Aș dori acum, pentru a clarifica considerațiile expuse ieri, să rememorez ceea ce v-am spus în conferințele ținute înainte de călătoria mea în Anglia, referitor la entitățile spirituale din sistemul nostru planetar. Era vorba de ceva ce vă este de mai multă vreme cunoscut din cele expuse în lucrarea mea Ştiința secretă pe scurt. Ştim deja ce conexiuni strânse există între evoluția Pământului pe de o parte și cea a Soarelui și Lunii pe de altă parte. În diferite împrejurări Ştiința spirituală pe scurt este una dintre ele; v-am arătat că într-un trecut foarte îndepărtat Soarele, Luna și Pământul, ca și toate celelalte planete, de care însă nu ne ocupăm acum, formau un întreg, deci că trebuie să vorbim oarecum de o desprindere, de o îndepărtare, mai întâi a Soarelui din acest întreg ‒ Soare, Lună, Pămănt ‒ iar apoi mult mai târziu, de separarea Lunii.
Toate aceste lucruri au desigur un aspect exterior, într-o oarecare măsură accesibil simțurilor. Dar ele au și un aspect interior, anume faptul că de fiecare dintre acestea – de Soare, de Lună – se leagă anumite entități care s-ar putea spune, o dată cu despărțirea Soarelui de Pământ, s-au desprins și ele din acest întreg și au dobândit în Cosmos o cu totul altă existență. Așa încât în evoluția ulterioară a Pământului putem vorbi nu numai despre un Soare care după separare își exercită acțiunea fizică și acțiunea eterică asupra Pământului, ci atunci când avem în vedere partea spirituală a Cosmosului trebuie să vorbim despre locuitorii Soarelui, ființele solare care fuseseră anterior legate de existența terestră, iar acum în afara lumii pământene duc o viață superioară, mult mai sublimă.
Tot așa s-au petrecut lucrurile și cu cei care ar putea fi numiți locuitorii Lunii. Şi trebuie să observăm, atunci când analizăm latura spirituală a acestor evenimente cosmiee, că și în cadrul evoluției Pământului a existat odinioară o înțelepciune străveche. Dar această înțelepciune străveche nu era reprezentată de noțiuni abstracte care pluteau în aer, ci provenea de la entități care, deși nu aveau un corp fizic așa cum îl concep oamenii, comunicau totuși cu oamenii datorită capacităților de clarviziune dezvoltate intuitiv în oameni; această înțelepciune provenea de la acele entități care, după ce Luna s-a detașat ca un corp separat de Pământ, și-au continuat existența pe Lună. Așa încât, după cum am mai spus, trebuie să vorbim de faptul că în interiorul individualității lunare, nu în lumina pe care o reflectă Luna după ce o primește de la Soare și nici în ceea ce reflectă Luna din ce a primit din Univers, ci chiar în interiorul acestei individualități lunare, trăiesc ființe care odinioară, printre oameni, au fost inițiatoarele înțelepciunii străvechi. Sunt acele personalități care au intrat în legendă, de care ne vorbesc miturile, îndeosebi mitologia, și care au căpătat o înfățișare simbolică care depășește posibilitatea de cuprindere a unei conștiințe normale: străvechii înțelepți spre care ne întoarcem cu uimire privirile, atunci când descoperim că ei sunt, chiar și sub aspect exterior, elementul real pe care se bazează miturile și legendele, în a căror străveche înțelepciune capacitățile intelectuale ale omenirii moderne nu pot pătrunde decât cu mari eforturi, dezvoltând din nou imaginația, inspirația și intuiția. Cu toate acestea, din toate câte au fost odinioară legate de pământ, mai rămâne încă cel puțin în sânul omenirii ceva, un fel de amintire inconștientă. Şi de aceea în diferite epoci ale evoluției civilizației omenești, printre care se numără și civilizațiile antice, întâlnim în simțirea omenească, în întreaga stare sufletească a oamenilor asemenea amintiri inconștiente, așa încât atunci când analizăm aceste civilizații putem vorbi de civilizații cu caracter solar și de civilizații cu caracter lunar. Acestea sunt întru câtva amintiri conștiente despre unele forțe naturale care au acționat în trecut în mod mai amplu asupra omului. Iar ce a primit atunci omul de la ele este acum doar ca un adaos care amintește de forțele de creștere, de forțele de organizare internă.
Acum, având în minte cele spuse de mine înainte de plecarea în Anglia, putem să facem legătura cu cele pe care vi le-am relatat ieri, și pe baza ideilor astfel dobândite putem să pătrundem puțin în ceea ce am numit, privind mai mult din afară aceste lucruri, cultura druidică, ale cărei urme s-au păstrat în mod atât de evident tocmai în regiunile încare a avut loc ciclul precedent de conferințe.
Zadarnic ne întrebăm în prezent, cu metodele științei exoterice, ce concepție asupra sufletului au avut de fapt acești preoți druizi, pe care am putea la fel de bine să-i numim învățați druizi, căci această expresie se potrivește cu situația de atunci, deși bineînțeles atunci nu exista această expresie. Ce dădea viață impulsurilor prin care ei își conduceau comunitățile?
Ceea ce ne spune de obicei istoria, chiar foarte frecvent, reflectă doar ceea ce era caracteristic în perioadele de decădere, de declin. Ceea ce vreau să vă prezint eu acum se referă la ceea ce a fost înaintea acestui declin, în vremea de înflorire a acestei culturi. Căci aceste cromlehuri*, aceste felurite cercuri solare, despre care v-am vorbit ieri, ne sugerează, prin ceea ce sunt ele în realitate, ce se petrecea în vremea de înflorire a misterelor druide. Chiar și acum putem în anumită măsură, cu posibilitățile pe care ni le pune la îndemână Ştiința spirituală antroposofică, să deslușim felul și maniera în care acționau acești preoți. Dintr-un punct de vedere, ei erau totul pentru popoarele lor, sau mai bine zis pentru triburile lor. Ei erau o autoritate în domeniul vieții religioase ‒ în măsura în care în acele vremuri se putea vorbi despre așa ceva. Ei erau o autoritate în domeniul impulsurilor sociale. Dar tot ei erau competenți și, de exemplu, în practicile terapeutice din acele vremuri. Concentrau într-o singură persoană ceea ce apoi s-a despărțit în mai multe ramuri ale vieții și civilizației omenești.
* Cromleh (din celt. kroum = curbă și lech = piatră sfântă), monument megalitic alcătuit din mai multe pietre așezate vertical, dispuse în cercuri concentrice sau tangente. (Nota red.)
Privim așa cum trebuie cultura druidică ‒ căci o putem numi așa ‒, dacă considerăm esențial ceea ce a pătruns până la noi dintr-o perioadă anterioară celei care își găsește ecou în tradițiile mitologice ale nordului, legate de numele de Wotan sau Odin. Numele lui Wotan se leagă în esență de o epocă mai recentă decât cea de înflorire a culturii druidice. În ceea ce am putea numi sfera de gândire în care s-a conturat numele divinității Wotan sau Odin trebuie să vedem ceva care își are originea în răsărit, intr-o arie de mistere aflată în apropierea Mării Negre și care apoi și-a revărsat conținutul său spiritual dinspre răsărit spre apus prin întemeierea în felurite moduri a unor noi sanctuare de practicare a misterelor, dinspre Marea Neagră către Occident.
Toate acestea au strălucit într-o cultură care trebuie numită în cel mai profund înțeles sublimă, străvechea înțelepciune, cunoașterea druidică. Această înțelepciune druidică era de fapt un ecou neștiut, un fel de amintire inconștientă a ceea ce primea Pământul de la Soare și de la Lună, înainte ca Soarele și Luna să se fi despărțit de Pământ. Inițierea în misterele druidice era în esență o inițiere solară, corelată cu ceea ce putea deveni întelepciunea lunară prin inițiere solară. Pe ce calcule se baza construirea acestor cromlehuri, a acestor cercuri ale druizilor? Din cele spuse ieri v-ați dat seama că în esență ele erau destinate să reprezinte în chip spiritual relația dintre Pământ și Soare. Când privim la un dolmen* izolat ne dăm seama că este ca un fel de instrument prin care este eliminată influența exterioară, fizică, a Soarelui, așa încât un inițiat înzestrat cu clarviziune să poată observa ceea ce rămâne din această acțiune solară în spațiul neluminat. Preotul druid urmărea proprietățile interne ale luminii solare, așa cum ajunge aceasta pe pământ și cum este reflectată iarăși de la suprafața pământului în spațiul universal, prin intermediul megaliților. Așa cum vă spuneam, se crea un spațiu întunecat datorită pietrelor înfipte în pământ, deasupra cărora se afla o altă piatră în chip de acoperiș, iar în acest spațiu întunecat, datorită puterii de a vedea prin piatră, era posibil să se observe tocmai esența spirituală a luminii solare.
* Dolmen (din bretonă, dol = masă; men = piatră) - monument megalitic alcătuit din una sau mai multe lespezi orizontale sprijinite pe alte pietre așezate în poziție verticală (Nota red.)
Deci preotul druid, stând dinaintea altarului, se concentra de fapt asupra proprietăților interne ale solarității, de care avea nevoie, căci din ele se revărsa în el ceva încărcat de înțelepciune, în așa fel încât această înțelepciune avea încă un caracter de forță a naturii ‒ de care avea nevoie pentru a conduce comunitatea sa.
Trebuie să aveți clar în minte faptul că vorbim de o vreme în care nu puteai să te uiți în calendar pentru a vedea dacă a venit timpul potrivit pentru semănat, dacă trebuie să încredințezi gliei un soi de sămâniă sau altul. Calendarul rezulta din ceea ce deducea preotul din activitatea solară. Nu puneai mâna pe o carte pentru ca să știi cum va fi vremea. Singura carte care exista era lumea însăsi. Iar literele care alcătuiau cuvinte erau rezultatul observării acțiunii soarelui asupra diverselor lucruri instalate ca repere. Atunci când vreți să aflați ceva, căutați într-o carte; preotul druid urmărea felul în care acționa soarele asupra cromlehului său. Acolo descifra el tainele Universului. Din rezultatele acestor observații deducea când trebuie să fie semănate grânele sau secara. Acestea sunt doar unele exemple. Pentru tot ceea ce urma să fie făcut, se descifrau impulsurile venite din Univers. Impulsurile importante, de care era nevoie pentru realizarea calendarului anual, reieșeau din observațiile făcute asupra umbrei lăsate de cercul druidic. Deci în acele timpuri, când nu exista nimic din produsele inteligenței omenești, exista numai Universul. Iar în loc de tipogiafii erau cromlehurile, pentru a transmite tainele pe care le cuprinde Universul.
Așa că omul, citind în acest fel din cartea cosmică, se afla în prezența solarității. Iar de cealaltă parte se afla principiul lunar. Forțele care erau concentrate în lună fuseseră inițial legate de pământ. Dar ele nu s-au retras fără a lăsa vreo urmă. Au lăsat ceva și pe pământ. Dacă nu ar exista decât forțe solare, ar apărea numai celule care proliferează, care cresc, elemente vii mai mari sau mai mici, cu caracter celular. Diversitatea, conformația nu sunt datorate forțelor solare, ci forțelor lunare, care acționează în interacțiune cu forțele solare.
Şi lucrurile se desfășurau astfel încât în timp ce preotul druid se expunea forțelor ce se manifestau în cercul său, în cromlehul său, nu obținea numai o impresie abstractă ca cea pe care o avem noi astăzi când pătrundem, în felul nostru, pe cale intelectuală, în spiritual, ci forțele solare îi vorbeau de-a dreptul. În umbră, influența solarității sprituale acționa direct și mult mai intens decât impresiile senzoriale care acționează astăzi asupra noastră, căci se afla în legătură cu forțe mult mai puternice. În timp ce preotul se afla în sanctuarul său și urmărea această solaritate, în timpul observației i se modifica respirația: își pierdea ritmul, se uniformiza, încât se trecea fără pauză de la o inspirație la alta. Trăia, cu ceea ce era ca om, prin respirație, în ceea ce se afla acolo ca acțiune solară. El obținea nu o știință abstractă, el obținea ceva care acționa în el așa cum acționează circulația sângelui, ceva care pulsa în interiorul lui, care impulsiona firea sa omenească până și în domeniul fizic. Dar această acțiune care-i pătrundea până în fizic era de natură spirituală. Şi această stimulare interioară pe care o resimțea era de fapt știința lui.
Trebuie să ne imaginăm această știință a lui ca pe ceva mult mai însuflețit, mai intens decât un sentiment. De altfel el primea această cunoaștere numai în anumite momente. Putea să atingă această știință, cu o intensitate mai mică, în fiecare zi la amiază, dar atunci când era necesar să fie descifrate marile taine, preotul trebuia să primească aceste influențe în perioada sărbătorii pe care astăzi o numim Sfântul Ioan de vară sau Sânzienele. Atunci se adăuga micilor unde ale științei sale, pe care le primea zilnic, un val năvalnic. Şi deoarece el recepta în felul acesta câte ceva din acțiunile solare captate pe pământ prin acest procedeu special elaborat, ceva resimțit de el ca o ințiere, o inițiere solară, el dobândea puterea de a cerceta, de a înțelege forțele rămase pe pământ atunci când luna s-a îndepărtat de el. El își elabora astfel știința sa asupra naturii, sub efectul inițierii solare. Ceea ce se află învăluit la suprața lucrurilor nu era important pentru el. Pentru el avea însemnătate ceea ce izbucnea dinăuntru, din forțele lunare ale pământului. Deoarece prin aceste tehnici de inițiere, ale căror urme s-au păstrat până în zilele noastre în aceste monumente, el dobândea capacitatea de cunoaștere, el putea, mai ales atunci când pe cerul nopții se iveau stelele, iar luna își urma drumul pe bolta cerească, să-și dea seama care sunt forțele care acționează în natură.
Inițierea solară îi dădea amprenta spirituală, impulsul spiritual, și prin aceasta dobândea cunoșterea naturii. Ştiințele naturii de astăzi sunt științe ale pământului, cunoștințele sale asupra naturii erau stiințe lunare. El recepta fortele lunare aflate la bază, care se revarsă în plante din adâncul pământului, care acționează prin vânt și furtună și alte stihii. El le recepta nu în mod abstract așa cum receptăm noi acum, când există științe ale naturii, forțele naturale, el le recepta în acțiunea lor însuflețită.
El simțea cele existente în această viață activă a naturii ca pe niște entități elementale, care trăiesc în plante, în pietre, în tot ce ne înconjoară. Aceste făpturi elementale care își au locuința în arbori, în ierburi și așa mai departe erau prinse astfel între anumite limite. Dar aceste limite nu erau atât de rigide ca cele pe care le stabilesc acum oamenii, ci erau limite largi. Druidul, a cărui știință asupra naturii era o știință lunară, putea să întrevadă cum aceste făpturi elementale pot să se dezvolte până la dimensiuni uriașe.
 [mărește imaginea] |
Tabla 7 |
Astfel s-a conturat concepția despre uriași, despre ființe gigantice. Dacă era vorba de rădăcina înfiptă în pământ a unei plante, în care trăiau elementele lunare, făpturile elementale apăreau în limitele care le erau proprii. Dar aceste făpturi elementale au tendința să iasă în afară și să se extindă extraordinar, imens. Atunci când astfel de făpturi elementale care își au domeniul de existență în stratul fertil în care plantele își înfig rădăcinile iau astfel de dimensiuni uriașe, ele devin uriași ai gerului, care au ca semn exterior gerul, care trăiesc în fenomenele pustiitoare care se abat asupra pământului, ca de exemplu brumele catastrofale sau alte distrugeri provocate de îngheț. S-ar putea spune că forțele rădăcinilor plantelor, atunci când sunt scăpate din frâu, iau chipul gerului, al fenomenelor care se abat cu o forță uriașă asupra pământului și au o acțiune distrugătoare, pe când acțiunea lor benefică se realizează în spațiul în care plantele își înfig rădăcinile.
Dar și ceea ce se afla în frunziș putea lua dimensiuni uriașe. Atunci acestea trăiau ca făpturi elementale imense în ploile de polen care se produc în anumite anotimpuri, revărsându-și conținutul asupra pământului și în altele asemenea. Iar ceea ce trăiește modest, liniștit, în forța de înflorire a plantelor, dacă ia amploare imensă devine foc pustiitor.
Deci în fenomenele meteorologice erau văzute forțele care trăiesc în limite normale în făpturile naturii, dar care în acest caz iau o amploare enormă. Chiar locurile unde sunt amplasate aceste vechi lăcașuri de cult păgâne arată că ceea ce era dat parțial de aceste cercuri solare și dolmenuri era completat prin cunoașterea pământului rezultată de aici. Era desăvârșit în asemenea măsură, încât se putea observa în mod corect țesătura tainică de fapte și de acțiuni din care prindeau viață vânturile și furtunile, întrepătrunderea forțelor apei cu cele ale aerului, bruma și roua care se formează pe pământ: Așa, prin inițiere solară și cunoaștere lunară, a luat ființă acea străveche concepție asupra lumii care am putea spune că stă la baza civilizației europene.
Deci ceea ce afla druidul despre Cosmos rezulta din ceea ce putea deduce despre evenimentele cosmice prin inițiere solară, prin intermediul dispozitivelor sale și din cunoștințele ce le putea dobândi apoi sub impulsul inițierii solare din știința sa lunară asupra naturii. Dar toate acestea se aflau în legătură cu viața socială, cu întreaga viață religioasă. Căci, ceea ce le putea spune oamenilor preotul cuprindea lucruri care se sprijineau pe fundamentul spiritual al existenței: Ne dăm mai bine seama de aceasta, atunci când analizăm ce procedee terapeutice practicau druizii. Pe de o parte ei priveau la făpturile elementale rămase în limitele lor, în felurite produse ale regnului mineral și îndeosebi ale regnului vegetal. Urmăreau ce se întâmplă cu plantele când, să zicem, sunt atinse de ger, când sunt afectate de acțiunile fenomenelor purtate în spațiu de uriașii furtunilor, de uriașii vânturilor, când sunt expuse căldurii provocate de uriașii incendiilor. Observând ce se întâmplă cu plantele când asupra lor acționează dezlănțuiți uriașii brumei, ai înghețului, ai furtunii, ai incendiilor ajungeau să cunoască specificul plantelor și să imite în anumită măsură ceea ce se manifestă în natură ca acțiune a uriașilor: să supună plantele anumitor procese, procese de îngheț, de răcire, procese de ardere, procese de disoluție și de combinare.
Acei preoți își spuneau: Privind în natură, observăm acțiunile pustiitoare ale uriașilor gerului, furtunii, ai focului. Dar noi putem să le smulgem acestor uriași, acestor giganți, ceea ce ei răspândesc în lume fără pricepere. Putem face ca aceste forțe lunare dezlănțuite să fie încorsetate din nou în limite stricte.
În timp ce făceau aceasta, în timp ce studiau ce se petrece în pământul înrourat, în furtună, în vânturi, în arșița dogoritoare a soarelui și aplicau acestea la forța solară care trăia în plante și pe care o simțeau în timpul inițierii, ei preparau remedii, ierburi de leac și alte lucruri de felul acesta, care arătau faptul că uriașii se împăcaseră cu zeii.
Orice remediu era considerat în vremurile acelea drept o dovadă a faptului că dușmanii zeilor făcuseră pace cu zeii. Hrana era ceva luat din ceea ce oferea natura, sub influența directă a soarelui, a lunii. Remediul era ceva produs de om, prin care se continua acțiunea naturii, prin care erau îmblânzite puterile uriașilor, pentru a fi puse în slujba puterii solare.
Vedeți, acest mod de viață este posibil numai atunci când nu există o știință intelectualistă; nici urmă de așa ceva, când tot ce se dorește să fie cunoscut este cunoscut doar prin ceea ce se exprimă ca spirit în fenomenele naturii sau prin ceea ce poate fi aflat din fenomenele naturii prin tehnici de inițiere care se bazează pe dispozitive speciale, toate acestea fiind citite din marea carte a Cosmosului. Doar în aceste condiții este posibilă o astfel de viață, o astfel de civilizatie.
Trebuie să ne gândim că această civilizație a fost răspândită pe o mare parte a Europei nordice și centrale acum trei milenii sau trei milenii și jumătate. Atunci nu exista nimic asemănător cu scrierea. Exista numai această scriere cosmică. Şi în acele locuri s-a răspândit, dinspre Răsărit, un ritual de mistere din ținutul Mării Negre, care apoi, după ce nu a mai putut fi descifrat de conștiința comună, s-a păstrat în mitologia nordică, în partea care se referă la Wotan.
Deci ce este cultul lui Wotan? Misterul din care s-a ivit acest cult al lui Wotan era un mister al lui Mercur, un mister care alătura impulsul lui Mercur impulsurilor Soarelui și Lunii. Astfel că s-ar putea spune că această veche cultură era de o nevinovăție și de o naivitate scăldată în strălucirea soarelui și a lunii, neatinsă de ceea ce ar fi putut să fie spus oamenilor prin impulsul lui Jupiter. Doar în răsărit existau deja aceste impulsuri ale lui Jupiter. De acolo ele s-au răspândit apoi spre apus, prin colonizare. Wotan ‒ Mercur a transpus această influență în Occident.
Prin aceasta se explică în același timp faptul că Wotan este considerat cel care a introdus runele, care a întemeiat scrierea runică, deci cel care a introdus pentru prima oară acea tehnică de descifrare a Universului într-o manieră intelectuală, încă primitivă, extrasă de om din sine însuși. A fost prima apariție a unui caracter intelectual, caracterul lui Wotan. Așa că se poate spune că elementelor solare și lunare li s-au adăugat elemente ale lui Mercur, ale lui Wotan.
Prin cele care acum își dobândeau caracterul din elemente ale lui Wotan, tot ceea ce mai exista din evenimentele anterioare a fost influențat de aceste elemente ale lui Wotan. Toate au căpătat un anumit caracter, un anumit impuls de la aceste elemente ale lui Wotan. Cultura druidică a păstrat o mare taină. Desigur peste tot se întâlnesc și lucruri care nu sunt la locul lor, pe ogoare se află și buruieni. S-ar putea zice că în civilizația druidică erau recunoscute ca plante de cultură numai elementele solare și lunare. Elementul intelectual, care apărea deja uneori ca precursor al unor vremuri ulterioare, era tratat ca o buruiană. Şi printre numeroasele remedii pe care le aveau druizii exista și unul împotriva meditației, împotriva elementelor lui Mercur. Oricât ni s-ar părea de paradoxal în ziua de astăzi, exista în vremurile de atunci un leac împotriva meditației, împotriva acestei îngropări în sine în propria sa mântuire sufletească. Druizii voiau ca oamenii sa trăiască în natură, să nu se cufunde în sine, și tratau ca pe un bolnav pe cel care încerca măcar să exprime, printr-o artă primitivă, elementul natural altfel decât cel mult imitându-l cu exactitate; cel care se exprima în vreun fel printr-un simbol. Cel care schița ceva simbolic era un bolnav care trebuia tratat. Şi nu era considerat ca o făptură omenească luminoasă, ci ca o făptură a întunericului. Da, dacă am ajunge, cu cunoștințele noastre de astăzi, înapoi în lumea druizilor, ne-ar duce pe toți la spital să ne lecuiască.
Această boală a fost adusă însă dinspre răsărit. Această civilizație a lui Wotan a fost resimțită ca o boală. Ea aducea cu sine, amplificată mult, imens, ceea ce înainte se întâlnea numai ca o înclinare spre meditație izolată, sporadică. Așa s-a întâmplat. A adus cu sine runele acolo unde înainte nu se cunostea decât scrierea cosmică. Astfel omul a început să-și exprime prin semne înclinația intelectuală. A adus cu sine tot ceea ce a fost resimțit ca o cultură a lui Mercur. Așa că nu este de mirare că ceea ce decurgea din această cultură a lui Wotan, fiind resimțit ca desprins din puterile pozitive ale lui Wotan, făptura lui Baldur, făptura solară născută postum putea fi concepută în corelație cu moartea, nu cu viața. Baldur trebuia să meargă la Hel*, la forțele întunecate ale morții, în locuința morții.
* Hel era, în mitologia germanică veche, zeița morții. După ce Baldur este ucis ca urmare a unui vicleșug, zeita Hel acceptă să-i dea drumul din infern doar dacă va fi plâns de tot ce există pe lume. Toate lucrurile și ființele din lume plâng disparitia acestui fiu strălucitor al lui Wotan, în afară de o femeie uriașă, care este de fapt o travestire a zeului viclean, Loki. Ca urmare, Baldur nu poate fi eliberat din infern. (Nota red.)
Şi, de asemenea, de cele mai multe ori ‒ după cum reiese din tradițiile păstrate în Edda* ‒ se punea în primul rând problema nu cum să fie eliberat de către Hel acest fiu al puterilor lui Wotan ‒ aceasta este numai o imagine mai târzie ‒, ci cum ar putea fi lecuit. Se spune că există multe leacuri, însă pentru Baldur, adică pentru inteligența care își are izvorul în puterea runică a lui Wotan, nu există nici un leac, aceasta nu poate duce decât la moarte.
* Edda ‒ culegere de tradiții mitologice și de legende ale vechilor populații scandinave. Edda poetică, în limba islandeză, cuprinde poeme anonime din sec. VIII‒XIIl; Edda în proză este opera islandezului Snorii Sturluson (1179‒1241). Reprezintă cele mai importante izvoare privind religia vechilor germani. (Nota red.)
Vedeți deci despre ce a fost vorba, din diverse puncte de vedere, atunci când am analizat evoluția omenirii spunându-vă: În vremurile de demult, cunoașterea instuitivă a omenirii nu era preocupată de semnificația morții, deoarece oamenii păstrau amintirea unei vieți de dinaintea celei pământești și știau că moartea este numai o transformare. Moartea nu era resimțită ca o ruptură foarte profundă. În acele vremuri îndepărtate nu exista un sentiment tragic al morții. Acesta a început să se răspândească în lume în vremurile premergătoare misterului de pe Golgota, care a realizat tocmai eliberarea de această groază a morții. Legenda lui Baldur este o reprezentare sugestivă a faptului că prin pătrunderea intelectualismului este introdusă în suflete această concepție care acordă semnificație morții, care își găsește loc astfel în evoluția omenirii.
Astfel, ceea ce li se arăta oamenilor prin moartea lui Baldur cel care nu a mai putut să învie, a fost îndreptat din nou, pe cale sufletească, spirituală, doar când i s-a contrapus figura lui Christos, cel care a înviat din morți.
Este ceva minunat felul în care acolo, în nord, concepției despre imboldul lui Christos i-a fost pregătit terenul prin influența forțelor lui Mercur asupra forțelor solare și lunare. În Baldur, zeul care cade pradă morții și nu poate să mai învie, nordicii au avut un precursor al lui Christos, care cade și el pradă morții, dar care are puterea de a învia, pentru că el vine de-a dreptul din soare, pe când puterea solară pornită din Wotan, Baldur, este o putere solară reflectată de Mercur, o putere solară care se revarsă din rune, din simbolurile pe care omul le extrage din propriul său intelect.
Vedem deci că în ținutuiile nordice aceste lucruri au luat o formă foarte sugestivă, deoarece acolo omul încă mai avea legături strânse cu Cosmosul, manifestate în viața sa, în descifrarea Cosmosului, în aspirațiile religioase, sociale, în procedeele terapeutice, pe când după aceea oamenii au trăit în mijlocul forțelor pământului. Druidul privea felul și chipul în care se așternea umbra pietrei sale de altar, văzând cum apare în umbră elementul spiritual al soarelui; el descifra toate aceste lucruri. După aceea a venit o vreme când esența principiului solar, care era în oarecare măsură sesizată cu ajutorul dolmenurilor și cromlehurilor, această esență solară ‒ horribile dictu pentru o concepție elevată ‒ a fost reprezentată prin linii abstracte numite raze. Ne apropiem astfel de vremea în care înrudirea dintre ceea ce trăiește în rădăcini, în frunze și în flori și ceea ce trăiește în ger, în vânturi, în foc nu mai este recunoscută decât sub aspectul compoziției chimice. Uriașii și făpturile elementale se transformă în forțe ale naturii. Totuși forțele naturii de astăzi nu cuprind altceva decât pe acei uriași de odinioară, numai că nu ne mai dăm seama de asta, le percepem ca pe ceva extrem de abstract. Dar aceste forțe ale naturii descind în linie dreaptă din uriași; sunt copii născuți de curând ai acestora. Deoarece se poate spune că astăzi omul trăiește într-o cultură complet transformată, el este în mod necesar profund impresionat atunci când ia cunoștiință, chiar dacă numai fugitiv, de aceste rămășițe foarte alterate ale vremurilor druizilor. Este ca și cum am putea să-i vedem pe strămoșii oamenilor de astăzi.
Dacă analizăm unele aspecte de detaliu, vedem de exemplu că și despre medicamente vorbim acum în mod uimitor de abstract, intelectual, descriem rețete de fabricație în mod cu totul abstract. Dar aceasta se transformă în ceva plin de însuflețire, dacă ne ducem cu gândul la modalitatea, la felul cum își percepea druidul leacurile. El simțea în ele forțele solare, pe care le cunoștea, căci prin ierburi și alte produse ale naturii el intra în comunicare cu forțele uriașilor. Pentru el era vorba de ceva însuflețit. El obținea de la uriași forțele de preparare care transformau planta într-un remediu. El știa că prin aceasta realizează ceva important pentru întregul Univers. Doar după aceea avea în vedere omul. Iar prin capacitatea sa deosebită de cunoaștere a oamenilor, druidul vedea cum în cele mai intime profunzimi ale oamenilor, cele din care apar imaginile din vis, care reprezintă izbucniri inconștiente, nedefinite, ale naturii umane profunde, în cea conștientă, sub influența acestor procedee de îmblânzire a uriașilor cu acțiune lăuntrică, aceste remedii își făceau efectul asupra oamenilor. Așa că pe de o parte el îl vedea pe Loki în exterior, în efectele distructive ale focului, dar pe de altă parte folosea ceea ce obținea de la Loki pentru a transforma o plantă sau alta, prin ardere, într-un remediu al unei boli. Şi apoi, din felul în care acesta acționa în interiorul omului, el vedea forța lui Loki în interiorul omului. Acolo el era dezarmat. Şi atunci druidul își spunea: Ceea ce acolo, afară, în lumea uriașilor poate să acționeze în mod dăunător, distrugător, are acțiune tămăduitoare atunci când este introdus în mod chibzuit în corpul omului. De asemenea, puteri otrăvitoare în doze mari deveneau puteri tămăduitoare când erau folosite la locul potrivit.
Așa descoperea, în felul său, diferitele forțe și moduri de acțiune ale naturii. Așa pătrundea în lumea spirituală, de unde trimitea comunității sale imbolduri religioase, sociale, medicale și diverse altele. Aceasta era străvechea înțelepciune din acea vreme pe care o sădiseră pe pământ entitățile lunare, cât timp mai erau încă pe pământ, și care acum nu se mai află direct aici pentru că s-au retras o dată cu desprindera lunii. Deci se datora acestor inițiați, care au vestit-o și au întemeiat-o cu ajutorul modului de inițiere solară, pe care vi l-am descris astăzi.
