Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ŞTIINŢA INIŢIATICĂ ŞI CUNOAŞTEREA AŞTRILOR

GA 228


CONFERINŢA a V-a

Iniţierea solară a preoţilor druizi şi cunoştinţele dobândite de la fiinţele lunare

Dornach, 10 septembrie1923

Aş dori acum, pentru a clarifica consideraţiile expuse ieri, să rememorez ceea ce v-am spus în conferinţele ţinute înainte de călătoria mea în Anglia, referitor la entităţile spirituale din sistemul nostru planetar. Era vorba de ceva ce vă este de mai multă vreme cunoscut din cele expuse în lucrarea mea Ştiinţa secretă pe scurt. Ştim deja ce conexiuni strânse există între evoluţia Pământului pe de o parte şi cea a Soarelui şi Lunii pe de altă parte. În diferite împrejurări Ştiinţa spirituală pe scurt este una dintre ele; v-am arătat că într-un trecut foarte îndepărtat Soarele, Luna şi Pământul, ca şi toate celelalte planete, de care însă nu ne ocupăm acum, formau un întreg, deci că trebuie să vorbim oarecum de o desprindere, de o îndepărtare, mai întâi a Soarelui din acest întreg ‒ Soare, Lună, Pămănt ‒ iar apoi  mult mai târziu, de separarea Lunii.

Toate aceste lucruri au desigur un aspect exterior, într-o oarecare măsură accesibil simţurilor. Dar ele au şi un aspect interior, anume faptul că de fiecare dintre acestea – de Soare, de Lună – se leagă anumite entităţi care s-ar putea spune, o dată cu despărţirea Soarelui de Pământ, s-au desprins şi ele din acest întreg şi au dobândit în Cosmos o cu totul altă existenţă. Aşa încât în evoluţia ulterioară a Pământului putem vorbi nu numai despre un Soare care după separare îşi exercită acţiunea fizică şi acţiunea eterică asupra Pământului, ci atunci când avem în vedere partea spirituală a Cosmosului trebuie să vorbim despre locuitorii Soarelui, fiinţele solare care fuseseră anterior legate de existenţa terestră, iar acum în afara lumii pământene duc o viaţă superioară, mult mai sublimă.

Tot aşa s-au petrecut lucrurile şi cu cei care ar putea fi numiţi locuitorii Lunii. Şi trebuie să observăm, atunci când analizăm latura spirituală a acestor evenimente cosmiee, că şi în cadrul evoluţiei Pământului a existat odinioară o înţelepciune străveche. Dar această înţelepciune străveche nu era reprezentată de noţiuni abstracte care pluteau în aer, ci provenea de la entităţi care, deşi nu aveau un corp fizic aşa cum îl concep oamenii, comunicau totuşi cu oamenii datorită capacităţilor de clarviziune dezvoltate intuitiv în oameni; această înţelepciune provenea de la acele entităţi care, după ce Luna s-a detaşat ca un corp separat de Pământ, şi-au continuat existenţa pe Lună. Aşa încât, după cum am mai spus, trebuie să vorbim de faptul că în interiorul individualităţii lunare, nu în lumina pe care o reflectă Luna după ce o primeşte de la Soare şi nici în ceea ce reflectă Luna din ce a primit din Univers, ci chiar în interiorul acestei individualităţi lunare, trăiesc fiinţe care odinioară, printre oameni, au fost iniţiatoarele înţelepciunii străvechi. Sunt acele personalităţi care au intrat în legendă, de care ne vorbesc miturile, îndeosebi mitologia, şi care au căpătat o înfăţişare simbolică care depăşeşte posibilitatea de cuprindere a unei conştiinţe normale: străvechii înţelepţi spre care ne întoarcem cu uimire privirile, atunci când descoperim că ei sunt, chiar şi sub aspect exterior, elementul real pe care se bazează miturile şi legendele, în a căror străveche înţelepciune capacităţile intelectuale ale omenirii moderne nu pot pătrunde decât cu mari eforturi, dezvoltând din nou imaginaţia, inspiraţia şi intuiţia. Cu toate acestea, din toate câte au fost odinioară legate de pământ, mai rămâne încă cel puţin în sânul omenirii ceva, un fel de amintire inconştientă. Şi de aceea în diferite epoci ale evoluţiei civilizaţiei omeneşti, printre care se numără şi civilizaţiile antice, întâlnim în simţirea omenească, în întreaga stare sufletească a oamenilor asemenea amintiri inconştiente, aşa încât atunci când analizăm aceste civilizaţii putem vorbi de civilizaţii cu caracter solar şi de civilizaţii cu caracter lunar. Acestea sunt întru câtva amintiri conştiente despre unele forţe naturale care au acţionat în trecut în mod mai amplu asupra omului. Iar ce a primit atunci omul de la ele este acum doar ca un adaos care aminteşte de forţele de creştere, de forţele de organizare internă.

Acum, având în minte cele spuse de mine înainte de plecarea în Anglia, putem să facem legătura cu cele pe care vi le-am relatat ieri, şi pe baza ideilor astfel dobândite putem să pătrundem puţin în ceea ce am numit, privind mai mult din afară aceste lucruri, cultura druidică, ale cărei urme s-au păstrat în mod atât de evident tocmai în regiunile încare a avut loc ciclul precedent de conferinţe.

Zadarnic ne întrebăm în prezent, cu metodele ştiinţei exoterice, ce concepţie asupra sufletului au avut de fapt aceşti preoţi druizi, pe care am putea la fel de bine să-i numim învăţaţi druizi, căci această expresie se potriveşte cu situaţia de atunci, deşi bineînţeles atunci nu exista această expresie. Ce dădea viaţă impulsurilor prin care ei îşi conduceau comunităţile?

Ceea ce ne spune de obicei istoria, chiar foarte frecvent, reflectă doar ceea ce era caracteristic în perioadele de decădere, de declin. Ceea ce vreau să vă prezint eu acum se referă la ceea ce a fost înaintea acestui declin, în vremea de înflorire a acestei culturi. Căci aceste cromlehuri*, aceste felurite cercuri solare, despre care v-am vorbit ieri, ne sugerează, prin ceea ce sunt ele în realitate, ce se petrecea în vremea de înflorire a misterelor druide. Chiar şi acum putem în anumită măsură, cu posibilităţile pe care ni le pune la îndemână Ştiinţa spirituală antroposofică, să desluşim felul şi maniera în care acţionau aceşti preoţi. Dintr-un punct de vedere, ei erau totul pentru popoarele lor, sau mai bine zis pentru triburile lor. Ei erau o autoritate în domeniul vieţii religioase ‒ în măsura în care în acele vremuri se putea vorbi despre aşa ceva. Ei erau o autoritate în domeniul impulsurilor sociale. Dar tot ei erau competenţi şi, de exemplu, în practicile terapeutice din acele vremuri. Concentrau într-o singură persoană ceea ce apoi s-a despărţit în mai multe ramuri ale vieţii şi civilizaţiei omeneşti.

* Cromleh (din celt. kroum = curbă şi lech = piatră sfântă), monument megalitic alcătuit din mai multe pietre aşezate vertical, dispuse în cercuri concentrice sau tangente. (Nota red.)

Privim aşa cum trebuie cultura druidică ‒ căci o putem numi aşa ‒, dacă considerăm esenţial ceea ce a pătruns până la noi dintr-o perioadă anterioară celei care îşi găseşte ecou în tradiţiile mitologice ale nordului, legate de numele de Wotan sau Odin. Numele lui Wotan se leagă în esenţă de o epocă mai recentă decât cea de înflorire a culturii druidice. În ceea ce am putea numi sfera de gândire în care s-a conturat numele divinităţii Wotan sau Odin trebuie să vedem ceva care îşi are originea în răsărit, intr-o arie de mistere aflată în apropierea Mării Negre şi care apoi şi-a revărsat conţinutul său spiritual dinspre răsărit spre apus prin întemeierea în felurite moduri a unor noi sanctuare de practicare a misterelor, dinspre Marea Neagră către Occident.

Toate acestea au strălucit într-o cultură care trebuie numită în cel mai profund înţeles sublimă, străvechea înţelepciune, cunoaşterea druidică. Această înţelepciune druidică era de fapt un ecou neştiut, un fel de amintire inconştientă a ceea ce primea Pământul de la Soare şi de la Lună, înainte ca Soarele şi Luna să se fi despărţit de Pământ. Iniţierea în misterele druidice era în esenţă o iniţiere solară, corelată cu ceea ce putea deveni întelepciunea lunară prin iniţiere solară. Pe ce calcule se baza construirea acestor cromlehuri, a acestor cercuri ale druizilor? Din cele spuse ieri v-aţi dat seama că în esenţă ele erau destinate să reprezinte în chip spiritual relaţia dintre Pământ şi Soare. Când privim la un dolmen* izolat ne dăm seama că este ca un fel de instrument prin care este eliminată influenţa exterioară, fizică, a Soarelui, aşa încât un iniţiat înzestrat cu clarviziune să poată observa ceea ce rămâne din această acţiune solară în spaţiul neluminat. Preotul druid urmărea proprietăţile interne ale luminii solare, aşa cum ajunge aceasta pe pământ şi cum este reflectată iarăşi de la suprafaţa pământului în spaţiul universal, prin intermediul megaliţilor. Aşa cum vă spuneam, se crea un spaţiu întunecat datorită pietrelor înfipte în pământ, deasupra cărora se afla o altă piatră în chip de acoperiş, iar în acest spaţiu întunecat, datorită puterii de a vedea prin piatră, era posibil să se observe tocmai esenţa spirituală a luminii solare.

* Dolmen (din bretonă, dol = masă; men = piatră) - monument megalitic alcătuit din una sau mai multe lespezi orizontale sprijinite pe alte pietre aşezate în poziţie verticală (Nota red.)

Deci preotul druid, stând dinaintea altarului, se concentra de fapt asupra proprietăţilor interne ale solarităţii, de care avea nevoie, căci din ele se revărsa în el ceva încărcat de înţelepciune, în aşa fel încât această înţelepciune avea încă un caracter de forţă a naturii ‒ de care avea nevoie pentru a conduce comunitatea sa.

Trebuie să aveţi clar în minte faptul că vorbim de o vreme în care nu puteai să te uiţi în calendar pentru a vedea dacă a venit timpul potrivit pentru semănat, dacă trebuie să încredinţezi gliei un soi de sămâniă sau altul. Calendarul rezulta din ceea ce deducea preotul din activitatea solară. Nu puneai mâna pe o carte pentru ca să ştii cum va fi vremea. Singura carte care exista era lumea însăsi. Iar literele care alcătuiau cuvinte erau rezultatul observării acţiunii soarelui asupra diverselor lucruri instalate ca repere. Atunci când vreţi să aflaţi ceva, căutaţi într-o carte; preotul druid urmărea felul în care acţiona soarele asupra cromlehului său. Acolo descifra el tainele Universului. Din rezultatele acestor observaţii deducea când trebuie să fie semănate grânele sau secara. Acestea sunt doar unele exemple. Pentru tot ceea ce urma să fie făcut, se descifrau impulsurile venite din Univers. Impulsurile importante, de care era nevoie pentru realizarea calendarului anual, reieşeau din observaţiile făcute asupra umbrei lăsate de cercul druidic. Deci în acele timpuri, când nu exista nimic din produsele inteligenţei omeneşti, exista numai Universul. Iar în loc de tipogiafii erau cromlehurile, pentru a transmite tainele pe care le cuprinde Universul.

Aşa că omul, citind în acest fel din cartea cosmică, se afla în prezenţa solarităţii. Iar de cealaltă parte se afla principiul lunar. Forţele care erau concentrate în lună fuseseră iniţial legate de pământ. Dar ele nu s-au retras fără a lăsa vreo urmă. Au lăsat ceva şi pe pământ. Dacă nu ar exista decât forţe solare, ar apărea numai celule care proliferează, care cresc, elemente vii mai mari sau mai mici, cu caracter celular. Diversitatea, conformaţia nu sunt datorate forţelor solare, ci forţelor lunare, care acţionează în interacţiune cu forţele solare.

Şi lucrurile se desfăşurau astfel încât în timp ce preotul druid se expunea forţelor ce se manifestau în cercul său, în cromlehul său, nu obţinea numai o impresie abstractă ca cea pe care o avem noi astăzi când pătrundem, în felul nostru, pe cale intelectuală, în spiritual, ci forţele solare îi vorbeau de-a dreptul. În umbră, influenţa solarităţii sprituale acţiona direct şi mult mai intens decât impresiile senzoriale care acţionează astăzi asupra noastră, căci se afla în legătură cu forţe mult mai puternice. În timp ce preotul se afla în sanctuarul său şi urmărea această solaritate, în timpul observaţiei i se modifica respiraţia: îşi pierdea ritmul, se uniformiza, încât se trecea fără pauză de la o inspiraţie la alta. Trăia, cu ceea ce era ca om, prin respiraţie, în ceea ce se afla acolo ca acţiune solară. El obţinea nu o ştiinţă abstractă, el obţinea ceva care acţiona în el aşa cum acţionează circulaţia sângelui, ceva care pulsa în interiorul lui, care impulsiona firea sa omenească până şi în domeniul fizic. Dar această acţiune care-i pătrundea până în fizic era de natură spirituală. Şi această stimulare interioară pe care o resimţea era de fapt ştiinţa lui.

Trebuie să ne imaginăm această ştiinţă a lui ca pe ceva mult mai însufleţit, mai intens decât un sentiment. De altfel el primea această cunoaştere numai în anumite momente. Putea să atingă această ştiinţă, cu o intensitate mai mică, în fiecare zi la amiază, dar atunci când era necesar să fie descifrate marile taine, preotul trebuia să primească aceste influenţe în perioada sărbătorii pe care astăzi o numim Sfântul Ioan de vară sau Sânzienele. Atunci se adăuga micilor unde ale ştiinţei sale, pe care le primea zilnic, un val năvalnic. Şi deoarece el recepta în felul acesta câte ceva din acţiunile solare captate pe pământ prin acest procedeu special elaborat, ceva resimţit de el ca o inţiere, o iniţiere solară, el dobândea puterea de a cerceta, de a înţelege forţele rămase pe pământ atunci când luna s-a îndepărtat de el. El îşi elabora astfel ştiinţa sa asupra naturii, sub efectul iniţierii solare. Ceea ce se află învăluit la supraţa lucrurilor nu era important pentru el. Pentru el avea însemnătate ceea ce izbucnea dinăuntru, din forţele lunare ale pământului. Deoarece prin aceste tehnici de iniţiere, ale căror urme s-au păstrat până în zilele noastre în aceste monumente, el dobândea capacitatea de cunoaştere, el putea, mai ales atunci când pe cerul nopţii se iveau stelele, iar luna îşi urma drumul pe bolta cerească, să-şi dea seama care sunt forţele care acţionează în natură.

Iniţierea solară îi dădea amprenta spirituală, impulsul spiritual, şi prin aceasta dobândea cunoşterea naturii. Ştiinţele naturii de astăzi sunt ştiinţe ale pământului, cunoştinţele sale asupra naturii erau stiinţe lunare. El recepta fortele lunare aflate la bază, care se revarsă în plante din adâncul pământului, care acţionează prin vânt şi furtună şi alte stihii. El le recepta nu în mod abstract aşa cum receptăm noi acum, când există ştiinţe ale naturii, forţele naturale, el le recepta în acţiunea lor însufleţită.

El simţea cele existente în această viaţă activă a naturii ca pe nişte entităţi elementale, care trăiesc în plante, în pietre, în tot ce ne înconjoară. Aceste făpturi elementale care îşi au locuinţa în arbori, în ierburi şi aşa mai departe erau prinse astfel între anumite limite. Dar aceste limite nu erau atât de rigide ca cele pe care le stabilesc acum oamenii, ci erau limite largi. Druidul, a cărui ştiinţă asupra naturii era o ştiinţă lunară, putea să întrevadă cum aceste făpturi elementale pot să se dezvolte până la dimensiuni uriaşe.

plansa 7   Planşa 7
[măreşte imaginea]

Astfel s-a conturat concepţia despre uriaşi, despre fiinţe gigantice. Dacă era vorba de rădăcina înfiptă în pământ a unei plante, în care trăiau elementele lunare, făpturile elementale apăreau în limitele care le erau proprii. Dar aceste făpturi elementale au tendinţa să iasă în afară şi să se extindă extraordinar, imens. Atunci când astfel de făpturi elementale care îşi au domeniul de existenţă în stratul fertil în care plantele îşi înfig rădăcinile iau astfel de dimensiuni uriaşe, ele devin uriaşi ai gerului, care au ca semn exterior gerul, care trăiesc în fenomenele pustiitoare care se abat asupra pământului, ca de exemplu brumele catastrofale sau alte distrugeri provocate de îngheţ. S-ar putea spune că forţele rădăcinilor plantelor, atunci când sunt scăpate din frâu, iau chipul gerului, al fenomenelor care se abat cu o forţă uriaşă asupra pământului şi au o acţiune distrugătoare, pe când acţiunea lor benefică se realizează în spaţiul în care plantele îşi înfig rădăcinile.

Dar şi ceea ce se afla în frunziş putea lua dimensiuni uriaşe. Atunci acestea trăiau ca făpturi elementale imense în ploile de polen care se produc în anumite anotimpuri, revărsându-şi conţinutul asupra pământului şi în altele asemenea. Iar ceea ce trăieşte modest, liniştit, în forţa de înflorire a plantelor, dacă ia amploare imensă devine foc pustiitor.

Deci în fenomenele meteorologice erau văzute forţele care trăiesc în limite normale în făpturile naturii, dar care în acest caz iau o amploare enormă. Chiar locurile unde sunt amplasate aceste vechi lăcaşuri de cult păgâne arată că ceea ce era dat parţial de aceste cercuri solare şi dolmenuri era completat prin cunoaşterea pământului rezultată de aici. Era desăvârşit în asemenea măsură, încât se putea observa în mod corect ţesătura tainică de fapte şi de acţiuni din care prindeau viaţă vânturile şi furtunile, întrepătrunderea forţelor apei cu cele ale aerului, bruma şi roua care se formează pe pământ: Aşa, prin iniţiere solară şi cunoaştere lunară, a luat fiinţă acea străveche concepţie asupra lumii care am putea spune că stă la baza civilizaţiei europene.

Deci ceea ce afla druidul despre Cosmos rezulta din ceea ce putea deduce despre evenimentele cosmice prin iniţiere solară, prin intermediul dispozitivelor sale şi din cunoştinţele ce le putea dobândi apoi sub impulsul iniţierii solare din ştiinţa sa lunară asupra naturii. Dar toate acestea se aflau în legătură cu viaţa socială, cu întreaga viaţă religioasă. Căci, ceea ce le putea spune oamenilor preotul cuprindea lucruri care se sprijineau pe fundamentul spiritual al existenţei: Ne dăm mai bine seama de aceasta, atunci când analizăm ce procedee terapeutice practicau druizii. Pe de o parte ei priveau la făpturile elementale rămase în limitele lor, în felurite produse ale regnului mineral şi îndeosebi ale regnului vegetal. Urmăreau ce se întâmplă cu plantele când, să zicem, sunt atinse de ger, când sunt afectate de acţiunile fenomenelor purtate în spaţiu de uriaşii furtunilor, de uriaşii vânturilor, când sunt expuse căldurii provocate de uriaşii incendiilor. Observând ce se întâmplă cu plantele când asupra lor acţionează dezlănţuiţi uriaşii brumei, ai îngheţului, ai furtunii, ai incendiilor ajungeau să cunoască specificul plantelor şi să imite în anumită măsură ceea ce se manifestă în natură ca acţiune a uriaşilor: să supună plantele anumitor procese, procese de îngheţ, de răcire, procese de ardere, procese de disoluţie şi de combinare.

Acei preoţi îşi spuneau: Privind în natură, observăm acţiunile pustiitoare ale uriaşilor gerului, furtunii, ai focului. Dar noi putem să le smulgem acestor uriaşi, acestor giganţi, ceea ce ei răspândesc în lume fără pricepere. Putem face ca aceste forţe lunare dezlănţuite să fie încorsetate din nou în limite stricte.

În timp ce făceau aceasta, în timp ce studiau ce se petrece în pământul înrourat, în furtună, în vânturi, în arşiţa dogoritoare a soarelui şi aplicau acestea la forţa solară care trăia în plante şi pe care o simţeau în timpul iniţierii, ei preparau remedii, ierburi de leac şi alte lucruri de felul acesta, care arătau faptul că uriaşii se împăcaseră cu zeii.

Orice remediu era considerat în vremurile acelea drept o dovadă a faptului că duşmanii zeilor făcuseră pace cu zeii. Hrana era ceva luat din ceea ce oferea natura, sub influenţa directă a soarelui, a lunii. Remediul era ceva produs de om, prin care se continua acţiunea naturii, prin care erau îmblânzite puterile uriaşilor, pentru a fi puse în slujba puterii solare.

Vedeţi, acest mod de viaţă este posibil numai atunci când nu există o ştiinţă intelectualistă; nici urmă de aşa ceva, când tot ce se doreşte să fie cunoscut este cunoscut doar prin ceea ce se exprimă ca spirit în fenomenele naturii sau prin ceea ce poate fi aflat din fenomenele naturii prin tehnici de iniţiere care se bazează pe dispozitive speciale, toate acestea fiind citite din marea carte a Cosmosului. Doar în aceste condiţii este posibilă o astfel de viaţă, o astfel de civilizatie.

Trebuie să ne gândim că această civilizaţie a fost răspândită pe o mare parte a Europei nordice şi centrale acum trei milenii sau trei milenii şi jumătate. Atunci nu exista nimic asemănător cu scrierea. Exista numai această scriere cosmică. Şi în acele locuri s-a răspândit, dinspre Răsărit, un ritual de mistere din ţinutul Mării Negre, care apoi, după ce nu a mai putut fi descifrat de conştiinţa comună, s-a păstrat în mitologia nordică, în partea care se referă la Wotan.

Deci ce este cultul lui Wotan? Misterul din care s-a ivit acest cult al lui Wotan era un mister al lui Mercur, un mister care alătura impulsul lui Mercur impulsurilor Soarelui şi Lunii. Astfel că s-ar putea spune că această veche cultură era de o nevinovăţie şi de o naivitate scăldată în strălucirea soarelui şi a lunii, neatinsă de ceea ce ar fi putut să fie spus oamenilor prin impulsul lui Jupiter. Doar în răsărit existau deja aceste impulsuri ale lui Jupiter. De acolo ele s-au răspândit apoi spre apus, prin colonizare. Wotan ‒ Mercur a transpus această influenţă în Occident.

Prin aceasta se explică în acelaşi timp faptul că Wotan este considerat cel care a introdus runele, care a întemeiat scrierea runică, deci cel care a introdus pentru prima oară acea tehnică de descifrare a Universului într-o manieră intelectuală, încă primitivă, extrasă de om din sine însuşi. A fost prima apariţie a unui caracter intelectual, caracterul lui Wotan. Aşa că se poate spune că elementelor solare şi lunare li s-au adăugat elemente ale lui Mercur, ale lui Wotan.

Prin cele care acum îşi dobândeau caracterul din elemente ale lui Wotan, tot ceea ce mai exista din evenimentele anterioare a fost influenţat de aceste elemente ale lui Wotan. Toate au căpătat un anumit caracter, un anumit impuls de la aceste elemente ale lui Wotan. Cultura druidică a păstrat o mare taină. Desigur peste tot se întâlnesc şi lucruri care nu sunt la locul lor, pe ogoare se află şi buruieni. S-ar putea zice că în civilizaţia druidică erau recunoscute ca plante de cultură numai elementele solare şi lunare. Elementul intelectual, care apărea deja uneori ca precursor al unor vremuri ulterioare, era tratat ca o buruiană. Şi printre numeroasele remedii pe care le aveau druizii exista şi unul împotriva meditaţiei, împotriva elementelor lui Mercur. Oricât ni s-ar părea de paradoxal în ziua de astăzi, exista în vremurile de atunci un leac împotriva meditaţiei, împotriva acestei îngropări în sine în propria sa mântuire sufletească. Druizii voiau ca oamenii sa trăiască în natură, să nu se cufunde în sine, şi tratau ca pe un bolnav pe cel care încerca măcar să exprime, printr-o artă primitivă, elementul natural altfel decât cel mult imitându-l cu exactitate; cel care se exprima în vreun fel printr-un simbol. Cel care schiţa ceva simbolic era un bolnav care trebuia tratat. Şi nu era considerat ca o făptură omenească luminoasă, ci ca o făptură a întunericului. Da, dacă am ajunge, cu cunoştinţele noastre de astăzi, înapoi în lumea druizilor, ne-ar duce pe toţi la spital să ne lecuiască.

Această boală a fost adusă însă dinspre răsărit. Această civilizaţie a lui Wotan a fost resimţită ca o boală. Ea aducea cu sine, amplificată mult, imens, ceea ce înainte se întâlnea numai ca o înclinare spre meditaţie izolată, sporadică. Aşa s-a întâmplat. A adus cu sine runele acolo unde înainte nu se cunostea decât scrierea cosmică. Astfel omul a început să-şi exprime prin semne înclinaţia intelectuală. A adus cu sine tot ceea ce a fost resimţit ca o cultură a lui Mercur. Aşa că nu este de mirare că ceea ce decurgea din această cultură a lui Wotan, fiind resimţit ca desprins din puterile pozitive ale lui Wotan, făptura lui Baldur, făptura solară născută postum putea fi concepută în corelaţie cu moartea, nu cu viaţa. Baldur trebuia să meargă la Hel*, la forţele întunecate ale morţii, în locuinţa morţii.

* Hel era, în mitologia germanică veche, zeiţa morţii. După ce Baldur este ucis ca urmare a unui vicleşug, zeita Hel acceptă să-i dea drumul din infern doar dacă va fi plâns de tot ce există pe lume. Toate lucrurile şi fiinţele din lume plâng disparitia acestui fiu strălucitor al lui Wotan, în afară de o femeie uriaşă, care este de fapt o travestire a zeului viclean, Loki. Ca urmare, Baldur nu poate fi eliberat din infern. (Nota red.)

Şi, de asemenea, de cele mai multe ori ‒ după cum reiese din tradiţiile păstrate în Edda* ‒ se punea în primul rând problema nu cum să fie eliberat de către Hel acest fiu al puterilor lui Wotan ‒ aceasta este numai o imagine mai târzie ‒, ci cum ar putea fi lecuit. Se spune că există multe leacuri, însă pentru Baldur, adică pentru inteligenţa care îşi are izvorul în puterea runică a lui Wotan, nu există nici un leac, aceasta nu poate duce decât la moarte.

* Edda ‒ culegere de tradiţii mitologice şi de legende ale vechilor populaţii scandinave. Edda poetică, în limba islandeză, cuprinde poeme anonime din sec. VIII‒XIIl; Edda în proză este opera islandezului Snorii Sturluson (1179‒1241). Reprezintă cele mai importante izvoare privind religia vechilor germani. (Nota red.)

Vedeţi deci despre ce a fost vorba, din diverse puncte de vedere, atunci când am analizat evoluţia omenirii spunându-vă: În vremurile de demult, cunoaşterea instuitivă a omenirii nu era preocupată de semnificaţia morţii, deoarece oamenii păstrau amintirea unei vieţi de dinaintea celei pământeşti şi ştiau că moartea este numai o transformare. Moartea nu era resimţită ca o ruptură foarte profundă. În acele vremuri îndepărtate nu exista un sentiment tragic al morţii. Acesta a început să se răspândească în lume în vremurile premergătoare misterului de pe Golgota, care a realizat tocmai eliberarea de această groază a morţii. Legenda lui Baldur este o reprezentare sugestivă a faptului că prin pătrunderea intelectualismului este introdusă în suflete această concepţie care acordă semnificaţie morţii, care îşi găseşte loc astfel în evoluţia omenirii.

Astfel, ceea ce li se arăta oamenilor prin moartea lui Baldur cel care nu a mai putut să învie, a fost îndreptat din nou, pe cale sufletească, spirituală, doar când i s-a contrapus figura lui Christos, cel care a înviat din morţi.

Este ceva minunat felul în care acolo, în nord, concepţiei despre imboldul lui Christos i-a fost pregătit terenul prin influenţa forţelor lui Mercur asupra forţelor solare şi lunare. În Baldur, zeul care cade pradă morţii şi nu poate să mai învie, nordicii au avut un precursor al lui Christos, care cade şi el pradă morţii, dar care are puterea de a învia, pentru că el vine de-a dreptul din soare, pe când puterea solară pornită din Wotan, Baldur, este o putere solară reflectată de Mercur, o putere solară care se revarsă din rune, din simbolurile pe care omul le extrage din propriul său intelect.

Vedem deci că în ţinutuiile nordice aceste lucruri au luat o formă foarte sugestivă, deoarece acolo omul încă mai avea legături strânse cu Cosmosul, manifestate în viaţa sa, în descifrarea Cosmosului, în aspiraţiile religioase, sociale, în procedeele terapeutice, pe când după aceea oamenii au trăit în mijlocul forţelor pământului. Druidul privea felul şi chipul în care se aşternea umbra pietrei sale de altar, văzând cum apare în umbră elementul spiritual al soarelui; el descifra toate aceste lucruri. După aceea a venit o vreme când esenţa principiului solar, care era în oarecare măsură sesizată cu ajutorul dolmenurilor şi cromlehurilor, această esenţă solară ‒ horribile dictu pentru o concepţie elevată ‒ a fost reprezentată prin linii abstracte numite raze. Ne apropiem astfel de vremea în care înrudirea dintre ceea ce trăieşte în rădăcini, în frunze şi în flori şi ceea ce trăieşte în ger, în vânturi, în foc nu mai este recunoscută decât sub aspectul compoziţiei chimice. Uriaşii şi făpturile elementale se transformă în forţe ale naturii. Totuşi forţele naturii de astăzi nu cuprind altceva decât pe acei uriaşi de odinioară, numai că nu ne mai dăm seama de asta, le percepem ca pe ceva extrem de abstract. Dar aceste forţe ale naturii descind în linie dreaptă din uriaşi; sunt copii născuţi de curând ai acestora. Deoarece se poate spune că astăzi omul trăieşte într-o cultură complet transformată, el este în mod necesar profund impresionat atunci când ia cunoştiinţă, chiar dacă numai fugitiv, de aceste rămăşiţe foarte alterate ale vremurilor druizilor. Este ca şi cum am putea să-i vedem pe strămoşii oamenilor de astăzi.

Dacă analizăm unele aspecte de detaliu, vedem de exemplu că şi despre medicamente vorbim acum în mod uimitor de abstract, intelectual, descriem reţete de fabricaţie în mod cu totul abstract. Dar aceasta se transformă în ceva plin de însufleţire, dacă ne ducem cu gândul la modalitatea, la felul cum îşi percepea druidul leacurile. El simţea în ele forţele solare, pe care le cunoştea, căci prin ierburi şi alte produse ale naturii el intra în comunicare cu forţele uriaşilor. Pentru el era vorba de ceva însufleţit. El obţinea de la uriaşi forţele de preparare care transformau planta într-un remediu. El ştia că prin aceasta realizează ceva important pentru întregul Univers. Doar după aceea avea în vedere omul. Iar prin capacitatea sa deosebită de cunoaştere a oamenilor, druidul vedea cum în cele mai intime profunzimi ale oamenilor, cele din care apar imaginile din vis, care reprezintă izbucniri inconştiente, nedefinite, ale naturii umane profunde, în cea conştientă, sub influenţa acestor procedee de îmblânzire a uriaşilor cu acţiune lăuntrică, aceste remedii îşi făceau efectul asupra oamenilor. Aşa că pe de o parte el îl vedea pe Loki în exterior, în efectele distructive ale focului, dar pe de altă parte folosea ceea ce obţinea de la Loki pentru a transforma o plantă sau alta, prin ardere, într-un remediu al unei boli. Şi apoi, din felul în care acesta acţiona în interiorul omului, el vedea forţa lui Loki în interiorul omului. Acolo el era dezarmat. Şi atunci druidul îşi spunea: Ceea ce acolo, afară, în lumea uriaşilor poate să acţioneze în mod dăunător, distrugător, are acţiune tămăduitoare atunci când este introdus în mod chibzuit în corpul omului. De asemenea, puteri otrăvitoare în doze mari deveneau puteri tămăduitoare când erau folosite la locul potrivit.

Aşa descoperea, în felul său, diferitele forţe şi moduri de acţiune ale naturii. Aşa pătrundea în lumea spirituală, de unde trimitea comunităţii sale imbolduri religioase, sociale, medicale şi diverse altele. Aceasta era străvechea înţelepciune din acea vreme pe care o sădiseră pe pământ entităţile lunare, cât timp mai erau încă pe pământ, şi care acum nu se mai află direct aici pentru că s-au retras o dată cu desprindera lunii. Deci se datora acestor iniţiaţi, care au vestit-o şi au întemeiat-o cu ajutorul modului de iniţiere solară, pe care vi l-am descris astăzi.