Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ANTROPOSOFIA ŞI INIMA UMANĂ

GA 223


CONFERINŢA A PATRA

Viena, 1 octombrie 1923

Toate consideraţiile pe care le-am făcut aici în cursul ultimelor zile au avut scopul de a atrage atenţia asupra faptului că omul poate deveni iarăşi dintr-un cetăţean al Pământului un cetăţean al Cosmosului, s-ar putea spune că orizontul vieţii sale se poate extinde în depărtările lumii şi că în acest fel viaţa din cadrul sferei pământeşti va putea să cunoască o îmbogăţire nu numai în direcţia extinderii în spaţiu, ci şi în aceea a intensităţii impulsurilor interioare.

Am arătat data trecută că o concepţie spirituală veritabilă îl duce pe om până acolo unde el înţelege că planetele sistemului nostru planetar nu sunt doar acele corpuri fizice despre care vorbeşte astronomia actuală, că este posibil să devenim conştienţi de ele ca manifestări ale unor entităţi spirituale. Am vorbit din acest punct de vedere despre Lună, am vorbit despre Saturn. Având în vedere timpul scurt rezervat acestor conferinţe, nu mă pot ocupa, bineînţeles, de fiecare planetă în parte, şi de altfel acest lucru nici nu are importanţă pentru scopul urmărit aici. Am vrut doar să atrag atenţia asupra faptului că întreaga dispoziţie sufletească umană poate fi extinsă de la dimensiunile pământeşti la dimensiunile spaţiilor cosmice. Dar de-abia în acest fel devine posibil pentru noi să considerăm că lumea exterioară face parte din fiinţa noastră, exact la fel ca ceea ce are loc între limitele date de pielea noastră, deci, exact la fel cum considerăm că respiraţia noastră, că circulaţia sângelui nostru fac parte din fiinţa noastră.

Ştiinţele actuale ale naturii privesc Pământul ca şi cum ar fi un simplu corp mineral, mort. În cadrul civilizaţiei actuale, omului nici nu-i trece prin minte că ceea ce el studiază din punct de vedere cosmologic, să zicem, nu are în vedere absolut nici o realitate. Pentru cineva care are simţul realităţii, dispoziţia sufletească actuală este extraordinar de obtuză, de tocită. De exemplu, omul spune cu uşurinţă despre un cristal de sare că este real, el spune şi despre un trandafir că este real, şi nu face nici o deosebire între aceste două realităţi. Dar un cristal de sare este o realitate rotunjită în sine, care poate exista în mod izolat, nu însă un trandafir. Un trandafir ‒ mă refer acum la floarea acestei plante ‒ nu poate lua naştere afară, în mod independent. Dacă avem, deci, reprezentarea unei flori de trandafir ‒ de care poate că ne bucurăm ‒, în măsura în care am realizat această reprezentare în mod exterior, noi avem o abstracţiune, chiar dacă putem pipăi cu mâinile această abstracţiune, nu avem o realitate adevărată, realitate adevărată are numai tufa de trandafiri. Şi la fel de puţin are realitate adevărată acel Pământ, cu rocile lui originare, cu şisturile şi calcarurile lui etc., despre care ne povesteşte ştiinţa exterioară de astăzi, fiindcă acest Pământ nu există deloc, el e ceva născocit. Iar Pământul real, oare n-a făcut el să iasă, din partea lui solidă, plantele, animalele, oamenii? Toate acestea fac parte din Pământ, la fel cum şistul cristalin face parte din structura munţilor, iar dacă eu privesc numai un Pământ format din roci, nu am Pământul adevărat. Nu este o realitate ceea ce ştiinţele exterioare ale naturii studiază astăzi, într-un domeniu oarecare al geologiei.

Aşa că ultima noastră expunere va trebui să procedeze în întregime nu doar în mod logic, ci într-un mod adecvat realităţii. Noi putem spune astăzi: Erorile evidente şi notorii ale culturii actuale ne deranjează prea puţin: cele ce pot fi infirmate cu uşurinţă ne deranjează prea puţin. Cel mai rău, în viaţa de cunoaştere actuală, este ceea ce nu poate fi infirmat deloc, în aparenţă ‒ Vedeţi dvs., este necesară o bogăţie spirituală, o cunoaştere exactă, pentru a calcula toate acele lucruri pe care, de exemplu, le calculează ştiinţa geologică din zilele noastre, pentru a afla cum a luat naştere Pământul, cum a apărut Pământul în urmă cu atâtea şi atâtea milioane de ani. În orice caz, calculele diferă între ele într-o măsură extrem de mică, neglijabilă. Unii geologi spun 20.000, alţii 200.000 de ani, dar astăzi 20.000 sau 200.000 au devenit pentru oameni nişte bagatele, în alte domenii [ Nota 24 ] ale vieţii. Cu toate că aceşti oamenii au păreri atât de diferite, metoda de calcul folosită este de aşa natură că poţi avea tot respectul faţă de ea. Această metodă este exactă, este precisă. Dar cum este ea? Este ca şi cum eu aş consulta inima umană, aş consulta-o astăzi, apoi peste o lună. Şi prin nişte cercetări oarecare, mai subtile, să zicem, ajung să constat la această inimă umană nişte modificări, şi atunci eu ştiu în ce fel s-a schimbat ea în decursul unei luni. Pe urmă iarăşi observ cum s-a schimbat inima peste încă o lună ş.a.m.d. Adică eu aplic asupra inimii umane aceeaşi metodă pe care o aplică geologii pentru a calcula epocile geologice după milioane de ani, ei fac calcule şi pe baza sedimentelor etc. existente în straturile Pământului, pentru a putea obţine de aici, comparându-se în mod corespunzător micile schimbări, nişte date cifrice. Dar ce pot face eu acum, cu rezultatele pe care le-am obţinut în legătură cu schimbările suferite de inima umană? Eu pot să aplic metoda asupra schimbărilor şi să calculez cum a arătat această inimă umană în urmă cu 300 de ani şi cum va arăta ea peste alţi 300 de ani. Calculele pot să fie corecte. Numai că această inimă n-a existat acum 300 de ani şi ea nu va exista peste alţi 300 de ani. Şi astfel metodele de calcul cele mai ingenioase şi mai exacte ne pot împinge până acolo încât, în domeniul ştiinţei geologice, să dăm nişte date asupra aspectului pe care-l avea Pământul în urmă cu 3 milioane de ani, când încă nu exista nici un silurian etc. Calculele pot fi absolut exacte, dar Pământul încă nu exista. Şi tot astfel se poate calcula astăzi ‒ aşa ceva fac fizicienii ‒ că peste 20 de milioane de ani diferitele substanţe vor fi cu totul altfel. În această privinţă, cercetătorii americani au făcut nişte cercetări extraordinar de interesante şi au descris cum va arăta atunci albumina; numai că atunci Pământul nu va mai exista sub formă de corp ceresc fizic! Metodele logice, exactitatea sunt, deci, lucrul cel mai periculos, fiindcă ele nu pot fi infirmate. Nu poate fi infirmat rezultatul la care s-ar ajunge dacă s-ar calcula cum a arătat inima umană în urmă cu 300 de ani, dacă metoda ar fi corectă, sau cum arăta Pământul înainte cu 20 milioane de ani, nici aici nu se poate face nimic, dacă cineva s-ar strădui să infirme aşa ceva, ci e necesar să ne cucerim o gândire adecvată realităţii, o concepţie despre lume adecvată realităţii.

O asemenea înţelegere multilaterală a realităţii este esenţialul, în toate domeniile, tocmai în cazul ştiinţei spirituale. Şi prin metode de felul celor pe care le-am descris ieri, prin asemenea metode interiorizate, prin care, aşa cum am arătat ieri, facem cunoştinţă cu populaţia lunară şi cu cea saturniană, nu aflăm doar care este raportul dintre Pământ şi propria sa fiinţă, ci aflăm raportul dintre fiecare fiinţă a universului şi fiinţa Cosmosului. Pretutindeni în lume în realitatea materială, care este doar expresia exterioară a spiritualului, e conţinut spiritualul. Imaginaţia, inspiraţia şi intuiţia găsesc spiritualul pretutindeni în realitatea fizic-senzorială, dar ele nu găsesc acest spiritual doar în aşa fel încât să-l putem cuprinde în contururi precise, ci ele găsesc spiritualul într-o mobilitate permanentă, într-o viaţă neîntreruptă. Şi exact la fel cum ceea ce geologia ne furnizează drept roci nu are realitate, ci noi trebuie să căutăm Pământul, în primă instanţă, şi în creaţiile lui, plante, animale şi oameni fizici, tot astfel Pământul, dacă e să fie sesizat în realitatea lui întreagă, trebuie să fie înţeles drept forma fizică exterioară pe care a luat-o spiritualul.

Aflăm mai întâi, prin imaginaţie, că spiritualul Pământului se deosebeşte, totuşi, într-o anumită privinţă, de spiritualul uman, dacă mă pot exprima astfel. Dacă în faţa mea apare un om, în faţa facultăţilor mele de percepţie se află, în orice caz, multe şi variate manifestări ale fiinţei sale. Eu văd cum merge, aud cum vorbeşte, văd fizionomia lui, văd gesturile pe care le face cu braţele şi cu picioarele. Toate acestea mă îndeamnă să caut o entitate spiritual-sufletească unitară, care deţine în acest om rolul de conducător. Exact la fel cum deja aici instinctul trebuie să caute în fiinţa umană rotunjită în sine o entitate spiritual-sufletească unitară, cunoaşterea imaginativă, când studiază Pământul, nu găseşte o spiritualitate unitară a Pământului, ci găseşte spiritualitatea Pământului drept pluralitate, drept diversitate. De aceea, n-ar trebui să conchidem, prin analogie cu spiritul fiinţei umane, că există un spirit unitar al Pământului, fiindcă percepţia reală ne oferă o diversitate de spiritualitate pământească, de entităţi spiritu-ale, ca să zicem aşa, care trăiesc în regnurile naturii de pe Pământ. Dar aceste entităţi spirituale trec printr-o viaţă, sunt în devenire.

Să vedem acum ce percepe în cursul unui an, în devenirea Pământului, această imaginaţie, care e sprijinită pe inspiraţie. Să ne îndreptăm mai întâi privirea sufletească spre iarnă. Pământul se acoperă din punct de vedere exterior cu ger şi zăpadă, germenii fiinţelor pământeşti, ca să zicem aşa, ai plantelor, au fost retraşi înapoi în Pământ. Tocmai ceea ce are legătură cu Pământul prin faptul că germinează ‒ putem face abstracţie acum de lumea animală şi de cea umană ‒ este retras de Pământ în interiorul lui. Pe lângă viaţa ce răsare şi creşte, din perioada primăverii şi verii, facem cunoştinţă, în timpul iernii, cu viaţa ce moare. Dar ce înseamnă din punct de vedere spiritual această viaţă ce moare a iernii? Înseamnă că entităţile spirituale pe care le putem numi entităţi spirituale elementare, care sunt factorul propriu-zis dătător de viaţă din plante, se retrag în Pământul însuşi, că ele sunt unite intim cu Pământul. Acesta este, în timpul iernii, aspectul imaginativ pe care-l oferă Pământul: Pământul primeşte în corpul lui fiinţele spirituale elementare, le adăposteşte în corpul lui. În timpul iernii, Pământul este cel mai spiritual, adică cel mai mult pătruns de fiinţele sale spirituale elementare.

La cel care priveşte toate acestea, totul trece, ca în cazul oricărei percepţii spirituale, în simţire, în sentiment. În timpul iernii, el priveşte Pământul, are un anumit sentiment şi îşi spune: Acolo unde se întinde pătura de zăpadă, trupul Pământului este acoperit în aşa fel încât în acest trup al Pământului locuiesc fiinţele spirituale elementare ale existenţei pământeşti. Când vine primăvara, înrudirea dintre aceste fiinţe spirituale elementare şi Pământ se transformă în înrudirea lor cu ambianţa cosmică. Ceea ce în timpul iernii a făcut să apară în aceste fiinţe o înrudire profundă cu Pământul însuşi, în timpul primăverii se înrudeşte cu ambianţa cosmică, fiinţele elementare tind să iasă din Pământ. Iar primăvara constă, propriu-zis, în faptul că Pământul lasă cu dăruire ca fiinţele lui elementare să se reverse în univers. În timpul iernii, aceste fiinţe elementare au nevoie să odihnească în sânul Pământului, iar în timpul primăverii au nevoie să se reverse prin aer, prin atmosferă, au nevoie să fie determinate de către forţele spirituale ale lui Mercur, Marte, Jupiter etc. Tot ceea ce poate acţiona din direcţia sistemului planetar asupra spiritelor Pământului nu acţionează în timpul iernii, începe să acţioneze de-abia primăvara. Şi astfel noi putem observa cu adevărat aici un proces cosmic, care este mai mult spiritual, în raport cu un proces din om, care este mai mult mineral: procesul respiraţiei. Noi inspirăm aerul exterior, îl adăpostim în propriul nostru trup, îl expirăm iar; inspirăm, expirăm. Procesul inspiraţie-expiraţie constituie o parte componentă a vieţii umane. Iarna, Pământul şi-a inspirat întreaga spiritualitate, iar când vine primăvara, începe s-o expire din nou spre Cosmos. Şi omul simţea aceste lucruri în vremurile foarte vechi ale evoluţiei omenirii, pe când mai exista un fel de clarvedere instinctivă. De aceea el simţea la solstiţiul de iarnă în sărbătoarea Crăciunului că existenţa Pământului este adecvată acum pentru sărbătoarea Crăciunului. În perioada în care Pământul este cel mai spiritual, acesta putea adăposti în sine taina Crăciunului. Mântuitorul se putea uni numai cu un Pământ care-şi primise întreaga spiritualitate în sânul lui.

Dar pentru perioada în legătură cu care trebuia să se aprindă sentimentul că omul nu aparţine doar Pământului, ci întregului univers, şi că el, ca cetăţean al Pământului, se poate trezi cu sufletul său în contact cu universul, pentru această sărbătoare a Învierii nu putea fi luată în considerare altă perioadă decât aceea în care întreaga spiritualitate a Pământului ne conduce afară, în Cosmos. Astfel, vedem cum sărbătoarea Crăciunului e unită cu realităţile pământeşti, cu întunericul de iarnă al Pământului ‒ într-un anumit sens ‒, cu somnul Pământului. Sărbătoarea Paştilor se înscrie însă în cursul anului în aşa fel încât ea nu este determinată de problemele pământeşti, ci de problemele cosmice. Prima duminică cu Lună plină după echinocţiul de primăvară este determinantă pentru sărbătoarea Paştilor. Prin urmare, în vremurile vechi, stelele trebuiau să-i spună omului când să fie celebrate Paştile, pentru că în acea perioadă din an întreg Pământul se deschide Cosmosului. Atunci trebuia să se apeleze la scrierea cosmi-că, atunci omul trebuia să-şi dea seama că el nu e doar o fiinţă pământească şi că în timpul sărbătorii de primăvară a Paştilor e necesar ca el să se deschidă depărtărilor cosmice.

Te doare cu adevărat sufletul când vezi cum aceste gânduri grandioase ale unei epoci apuse, care, în ceea ce priveşte asemenea gânduri, era mai măreaţă decât cea actuală, sunt discutate, aşa cum se face de vreo douăzeci-douăzeci şi cinci de ani, când vezi că tot soiul de oameni care cred că vor binele omenirii discută în legătură cu fixarea Paştilor la o dată anume; ei sunt de părere că această sărbătoare n-ar trebui să fie atât de mobilă, şi că ea ar trebui fixată, cel puţin, în prima duminică a lunii aprilie, deci, într-un mod exterior, cu totul abstract. Am fost nevoit să ascult unele discuţii în cursul cărora se atrăgea atenţia asupra faptului că acest caracter mobil al Paştilor aduce dezordine în registrele de conturi ale marilor magazine şi că afacerile ar avea un curs mult mai bine reglementat dacă Paştile ar fi fixate în mod riguros. Te doare sufletul, cum am spus, să vezi ce străină de lume a devenit această civilizaţie, care-şi închipuie că e practică, fiindcă o asemenea propunere e lucrul cel mai nepractic din câte se pot imagina; nepractică, deoarece această civilizaţie e în stare să pună bazele unei activităţi practice pentru o zi, dar nu pentru un secol. Poate pune bazele activităţii practice pentru un secol numai ceea ce este în acord cu universul. Dar atunci cursul anului trebuie să-i poată atrage atenţia omului în fiecare moment asupra trăirii împreună cu întregul Cosmos.

Pe măsură ce primăvara trece şi se apropie vara, Pământul îşi pierde tot mai mult spiritualitatea din interiorul lui. Această spiritualitate, spiritele elementare, ies din sfera pământească şi intră în cea extrapământească, ajungând cu totul sub influenţa lumii cosmice, planetare. În aceasta consta odinioară actul cultic nespus de profund care se celebra în anumite lăcaşuri de misterii în miezul verii, în perioada în care noi aşezăm astăzi sărbătoarea Sânzienelor. Sărbătoarea Sânzienelor, celebrată în miezul verii, era odinioară vremea în care iniţiaţii, preoţii acelor lăcaşuri de misterii în care serbările de Sânziene erau celebrate în sensul lor originar, se simţeau adânc pătrunşi de acest gând: Ceea ce în miezul iernii, la solstiţiul de iarnă, trebuia să cauţi, privind prin pătura de zăpadă ce devenise transparentă din punct de vedere spiritual, în interiorul Pământului, găseşti acum îndreptându-ţi privirile sufleteşti spre exterior. Iar fiinţele elementare, care în timpul iernii, în sânul Pământului, sunt determinate de ceea ce există în străfundurile Pământului, acum sunt determinate de către planete. În timpul verii, tu afli de la fiinţele pe care iarna ai fost nevoit să le cauţi în Pământ, trăirile lor cu planetele. ‒ Şi, după cum de obicei omul îşi percepe procesul respirator în mod inconştient, ca pe ceva care ţine de existenţa lui, tot astfel odinioară omul simţea că existenţa lui face parte din ciclul anual ‒ din spiritualul care aparţine Pământului. În timpul iernii, el căuta în străfundurile Pământului fiinţele elementare ale naturii care erau înrudite cu el; în timpul verii, le căuta în înalturile norilor. El le găsea în străfundurile Pământului străbătute şi pătrunse lăuntric cu viaţă, de către propriile forţe pământeşti, în unire cu ceea ce forţele lunare lăsaseră în Pământ; el le găsea în miezul verii dăruite întinderilor universului.

Iar când miezul verii e pe sfârşite, Pământul reîncepe să-şi inspire spiritualul, astfel încât, de la Sânziene încoace, când Pământul îşi inspiră spiritualul, se pregăteşte din nou acea perioadă în care Pământul îşi va purta spiritualul în el însuşi.

Astăzi, omul este prea puţin dispus să-şi îndrepte atenţia spre acest proces de inspiraţie şi expiraţie al Pământului. Respiraţia umană este mai mult un proces fizic, respiraţia Pământului este un proces spiritual, este ieşirea entităţilor elementare ale Pământului în spaţiile cosmice şi o coborâre a acestor entităţi elementare în Pământ. Dar, exact la fel cum omul trăieşte, în economia internă a vieţii sale, procesele care au loc în circulaţia sângelui său, tot astfel trăieşte el ca fiinţă umană completă şi ciclul anual.

La fel cum rotirea sângelui în interior are o importanţă esenţială pentru existenţa sa, tot aşa ‒ într-un sens mai larg ‒ este esenţială pentru existenţa de om această rotire a entităţilor elementare care se ridică de la Pământ spre cer şi iarăşi se întorc pe Pământ. Numai modul său grosolan de a simţi îl împiedică pe omul de astăzi să presimtă ce anume din propria sa fiinţă e dependent de acest mers exterior de-a lungul anului [ Nota 25 ]. Dar prin faptul că omul va fi nevoit, în decursul timpului, să se străduiască în sensul asimilării acelor reprezentări pe care i le oferă ştiinţa spirituală, pe care i le dă cunoaşterea suprasensibilă în general, prin faptul că va fi nevoit să dezvolte acea activitate interioară de care are nevoie pentru a face să fie cu adevărat prezente în fiinţa lui lăuntric-sufletească rezultatele spiritual-ştiinţifice încredinţate lui, o asemenea asimilare a rezultatelor spiritual-ştiinţifice va face ca şi facultatea sa de a simţi să devină mai subtilă. Acesta este lucrul la care ar trebui să vă aşteptaţi cu toţii de la adâncirea în cunoaşterea suprasensibilă despre care vorbeşte antroposofia. Dacă dvs. citiţi o carte antroposofică, sau chiar un ciclu de conferinţe, să zicem, în aşa fel încât cititul dvs. se desfăşoară la fel de abstract ca şi cititul unei alte cărţi, atunci nici nu e nevoie să mai citiţi literatură antroposofică. Vă sfătuiesc, în acest caz, să citiţi mai bine nişte cărţi de bucate sau nişte manuale tehnice sau alte lucruri de acest fel, fiindcă vă veţi alege cu mai mult, sau citiţi un îndrumător din care învăţaţi cum să faceţi afaceri în condiţiile cele mai avantajoase. Are sens să citiţi cărţi antroposofice sau să audiaţi conferinţe de antroposofie numai dacă vă daţi seama că, pentru a primi în dvs. asemenea rezultate, trebuie să vă creaţi o altă dispoziţie interioară decât în cazul altor rezultate. Acest lucru reiese deja din faptul că oamenii care se cred în ziua de astăzi deosebit de deştepţi, consideră că literatura antroposofică e o aiureală. Ei da, ei chiar trebuie că au motive s-o considere o aiureală. Motivele sunt exprimate cam aşa: Toate celelalte ramuri ale cunoaşterii spun altceva, toate ne prezintă lumea altfel. Doar nu putem coborî până acolo încât să-i lăsăm pe aceşti antroposofi să vină şi să ne prezinte lumea cu totul altfel! ‒ Da, ceea ce intră în lume sub formă de rezultate ale cercetării antroposofice este într-adevăr altfel, în comparaţie cu ceea ce ni se spune în altă parte. Sunt nevoit să spun: Politica pe care o duc câteodată unii dintre prietenii noştri, care încearcă să facă plăcută antroposofia în faţa lumii spunând că de fapt nu există nici un fel de contradicţii între rezultatele ei şi părerile banale ale celorlalţi: nu putem considera juste asemenea tendinţe, chiar dacă le întâlnim mereu. Este necesară o altă atitudine, o cu totul altă orientare a sufletului, dacă vrem să considerăm că ceea ce spune antroposofia este cu adevărat plauzibil, de înţeles, inteligent şi nu o aiureală.

Dar dacă ne cucerim această altă orientare, după un timp nu numai intelectul uman va fi trecut printr-o transformare, ci şi „inima” umană; ea va avea o sensibilitate mai subtilă, această inimă. Şi inima nu va mai simţi iarna doar în sensul că atunci ne îmbrăcăm paltonul, pentru că se face frig, ea nu va mai simţi vara doar în sensul că atunci renunţăm la o întreagă serie de haine, fiindcă se face iarăşi cald, ci de-a lungul anilor ea va percepe acele treceri subtile care au loc în existenţa Pământului de la zăpada şi gerul iernii la perioada toridă din miezul verii. Şi noi vom învăţa să simţim cursul anului aşa cum simţim manifestările unei fiinţe vii, însufleţite. Ba, printr-un studiu just al antroposofiei, ne putem aduce inima până acolo unde va putea simţi cum anul ne vorbeşte la fel de real ca sufletul unui prieten, care ne sfătuieşte să facem sau nu un anumit lucru. La fel cum din cuvintele acestui suflet de prieten putem simţi pulsaţia caldă a unei fiinţe însufleţite, care, într-adevăr, ne vorbeşte altfel decât ceva neînsufleţit, fără viaţă, şi natura, la început mută, va putea începe să-i vorbească omului, de parcă acum s-ar trezi la viaţă. Omul va învăţa să simtă că în ciclul anual există un suflet, un suflet în evoluţie, el va învăţa să-şi aţintească auzul la ceea ce are anul de spus, ca la o mare fiinţă vie, pe când de obicei el are de-a face în viaţa lui cu nişte fiinţe vii mici, el va învăţa să se situeze în întregul Cosmos viu. Dar când vara se sfârşeşte şi începe toamna, când se apropie iarna, tocmai prin aceasta din natură îi va vorbi ceva deosebit.

Cine îşi însuşeşte treptat facultatea subtilă de a percepe natura, aşa cum am încercat s-o caracterizez ‒ şi antroposoful va remarca după un timp că acesta poate fi rezultatul strădaniilor sale antroposofice, pentru simţirea sa, pentru inima sa ‒, va învăţa să facă această distincţie: O conştienţă a naturii care ia naştere în timpul primăverii şi al verii, şi o conştienţă de sine propriu-zisă, care se simte bine în timpul toamnei şi al iernii: când vine primăvara, Pământul dezvoltă viaţa sa ce răsare şi creşte. Iar cine posedă sentimentul just faţă de această viaţă ce răsare şi creşte, cine lasă să vorbească în el ceea ce există în timpul primăverii ‒ nu e necesar să fim conştienţi de toate acestea, ele vorbesc vieţii umane depline şi în subconştient ‒, cine posedă toate acestea, nu spune doar atât: Floarea înfloreşte, planta germinează ‒, ci el simte cu adevărat că e dăruit naturii, în aşa fel încât poate să spună: Eul meu înfloreşte în floare, eul meu germinează în plantă. ‒ Conştienţa naturii ia naştere prin faptul că învăţăm să trăim împreună cu ceea ce se dezvoltă în viaţa ce răsare şi creşte. A putea să germinezi împreună cu planta, a putea să înfloreşti împreună cu planta, a putea să rodeşti împreună cu planta: aceasta înseamnă ieşirea omului din interiorul fiinţei sale şi aceasta înseamnă contopirea lui cu natura exterioară. A dezvolta spiritualitate nu înseamnă, vă rog să mă credeţi, a deveni nişte oameni abstracţi. A dezvolta spiritualitate înseamnă a putea urmări spiritul în urzirea şi devenirea lui. Iar dacă omul, înflorind împreună cu floarea, germinând împreună cu germenele, rodind împreună cu roadele, dezvoltă prin proprie activitate, de-a lungul primăverii şi al verii, în sentimentul său mai subtil faţă de natură, acest simţ al naturii, prin aceasta el se pregăteşte să trăiască tocmai în miezul verii într-o stare de dăruire faţă de univers, faţă de cerul înstelat. Şi atunci fiecare licurici va fi ca un fel de revelare misterioasă a vieţii cosmice; atunci fiecare suflare din atmosferă va fi, în miezul verii, o manifestare a vieţii cosmice în sânul celei pământeşti.

Pe urmă însă, când Pământul inspiră din nou şi dacă am învăţat să simţim împreună cu natura, să înflorim cu florile, să germinăm cu germenii, să rodim cu roadele, nu vom putea face altfel ‒ fiindcă am învăţat să fim cu propria noastră fiinţă în natură ‒ decât să trăim, de asemenea, viaţa toamnei şi a iernii. Cine a învăţat să trăiască împreună cu natura va reuşi să şi moară împreună cu natura. Cine a învăţat să trăiască împreună cu natura în primăvară, va învăţa şi să moară împreună cu natura în timpul toamnei. Şi aşa este, ajungem, pe o altă cale, să avem din nou sentimentele care-l însufleţeau odinioară atât de lăuntric pe preotul lui Mithras, în felul descris în aceste zile. Preotul lui Mithras simţea cursul anului în propriul său trup. Aşa ceva nu mai este adecvat omenirii moderne. Dar aşa ceva trebuie să devină în viitorul apropiat din ce în ce mai adecvat omenirii moderne, şi antroposofii trebuie să fie pionierii acestui mod de a trăi, de a trăi împreună cu ciclul anotimpurilor, de a putea trăi împreună cu primăvara, de a putea muri împreună cu toamna.

Dar omul nu trebuie să moară. Omul nu are voie să se lase copleşit. El poate să trăiască împreună cu natura ce răsare şi creşte, el poate să dezvolte în contact cu ea o conştienţă a naturii. Dar dacă el trăieşte moartea împreună cu natura, atunci această trăire împreună cu natura este îndemnul de a opune acestei morţi, în interiorul lui, forţele creatoare ale propriei sale fiinţe. Atunci în el va răsări şi va creşte spiritual-sufletescul, conştienţa de sine propriu-zisă, şi el va deveni în gradul cel mai înalt, printr-o trăire interioară, trezitorul propriei sale conştienţe de sine, dacă trece în timpul toamnei şi al iernii prin moartea naturii. Şi în acest fel devine omul, în acest fel se autometamorfozează el în cursul anului, prin faptul că trăieşte: conştienţa naturii ‒ conştienţa de sine. Şi atunci, dacă trăieşte şi el moartea naturii, trebuie să se trezească forţa de viaţă interioară. Când natura îşi primeşte din nou în sânul ei fiinţele elementare, forţa vieţii interioare a omului trebuie să devină trezire a conştienţei de sine.

Forţe mihaelice ‒ acum omul le simte din nou! Imaginea luptei lui Mihael cu balaurul s-a născut odinioară, în vechile vremuri ale clarvederii, pe baza unor cu totul alte premise. Acum însă, când înţelegem în modul cel mai viu: conştienţă a naturii ‒ conştienţă de sine, primăvară, vară, toamnă şi iarnă, la sfârşitul lunii septembrie în faţa omului se iveşte aceeaşi forţă care face să devină prezent pentru el ceea ce ‒ dacă trece prin moartea naturii ‒ urmează să se dezvolte, înălţându-se din acest mormânt, drept forţă biruitoare, care aprinde în interiorul omului, pentru ca să se facă lumină, conştienţa de sine adevărată, puternică. Acum este din nou aici Mihael, învingătorul balaurului.

Aşa trebuie să pătrundă în inima umană, foarte simplu, cunoştinţele antroposofice, cunoaşterea antroposofică. Iar calea merge de la reprezentările noastre seci, abstracte, dar exacte, într-acolo unde cunoaşterea vie primită în inimă ne pune iarăşi în faţă ceva care este la fel de viu ca şi, în vremurile vechi, minunata imagine a lui Mihael în luptă cu balaurul. Cu aceasta, în faţa sufletelor noastre se înalţă din nou, drept concepţie despre lume, altceva decât nişte noţiuni abstracte. Să nu credeţi că asemenea trăiri rămân fără urmări pentru existenţa globală a omenirii pe Pământ. Am descris adeseori, în cadrul întâlnirilor noastre antroposofice, şi aici, la Viena, felul cum omul se transpune în conştienţa nemuririi, în conştienţa existenţei prepământeşti. Am vrut să vă arăt, tocmai cu ocazia acestei întâlniri, cum poate primi omul în inima lui, din lumea spirituală ‒ dar acum într-un sens cu totul concret ‒, forţa spirituală. Cu adevărat, nu e suficient să spunem la modul general, în sens panteist sau în alt fel, că la baza realităţilor exterioare se află şi un spirit. Aşa ceva ar fi exact ca şi cum cineva s-ar mulţumi să spună: Omul are un spirit. ‒ Dar ce înseamnă a nu şti să spui decât: Omul are un spirit? Spiritul are un sens pentru noi numai dacă spiritul ne vorbeşte în amănuntele concrete, dacă ni se revelează, în fiecare clipă, în detalii concrete, dacă ne poate da mângâiere, înălţare sufletească, bucurie. Spiritul panteist din speculaţia filosofică nu are absolut nici un sens. Numai spiritul viu, care ne vorbeşte din natură la fel cum ne vorbeşte sufletul uman dintr-un om, numai el este acela care poate să-şi facă intrarea în inima noastră, însufleţindu-ne şi înălţându-ne sufleteşte.

Dar această inimă umană va putea dobândi atunci şi pentru existenţa Pământului, dintr-o asemenea cunoaştere, transformată în inimă, acele forţe de care omenirea are nevoie tocmai pentru viaţa socială. În cursul ultimelor trei-patru secole, omenirea s-a obişnuit să privească întreaga existenţă umană recurgând la reprezentări abstracte, intelectuale. Iar acum, când ea se vede pusă în faţa marilor probleme ale haosului social, oamenii ar vrea să rezolve şi problemele sociale cu ajutorul acestui intelectualism. Dar cu intelectualismul ei nu vor produce niciodată altceva decât himere. Pentru ca cineva să-şi poată spune cuvântul în domeniul vieţii sociale, e necesar ca el să aibă o inimă umană întreagă. Dar aşa ceva nu poate să existe dacă omul nu-şi găseşte legătura sa cu Cosmosul, şi anume, cu conţinutul spiritual al Cosmosului. Zorile unei rezolvări necesare a problemelor sociale din momentul de faţă vor răsări în clipa în care inimile umane îşi vor însuşi o conştienţă spirituală, acea conştienţă spirituală care se compune din transformarea conştienţei naturii: conştienţa de primăvară şi vară, în conştienţă de sine: conştienţa de toamnă şi iarnă. Într-un sens mai adânc, de exemplu, nu conţinutul intelectual al problemei sociale, ci forţa de care are nevoie problema socială, depinde de faptul că un număr suficient de mare de oameni vor putea primi sau nu în interiorul lor asemenea impulsuri spirituale.

E necesar să aducem toate acestea în faţa inimii umane, dacă ne gândim că celor trei sărbători, care-şi au reflexul în Crăciun, Paşti, Sânziene, trebuie să li se alăture sărbătoarea toamnei, sărbătoarea lui Mihael. Ar fi frumos, nespus de frumos, dacă această sărbătoare a lui Mihael ar putea fi celebrată la sfârşitul lunii septembrie, cu întreaga forţă a inimii umane. Dar nu e voie ca ea să fie celebrată în sensul organizării unor festivităţi care să se desfăşoare sub forma unor sentimente abstracte; pentru celebrarea unei sărbători a lui Mihael e nevoie de oameni care să simtă în mod plenar în sufletele lor tot ceea ce poate să pună în mişcare în interiorul omului conştienţa spirituală. Căci: cum se situează Paştile printre sărbătorile anului? Paştile sunt o sărbătoare a învierii. Ele ne aduc aminte de acea înviere care a avut loc în cadrul Misterului de pe Golgota prin coborârea Spiritului Solar Christos într-un trup uman. Mai întâi moartea, apoi învierea, pentru perceperea exterioară a Misterului de pe Golgota. Cine înţelege Misterul de pe Golgota în acest sens, priveşte în această cale a mântuirii moartea şi învierea. Şi poate că el spune atunci în sufletul lui: Eu trebuie să mă unesc în inima mea cu Christos, care este biruitorul morţii, pentru a găsi în moarte învierea. ‒ Dar Creştinismul nu se încheie o dată cu tradiţiile ce se leagă de Misterul de pe Golgota, el trebuie să meargă mai departe. Inima umană se interiorizează în decursul timpului, şi omul are nevoie, pentru această sărbătoare care-i pune în faţa ochilor moartea şi învierea lui Christos, de cealaltă sărbătoare, prin care ciclul anual îi apare omului interiorizat, în aşa fel încât el poate găsi mai întâi în ciclul anual învierea sufletului, astfel încât el va trebui să conducă mai întâi sufletul spre înviere, pentru ca acesta să poată trece în mod demn prin poarta morţii. Paştile: mai întâi moarte, apoi înviere; Mihaeli: mai întâi învierea sufletului, apoi moartea.

Şi astfel, Mihaeli devine o sărbătoare a Paştilor inversată. De Paşti, omul sărbătoreşte învierea lui Christos din moarte. De Mihaeli, omul trebuie să simtă cu întreaga intensitate a sufletului: Dacă nu vreau să dorm ca un om pe jumătate mort, în aşa fel încât să-mi găsesc estompată conştienţa de sine între moarte şi o nouă naştere, dacă vreau să trec într-o claritate deplină prin poarta morţii, atunci, ca să pot face aceasta, trebuie să-mi trezesc sufletul din moarte prin propriile mele forţe. ‒ Mai întâi trezire a sufletului, apoi moarte, pentru ca în moarte să poată fi sărbătorită apoi acea înviere pe care omul o celebrează în interiorul propriei sale fiinţe.

Aş dori ca aceste conferinţe să fi contribuit măcar cu puţin la clădirea podului dintre cunoştinţele pur intelectuale ale antroposofiei şi ceea ce poate fi antroposofia în inimile umane. Atunci eu mă voi bucura foarte mult şi în viitor mă voi gândi cu drag tocmai la ceea ce am avut ocazia să discutăm în cursul acestor conferinţe, în cursul acestor conferinţe pe care cu adevărat nu le-am adresat intelectului dvs., ci inimii dvs. şi prin care am vrut să atrag atenţia, într-un mod neobişnuit pentru epoca noastră, asupra impulsurilor sociale de care omenirea are astăzi imperioasă nevoie. Noi vom avea în omenire o dispoziţie adecvată pentru impulsuri sociale de-abia printr-o asemenea aprofundare lăuntrică a ceea ce am numit aici „inimă” /Gemüt/. Acesta este lucrul care apare cu deosebită intensitate în faţa sufletului meu, acum, când trebuie să închei aceste conferinţe pe care le-am ţinut aici, în faţa dvs., dragi austrieci, dintr-o reală nevoie interioară a inimii.