Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ŞTIINŢA INIŢIATICĂ ŞI CUNOAŞTEREA AŞTRILOR

GA 228


CONFERINŢA a VI-a

Omul în trecut, prezent şi viitor din punct de vedere al evoluţiei conştiinţei

(partea întâi)

Stuttgart, 14 septembrie 1923

Am ales ca temă a conferinţelor din această serie o prezentare a felului cum s-a dezvoltat, a evoluat făptura omenească în anumite perioade din trecut, cum arată ea în prezentul imediat şi cum se conturează în perspectiva evoluţiei viitoare a omenirii pe planeta noastră. Aceasta se leagă de acea concepţie asupra lumii care s-a revărsat dătătoare de speranţe asupra civilizaţiei occidentale, inclusiv cea de pe teritoriul Americii, conform căreia omul nu trebuie văzut şi înţeles numai prin prisma prezentului, ca şi cum ai analiza doar un om luat ca mostră din mulţimea populaţiei globului. Concepţiilor care puteau fi acceptate de civilizaţia occidentală le era propriu faptul că au încadrat întotdeauna omul în curentul devenirii istorice a locuitorilor pământului, au inclus în aceeaşi linie evolutivă oamenii de astăzi şi pe cei din zorile istoriei, fie până la un anumit punct, aşa cum o face Vechiul Testament, mai mult ca o istorie a pământului, fie mergând mult mai departe, până la urmărirea evoluţiei cosmice a planetei. Concepţiilor orientale şi chiar concepţiilor europene mai vechi, care nu aparţineau civilizaţiei moderne, acest lucru le era mai puţin caracteristic. Ele se mulţumeau în general să situeze omul în spaţiu. Felul nostru de a simţi, de a percepe, care ne-a fost imprimat de modul occidental de evoluţie, nu se poate limita numai la această încadrare spaţială a omului în Univers. Simţim nevoia, pornind de la un anumite impuls sufletesc, să stabilim o conexiune nu numai în spaţiu, cu oamenii de astăzi, ci şi în timp, cu cei din preistorie, care de fapt, împreună cu cei de acum şi cu cei care vor fi, alcătuiesc în ansamblu neamul omenesc. Dar nu reuşim să obţinem o imagine satisfăcătoare asupra dezvoltării istorice a omenirii, nici într-o accepţiune largă nici într-una mai restrânsă, dacă ne bazăm numai pe date antropologice exterioare. Căci omul este o fiinţă a cărei evoluţie nu poate fi sesizată prin fapte exterioare, chiar dacă acestea sunt interpretate spiritual. Omul este o fiinţă corporală, sufletească şi spirituală, omul este o fiinţă în care spiritul a strălucit întotdeauna, în măsură mai mare sau mai mică, în aşa fel încât întotdeauna în el a vieţuit conştiinţa de sine. Iar prin dezvoltarea conştiinţei avem în faţa ochilor înrtreaga natură şi esenţă a omului, manifestată în această strălucire a conştiinţei, aşa cum întreaga esenţă a planetei se dezvăluie simţurilor prin florile ei.

Deci să pătrundem astăzi, înainte de toate, în acest moment de cea mai mare importanţă al evoluţiei omenirii, de dezvoltare a conştiinţei. Analizând conştiinţa oamenilor, putem distinge următoarele lucruri. În starea de veghe obişnuită, în care ne aflăm din momentul deşteptării şi până când adormim, se dezvoltă în noi o imagine mai mult sau mai puţin clară şi luminoasă, o imagine care creşte ca floarea unei plante - din adâncurile simţirii. Aceasta reprezintă, în contrast cu imaginile clare şi luminoase conştiente, ceva mai mult sau mai puţin semiconştient, estompat, frământându-se în sine, ceva ce nu este niciodată resimţit cu claritate. La o adâncime şi mai mare decât simţămintele, impulsionând totuşi reprezentările noastre conştiente în mod foarte direct, mult mai adânc în străfundurile fiinţei noastre se află voinţa. Le-am vorbit adesea antroposoiilor despre faptul că omul, chiar în stare de veghe, este în fond adormit, căci elementul volitiv din interiorul omului nu ajunge până la nivelul conştiinţei în starea de veghe actuală. Simţim că vrem să realizăm cutare sau cutare lucru, aceasta însă nu se bazează pe voinţă, ci pe obiectivul voinţei transpus în reprezentare conştientă. Ceea ce se află în spatele acestui obiectiv este cufundat în străfundurile fiinţei omeneşti şi nu este mai clar pentru conştiinţă decât în starea de somn fără vise. Şi se revarsă apoi la suprafaţă ca voinţă, se revarsă în ceea ce aduc la îndeplinire braţele şi palmele noastre şi picioarele noastre, ceea ce săvârşim cu lucrurile din lumea fizică. Cele pe care le îndeplinim în mod voluntar în propriul nostru trup, schimbările pe care le provocăm în lumea din afară prin voinţa noastră, sunt lucruri de care devenim conştienţi prin reprezentările noastre, la care se conectează sentimentele noastre. Însă în mod obisnuit suntem conştienţi numai de începutul şi sfârşitul actului de voinţă de intenţia pe care ne-o reprezentăm; observăm prin reprezentarea propriilor noastre mişcări sau a mişcărilor din lumea exterioară, care decurg din aceste obiective. Dar ce se află între acestea, cum se scurg aceste intenţii sufleteşti în organismul nostru, cum determină sufletul încălzirea corpului, circulaţia sângelui, mişcarea muşchilor şi aşa mai departe, pentru a-şi realiza voinţa, aceste lucruri ne rămân la fel de necunoscute ca şi cele ce se petrec în timpul unui somn fără vise. Căci cel care poate observa cu adevărat evenimentele vieţii trebuie să-şi spună: Eu mă trezesc de fapt numai sub aspectul imaginilor, simţurile mele dorm, voinţa doarme. De fapt se întâmplă acelaşi lucru în ceea ce priveşte voinţa, ca şi atunci când ne trezim dimineaţa şi ne dăm seama că organismul nostru s-a odihnit şi s-a înviorat. Considerăm deci ca adevărat faptul că am dormit, pentru că ne trezim din somn. Intenţionăm să vrem ceva sau altceva; aceste intenţii, fără să ştim, le facem să pătrundă în organismul nostru, unde trăiesc ca în somn, manifestându-se apoi,în acţiune, faptă, iar noi ne trezim din nou doar în momentul faptei, observând rezultatele a ceea ce s-a petrecut în noi fără a fi sesizat în mod conştient.

Acestea sunt în linii mari trăirile interioare esenţiale ale omului în stare de veghe, în somn şi în vise. Căci şi visele nocturne, visele pe care le avem când dormim, depind prea puţin de reprezentările noastre. Ele se supun cu totul altor legi decât legilor logice ale vieţii noastre conştiente. Însă dacă suntem capabili să le observăm, dacă pătrundem în aceste lucruri, ne dăm seama că desfăşurarea visurilor, spectacolele dramatice uimitoare care reprezintă adesea trama visurilor prezintă o asemănare izbitoare cu viaţa sentimentală. Dacă avem anumite sentimente în stare de veghe, sentimentele ce însoţese imaginile din vis nu vor fi identice, însă dramatismul lor interior, tensiunile, soluţiile, imboldurile dorinţei, catastrofele trăirilor interioare, aşa cum se frământă în lumea simţirii noastre, reprezintă sentimentele în toată aşa-zisa lor nesiguranţă, dar care, după părerea mea, este o siguranţă, aşa cum apare şi în vise, numai că visul trăieşte prin imagini, pe când viaţa sentimentelor se leagă de evenimentele obişnuite pe care le denumim cu expresii care redau senzaţiile interne ale simţămintelor. Aşa încât sentimentele şi visele propriu-zise pot fi încadrate la starea de vis a conştiinţei actuale a omului, pe când procesele voinţei şi cele ale somnului propriu-zis, fără vise, le putem considera ca făcând parte din starea de conştiinţă din timpul somnului, în cazul omenirii de astăzi.

Trebuie să ne fie clar că ceea ce descriem acum ca fiind trăsături esenţiale ale conştiinţei actuale a omenirii a parcurs, într-un timp relativ scurt, o evoluţie care în vremurile noastre materialiste nu este recunoscută cu plăcere. Dar lucruri care s-au păstrat ca mărturii ale gândirii omeneşti încă din primele secole ale erei creştine nu mai pot fi înţelese astăzi dacă nu suntem conştienţi că gândirea care trăia pe atunci în om era cu totul altceva decât gândirea care se află astăzi în suflete. În mod special trebuie să insistăm asupra faptului că abordarea, cu mentalitatea de astăzi, a unei cărţi ca de exemplu Clasificarea naturii a lui Scotus Erigena din secolul al IX-lea sau a vechilor concepţii alchimisto-chimice denotă o ignoranţă sufletească. Dacă ne luăm după concepţiile de acum, nu înţelegem deloc ce voiau să spună acestea. Putem citi cuvintele, dar nu înţelegem semnificaţia lor. Căci gândirea omenească a dobândit începând din secolul al XV-lea un caracter cu totul deosebit, şi acest caracter, cu toate că s-a dezvoltat lent, treptat, a ajuns astăzi la un punct culminant. Această gândire, care în viaţa oamenilor din zilele noastre se leagă de starea de veghe propriu-zisă, aşa cum v-am prezentat-o, este ceva ce în fond nu poate aduce o mare bucurie oamenilor. Omul consideră că numai ceea ce resimte atunci când este treaz este clar şi limpede; omul crede că doar interpretând aceasta în mod creator poate ajunge la cele mai remarcabile rezultate ştiinţifice. Dar în esenţă gândirea actuală nu-i aduce nici o mulţumire în planul năzuinţelor sale sufleteşti. Căci, de fapt, omul se pierde pe sine în gândirea aceasta modernă. Se pierde în asemenea măsură, încât resimte această gândire ca singurul lucru clar, mult mai evident decât de exemplu circulaţia sângelui sau respiraţia. Acestea rămân neclare, obscure, în straturile inferioare ale conştiinţei. Simtim că în noi trăieşte o anumită realitate, dar ea este adormită, trezindu-se numai în imaginaţie, în gândire. Dar atunci când simţim dorinţa să ne preocupăm de cunoaşterea de sine, ne dăm seama că ne rătăcim în gândirea care este de fapt singurul element care redă viaţa noastră interioară. Ne putem raporta – desigur în sens figurat – la două cazuri care arată această pierdere în gândire.

A existat un gânditor al epocii moderne – Descartes(Cartesius). De la el provine maxima modernă: Cogito ergo sum*.

* În latină: Cuget, deci exist. Această maximă dă un răspuns îndoielilor exprimate de unii filosofi asupra existenţei reale a omului. Formularea completă este: „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist“. (Nota red.)

 Este ceea ce ne spune un filosof. Dar mai nou omenirea nu mai spune aceasta, nu poate s-o mai spună. Căci se spune: Atunci când mă gândesc la ceva, când percep acel lucru numai în gând, el nu există încă; dacă mă imaginez pe mine însumi, încă nu sunt; aceste gânduri sunt cel mult imagini, este ceva sigur în mine, dar prin gândire nu capăt fiinţă. Se mai spune iarăşi: Ceea ce este doar gândit, este numai un Gând. Deci la Descartes găsim o constatare chinuitoare: Am dori să fim şi nu avem nici un alt punct de sprijin pentru a include această existenţă a omului în gândirea modernă, de aceea căutăm acest sprijin tocmai acolo unde desigur nu se află, dacă ne luăm după percepţia generală: în gândire. Căci somnul contrazice această sentinţă a lui Descartes. În timpul somnului nu gândim. Atunci înseamnă că nu existăm? Murim în fiecare seară şi ne naştem din nou dimineaţa? Sau existăm şi în timpul care se scurge între momentul adormirii şi cel al deşteptării? Concepţiile actuale asupra lumii nu ţin seama tocmai de cele mai simple adevăruri. În această formulă, Cuget, deci exist, se vădeşte o chinuitoare cramponare de existenţă, nu o trăire interioară a sinelui. De aşa ceva este vorba.

Cea de a doua situaţie pe care ne putem sprijini afirmaţiile este următoarea: Pe lângă gândire, de care omul modern este atât de mândru, dispunem şi de rezultatele ştiinţelor naturii, rezultate ale observaţiilor şi experimentelor. Desigur, dar prin acestea nu putem pătrunde în existenţa propriu-zisă a lucrurilor, ci vedem doar transformările acestora, ceea ce este trecător. De aceea omul contemporan consideră o idee justificată doar atunci când aceasta provine din această existenţă exterioară, manifestată. Şi astfel omul contemporan a încetat cu totul să-şi conceapă existenţa în sine însuşi. Gândirea este ceva mult prea subtil pentru aşa ceva. Dar ce altceva se mai există în sinea sa omul nu află decât cel mult aşa cum află ştiinţele naturii ce se petrece în domeniul naturii exterioare. Acolo îşi caută omul modern esenţa sa. Şi el crede în sine însuşi numai în măsura în care el face parte din natură. Şi astfel natura, prin fiinţa ei, devine acel Moloch care de fapt le răpeşte oamenilor din epoca modernă sentimentul de sine. Bineînţeles că mulţi oameni de acum vor spune că nu au deloc această senzaţie. Dar aceasta este numai o părere. Senzaţiile oamenilor contemporani, care încep doar să tindă puţin spre cunoaşterea de sine, sunt de fapt în întregime rezultatul concepţiei pe care v-am expus-o acum. Omul modern este închistat în această trăire a propriei sale fiinţe şi a relaţiilor sale cu lumea înconjurătoare. Şi ceea ce rezultă pentru el din această închistare este transpus apoi asupra modului în care concepe el lumea. De exemplu, el priveşte cu instrumentele sale ‒ spectroscop, telescop ‒ către stele. El descrie ceea ce îi arată aceste instrumente şi pe această bază elaborează o astronomie şi o astrofizică pur spaţiale şi aşa mai departe. El nu observă că de fapt a transpus asupra boltei cereşti ceea ce a observat şi a calculat în legătură cu obiectele terestre.

Dacă ne referim la o sursă de lumină, oricine este de acord că dacă mă aflu la o distanţă de atâtea şi atâtea mii de mile de sursa de lumină lumina şi-a pierdut din intensitate în spaţiu, poate că nici nu mai este vizibilă. Ştie oricine că intensitatea luminii scade proporţional cu distanţa. Iar o altă lege a fizicii este că şi forţa de atracţie, gravitaţia, cum i se spune în fizică, scade proporţional cu pătratul distanţei. Dar oamenii nu se gândesc mai departe. Faptul că intensitatea gravitaţiei are aici pe pământ o anumită valore şi descreşte proporţional cu pătratul distanţei, aceasta le este foarte clar, deoarece trăim aici, pe pământ, determinăm legile naturii, stabilim adevăruri terestre, le corelăm. Acolo unde gravitaţia are o anumită valoare, aceste legi sunt adevărate. Pe măsură ce scade gravitaţia, scade şi adevărul acestor legi. Ceea ce este adevărat pe pământ încetează să mai fie adevărat dacă urmărim să-l extindem asupra Universului. Avem tot atât de puţin dreptul să extindem asupra Cosmosului în mod simplist, prin analogie, ceea ce stabilim aici pe baza fizicii şi chimiei, cât şi să extindem forţa gravitaţiei terestre din zona din imediata apropiere a pământului în largul Universului. Nu este admisibil să vedem adevărul care domneşte în sferele cereşti în felul în care vedem adevărul aici pe pământ. Ştiu că acest lucru apare pentru omul contemporan ca un paradox teribil, s-ar putea spune ca ceva fantastic. Tocmai aceasta se întâmplă în prezent: închistarea a devenit atât de puternică pentru conştiinţa comună, încât atunci când străpungi puţin cu cea mai mică observaţie acest înveliş, imedit apare un paradox. Aceasta se leagă de faptul că astăzi omul este în întregime robit de pământ, aşa încât adesea nici măcar nu bănuieşte că s-ar mai afla ceva deasupra celor trăite pe pământ. Şi procedează şi cu timpul cosmic tot aşa ca şi cu spaţiul cosmic.

Vedeţi, adesea am dezvăluit astfel de adevăruri în cercurile antroposofice; ceea ce vă spun acum este o repetare care se bazează pe un exemplu concret. Pentru mulţi poate fi foarte semnificativ faptul că la invitaţia prietenilor noştri antroposofi din Anglia a trebuit să prezint un ciclu de conferinţe în a doua jumătate a lui august la Penmaenmawr, în Wales, acolo unde coasta de vest a Angliei are în faţă insula Anglesey. Este un ţinut minunat, un ţinut care ne arată că există pe acest părnânt şi o cu totul altă geografie decât cea pe care o găsim în manualele şcolare şi chiar în cele universitare. Astăzi se consideră că este mare lucru dacă o descriere geografică are în vedere caracterul vegetaţiei, al faunei şi florei, dacă se prezintă particularităţile geologice, paleontologice şi aşa mai departe. Dar există şi diferenţieri mai profunde ale teritoriilor decât cele folosite de obicei în ziua de astăzi de către geografi. În localitatea Penmaenmawr, unde s-a ţinut acel ciclu de conferinţe, mergi ca să zicem aşa numai câţiva paşi, o oră – o oră şi jumătate în munţi şi găseşti peste tot urme ale vechiului cult druidic: blocuri de piatră dispuse în mod simplu. De exemplu, pietrele sunt aşezate în aşa fel, încât alcătuiesc între ele o mică încăpere, acoperită cu o lespede de piatră, în care lumina soarelui pătrunde cu greu, deci în care este întuneric. Nu poate fi contestat faptul că astfel de cromlehuri erau destinate şi ca să servească drept încăperi funerare, căci în toate timpurile locurile importante de cult au fost ridicate pe mormintele celor din acelaşi neam. Dar aici mai este vorba şi de altceva, şi aceste cromlehuri simple schiţează aşa-numitele cercuri ale druizilor. Într-adevăr, am avut parte de o privelişte foarte frumoasă atunci când într-o zi, împreună cu dr. Guenther Wachsmuth*, am cercetat, în împrejurimile localităţii Penmaenmawr, un munte unde mai pot fi încă văzute ultimele resturi răzleţe a două cercuri ale druizilor, foarte apropiate unul de altul. Pietrele sunt astfel aşezate, încât pot fi contemplate şi astăzi. Iniţial erau câte douăsprezece într-un cere, şi cel care vrea să vadă despre ce este vorba de fapt priveşte şi observă că pe măsură ce soarele îşi urmează calea pe boltă, fie pe parcursul zilei, fie în cursul anului, umbra pietrelor îşi schimbă direcţia. Fiecare piatră în felul ei. Urmărind cum se mişcă umbra, cum se modifică pe parcursul zilei şi a anului, se poate observa mişcarea soarelui.

* Dr. Guenther Wachsmuth (1893‒1963), din 1921 a lucrat la Goetheanum. L-a însotit pe Rudolf Steiner în călătoriile sale. Din 1923 este secretar şi trezorier al Societăţii generale de antrosofie, şef al secţiei de ştiinte ale naturii a Institutului liber de Ştiinţe Spirituale de la Goetheanum. (Nota red. germane.)

Oamenii de astăzi sunt sensibili la lumină, îndeosebi atunci când lumina este însoţită de căldură sau căldura este însoţită de lumină. Iar cunoaşterea omenească deosebeşte desigur lumina soarelui din timpul verii de cea din timpul iernii, deoarece vara lumina este fierbinte pe când iarna este rece. Sesizăm şi deosebiri mai puţin pregnante. Dar aceleaşi deosebiri care apar atât de evidente în lumină, deoarece o dată îţi este cald şi altă dată tremuri de frig, se arată şi în umbră. Nu este acelaşi lucru dacă umbra este produsă de soare în octombrie, în iulie sau în august, nu numai ca  direcţie, ci şi în ceea ce priveşte calitatea ei interioară. Printre însărcinările druizilor era şi cea de a avea câpacitatea de a percepe calitatea umbrei, în funcţie de tonurile obişnuite, s-ar putea spune, un ton roşcat la umbra din august, un ton albăstrui la cea din noiembrie sau decembrie. În felul acesta, cu instruirea pe care o avea, preotul druid putea descifra mersul anual al soarelui după umbră. Privind aceste monumente, ne putem da seama şi astăzi că una dintre utilizările lor era aceasta. Mai existau încă multe alte lucruri legate de acest cult. Un ceremonial solar, dar un ceremonial care nu era numai ceva abstract, nici măcar ca o exprimare a evlaviei şi a smereniei. Ne înşelăm total dacă credem aceasta, deşi nu trebuie să subestimăm nici evlavia şi smerenia. Însă evlavia abstractă şi smerenia abstractă nu erau decisive; cultul acesta mai cuprindea în sine ceva cu totul deosebit.

Vedeţi, boabele de grâu sau boabele de secară trebuie semănate într-un anumit moment al anului. Nu este bine dacă sunt semănate într-un moment nepotrivit. Cel ce cunoaşte bine aceste lucruri ştie ce mult contează câteva zile în plus sau în minus. Există şi alte lucruri de acest fel în viaţa oamenilor. Viaţa acelei populaţii care locuia în regiunea geografică unde se practica cultul druidic poate încă de acum trei mii de ani era desigur extraordinar de simplă: cultivarea pământului şi creşterea vitelor erau principalele lor activităţi economice. Să ne punem însă întrebarea: De unde puteau să ştie oamenii de atunci când să semene şi când să adune roadele în mod corespunzător, când trebuie să aibă grijă de alte probleme legate de modificările ce au loc în natură în decursul anului? Îmi veţi spune că acum există pentru agricultură calendarul fermierului, în care acesta poate citi ce zi este şi ce trebuie făcut în ziua respectivă. Este foarte raţional. Da, în vremurile noastre aceste lucruri sunt stabilite, tipărite, la îndemâna oricui. Nici nu ne dăm seama de acest fapt, de importanţa calendarului tipărit. Aşa ceva nu exista, nu erau nici cele mai rudimentare forme de scriere şi de citit în perioada de înflorire a ceremonialului druidic . În loc de aceasta, preotul putea sta într-un cerc druidic, urmărea umbrele şi hotăra, în funcţie de aceste umbre: În următoarele opt zile agricultorul trebuie să facă ceva sau altceva, în următoarele opt zile trebuie să i se dea drumul taurului în ciurdă, căci este timpul cel mai prielnic pentru împerechere. Se descifra Cosmosul şi existau ustensile pentru descifrarea Cosmosului. Se stătea pe pământ şi pentru a face ceea ce era se făcut pe pământ se citea ce spunea însuşi soarele, prin semnele care erau suscitate prin monumente ale căror resturi dispersate s-au păstrat până astăzi.

Da, era o cu totul altă mentalitate şi ar fi o aroganţă condamnabilă din partea oamenilor de astăzi dacă, pentru că ştiu să citească şi să scrie, ar subestima arta prin care se puteau stabili lucrările necesare şi vremea muncilor agricole în funcţie de aceste semne cereşti. Vreau să spun că uneori eşti nevoit să reaminteşti oamenilor lucrurile care pot fi cercetate de Ştiinţa spirituală.

Am vorbit deseori în cercul nostru de antroposofi despre faptul că tot ceea ce trebuie să fie cercetat în cadrul Ştiinţei spirituale nu poate fi gândit prin cugetarea obişnuită, ci aceste gânduri trebuie să apară şi în imaginaţie. Sper că ştiţi cu toţii ‒ azi dimineaţă au fost unele controverse, dar cred că cei de faţă nu sunt implicaţi ‒ ce am spus despre aceste imaginaţii în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? Aceste imaginaţii, iar nu obişnuitele reprezentări, trebuie să le avem în suflet atunci când descriem ceva pe baza observaţiei spirituale directe, nu pe baza observaţiei senzoriale externe. Astfel că descrierile care sunt într-adevăr bazate pe Ştiinţa spirituală, fie că sunt făcute de aici, din locul acesta, fie că sunt făcute de afară, din stradă, pornesc tocmai de la astfel de imaginaţii. Aceste imaginaţii sunt mult mai însufleţite decât gândurile abstracte. Gândurile abstracte sunt de aşa fel, încât în ele nu poţi sesiza nici o urmă de fiinţare, ci numai imaginea reflectată în gândire a fiinţării. Imaginaţiile pot fi percepute de gândirea activă, aşa cum percepem o masă sau un scaun. Te pătrunzi în mod mult mai substanţial de esenţa vieţii atunci când o sesizezi nu prin noţiuni abstracte, ci prin imaginaţie. Cel care vorbeşte pe baza acestor imaginaţii le are în faţa sa, ca şi cum le-ar scrie. Dar nu scrie cu acele litere îngrozitor de abstracte care alcătuiesc scrierea noastră, ci scrie cu imagini cosmice. Dar cum se prezintă aceste imaginaţii aici, în ţinuturile noastre? Cel care cunoaşte lucrurile ştie că este relativ uşor să ajungi aici la astfel de imaginaţii, că ele se formează destul de uşor. Dacă eşti corect, dacă eşti conştient de răspunderea pe care o ai atunci când explici ceva din domeniul ştiinielor spirituale, atunci fără îndoială că vei da curs unei imaginaţii de acest fel – adică o vei aşterne pe hârtie, căci ea capătă expresie numai în scris – doar după ce ai întors-o pe toate părţile, după ce a fost cu prisosinţă verificată. Cel care iubeşte adevărul nu este guraliv, el vorbeşte despre lumea spirituală cu foarte mult simţ de răspundere. Dar cu toate acestea se poate spune: În ţinuturi ca ale noastre, astfel de imaginaţii se aştern uşor pe hârtie, dar tot aşa de uşor se sting. Iar ceea ce alcătuieşte conţinutul spiritual al imaginaţiei – care altfel nu poate fi descris – în ţinuturile noastre dispare rapid, ca şi cum ar fi scris şi iarăşi şters numaidecât. Acolo, în ţinuturile unde uscatul se întâlneşte cu marea, unde în fiecare zi se succed fluxul şi refluxul, acolo unde eşti mereu în bătaia vântului – în hotelul la parterul căruia am stat se simţea cum suflă vântul nu numai la fereastră; chiar pe covor mergeai ca pe valuri, căci vântul pătrundea pe sub covor –, deci acolo unde vântul bate frecvent şi pe de altă parte natura este atât de înviorătoare, prietenoasă, stimulatoare, unde adesea de la o oră la alta cerul acoperit de nori se înseninează complet, deci unde omul trăieşte în mijlocul unei naturi schimăbătoare, prietenoase, te izbeşte pur şi simplu amintirea felului în care această natură s-a dezvăluit celor care odinioară, ca preoţi druizi – aş putea spune chiar ca învăţaţi druizi –, o priveau de la înălţimea sanctuarului lor sublim. Cum se înfăţişa pământul în faţa ochilor sufleteşti ai preotului druid, dacă cerul i se prezenta aşa cum vi l-am descris adineauri?

Este extrem de interesant să observi. Dar pentru o reconstituire deplină trebuie să sesizăm specificul geografic al locului respectiv. Acolo trebuie să te străduieşti mult mai mult decât de exemplu aici, dacă vrei să formezi imaginaţii. Ele se înscriu relativ dificil în atmosfera astrală. Dar acolo ele rămân mai mult timp, sunt mai durabile, nu se şterg atât de repede. Aşa ne dăm seama de ce tocmai astfel de locuri, în care elementul spiritual care se înfăţişează omului se exprimă deja cu pregnanţă într-un anumit fel prin natura locului, de ce tocmai astfel de puncte au fost alese pentru locurile de cult cele mai imporante de către aceşti vechi preoţi druizi. Aceste cercuri ale druizilor, pe care le-am vizitat, dacă ne-am fi ridicat în nacela unui balon şi am fi privit în sus la cercul cel mare şi la cercul cel mic – ele se află la oarecare distanţă, dar de sus, de la o anumită înălţime nu s-ar mai fi văzut asta –, cele două cercuri ar fi fost la fel de evidente ca şi planul de construcţie al Goetheanum-ului după ce a ars. Poziţia lor este minunată. În timp ce urci pe munte, ai o vedere largă asupra muntelui şi mării din cele mai variate puncte. Apoi ajungi sus. Aceste cercuri ale druizilor se află într-o vâlcea, astfel încât locul este înconjurat de munţi, iar înăuntrul acestui cerc de munţi se află cercurile druizilor. Acolo îşi aflau druizii ceea ce alcătuia înţelepciunea lor, ştiinţa lor, cunoştinţele lor. Acolo îşi găseau înţelepciunea solară, dar găseau şi înţelegerea naturii. Căci deoarece druidul studia interdependenţa dintre cele care se află pe pământ şi ceea ce se revarsă din cer, pentru el creşterea plantelor, dezvoltarea vegetaţiei, erau cu totul altceva decât ceea ce au putut fi acestea pentru gândirea abstractă de mai târziu.

Dacă concepem solaritatea având pe de o parte razele de soare care pot fi simţite, care pătrund în ochii noştri, pe de altă parte umbra cu toate gradaţiile ei diferenţiate, dacă luăm în considerare toate acestea, atunci ne dăm seama că partea spirituală a soarelui continuă să existe în diferenţierile umbrei. Diversele obiecte reţin numai partea fizică a razelor de soare, făcând ca în spatele lor să fie umbră; partea spirituală pătrunde prin ele. În cromlehuri, aşa cum v-am spus, se formează un mic spaţiu închis, întunecos. Acolo nu pătrunde lumina solară fizică, externă, însă influenţele solare pătrund şi prin aceste influenţe druidul se integra în întrepătrundereainterioară a forțelor tainice ale existenţei cosmice, el pătrundea în tainele Universului. Aşa, de exemplu, el vedea limpede cum acţionează soarele asupra plantelor. El vedea că o plantă se dezvoltă într-o anumită perioadă a anului, ca urmare a influenţei de un anumit fel a soarelui. El urmărea soarele în spiritualitatea sa, cum se revarsă, cum se răspândeşte în flori, în frunze, în rădăcini şi aşa mai departe. El urmărea ce efecte are asupra animalelor această influenţă solară. Deoarece putea recunoaşte din interior acţiunea soarelui, el vedea limpede cum pătrund în aceste influenţe solare şi alte forţe active ale Cosmosului, de exemplu, influenţele lunare. El îşi zicea: Soarele declanşează în plante ceea ce este viaţă activă, le face să se înalţe din pământ, să crească, să se întindă tot mai mult. Şi druidul ştia că dacă planta care răsare din pământ ar fi supusă numai influenţelor solare, ar creşte la nesfârşit. Soarele dă o viaţă luxuriantă, plină de vitalitate. Faptul că această revărsare, această multiplicare este ţinută în frâu, fixată în forme, faptul că frunzele, florile, sămânţa capătă o anumită înfăţişare, faptul că această năzuinţă spre nesfârşit este închisă în nenumărate granţie, ţine de influenţele lunare, care nu rezidă numai în lumina solară reflectată de lună, căci luna reflectă din nou toate influenţele şi acestea sunt preluate de ceea ce creşte din pământ, din rădăcini, de ceea ce trăieşte în forţele de reproducere ale regnului animal şi aşa mai departe.

Să luăm un exemplu. Druidul urmărea creşterea unei plante. El o privea cum se înalţă, privea pe viu ceea ce mai târziu Goethe avea să urmărească în mod mai abstract în metamorfozele sale. El vedea cum se revarsă energiile solare, dar vedea şi reflectarea energiilor solare în ceea ce dădea formă plantei. Cunoştinţele sale despre natură îl făceau să vadă în fiecare plantă, în fiecare animal, în parte, acţiunea concomitentă a soarelui şi a lunii. Ştia cum acţionează soarele şi luna asupra rădăcinilor care sunt încă ascunse în pământ şi cum le determină să extragă într-un anumit mod sărurile minerale din pământ. Soarele şi luna acţionează asunra rădăcinilor cu totul altfel decât asupra frunzelor, care se desprind de pământ şi se înalţă în aer. Şi în alt fel la floare, care se desprinde de pământ şi se întinde către soare. El vedea toate acestea reunite într-un singur tot – acţiunea soarelui şi cea a lunii mijlocită de actiunea pământului. Creşterea plantelor, traiul animalelor, pe toate acestea le vedea reunite într-un singur tot. Desigur că trăia şi el aşa cum am trăit noi, înconjurat de vânturi adesea vijelioase, care povestesc despre configuraţia ţinutului, despre vremea de obicei atât de frumoasă, atât de înviorătoare. De exemplu, la începutul unei reprezentaţii de euritmie, într-o sală construită din lemn, lumea venise cu umbrelele, căci înainte de reprezentaţie s-a produs o aversă de ploaie care mai dura încă atunci când a început euritmia. Cortina era complet udă. Această strânsă coexistenţă cu natura. care mai poate fi simţită şi astăzi în acele locuri, era desigur simţită şi de druid. Natura nu era atât de distantă, ea te înconjura şi te înconjoară şi acum în acele locuri. Vreau să zic că efectiv este ceva deosebit de frumos - acolo eşti învăluit strâns de forţele naturii, eşti întovărăşit de forţele naturii, te simţi cuprins în forţele naturii. Am cunoscut chiar oameni care erau de părere că acolo nici nu este nevoie să mănânci raţional, că acolo, sub influenţa acestor forţe ale naturii, acest lucru vine de la sine. Într-adevăr, preotul druid se afla în interiorul acestor forţe ale naturii – dar cu întreaga sa iniţiere solară – şi aşa, cum v-am spus, vedea laolaltă soarele, luna, acţiunea mediatoare a pământului, creşterea plantelor, creşterea rădăcinilor, a frunzelor, a florilor; toate acestea nu ca legi abstracte ale naturii, cum le vedem noi astăzi, ci în existenţa lor elementală vie. În rădăcini acţionau alte entităţi elementale, alte esenţe solare, alte esenţe lunare, decât în frunze sau în flori.

Însă druidul ştia cum să diferenţieze ceea ce trăia în plante în limite benefice în rădăcini, frunze şi flori de ceea ce se desfăşura în orizonturile vaste ale naturii. Datorită harului său imaginativ, el vedea în rădăcini micile entităţi elementale închise în limite strâmte. El ştia că ceea ce este benefic în rădăcină poate scăpa de acolo şi poate lua dimensiuni uriaşe. Şi astfel considera marile forţe ale naturii ca fiind micile forţe naturale din plante ajunse la dimensiuni uriaşe. Şi aşa cum vorbise despre entităţi elementale care trăiesc în rădăcini, vorbea şi despre entităţi ale rădăcinilor care s-ar putea spune că au crescut în mod nepotrivit la dimensiuni cosmice şi se manifestă în brumă, grindină, rouă. El vorbea despre făpturile binefăcătoare din rădăcini şi despre uriaşii brumei şi gerului, care sunt fiinţe la fel ca cele din rădăcini, dar care au căpătat dimensiuni uriaşe. Vorbea despre micile forţe elementale din frunze, care sunt înrudite cu cele care acţionează în văzduh. Le urmărea şi pe acestea în orizonturile vaste ale naturii şi spunea că ceea ce trăieşte în frunziş, atunci când scapă de acolo şi iese din limitele potrivite, răspândindu-se în largul lumii, ajunge să fie purtat pe aripile vântului. Uriaşii vânturilor şi ai furtunilor sunt fiinţele elementale din frunzele plantelor, care au crescut peste măsură. Iar ceea ce se încălzeşte în lumina soarelui în potirul florilor, ceea ce face să emane din flori uleiuri eterice cu caracter fosforigen, atunci când se emancipează devine uriaş al focului, din neamul cărora era de exemplu Loki*. Astfel, preotul druid, cu ştiinţa sa solară-lunară vedea într-un singur tot ceea ce trăieşte în spaţiul limitat al plantei şi ceea ce a scăpat de acolo şi trăieşte în vânturi şi stihii.

* Personaj din mitologia germanică, cu caracter contradictoriu, care deşi făcea parte dintre zei, pune la cale uciderea lui Baldur, iar în marea bătălie de la Sfârşitul Lumii va lupta împotiva zeilor. (Nota red.)

Dar el mergea şi mai departe, spunându-şi: Ceea ce trăieşte în rădăcini, frunze şi flori, atunci când este menţinut în limitele benefice în care l-au închis zeii cei buni, face să se dezvolte vegetaţia normală. Atunci când apare în brumă şi ger, este potrivnic zeilor. Fiinţele elementale care au crescut peste măsură, devenind adversari ai zeilor, se manifestă în acţiunile dăunătoare, distrugătoare ale naturii. Eu, ca om, pot să preiau acţiunile distrugătoare ale potrivnicilor zeilor, pot să strâng bruma sau gerul, ceea ce este adus de furtună, ceea ce este purtat pe aripile vântului sau este legat de ploaie. Pot să le folosesc pentru ceea ce produc eu, dacă transform aceste forţe uriaşe, dacă ard plantele, le transform în cenuşă, în cărbuni şi aşa mai departe. Le iau acestor uriaşi puterile ca să apăr creşterea normală a plantelor, folosind forţele, care adesea devin vătămătoare, ale gerului, grindinei, picăturilor de ploaie şi a altor fenomene de acest fel, şi pe cele care se află în puterea uriaşilor focului. Le smulg uriaşilor toate acestea, pentru a putea cultiva plantele normale, pentru ca din plantele în care forţele elementale binefăcătoare s-au păstrat în limite normale să prepar remedii manipulând aceste forţe potrivnice zeilor. Exista o metodă de preparare a remediilor din plante prin utilizarea gerului, utilizarea a ceea ce trăieşte în zăpezi şi gheţuri sau a ceea ce poate fi obţinut prin ardere, prin calcinare şi aşa mai departe. Preotul druid simţea că el este cel care a luat adversarilor zeilor, uriaşilor, ceea ce era vătămător în aceştia, pentru a le pune din nou în slujba zeilor buni. Am putea discuta mult despre aceste lucruri, care se manifestă sub diferite aspecte.

Dar de ce ne ocupăm de aceste lucruri? Pentru că vrem să clarificăm, utilizând acest exemplu ‒ menţionez acest exemplu, pentru că am sentimentul că acest curs asupra istoricului mişcării antroposofice pe care l-am ţinut la Penmaenmawr se poate efectiv număra printre cele mai importante evenimente ‒, felul în care conştiinţa, întreaga înţelegere sufletească a omenirii într-un trecut nu prea îndepărtat era cu totul alta decât cea de astăzi. Omul din zilele noastre nu mai este conştient de ceea ce se petrecea în conştiinţa oamenilor de odinioară. Aş putea să spun şi despre alte popoare ceea ce v-am relatat despre această populaţie de demult. Noi astăzi privim aceste lucruri având o cu totul altă concepţie sufletească. Pe atunci oamenii nu resimţeau ceea ce percepem noi astăzi ca gândire abstractă. Întreaga lor gândire era mai mult visare. Pe atunci oamenii nu aveau noţiuni şi idei atât de precis conturate ca cele pe care le avem noi astăzi. Visele lor erau mult mai pline de viaţă, pline de conţinut, mai complete, dar de fapt visele continuau şi în starea de veghe. Aceste vise, pentru cel care niciodată nu era pe deplin treaz, alternau ‒ aşa cum alternează astăzi starea noastră zilnică de veghe cu somnul şi visele ‒ cu somnul fără vise, dar care pe atunci nu era ca în ziua de azi, ci era de aşa natură, încât omul, trezindu-se, revenind la viaţa încărcată de visare din timpul zilei, simţea că şi în stare de veghe trăieşte în el ceva rămas din somn. Ceva care era ca o hrană sufletească interioară, de care omul se umplea în timpul somnului, care se făcea simţită în om şi era chiar foarte plăcută în om. În vremurile acelea oamenii resimţeau în întregul lor organism efectele somnului şi după trezire. Exista şi o a treia stare, mai profundă decât somnul nostru de astăzi, o stare de conştienţă care nu mai este trăită astăzi constient de către om. Această a treia stare era cea de cuprindere în pământ, iar omul când se trezea din acea stare simţea nu numai că a dormit, ci pe lângă aceasta simţea că a fost luat de forţa gravitaţională a pământului într-un fel de mormânt nocturn; forţa de atracţie a pământului îl acoperea, era înglobat în pământ.

Deci putem spune că astăzi omul trece prin următoarele stări de conştienţă: starea de veghe, de visare, de somn. Dar trebuie să spunem că în trecut omul trecea prin stările de visare, somn, înglobare în pământ. Deoarece tot ceea ce s-a dezvoltat în decursul istoriei are o anumită reflectare şi în prezent, multe suflete omeneşti din timpuri recente vădesc faptul că prezintă în sinea lor în această viaţă pământească recentă ceva deosebit, că în ei străluceşte ceva ca o amintire a timpurilor de demult, ceva legat de o viaţă pământească anterioară. Astfel de oameni ne apar prin ceea ce străluceşte în ei, ieşit din comun pentru vremea lor, ca un fel de memoriale vii ale sufletului. Dintre aceste spirite făcea parte oarecum Jakob Böhme*, un astfel de spirit a fost Swedenborg**. În astfel de spirite ni se arată lumina ce vine dintr-un trecut foarte îndepărtat în omenirea mai apropiată de zilele noastre, legându-se strâns de evoluţia în timp a omenirii.

* Jakob Böhme (1575–1624), teosof şi mistic german, autorul tratatului Mysterium magnum. (Nota red.)
** Emanuel Swedenborg (1688–1772), savant şi teosof suedez, autorul doctrinei Noului Ierusalim. (Nota red.)

Dar despre caracterul spiritual deosebit al lui Jakob Böhme, despre cum era cel al lui Swedenborg, caractere din care putem deduce trecutul omenirii, ca şi despre cele trei stări de conştienţă ale omenirii viitoare vă voi vorbi mai în detaliu mâine, în continuarea acestei expuneri.