Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ŞTIINŢA INIŢIATICĂ ŞI CUNOAŞTEREA AŞTRILOR

GA 228


CONFERINŢA I

Individualităţile spirituale ale sistemului nostru planetar.
Planete care determină destinul şi planete care conferă omului libertate

(partea întâi)

Dornach, 27 iulie 1923

Aş dori ca în aceste zile să adaug la cele prezentate cu alte ocazii* unele lucruri care ne vor da posibilitatea să înţelegem anumite aspecte ale tainelor Universului cărora noua civilizație le-a pierdut cheia. Ajunge numai să privim, de exemplu, în ce fel concepe noua civilizaţie sistemul planetar. Ştim că acest sistem planetar este considerat ca provenind dintr-un fel de nebuloasă primitivă aflată într-o mişcare de rotaţie şi din care, ca urmare a acestei mişcări de rotaţie, s-au desprins diversele corpuri planetare. Prin speculaţiile folosite pentru justificarea acestei concepţii nu s-a obţinut nimic altceva decât faptul că s-a statuat o anumită echivalenţă între diferitele corpuri cereşti şi s-a creat impresia că toate acestea se află în aceleaşi raporturi cu omul.

* Vezi Rudolf Steirer, Kulturphänomene, Gesamtausgabe, Dornach,1961(Nota red. germane.)

Într-adevăr, prin ce se deosebeşte aşa de mult, să zicem, Luna de Saturn, dacă ambele trebuie să fie cuprinse în imaginea unei nebuloase în rotaţie din care treptat s-au desprins toate aceste corpuri cereşti? Fără îndoială că cercetările întreprinse în secolul al XIX-lea, deosebit de importante pentru partea materială, îndeosebi cea mineralogică, au descifrat compoziţia substanţelor din care sunt alcătuite corpurile cereşti, au întemeiat fizica şi chimia corpurilor cereşti. Astfel a fost posibil ca manualele uzuale să cuprindă o serie de informaţii despre Venus, Saturn, Lună şi aşa mai departe. Dar aceasta este ca şi cum omul, cu întreaga sa viaţă sufletească şi spirituală, ar fi prezentat doar sub aspectul organismului său exterior, fără să se ţină seama de partea sa însufleţită şi spiritualizată.

Din nou ajungem la necesitatea de a pătrunde, cu ajutorul ştiinţei iniţiatice, în ceea ce ar putea fi în oarecare măsură considerat similar cu însufleţirea şi spiritualizarea în cadrul sistemului nostru planetar. Şi aici aş dori mai întâi să caracterizez succint individualităţile diferitelor planete ale acestui sistem.

Aş dori să mă refer mai întâi la acea planetă care se află în apropierea Pământului şi care odinioară a avut un cu totul alt rol în viaţa terestră faţă de rolul ei de acum. Căci ştiţi deja din expunerile mele anterioare, din ciclul Ştiinţa ocultă pe scurt, că Luna într-o epocă relativ recentă era încă unită cu Pământul, de care s-a desprins apoi, începând să se rotească în jurul lui.

Atunci când vorbim despre ea ca despre un corp ceresc fizic exterior, partea sa fizică este numai manifestarea exterioară, pe de-a-ntregul exterioară, a esenţei spirituale care se află în ea. Când avem în vedere Luna de acum, ea ni se arată ca ceva ce poate fi cunoscut atât sub aspect exterior, cât şi în natura sa interioară, în aşa fel încât în Universul nostru ea reprezintă o grupare de entităţi spirituale aflate într-o izolare deosebită. Privită din afară, Luna se comportă în linii mari ca o oglindă a Universului. În figura 1 se vede clar cum Luna, aflată în apropierea imediată a Pământului, reflectă lumina Soarelui, aşa încât se poate spune: Ceea ce ne vine de la Lună este lumina Soarelui, care străluceşte asupra ei şi este apoi împrăştiată iarăşi în spaţiu. Astfel încât de fapt Luna poate fi numită oglinda luminii solare.

Ştiţi foarte bine care este specificul oglinzii, faptul că în ea se vede ceea ce se află în afara ei, dar că, dimpotrivă, ceea ce se află în spatele ei nu poate fi văzut. Dar Luna nu este numai, în anumit sens, oglinda principiului solar în Univers, ci ea este în primul rând o oglindă pentru tot ceea ce îşi revarsă strălucirea până pe suprafaţa ei. Lumina Soarelui este cea mai strălucitoare, întrecându-le cu mult pe celelalte. Însă toate corpurile cereşti care există în Univers îşi revarsă strălucirea asupra Lunii, iar Luna străluceşte ca o oglindă a ansamblului Universului, revărsând înapoi în toate părţile în Univers splendoarea acestei străluciri. Aşa încât se poate spune că, de fapt, avem în faţa noastră o imagine dublă a Universului: o dată aşa cum ni se arată de jur împrejurul Pământului şi încă o dată aşa cum este reflectat de către Lună. Acţiunea razelor de soare este foarte puternică. Ca atare ele au o influenţă puternică şi atunci când sunt reflectate de Lună. Dar şi toate celelalte, care ni se dezvăluie în spaţiul universal prin strălucirea lor, sunt reflectate din nou de către Lună, astfel încât simţim, pe lângă ceea ce ni se arată în Univers, şi această radiaţie a Universului reflectată de către Lună.

Cel care ar putea să observe toate particularităţile Lunii, cu alte cuvinte, cel care ar putea vedea imaginile reflectate pe care Luna le revarsă spre toate marginile Universului, ar putea contempla imaginea întregului Univers reflectată în oglinda Lunii. Doar ceea ce se află în interiorul Lunii rămâne, ca să zicem aşa, taina Lunii, ne rămâne ascuns, aşa cum rămâne ascuns ceea ce se află îndărătul oglinzii. Ceea ce se află dincolo de suprafaţa Lunii, deci în adâncul Lunii însăşi, este lucrul cel mai important prin aspectul său spiritual.

Entităţile spirituale care sălăşluiesc în interiorul Lunii sunt entităţi izolate, în sensul cel mai strict, de restul Universului. Ele trăiesc în Lună ca într-o fortăreaţă. Şi numai acela care ajunge să aibă o afinitate atât de mare cu lumina Soarelui, să-şi dezvolte în aşa măsură unele însuşiri ale inimii sale omeneşti, încât să nu mai vadă lumina reflectată de Lună, acela pentru care Luna devine într-un anume fel străvezie în faţa sufletului poate să pătrundă în această fortăreaţă a Universului aflată în interiorul Lunii. Iar acolo el descoperă un lucru de cea mai mare importanţă. El descoperă că din spusele, din învăţăturile acelor entităţi care s-au retras în deplină izolare în această fortăreaţă a Universului aflată în interiorul Lunii pot fi din nou dezvăluite anumite taine, pe care pe vremuri pământenii le cunoscuseră prin spiritele cele mai de seamă de atunci, dar care ulterior au fost pierdute.   

Iar dacă ne întoarcem în trecut, vedem că pe măsură ce ne îndepărtăm de vremurile noastre găsim tot mai puţine dintre acele adevăruri abstracte care fac mândria omenirii actuale, dar întâlnim din ce în ce mai multe adevăruri intuitive. Răzbatem până la acele adevăruri încărcate de semnificaţii interioare care s-au păstrat în scris, care strălucesc ca un ultim ecou al înţelepciunii orientale, de exemplu în Vede şi în Vedanta. Răzbatem apoi şi mai departe, până la străvechile revelaţii făcute omenirii care se mai pot desluşi în spatele miturilor şi legendelor şi ne dăm seama, plini de veneraţie şi de uimire, ce înţelepciune minunată a avut omenirea odinioară. Această înţelepciune i-a fost dăruită de fiinţa spirituală universală, prin har, fără a fi nevoie de strădania chinuitoare a înţelegerii. Şi în cele din urmă vom ajunge la toate câte le-au fost dezvăluite oamenilor străvechi, care existau deja pe pământ, de către aceste entităţi care s-au retras apoi în fortăreaţa universului din Lună, care s-au desprins de Pământ o dată cu Luna. Oamenii au păstrat apoi amintirea a ceea ce a fost revelat cândva de către aceste entităţi străvechilor seminţii ale omenirii, care aveau în fiinţa lor ceva cu totul diferit de făptura omenească de astăzi.

Dar atunci când dezlegăm această taină – pe care aş numi-o taina lunară a Universului – ne dăm seama că aceste entităţi, care acum s-au retras în fortăreaţa universului din Lună, au fost marii Învăţători ai omenirii de odinioară şi că neamul omenesc a pierdut din punct de vedere spiritual şi sufletesc tocmai ceea ce astăzi stă ascuns în această fortăreaţă a Universului. Căci pământul mai primeşte încă de la Univers ceea ce suprafaţa exterioară, respectiv zidurile acestei fortăreţe, reflectă din ceea ce primeşte din necuprinsul Lumii.

Această taină a Lunii face parte din cele mai adânci taine ale străvechilor mistere. Căci ceea ce cuprinde Luna în interior poate fi numit Înţelepciunea străveche. Însă ceea ce revarsă luna ca reflectare din întreagul Univers alcătuieşte suma puterilor care întreţin viaţa animală de pe Pământ, şi anume cea care este asociată cu fecunditatea lumii animale, cea care întreţine şi partea animală, fizică, a omului şi este asociată cu sexualitatea fizică şi senzaţiile omului. Deci natura inferioară a omului este rezultatul a ceea ce este reflectat de către Lună, iar cea superioară, care a stăpânit odinioară Pământul, este ascunsă în interiorul fortăreţei Lunii.

În felul acesta se poate ajunge treptat, prin acest mod de abordare a problemei, la o cunoaştere a individualităţii Lunii, la o cunoaştere a ceea ce este ea în realitate, pe când toate celelalte cunoştinţe sunt asemenea celor pe care le-am avea despre un om găsind un mulaj al său într-o expoziţie. Analizând acel mulaj, n-am şti nimic despre individualitatea omului. Tot atât de puţin ştie şi omul de ştiinţă neiniţiat despre individualitatea Lunii.

desen
plansa 1   Planşa 1
Fig. 1
[măreşte imaginea]

Într-un anumit sens există o opoziţie între această individualitate a Lunii şi cea a celei mai îndepărtate planete, aşa cum era cunoscută în antichitate (căci ulterior au mai fost descoperite Uranus şi Neptun, de care însă nu ne vom ocupa acum), deci între individualitatea Lunii şi cea a lui Saturn (fig. 1). Individualitatea lui Saturn este astfel alcătuită, încât de fapt ea este stimulată de Univers în modul cel mai divers, însă nimic din această stimulare nu se răsfrânge către pământ, nimic nu se reflectă către noi.

Desigur că şi Saturn este luminat de către Soare, dar ceea ce reflectă el din radiaţia solară nu are însemnătate pentru viaţa pământească. Saturn este pe de-a-ntregul acel corp ceresc al sistemului nostru solar care se dăruie cu totul prin propria sa fiinţă. El radiază în largul lumii propria sa fiinţă. Şi atunci când îl privim, Saturn ni se arată întotdeauna aşa cum este. În timp ce Luna, când este privită din afară, ne spune cum sunt toate celelalte lucruri din lume, Saturn nu ne spune nimic despre stimulii pe care îi primeşte din restul lumii, ci ne vorbeşte întotdeauna numai despre el însuşi. El spune numai ce este el însuşi. Iar ceea ce este el însuşi se dezvăluie mereu ca un fel de memorie a sistemului nostru solar.

Saturn ne apare ca unul dintre acele corpuri cereşti care a conlucrat fidel în sistemul nostru solar, dar care a şi păstrat totul cu credinţă în amintire, în acea amintire cosmică pe care o posedă. El este mut în privinţa lucrurilor din prezent. El preia şi prelucrează în sinea sa, în domeniul spiritual-sufletesc, lucrurile care sunt în prezent în Univers. Întreaga mulţime a entităţilor care sălăşluiesc pe Saturn se dăruieşte lumii exterioare, însă ia în tăcere, fără glas, evenimentele lumii în suflet şi nu povesteşte decât despre evenimentele trecute din Cosmos. Astfel că Saturn, privit din punct de vedere cosmic, este într-un fel memoria rătăcitoare a sistemului nostru solar. În acest fel el cuprinde de fapt, ca un confident de încredere a ceea ce s-a petrecut în sistemul solar, secretele planetelor.

În vreme ce, dacă vrem să pătrundem în tainele Universului, privim zadarnic către Lună şi pentru a afla câte ceva despre aceste taine de la făpturile din Lună trebuie, am putea spune, să ajungem în intimitatea lor, aşa ceva nu este necesar când este vorba de Saturn. În cazul acesta este de ajuns să fii deschis spre domeniul spiritual; atunci Saturn se transformă pentru ochiul spiritului, ochiul sufletesc, într-un istoriograf viu al sistemului solar. El nu se dă înapoi să povestească tot ceea ce s-a petrecut în sistemul solar. Sub acest raport el este în total contrast cu Luna, el vorbeşte întruna. Vorbeşte despre trecutul sistemului solar cu căldură şi cu pasiune, aşa că de fapt este primejdios să cunoşti prea îndeaproape ceea ce spune el lumii, deoarece el vorbeşte cu atâta devoţiune despre evenimentele care au avut loc în trecut, încât ajungi să îndrăgeşti peste măsură acest trecut al Universului. S-ar putea spune că ajunge să fie, pentru cel care dă ascultare tainelor dezvăluite de el, un îndemn neîncetat de a acorda foarte puţină atenţie celor pământeşti şi de a te cufunda cu totul în cunoaşterea a ceea ce a fost odinioară pe pământ.

De fapt el ne spune cu limpezime tot ce a fost pământul, mai înainte de a deveni Pământ. El este acea planetă din sistemul nostru planetar care ne face să preţuim nemărginit trecutul. Iar cei care în viaţa lor pămânească au o înclinare spre Saturn sunt oameni cărora le place să privească înspre trecut, care nu apreciază progresul, care ar dori să reînvie trecutul. În acest fel ei se apropie de individualitatea lui Saturn.

Cu totul altfel este, de exemplu, planeta Jupiter (fig. 1). Jupiter este gânditorul sistemului nostru planetar, iar gândirea este prin excelenţă acel element pe care toate entităţile îl cultivă, prin care ele sunt unite într-un domeniu universal. Gândurile creatoare şi pline de sensibilitate ale Universului se revarsă peste noi dinspre Jupiter. Jupiter cuprinde sub forma gândurilor toate forţele creatoare ale diverselor fiinţe din Univers. Dar este necesar ca ceea ce oferă el ochiului spiritual să fie perceput în mod raţional. Dacă nu-ţi dezvolţi gândirea proprie nu poţi să te ridici prin clarvedere până la tainele lui Jupiter, căci aceste taine nu se dezvăluie decât sub forma gândurilor şi doar atunci când omul însuşi gândeşte poate avea acces la tainele lui Jupiter, care este gânditorul Universului.

Când cineva încearcă să dezlege prin gândire limpede vreuna dintre enigmele de seamă ale existenţei şi din cauza piedicilor omeneşti, fizice şi eterice, şi îndeosebi din cauza obstacolelor astrale nu izbuteşte, fiinţele de pe Jupiter îi vin în ajutor. Făpturile de pe Jupiter sunt cele care ajută omenirea să-şi dezvolte capacităţile intelectuale. Iar acela care s-a străduit cu tenacitate să desluşească prin gândire limpede vreuna dintre enigmele existenţei şi nu a putut ajunge la un rezultat se pomeneşte, dacă are răbdare şi continuă să poarte în suflet această preocupare, că puterile lui Jupiter îl vor ajuta chiar şi în timpul nopţii. Şi cei cărora câte o problemă din cursul zilei li s-a limpezit ca prin vis în timpul nopţii mai bine decât în ziua precedentă ar trebui să-şi dea seama, dacă vor să cunoască adevărul, că puterile lui Jupiter sunt cele care, ca să zic aşa, dau gândului omenesc avânt, dinamism şi însufleţire. În timp ce Saturn este păstrătorul memoriei Universului, Jupiter este gânditorul Universului. Omenirea îi datorează lui Jupiter tot ce ţine de prezentul spiritual al Universului. Iar lui Saturn îi datorează tot ce aparţine trecutului spiritual şi sufletesc al Universului.

Intuirea acestui fapt a făcut ca tocmai în Grecia, unde s-a trăit atât de mult în prezentul spiritual, Jupiter să fie venerat în mod deosebit.

Jupiter constituie un stimulent pentru întreaga dezvoltare a omului şi prin ceea ce transmite în ciclul anual. Ştim bine că sub aspectul mişcării sale aparente, aşa cum o percepe ochiul nostru, Saturn se deplasează foarte încet, având nevoie de aproape treizeci de ani pentru un ciclu. Jupiter se mişcă mai repede: are nevoie de circa doisprezece ani. Prin faptul că mişcarea sa este mai rapidă, el poate acoperi în mod corespunzător nevoia de înţelepciune a omenirii. Iar dacă după acel ceasornic care exprimă în oarecare măsură destinul omenesc în Univers se stabileşte o legătură deosebită între Jupiter şi Saturn, în acest destin omenesc apar momente de o neasemuită strălucire, în care prin gândurile prezentului se dezvăluie multe taine ale trecutului.

Dacă urmărim în istoria universală a omenirii momentele în care s-au înregistrat perioade de renaştere, în care s-a constatat o revenire a unor vechi impulsuri, aşa cum a fost Renaşterea cu care a început epoca modernă, vedem că această reînnoire a unor vechi impulsuri depinde întru totul de o anumită poziţie a lui Jupiter în raport cu Saturn.

Însă, aşa cum am spus, într-un fel şi Jupiter este închis, şi revelaţiile sale rămân necunoscute celor care nu le vin în întâmpinare printr-o gândire activă, plină de forţă, clară şi luminoasă. De aceea în vremurile de demult, când gândirea activă era mai puţin dezvoltată, felul în care progresa omenirea depindea întotdeauna de poziţia lui Jupiter faţă de Saturn. Atunci când exista o anumită conjuncţie între Jupiter şi Saturn, oamenilor din vechime li se revelau o serie de lucruri. Omul de astăzi este mai obişnuit să privească lucrurile separat în dezvoltarea lor, adică să includă separat memoria lui Saturn şi înţelepciunea lui Jupiter în dezvoltarea sa spirituală.

Trecând acum la Marte (fig. 1), avem în acest caz o planetă pe care am putea s-o numim, căci trebuie să folosim o anumită terminologie, planeta cea mai grăitoare din sistemul planetar. Marte nu îşi păstrează pentru sine înţelepciunea sub formă de gânduri, ca Jupiter; el este cel care povesteşte întruna tuturor tot ce vede în Univers. Dar el nu are acces la toate lucrurile din Univers; am în vedere sufletele care îl populează. Este cea mai guralivă planetă din sistemul nostru planetar, mereu are ceva de spus. Şi este deosebit de activ, de exemplu, atunci când lumea vorbeşte prin somn sau în vis. Căci el este în esenţă acea planetă care are o dorinţă imensă de a vorbi mereu, astfel că atunci când îi este accesibil ceva din firea omenească, prin care poate să o facă să fie vorbăreaţă, el stimulează locvacitatea. Este planeta care gândeşte puţin, are puţini gânditori, dar mulţi oratori. Spiritele sale stau mereu de veghe să surprindă ce se întâmplă pe ici pe colo prin Univers şi apoi vorbesc despre aceasta cu multă însufleţire şi în mare vervă. Este acela care impulsionează în modul cel mai divers pe oameni, în decursul evoluţiei omenirii, să facă dezvăluiri asupra tainelor Universului. Are părţile sale bune, dar şi unele mai puţin bune. El are un Geniu al său, dar şi un Demon al său. Acţiunea geniului face ca oamenii din cuprinsul lumii să fie impulsionaţi să vorbească. Demonul său face ca să se abuzeze, în felurite moduri, de vorbire. Într-un anumit fel, se poate spune că el poate fi numit agitatorul Universului. El vrea să convingă, pe când Jupiter vrea numai să dovedească.

La rândul său, o cu totul altă poziţie o are, de exemplu, Venus (fig. 1). Într-un anumit fel ea întoarce spatele întregului Univers. Ea este distantă faţă de Univers, nu vrea să ştie de el. Tratează Universul de parcă, dacă i s-ar expune, şi-ar pierde prin aceasta, datorită universului exterior, fecioria. Este extrem de şocată dacă ajunge până la ea vreo impresie oarecare din universul exterior.

Nu-i e drag Universul, refuză pe oricine o „invită la dans“. Este greu să exprimi mai precis această situaţie, căci, desigur, noi suntem nevoiţi să ne exprimăm în limbaj omenesc, dar aşa stau lucrurile. Dimpotrivă, este extraordinar de sensibilă faţă de tot ceea ce îi vine de pe Pământ. Într-un fel, Pământul este adevăratul iubit al lui Venus. În vreme ce Luna oglindeşte întregul Univers, de jur împrejur, Venus nu oglindeşte nimic din Univers, nu vrea să ştie nimic despre Univers, însă oglindeşte cu drag tot ceea ce îi vine de pe Pământ. Cel care întrezăreşte cu ochii sufletului tainele planetei Venus, are încă o dată în faţă întreg Pământul, cu toate tainele sale sufleteşti.

Şi astfel, oamenii nu pot face pe Pământ nimic drept în taina inimii lor, fără ca aceasta să nu se reflecte, de pe Venus, către cei pe care acest lucru îi priveşte. Ea priveşte până în adâncul sufletului tuturor oamenilor, căci aceste lucruri o interesează, pe acestea le lasă să vină spre sine. Aşa că tot ceea ce trăieşte în ascunzişul inimilor de pe Pământ se regăseşte încă o dată pe Venus, într-o reflectare cu adevărat minunată. Ea transformă, de fapt, prin reflectarea aceasta totul, aşa cum visele omeneşti transformă evenimentele exterioare. Preia întâmplările de pe Pământ şi le preface în imagini de vis. Astfel că întregul mers al planetei Venus în jurul Pământului, întreaga sferă a ei este de fapt visare. Şi în imaginile variate ale visului trăiesc secretele pământeşti ale oamenilor, transformate feeric. Venus are multe legături cu poeţii. Desigur, poeţii nu ştiu aceasta, dar ea este în legătură cu ei.

Şi un alt aspect remarcabil: am spus că ea este distantă faţă de tot restul Universului, cu desăvârşire. Dar ea nu respinge în egală măsură tot ceea ce vine din Univers şi nu primeşte doar ceea ce vine de pe Pământ. Am spus că respinge pe oricine o invită la dans, însă ascultă cu toată atenţia ce spune Marte. Ea preface, iluminează trăirile ei de vis privind evenimentele de pe Pământ, prin ceea ce primeşte din Univers prin intermediul lui Marte.

Toate lucrurile de acest fel au şi un aspect fizic. Din acestea pornesc impulsurile pentru ce urmează să fie creat în lume, pentru ce apare în lume. Soarele îşi are şi el rolul său; el face ordine aici. Iar din ceea ce se petrece, prin faptul că Venus preia tot ce vine de pe Pământ şi că îl urmăreşte pe furiş pe Marte (ea nu vrea ca el să ştie aceasta, îl urmăreşte pe furiş), deci de aici se formează acele forţe care stau chiar la baza organelor care duc la existenţa graiului omenesc.

Dacă vrem să studiem impulsurile pentru formarea graiului omenesc care vin din Cosmos, trebuie să privim această minunată ţesătură ce se întinde între Venus şi Marte. Şi jocul soartei are astfel o mare importanţă pentru dezvoltarea limbii unui popor, în funcţie de poziţia lui Marte în raport cu Venus. De exemplu, limba se va nuanţa, va fi foarte expresivă când Venus se află în cuadratură cu Marte. Dimpotrivă, limba va fi lipsită de sensibilitate, aspră, atunci când Venus se află în conjuncţie cu Marte, ceea ce influenţează asupra poporului respectiv.

Aşa se prezintă aceste lucruri, care se constituie ca impulsuri în largul Universului şi apoi acţionează asupra celor pământeşti. Acum să vorbim despre Mercur (fig. 1). Mercur este acea planetă care, spre deosebire de celelalte, se interesează de cele care nu ţin de senzaţii, ci sunt de aşa natură că se pretează la combinare. Aici se află maeştrii gândirii combinative, pe când pe Jupiter sunt maeştrii gândirii înţelepte. Iar atunci când omul, părăsind viaţa premergătoare celei pământeşti, pătrunde în existenţa lumească, impulsul primit de la Lună este cel care îi dă puterea de care are nevoie pentru existenţa sa fizică. Venus îi furnizează putere pentru tot ce constituie temelia sentimentelor şi a temperamentului. În schimb, Mercur oferă forţele pentru tot ce este cuprins în puterea de înţelegere şi în raţiunea omenească, capacitatea de înţelegere. Maeştrii studiului combinativ sunt ancoraţi de această planetă.

Vedem din nou ce legături uimitoare există între aceste planete, ce efecte au asupra oamenilor, Luna, cu spiritele ei necomunicative, introvertite, cea care nu trimite în Univers decât ceea ce reflectă din ceea ce mai întâi a primit, este cea care construieşte exteriorul, corpul oamenilor. Ea îmbină în această zidire a corpului şi elemente ereditare. Acolo se află acele entităţi spirituale care, în deplină izolare, aş putea spune că meditează la nivel cosmic asupra a ceea ce se transmite din generaţie în generaţie prin intermediul planului fizic. Entităţile lunare păstrează aceste lucruri atât de tăinuite în fortăreaţa lor, încât oamenii de ştiinţă din vremea noastră nu ştiu de fapt nimic despre ereditate. Privind cu mai multă pătrundere lucrurile, este clar că, atunci când cineva vorbeşte despre ereditate în limbaj ştiinţific, cel care foloseşte un limbaj cosmic ar putea spune în esenţă despre el că este abandonat de Lună şi amăgit de Marte, căci vorbeşte despre ereditate sub influenţa puterilor demonice din Marte, dar este foarte departe de adevăratele taine ale eredităţii.

Venus şi Mercur introduc în mare măsură în om partea spiritual-sufletească legată de Karma şi o fac să se manifeste în dispoziţiile sentimentale, în temperamentul său. Dimpotrivă, Marte şi îndeosebi Jupiter şi Saturn, atunci când omul se află într-o relaţie corespunzătoare cu ele, au o acţiune oarecum eliberatoare, îl smulg din determinările Destinului şi îl transformă într-o fiinţă liberă.

Ne putem referi aici la o expresie biblică puţin modificată. Saturn, păstrătorul fidel al memoriei Universului, a spus o dată: Hai să le dăm oamenilor libertatea propriei lor memorii. Şi astfel influenţa lui Saturn a fost împinsă în inconştient, omul şi-a dobândit propria sa memorie şi o dată cu aceasta temelia, garanţia libertăţii personale.

Tot astfel, impulsul interior al voinţei, bazat pe gândire liberă, se datorează bunăvoinţei lui Jupiter. Într-adevăr, Jupiter ar fi putut să stăpânească cu totul gândurile oamenilor. El este cel în care poţi găsi gândurile întregului Univers, dacă ele îţi sunt accesibile. Cu toate acestea, el s-a retras, i-a lăsat pe oameni să gândească ca fiinţe libere.

Şi elementul de libertate cuprins în vorbire se datorează faptului că până şi Marte a fost binevoitor în această privinţă. Deoarece el a trebuit să se conformeze hotărârii luate de celelalte planete mai îndepărtate de Soare, nu a putut să mai impună oamenilor voinţa sa, aşa că omul este în oarecare măsură liber şi în vorbire, nu pe de-a-ntregul, dar în anumit fel este liber.

De aceea pe de o parte Marte, Jupiter şi Saturn pot fi numite planete care conferă libertate omului, pe când Venus, Mercur şi Luna trebuie să fie numite planete care determină destinul său.

Între aceste fapte şi impulsuri ale individualităţilor planetare se interpune Soarele, care realizează o anumită armonie între planetele eliberatoare şi cele care determină destinul, astfel că Soarele reprezintă acea individualitate care îmbină în mod admirabil necesitatea care determină destinul cu ceea ce dă libertate omului. Şi înţelege ce cuprinde de fapt lumina arzătoare, învăpăiată a Soarelui doar acela care priveşte această întrepătrundere şi interacţiune dintre Destin şi Libertate în lumina care se răspândeşte în lume şi totuşi este concentrată intens în Soare.

Nici Soarele nu poate fi înţeles dacă îl concepem doar pe baza a ceea ce ştiu despre el fizicienii. Îl înţelegem doar dacă analizăm ce este el din punct de vedere sufletesc şi spiritual. El este cel care face să dogorească în căldură necesitatea destinului, iar în flacără destramă destinul, topindu-l în libertate şi iarăşi, atunci când libertatea nu este folosită aşa cum trebuie, o concentrează în substanţa activă a Soarelui. Într-un fel, Soarele este flacăra în care libertatea străluceşte plină de lumină în largul Universului şi este în acelaşi timp substanţa în care, ca în cenuşa care se strânge, libertatea rău folosită se sedimentează iar ca destin, ca să poată să acţioneze din nou până când acest destin va putea să se transforme iarăşi, strălucitor, în flacăra libertăţii.