ‒ Apoi, el le-a întrebat diferite lucruri care aveau legătură cu el însuşi. Şi odată s-a întâmplat chiar ca ei să spună: Căpăţână de varză! ‒ Nu se poate presupune că în dispoziţia lui sufletească a existat tendinţa de a se desemna pe sine drept căpăţână de varză. Aşadar, au ieşit la lumina zilei tot felul de lucruri care se caracterizau prin faptul că spuneau: Noi trebuie să te minţim... ‒ Dar pe urmă el şi-a spus: Spirite nu există, bineînţeles, deci, aici vorbeşte subconştientul meu. ‒ Dar acum întreaga problemă devine din ce în ce mai neliniştitoare, căci subconştientul este ceva care numeşte conştienţa superioară „căpăţână de varză” şi care minte, iar un asemenea proces ar trebui să oblige omul respectiv să-şi spună: În subconştientul meu sunt un mincinos de prim rang!

Dar toate acestea nu dovedesc, la urma urmei, nimic altceva decât că, la fel ca lumea visului, şi lumea în care se cufundă un medium protestează împotriva corelaţiei date de legitatea naturii. Tot ceea ce noi putem gândi, simţi şi voi în lumea fizic-senzorială este denaturat de îndată ce pătrundem în această lume mai mult sau mai puţin subconştientă. De ce? Ei bine, visul e puntea spre lumea spirituală, iar lumea spirituală e întreţesută peste tot de o legitate care nu e legitatea naturii, ci are un cu totul alt caracter. Visul e forma de trecere. Cine crede că poate să înţeleagă lumea spirituală apelând la legile naturii se află într-o mare eroare. Aşa că visul ne anunţă că, din momentul în care intrăm în lumea spirituală, nu putem continua, pur şi simplu, legile naturii. Putem continua metodele, pregătindu-ne pentru aceasta, dar de îndată ce pătrundem în lumea spirituală, intrăm în sfera unei cu totul alte legităţi.

Acesta e lucrul la care adeseori se reflectează prea puţin. Astăzi, toţi recunosc principiul fundamental conform căruia putem şi trebuie să cunoaştem lumea numai conform cu activitatea intelectuală care s-a dezvoltat de-abia în cursul ultimelor trei-patru secole. Ea s-a dezvoltat încetul cu încetul. Astăzi, nu mai există deloc acei oameni ‒ în prima jumătate a secolului al 19-lea încă mai existau ‒, de felul unui Johannes Müller [ Nota 14 ], să zicem, profesorul lui Haeckel, care a mărturisit el însuşi că unele probleme pe care căuta să le rezolve exclusiv în calitate de fiziolog nu i se deschideau când reflecta asupra lor în starea obişnuită, deplin trează; dar că pe urmă îl cuprindea somnul, avea un vis în care îi apărea din nou chiar ţesutul pe care-l preparase în laborator, fiind perfect treaz, ca şi toate operaţiile pe care le făcuse. Şi în vis îi venea apoi dezlegarea multor enigme. Johannes Müller mai era încă pătruns de convingerea că în timpul somnului ne aflăm în sânul acestei urziri ciudate a spiritualului, unde omul nu e atins de necesitatea dură a legităţii fizic-naturale, unde chiar poate să pătrundă în legitatea fizic-naturală, fiindcă şi la baza acestei legităţi fizic-naturale se află ceva spiritual şi pentru că, în fundamentele sale, spiritualul nu ţine de legitatea fizic-naturală, ci ne-o oferă pe aceasta numai la suprafaţa sa.

Trebuie să devenim cu adevărat paradoxali, dacă ducem până la capăt asemenea gânduri, ce rezultă într-un mod absolut de la sine înţeles din cercetarea spirituală. Nici unul dintre oamenii care gândesc în sensul ştiinţelor actuale ale naturii nu va crede că o lumină care străluceşte aici, într-un anumit loc, va străluci la fel de puternic şi la periferie, la o anumită distanţă de locul iniţial. Fizicianul calculează că intensitatea luminii scade în mod direct proporţional cu pătratul distanţei respective, şi la fel calculează scăderea forţei gravitaţionale. El îşi spune, cu privire la aceste entităţi fizice: Ceea ce este valabil aici, pe suprafaţa Pământului, îşi pierde din valabilitate pe măsură ce ne apropiem de ambianţa cosmică. ‒ Numai în ceea ce priveşte conţinutul gândirii sale nu admite această lege. Şi totuşi, cu gândirea nu este altfel decât cu ceea ce aflăm despre lucrurile lumii pământeşti, aici, în laboratoarele de pe Pământ, în clinici, peste tot, pe Pământ ‒ până la doi-ori-doi-fac-patru. Dacă forţa gravitaţională scade proporţional cu pătratul distanţei, de ce nu s-ar putea ca legitatea naturii să scadă în valabilitate tot cu pătratul distanţei şi ca, de la o anumită distanţă, să-şi piardă valabilitatea? Dar acesta e domeniul în care pătrunde ştiinţa spirituală. Şi ea trebuie să spună: Când vreţi să studiaţi nebuloasa lui Orion sau nebuloasa constelaţiei Câinii de vânătoare, voi procedaţi ca în cazul în care aţi aplica nişte noţiuni pământeşti şi aţi vrea, de exemplu, să luminaţi planeta Venus cu ajutorul unei lumânări pământeşti. ‒ Dacă punem în faţa oamenilor, sub forma unor asemenea analogii, adevărul găsit de ştiinţa spirituală, el le pare oamenilor paradoxal. Şi totuşi, în acea stare în care, în somn, pătrundem în lumea spirituală, avem mai multe posibilităţi să studiem, de exemplu, nebuloasa lui Orion sau nebuloasa constelaţiei Câinii de vânătoare, decât cele care ni se oferă lucrând în laboratoare şi în observatoare astronomice. S-ar putea cerceta mult mai mult în legătură cu aceste lucruri dacă le-am visa, decât dacă am reflecta la ele în mod intelectual. Când ajungem în Cosmos, nu foloseşte la nimic să aplicăm asupra Cosmosului lucrurile pe care le-am studiat pe Pământ. Aşa că noi, cu cultura noastră actuală, ne aflăm în situaţia de a voi să aplicăm asupra întregului Cosmos ceea ce constatăm că e just în mica noastră chilie pământească, şi nu e greu de văzut că ceea ce iese la lumină în acest caz nu poate fi adevărul.

Când pornim de la asemenea reflecţii, vom ajunge să preţuim mai mult decât o face omenirea actuală unele dintre lucrurile care în vremurile mai vechi stăteau în faţa omenirii înzestrate cu o privire clarvăzătoare, mai primitivă, dar pătrunzătoare. Şi nu vom mai trece cu aceeaşi superficialitate cu care trecem astăzi pe lângă acele cunoştinţe despre om care au luat naştere odinioară, în perioada de la începuturi, când oamenii erau păstori. Fiindcă aceşti oameni visau, în viaţa lor de păstori, unele din tainele stelelor, mai bine decât ceea ce pot constata astăzi oamenii, cu viaţa lor inteligentă, prin cercetările făcute în observatorul astronomic, prin calculele făcute la spectroscop. Oricât ar suna de bizar, aşa este. Dar noi ne putem transpune în această legătură misterioasă dintre om şi univers dacă studiem cu metodele spiritual-ştiinţifice unele vestigii care s-au păstrat din vremurile vechi. Îngăduiţi-mi, deci, să vă vorbesc astăzi despre nişte lucruri care pot fi constatate, dacă examinăm din punct de vedere spiritual-ştiinţific profunda semnificaţie religios-etică, dar şi socială, pe de-o parte, a vechilor practici druidice, şi, pe de altă parte, a vechilor practici din misteriile lui Mithras, dacă facem să treacă prin faţa sufletelor noastre toate acestea, vom dobândi nişte puncte de reper pentru felul cum ar trebui concepută o sărbătoare a lui Mihael.

În ceea ce priveşte misteriile druidice, acel ciclu de conferinţe pe care l-am prezentat acum câteva săptămâni în Wales, la Penmaenmawr [ Nota 15 ], în imediata apropiere a acelei părţi din Anglia lângă care e situată insula Anglesey, are cu adevărat o importanţă cu totul deosebită, fiindcă acolo se află un loc unde zac peste tot, în ruine, multe amintiri legate de vechile altare de jertfă, legate de lăcaşurile de misterii ale druizilor. Astăzi, aceste vestigii, cromlehurile şi dolmenii, sunt destul de nearătoase. Te urci pe aceste culmi muntoase, găseşti acolo nişte pietre aşezate în aşa fel încât ele formează un fel de încăpere, deasupra e aşezată o piatră mai mare, sau găseşti asemenea cromlehuri dispuse şi în cerc ‒ iniţial sau întotdeauna în număr de douăsprezece. Tocmai în imediata apropiere a oraşului Penmaenmawr am avut ocazia să mă urc pe o asemenea culme şi am găsit acolo două asemenea cadrane solare, situate exact unul lângă altul, astfel încât ele se atingeau. Şi tocmai în acest ţinut deosebit, unde şi în viaţa spirituală a naturii există atâtea lucruri care îţi fac o altă impresie decât îţi face astăzi natura în mod obişnuit în alte regiuni ale lumii, am putut verifica din nou, cu cea mai mare claritate, ceea ce am explicat în diferite conferinţe antroposofice, tocmai referitor la misteriile druidice. În acel loc, unde s-a aflat, de asemenea, pe insula Anglesey, o aşezare a grupului din jurul regelui Arthur, în acest ţinut domneşte cu adevărat o atmosferă spirituală deosebită. Trebuie s-o caracterizez în felul următor.

Când te referi la realităţile suprasensibile nu-ţi poţi forma gândurile în acelaşi fel în care ţi le formezi în viaţa obişnuită sau în ştiinţă. Atunci îţi formezi nişte gânduri abstracte, tragi concluzii ş.a.m.d. Dar dacă eşti nevoit să vorbeşti într-un mod mai mult sau mai puţin abstract, fiindcă la asta ne constrânge vorbirea noastră, care a devenit abstractă, în fiinţa ta sufletească interioară nu poţi fi atât de abstract, dacă vrei să faci o descriere spiritual-ştiinţifică. În acest caz, totul trebuie să se desfăşoare sub formă de imagini. În faţa sufletului trebuie să ai imagini, imaginaţii. Dar a avea în faţa sufletului imagini, imaginaţii, mai înseamnă şi altceva decât a avea în suflet gânduri. După cum omul e mai mult sau mai puţin leneş din punct de vedere lăuntric, gândurile din suflet sunt extraordinar de răbdătoare, ele pot fi ţinute pe loc. Imaginaţiile au întotdeauna o viaţă a lor. Simţi în mod absolut precis: Imaginaţiile ţi se aşează în faţa sufletului. Este altfel, şi totuşi asemănător cu cazul în care scriem sau desenăm. Noi scriem sau desenăm cu sufletul. Dar imaginaţiile nu sunt ceva fixat într-o formă atât de abstractă ca şi gândurile. Le scriem. Ei bine, în cele mai multe din regiunile Europei, unde civilizaţia a luat deja un caracter atât de abstract, imaginaţiile trec relativ repede pe lângă om, trebuie să dai întotdeauna o luptă interioară, când vrei să descrii o realitate suprasensibilă. E ca şi cum ai scrie şi o putere demonică ar şterge imediat cele scrise. Aşa este cu imaginaţiile, prin care facem ca suprasensibilul să devină adecvat reprezentărilor, să devină trăire sufletească.

Atmosfera spirituală a acelor locuri din Wales pe care le-am amintit deja are particularitatea că acolo imaginaţiile se înscriu, ce-i drept, mai greu în astral, în schimb rămân mai mult timp acolo, sunt imprimate mai adânc. Acesta este lucrul atât de frapant pe care l-am putut percepe tocmai în acel ţinut. Şi totul arăta că acolo poţi să parcurgi, de asemenea, pe o cale mai spirituală, drumul înapoi, spre ceea ce voiau, de fapt, pe atunci, acei preoţi druizi [ Nota 16 ] ‒ nu în epocile de decădere a cultelor druidice, când ele au avut un caracter destul de antipatic, ba chiar foarte rău, ci în epocile lor de înflorire.

Trebuie doar să priveşti un asemenea cromleh: el închide în interiorul lui, în mod primitiv, un anumit spaţiu, care era acoperit. Dacă priviţi lumina solară, veţi avea, în primă instanţă, lumina solară fizică. Dar lumina solară fizică e impregnată peste tot de influenţele spirituale ale Soarelui. A vorbi numai despre lumina solară fizică, aşa cum face fizicianul de astăzi, ar fi exact la fel de inteligent ca a ne referi la un om şi a vorbi numai de muşchii şi oasele lui ş.a.m.d., fără a lua deloc în considerare spiritual-sufletescul ce trăieşte în el. Lumina nu este nicidecum doar „phos”. Lumina este Phosphor, purtătoare de lumină, ea are ceva activ, ceva sufletesc. În simpla lume senzorială, acest ceva sufletesc îi scapă omului. Când preotul-druid intra în acest mormânt ‒ cromlehurile erau ridicate, în majoritatea cazurilor, ca şi alte lăcaşuri de cult, deasupra mormintelor ‒, el aşeza pietrele în aşa fel încât să nu poată pătrunde înăuntru razele luminii solare fizice. Dar influenţele solare spirituale puteau să treacă, şi preotul-druid era deosebit de bine pregătit ca să perceapă influenţele solare spirituale. Aşa că el vedea, datorită pietrelor alese în mod special ‒ ele erau alese întotdeauna în mod special ‒, în interiorul acelei încăperi în care cădeau influenţele solare spirituale, influenţa solară fizică fiind însă exclusă. El îşi educase în mod intim facultatea de percepţie. Fiindcă ceea ce se poate vedea într-o asemenea cameră obscură, realizată cu mijloace primitive, este altfel în februarie, altfel în iulie sau august şi altfel în decembrie. În iulie, totul are o nuanţă uşor gălbuie, pe când în decembrie, totul are un caracter interiorizat, uşor albăstrui. Cine poate observa aşa ceva, priveşte în intimitatea schimbărilor calitative prin care trec de-a lungul anului, în camera obscură, formele acestei umbre izolate de restul lumii, vede cursul întregului an în efectele spiritual-sufletescului din radiaţia solară. Şi, pe de altă parte, în aceste cadrane solare pietrele sunt dispuse sub semnul numărului 12, ca şi semnele cercului zodiacal. Tocmai pe culmea de munte pe care ne urcaserăm exista un asemenea cadran solar mai mare, şi la o distanţă foarte mică de el, unul mai mic. Dacă te-ai fi urcat într-un balon zburător şi te-ai fi înălţat în aer, privind în jos, la cele două cercuri druidice, fără a lua în seamă distanţa mică dintre ele, atunci ai fi văzut ‒ asta avea ceva zguduitor ‒ acelaşi contur pe care-l avea Goetheanumul din Dornach, care acum a ars.

Vechiul preot-druid se educase în aşa fel încât, în ceea ce avea în faţa sufletului său, el vedea cum umbra Soarelui cădea mereu altfel în fiecare parte a zilei, dar şi în fiecare anotimp. El putea să urmărească formele acestor umbre şi să indice exact, privindu-le: acum este această perioadă a lunii martie, acum este această perioadă a lunii octombrie. Prin percepţia pe care o avea, el era situat în sânul a ceea ce avea loc în Cosmos, dar şi în sânul a ceea ce, din Cosmos, avea importanţă pentru viaţa de pe Pământ. Dar ia gândiţi-vă ce facem noi astăzi, dacă vrem să determinăm care este influenţa exercitată de viaţa cosmică asupra vieţii de pe Pământ. Ce fac până şi ţăranii? Îşi au şi ei calendarul lor, în care stă scris ce trebuie făcut într-o zi sau alta. Dar şi aceste indicaţii sunt numai aproximative, fiindcă acele cunoştinţe temeinice pe care oamenii le aveau cândva în legătură cu aceste lucruri s-au stins, dar în vechea epocă druidică în mod sigur nu existau calendare, nu exista nici măcar scrisul. Ceea ce preotul-druid putea să spună, pe baza observaţiilor făcute de el asupra Soarelui, erau cunoştinţe referitoare la legătura dintre Cer şi Pământ. Şi după cum preotul-druid spunea: Acum Soarele stă într-o asemenea poziţie, încât ar fi bine să se înceapă semănatul grâului ‒ sau: Acum Soarele stă într-o asemenea poziţie încât ar trebui să se ducă taurul la ciurda de vaci ‒, aşa se făcea. Aceste vremuri aveau un cult care cu adevărat nu era o rugăciune abstractă, ele aveau un cult care rânduia viaţa practică imediată după legătura creată cu spiritualul din univers. Era citită marea vorbire a cerului şi ea era aplicată în activităţile pământeşti.

Dar aceasta mergea până în aspectele intime ale vieţii sociale. Din cele citite în univers, preotul-druid indica ceea ce trebuia făcut într-o zi sau alta a anului, în aşa fel încât fiecare activitate să se situeze într-un raport favorabil cu universul ca întreg. Acesta era un cult datorită căruia întreaga viaţă era cu adevărat un fel de serviciu divin. În comparaţie cu el, mistica cea mai mistică din zilele noastre este un fel de abstracţiune, fiindcă ea lasă natura exterioară să facă ce vrea, dacă pot spune astfel, nu se sinchiseşte de ea câtuşi de puţin, ci în această privinţă face totul conform tradiţiilor, în schimb se înalţă lăuntric, se izolează şi se concentrează în sine cât mai mult posibil, pentru a intra într-o relaţie abstractă cu un divin-spiritual anonim, care locuieşte într-un castel din nori. În acele vremuri vechi era altfel. Prin cult, care avea însă o legătură reală cu universul, omul se unea cu ceea ce zeii făcuseră şi continuau să facă în lume. Iar în calitate de om aflat pe Pământ, aduceai la îndeplinire ceea ce era citit din scrierea stelară, prin procedee de felul celor druidice, drept voinţă a zeilor. Dar această scriere stelară trebuia mai întâi să fie citită. Este ceva cu totul zguduitor să te poţi transpune atât de total, chiar la faţa locului, în acest mod de acţiona din perioada de înflorire a civilizaţiei druidice, pe care l-am descris înainte. În acele regiuni întâlneşti la tot pasul ‒ şi în alte ţinuturi, până în Norvegia ‒ asemenea vestigii ale vechii civilizaţii druidice.

Şi tot astfel întâlnim în Europa Centrală, în regiunile Germaniei, până în ţara Rhinului, dar şi până în vestul Franţei, vestigii, reminiscenţe din vechiul cult al lui Mithras. Şi în legătură cu ele vreau să vă ofer doar aspectele esenţiale. Întâlniţi peste tot, ca simbol exterior al cultului lui Mithras, taurul pe care călăreşte un om şi în gâtul căruia acesta înfige o sabie. Întâlniţi un scorpion care-l muşcă pe taur, sau şarpele în partea de jos. Dar întâlniţi pretutindeni, dacă imaginile au rămas întregi, această imagine a taurului cu omul, înconjurat de cerul înstelat, cu semnele animalelor zodiacale. Şi iarăşi ne putem pune întrebarea: Ce exprimă, de fapt, această imagine? ‒ O istorie exterioară, anacronică, nu va afla niciodată ce exprimă această imagine, fiindcă ea nu poate stabili legăturile cu ajutorul cărora se poate afla ce înseamnă acest om călare pe un taur. Ca să aflăm despre ce e vorba, trebuie să ştim mai întâi care era educaţia spirituală primită de slujitorii acestui cult al lui Mithras. Întreaga ceremonie poate fi caracterizată, fireşte, în sensul că era o ceremonie frumoasă, ori, dacă vreţi, o ceremonie urâtă şi că din ea nu poţi afla nimic deosebit. Putea afla ceva deosebit numai cel care trecuse printr-o pregătire corespunzătoare, de aceea toate descrierile făcute misteriilor lui Mithras, cu tot caracterul foarte promiţător al imaginilor, sunt apă de ploaie. Fiindcă cel ce voia să slujească în cadrul cultului lui Mithras trebuia să-şi dezvolte capacitatea de a simţi într-un mod subtil, intim. Totul era, la discipolul lui Mithras, ca el să-şi dezvolte capacitatea de a simţi.

Dar eu am spus ieri, în cadrul conferinţei publice, că inima omului este, de fapt, un organ de simţ subconştient. Capul percepe în mod subconştient, prin intermediul inimii, ce este cu funcţiile fizice din partea inferioară a organismului şi din trunchi. La fel cum prin ochi noi percepem procesele exterioare din lumea senzorială, inima omului este în realitate un organ de simţ, în ceea ce priveşte funcţiile amintite. Capul ‒ şi anume, aceasta o face creierul mic ‒ percepe în mod subconştient, prin intermediul inimii, cum se alimentează sângele cu substanţele alimentare prelucrate, cum funcţionează rinichii, ficatul etc., toate câte se petrec în organism. În schimb, inima este organul de simţ pentru partea superioară a fiinţei umane. Pregătirea spirituală a celui ce voia să slujească în cultul lui Mithras consta în a ridica inima, ca organ de simţ, până la un anumit grad de conştienţă. El trebuia să-şi cucerească o facultate subtilă, conştientă, de a simţi ceea ce are loc în organismul uman, în rinichi, ficat, splină ş.a.m.d. Omul de sus, omul capului, trebuia să simtă în mod subtil ceea ce are loc în omul pieptului şi al membrelor. O asemenea pegătire din vremurile vechi nu era o pregătire intelectuală, aşa cum suntem obişnuiţi noi astăzi, ci o educare a omului întreg, orientată în special de simţire. Iar când discipolul dobândea maturitatea necesară, el putea să spună, aşa cum spunem noi, pe baza percepţiilor date de ochii exteriori, că aici sunt nori de ploaie sau că dincolo cer albastru: Acum în organismul meu e prezent acest mod de prelucrare, acum un alt mod de prelucrare.

Ceea ce are loc în organismul uman este mereu la fel, pe parcursul întregului an, numai pentru un om cu totul abstract. Când ştiinţa va fi ajuns din nou la nişte adevăruri reale despre aceste lucruri, oamenii vor fi uimiţi să afle că se poate constata ‒ chiar dacă nu în modul grosier în care se pot face azi cercetări, prin instrumente de mare precizie ‒, vor fi uimiţi să afle că omul poate costata, într-un cu totul alt mod, cum sângele lui devine altfel, cum digestia are loc altfel în ianuarie şi altfel în septembrie, aşa că inima, ca organ de simţ, este un barometru minunat pentru ciclul anual al sistemului metabolismului şi al membrelor din om. În acest scop era educat discipolul lui Mithras: să poată percepe ciclul anual în propria lui fiinţă, prin organizarea inimii, care-i spunea cum trece prin organism hrana metamorfozată în procesul digestiei şi cum este primit în sânge ceea ce a fost digerat. Şi din ceea ce era perceput astfel la om, în mişcarea omului interior, putea fi citit întregul mers al naturii exterioare.

Ah, ce este ştiinţa noastră abstractă, oricât de exact am descrie plantele şi celulele vegetale, animalele şi ţesuturile animale, ce este oare această ştiinţă abstractă, faţă de ceea ce exista odinioară, sub o formă mai mult instinctivă, prin faptul că omul întreg se transforma într-un organ de cunoaştere, că el, ca discipol al lui Mithras, îşi putea dezvolta capacitatea de simţire drept organ de cunoaştere. Omul poartă în el natura animală, şi cu adevărat că o poartă în el într-un mod mai intens decât se crede în general. Iar ceea ce discipolii de odinioară ai lui Mithras percepeau prin ştiinţa inimii drept natură animală, nu putea fi înfăţişat altfel decât sub forma taurului. Iar puterile care acţionează prin omul metabolismului şi al membrelor şi pot fi domesticite numai de către omul de sus, aceste puteri sunt indicate prin tot ceea ce este redat drept scorpion, drept şarpe, în jurul taurului. Iar omul propriu-zis, în neputinţa lui schiloadă, şade sus, cu puterea primitivă, înfigându-şi sabia lui Mihael în gâtul taurului. Dar ce anume trebuia învins aici, aşa cum se înfăţişează în ciclul anual, o ştia numai cel care fusese pregătit în acest sens.

Şi de-abia acum simbolul acesta dobândeşte un sens. Oricât l-am privi sau am vrea să-l înfăţişăm cu mijloacele picturii, nu iese nimic, dacă suntem doar în posesia cunoştinţelor umane obişnuite. Iese ceva numai dacă am aflat de vechea cunoaştere a inimii pe care o dezvoltau în ei discipolii lui Mithras. Dar atunci omul studia cu adevărat, când se privea pe sine însuşi cu ajutorul inimii sale, spiritul înaintării anuale a Soarelui prin cercul zodiacal. De aceea, era absolut just ‒ şi experienţa se face în acest fel ‒ că omul, ca fiinţă superioară, călăreşte pe natura lui inferioară, că de jur împrejurul omului se afla, dispus în cerc, Cosmosul, fiindcă spiritualul Cosmosului era perceput în acest fel. Este într-adevăr aşa: Cu cât privim mai mult, prin ştiinţa spirituală care se ridică din nou la orizont, în intimitatea a ceea ce a scos la lumină o veche clarvedere semiconştientă, onirică, totuşi, o clarvedere, cu atât mai mult ne creşte respectul faţă de aceste lucruri. Devenim cu adevărat evlavioşi faţă de vechile culte religioase când pătrundem mai adânc în esenţa lor şi aflăm că, de exemplu, vechiul cult al lui Mithras exista pentru ca vechiul preot al lui Mithras, având posibilitatea de a înţelege mai profund ciclul anual, să le poată spune celor din comunitatea sa religioasă ce anume trebuia făcut în fiecare zi a anului. Şi astfel, cultul lui Mithras exista pentru a cerceta cerul şi a afla de la el ce trebuie să se întâmple pe Pământ. Ia gândiţi-vă cât de altfel este entuziasmul, cât de altfel este impulsivitatea ce rezultă pentru ceea ce trebuie să se facă pe Pământ, când omul se simte pe Pământ un factor activ şi ştie că în activitatea lui se revarsă impulsurile pe care el le-a cercetat mai întâi prin marea scriere cosmică, pe care le-a citit din univers; cât de altfel era totul când omul pornea de la cunoaşterea unui asemenea lucru şi se cufunda în fiecare activitate a vieţii cu impulsurile ce rezultau de aici. Oricât ne vor fi nouă de antipatice toate acestea ‒ şi pe bună dreptate ‒, conform cu modul nostru actual de a gândi, pentru vechiul mod de a gândi era bine şi just aşa. Dar, cu această rezervă, e necesar să înţelegem ce înseamnă a citi din cer ce trebuie să se întâmple pe Pământ în viaţa umană şi a ne şti una cu divinul, în loc să discutăm în sensul lui Adam Smith [ Nota 17 ] sau Karl Marx [ Nota 18 ] ce trebuie făcut pentru viaţa socială. Numai cine poate să-şi pună în faţa sufletului aceste atitudini diametral opuse ştie să vadă în profunzime ce impulsuri noi sunt necesare astăzi în viaţa socială.

Numai dacă vom crea aceste fundamente vom avea dispoziţia sufletească adecvată pentru ieşirea cunoaşterii de pe Pământ în spaţiul cosmic; nu ne vom mai înălţa privirile, în felul obişnuit astăzi, spre Mercur, Venus, Saturn ş.a.m.d., apelând exclusiv la calculele abstracte sau la spectroscop, ci vom folosi atunci acele mijloace care ne sunt date în imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie. Dar atunci, deja pe treapta imaginaţiei, corpurile cereşti devin pentru noi cu totul altceva decât forma sub care i se prezintă ele, în parte prin percepţie senzorială, în parte însă şi prin deducţii, astronomiei din zilele noastre. Astronomului din zilele noastre, Luna, de exemplu, i se prezintă drept un corp ceresc mineral oarecare, deja bătrân, care reflectă ca un fel de oglindă lumina solară, iar aceasta, în anumite condiţii, cade pe Pământ. De efectele acestei lumini solare nu prea se mai sinchiseşte apoi nimeni. Un timp, toate acestea au fost aplicate la starea vremii. Numai că, bineînţeles, oamenii cei mai deştepţi ai secolului al 19-lea n-au crezut deloc în legăturile dintre fazele Lunii şi starea vremii; cei care aveau în sufletul lor o mică înclinaţie spre mistică, aşa cum a fost, de exemplu, Gustav Theodor Fechner [ Nota 19 ], au crezut în ele. Am povestit adeseori în cercurile noastre întâmplarea cu cei doi oameni de ştiinţă: Schleiden [ Nota 20 ], marele botanist al secolului al 19-lea, şi Gustav Theodor Fechner, care predau la aceeaşi universitate, şi am spus că, bineînţeles, Schleiden vedea o superstiţie în faptul că Fechner întocmise cu mare conştiinciozitate o statistică, din care reieşea câtă apă de ploaie rezultă în zilele cu Lună plină şi câtă rezultă în zilele cu Lună nouă. Pentru profesorul Schleiden, ceea ce Gustav Theodor Fechner spunea cu privire la influenţele exercitate de Lună asupra stării vremii era cea mai curată superstiţie. Dar iată că s-a petrecut incidentul următor. Cei doi profesori vestiţi erau căsătoriţi, şi pe atunci în Leipzig mai exista încă obiceiul ca femeile să adune apa de ploaie pentru spălatul rufelor; se aşezau butoaie în care se aduna apa de ploaie. Bineînţeles, doamna profesor Fechner şi doamna profesor Schleiden adunau şi ele apa de ploaie în butoaiele lor. Dacă treaba ar fi fost cinstită, doamna profesor Schleiden ar fi trebuit să spună: E o prostie să te intereseze ce influenţă exercită fazele Lunii asupra cantităţii de apă de ploaie. ‒ Dar, cu toate că dl. profesor Schleiden considera că e o prostie să faci reflecţii serioase pe această temă, între doamna profesor Schleiden şi doamna profesor Fechner a izbucnit o ceartă groaznică, deoarece amândouă voiau să-şi pună butoiul în acelaşi timp şi în acelaşi loc, pentru a aduna apă de ploaie. Femeile ştiau, din experienţa lor practică de viaţă, cum stau lucrurile cu apa de ploaie, în timp ce bărbaţii lor de la catedră aveau cu totul alte atitudini.

Cu partea exterioară a Lunii este aşa cum am arătat deja. Dar mai ales când se ajunge de la imaginaţie la inspiraţie, Luna ni se prezintă imediat cu însuşirile ei spirituale. Dar acest conţinut spiritual al Lunii nu e doar ceva în sens abstract, ci există o populaţie reală a Lunii şi percepţiei spiritual-ştiinţifice Luna i se prezintă ca un fel de fortăreaţă în Cosmos. Spre exterior, Luna reflectă în direcţia Pământului nu numai razele de lumină solare, ci şi influenţele universului în general. Dar în interiorul Lunii există o lume închisă în sine, o lume la care astăzi se ajunge numai dacă cineva se ridică, într-un anumit sens, până la nivelul spiritualului. Puteţi citi unele dintre aluziile referitoare la legăturile dintre Lună şi alte entităţi ale Cosmosului, în literatura mai veche, puteţi citi şi compara cu ceea ce poate fi spus acum, din direcţia antroposofiei, despre natura Lunii.

Am auzit adesea că, dacă ne întoarcem în trecutul evoluţiei pământeşti, ajungem în nişte vremuri vechi, în care oamenii nu posedau doar acea înţelepciune instinctivă despre care am vorbit şi astăzi, ci aveau ca maeştri nişte entităţi care nu îmbracă niciodată un corp fizic, nişte entităţi spirituale mai înalte şi alte entităţi, care îmbrăcau numai un corp eteric; învăţătura pe care ele le-o dădeau oamenilor nu consta în ceva vorbit, ci ele transmiteau oamenilor înţelepciunea pe cale interioară, le-o injectau în corpul eteric, aş zice. Oamenii ştiau că aceste entităţi superioare există, exact aşa cum ştim că există un profesor fizic oarecare etc., dar ei ştiau, de asemenea, că aceste entităţi duc o existenţă spirituală în lumea din jurul omului. De la această învăţătură dată de nişte entităţi spirituale superioare provine tot ceea ce este recunoscut până şi în Biserica catolică drept înţelepciune originară a oamenilor, acea înţelepciune originară care exista odinioară şi al cărei reflex de umbră sunt chiar şi Vedele, cu înalta filosofie Vedanta. Acea înţelepciune originară care n-a fost aşternută niciodată pe hârtie n-a fost născocită de om, ci ea creştea în om, fiindcă nu trebuie să ne reprezentăm influenţele exercitate de învăţătorii originari ca şi cum ei ar fi recurs la o predare bazată pe demonstraţii. Aşa cum în epoca noastră copiii învaţă să vorbească imitându-i pe oamenii mari, fără să fie necesară o predare specială, aşa cum noi dezvoltăm multe lucruri ca şi cum ele ar creşte din interiorul nostru, tot astfel în vremurile vechi învăţătorii originari exercitau asupra acestei omeniri de odinioară o influenţă misterioasă; pe atunci nu exista nici un fel de predare abstractă, astfel încât, la o anumită vârstă, omul simţea că acum e un ştiutor. Ştiinţa se aprindea în oameni în acelaşi fel în care, la o anumită vârstă, omului actual îi ies dinţii sau, mai târziu, el devine matur din punct de vedere sexual. Mulţi studenţi ar fi bucuroşi, după câte cred, dacă ar mai exista şi astăzi aşa ceva, dacă cunoştinţele s-ar aprinde în ei de la sine, fără vreun efort deosebit din partea lor.

Dar aceea era o cu totul altă cunoaştere decât cea de astăzi. Era o cunoaştere care se manifesta în om ca o forţă organică, legată de forţa de creştere etc. Prin urmare, această înţelepciune originară avea cu totul alt caracter şi eu nu pot să exprim ceea ce se întâmpla cu privire la această înţelepciune originară decât folosind o comparaţie. Imaginaţi-vă că torn într-un pahar un lichid oarecare şi că apoi pun înăuntru o sare. Dizolv sarea, aşa că am acum un lichid tulbure, apoi fac ceva pentru ca sarea să se depună pe fundul paharului şi sus să rămână lichidul în care am făcut soluţia, şi acum în partea de sus lichidul este mai curat, mai limpede, iar în partea de jos sedimentul e mai dens. Dacă vreau să descriu ceea ce s-a întreţesut în oameni în perioada vechii înţelepciuni originare, voi spune că este un amestec din ceva spiritual foarte pur şi ceea ce este de natură fizic-animală. Când noi gândim astăzi, credem că aceste gânduri abstracte urzesc aşa, fără să fie nimic în noi, şi că respiraţia sau circulaţia sângelui, de exemplu, sunt şi ele ceva izolat. Dar pentru omul originar din epocile îndepărtate ale Pământului, toate erau una: el trebuia să respire şi sângele circula în interiorul lui şi voinţa lui pulsa în circulaţia sângelui. Pe urmă, gândirea omului a urcat din ce în ce mai mult spre cap şi ea a devenit mai curată, la fel ca lichidul din pahar, care a devenit mai fin în partea de sus, pe când jos s-a format sedimentul.

Aşa a fost în vremea în care învăţătorii originari s-au retras din ce în ce mai mult de pe Pământ, când înţelepciunea originară n-a mai fost transmisă în acest mod vechi. Şi încotro s-au retras învăţătorii originari? Îi regăsim în fortăreaţa de pe Lună! Ei se află acolo în interiorul Lunii, unde îşi duc mai departe existenţa. Iar pe Pământ a rămas sedimentul, şi anume, actuala formă a forţelor de reproducere. Forţele de reproducere încă nu existau sub forma lor actuală, în vremea în care pe Pământ exista înţelepciunea originară, ele au devenit aşa mai târziu, ca un fel de sediment. Nu vreau să spun că ele sunt ceva rău, dar în acest context ele sunt sedimentul. Iar ceea ce este, ca să zic aşa, lichidul de sus, este astăzi înţelepciunea noastră abstractă. Aici vedem, aşadar, că pe măsură ce omenirea evoluează, pe de-o parte se ridică ceea ce este de natură mai spirituală, în sens abstract, iar pe de altă parte rezultă, ca sediment, aspectele animalice mai grosiere. În acest fel ne formăm treptat reprezentarea despre conţinutul spiritual al Lunii. Dar o asemenea ştiinţă mai exista ‒ odinioară ea avea un caracter mai mult profetic ‒ în clarvederea instinctivă a oamenilor.

Exact la fel cum vorbim aici despre Lună, atrăgând atenţia asupra populaţiei sale, aş zice, asupra spiritualului său, putem vorbi şi despre Saturn. Dacă prin efort spiritual-ştiinţific ajungem să-l cunoaştem pe Saturn, lucru care se dezvăluie puţin şi imaginaţiei, nu prea mult, dar mai mult inspiraţiei şi intuiţiei, de aici rezultă că ne cufundăm din ce în ce mai mult în univers, astfel încât urmărim procesul percepţiei senzoriale. Omul trăieşte acest proces al percepţiei senzoriale, el vede un lucru oarecare, percepe apoi la el culoarea roşie. E o altă trăire decât aceea pe care o avem prin metodele descrise în cărţile mele, când ieşim din corpul fizic şi putem vedea apoi cum acţionează asupra organismului uman fizic un obiect exterior, cum, ridicându-se din interior, forţele eterice percep ceea ce are loc, de exemplu, în ochi, drept proces fizic, drept proces fizico-chimic, atunci când are loc actul percepţiei. Faptul de a se expune în modul obişnuit lumii, în actul percepţiei, nu-l prea atinge sufleteşte pe om, nici când face observaţii ştiinţifice. Dar dacă ieşim din noi în acest fel şi ne avem pe noi înşine în faţa noastră, în corpul nostru eteric şi, poate, împreună cu astralul şi dacă vedem pe urmă în ce fel a luat naştere un asemenea proces de percepţie sau de cunoaştere senzorial, cu toate că, drept fiinţă spirituală, am ieşit din învelişul fizic-senzorial, atunci percepem în spiritualitatea noastră un proces măreţ, un proces foarte viu. Ceea ce trăim acum este o adevărată stare de răpire. Lumea devine mare. Iar ceea ce suntem obişnuiţi să vedem numai în ambianţa exterioară, cercul zodiacal cu manifestările sale exterioare sub formă de imagini zodiacale, ia naştere drept ceva care se înalţă din interior. Cine ar spune acum cam aşa: În cel care vorbeşte astfel se ridică nişte reminiscenţe ‒, acela nu cunoaşte procesul respectiv. Fiindcă ceea ce se ridică nu sunt deloc reminiscenţe, ci sunt nişte imaginaţii puternice, străbătute de intuiţii, şi începem atunci să vedem din interior ceea ce de obicei vedeam numai din exterior. Suntem întreţesuţi, ca om, în toate tainele cercului zodiacal. Şi din interiorul universului, dacă prindem momentul favorabil, spre noi poate lumina şi în mod interior, de exemplu, taina lui Saturn, aşa cum trece el peste constelaţiile zodiacale. Cititul în Cosmos constă în faptul că găsim metodele de a citi în corpurile cereşti văzute lăuntric, în trecerea lor pe lângă imaginile cercului zodiacal. Ceea ce ne spune fiecare planetă în parte ne dă vocalele scrierii cosmice. Iar ceea ce se plăsmuieşte de jur împrejurul vocalelor, când planetele trec pe lângă imaginile zodiacale, ne dă consoanele, dacă-mi daţi voie să folosesc o comparaţie. Ajungem să cunoaştem cu adevărat ce este, în esenţă, o planetă, dacă ne cucerim din lăuntru în afară o percepţie a ceea ce, în general, vedem numai sub aspectul său exterior.

Aceasta e calea pe care putem cunoaşte, de exemplu, planeta Saturn, conform cu entitatea sa interioară adevărată. Atunci aflăm următoarele: Aici este populaţia sa, ea păstrează memoria sistemului nostru planetar. Tot ceea ce s-a petrecut în sistemul nostru planetar din vremuri imemoriale şi până astăzi este păstrat de către spiritele lui Saturn ca într-o memorie cosmică. Cine vrea să studieze, deci, marea desfăşurare cosmic-istorică a vieţii din sistemul nostru planetar nu are voie să facă speculaţii, cum au făcut Kant [ Nota 21 ] şi Laplace [ Nota 22 ], în sensul că ar fi existat cândva o nebuloasă originară, care s-a densificat şi a ajuns să desfăşoare o mişcare în spirală, că din ea s-au desprins apoi planetele, că Soarele a rămas în mijloc, iar planetele au început să se rotească în jurul lui. Am vorbit adeseori despre aceasta şi am spus: E frumos dacă facem în faţa copiilor experimentul [ Nota 23 ] prin care luăm o picătură de ulei ce pluteşte într-un lichid, trecem un ac de gămălie printr-un cartonaş şi transpunem picătura de ulei într-o mişcare circulară, în aşa fel încât din ea să se desprindă picături mai mici. Va fi fiind bine în viaţă, în general, când omul uită de sine. Dar într-un asemenea caz nu avem voie să uităm ceea ce facem noi înşine în cadrul experimentului, şi anume că noi înşine am transpus mai întâi picătura de ulei în mişcarea sa circulară. Şi, corespunzător cu aceasta, în cazul teoriilor lui Kant-Laplace n-ar trebui să-l uităm pe acela care roteşte cartonaşul, ar trebui să-l transpunem afară în Cosmos, să ne imaginăm că acolo există un „domn învăţător” mare şi puternic, care roteşte acul de gămălie. Numai atunci spusele noastre ar fi adevărate şi oneste. Dar felul cum vorbeşte astăzi ştiinţa despre aceste lucruri nu e onest.

 V-am arătat cum ajungem să vedem în mod real ceea ce trăieşte în planete, în formaţiunile cereşti în general. Observând planeta Saturn, putem studia felul cum e constituit sistemul planetar, în devenirea sa cosmic-istorică. Aşadar, de-abia o ştiinţă spirituală poate să dea iarăşi dispoziţiei sufleteşti umane ceea ce poate să-i apară omului drept o trăire cosmică. Propriu-zis, noi vorbim astăzi numai de trăiri şi experienţe pământeşti. Experienţele cosmice ne scot afară din sfera vieţii pământeşti şi ne fac să trăim împreună cu viaţa Cosmosului. Şi de-abia când vom trăi astfel împreună cu viaţa Cosmosului vom dobândi din nou un instinct spiritual, spiritualizat, prin care vom simţi ce este ciclul anului, în care suntem întreţesuţi cu viaţa noastră organică şi cu viaţa noastră socială. Vom avea un instinct care să ne spună că Pământul se află într-un cu totul alt raport faţă de Cosmos din primăvară şi până în vară, şi iarăşi, într-un alt raport din vară până în toamnă şi iarnă. Atunci vom avea iarăşi un simţ care ne va spune că viaţa curge altfel pe Pământ când vine primăvara, cu viaţa ei ce răsare şi creşte, şi că viaţa de pe Pământ se desfăşoară altfel când vine toamna, cu ceea ce ea ucide în natură. Vom avea un simţ prin care vom percepe deosebirea dintre viaţa ce se trezeşte a naturii, din timpul primăverii, şi existenţa cufundată în somn a naturii, din timpul toamnei. Şi astfel, omul va redobândi maturitatea de a se situa cu sărbătorile sale, care pot avea o importanţă socială, în sânul ciclului anual, la fel cum forţele naturale îl situează, prin organizarea lui fizică, în procesul respiraţiei sale şi în circulaţia sângelui său.

Dacă ne îndreptăm atenţia spre ceea ce trăieşte în interiorul pieii noastre, constatăm că aici noi trăim în procesul respirator şi în circulaţia sângelui. Ceea ce suntem aici, suntem în calitate de oameni fizici, cu ceea ce are loc astfel în noi, aparţinem vieţii lumii. Dar noi trăim şi spre exterior întreţesuţi în existenţa exterioară a naturii, după cum spre interior suntem întreţesuţi în respiraţia noastră şi în circulaţia sângelui. Şi ce este oare omul, de fapt, în conştienţa lui? Ei bine, el este, de fapt, o râmă, pentru care nu plouă niciodată. E atât de frumos, când te duci în anumite ţinuturi în care plouă mult, să vezi cum râmele ies afară şi trebuie să ai grijă ce faci, dacă iubeşti animalele, ca să nu le calci în picioare. Şi te gândeşti atunci că bietele de ele trebuie să trăiască mereu sub pământ, numai când plouă ies afară, iar dacă nu plouă, rămân mereu acolo, jos. Dar o asemenea râmă este omul materialist din zilele noastre, numai că el e o râmă pentru care nu plouă niciodată. Căci, dacă vrem să păstrăm comparaţia, pentru el ploaia ar trebui să constea în faptul că-i străluceşte cunoaşterea spirituală, altfel el se târăşte mereu acolo, jos, unde nu se luminează niciodată de ziuă. Omenirea trebuie să depăşească astăzi această natură de râmă. Ea trebuie să iasă la lumină, la lumina spirituală a zilei. Chemarea spre crearea unei sărbători a lui Mihael este o chemare spre lumina spirituală a zilei.

Acestea sunt aspectele asupra cărora am vrut să vă atrag atenţia, înainte de a putea să discut lucrurile care pot inaugura o sărbătoare a lui Mihael, drept sărbătoare deosebit de importantă şi din punct de vedere social.