|
Am ales ca temă a conferinţelor din această serie o prezentare a
felului cum s-a dezvoltat, a evoluat făptura omenească în anumite
perioade din trecut, cum arată ea în prezentul imediat şi cum se
conturează în perspectiva evoluţiei viitoare a omenirii pe
planeta
noastră. Aceasta se leagă de acea concepţie asupra lumii care s-a
revărsat dătătoare de speranţe asupra civilizaţiei occidentale,
inclusiv cea de pe teritoriul Americii, conform căreia omul nu trebuie
văzut şi înţeles numai prin prisma prezentului, ca şi cum ai
analiza
doar un om luat ca mostră din mulţimea populaţiei globului.
Concepţiilor care puteau fi acceptate de civilizaţia occidentală le era
propriu faptul că au încadrat întotdeauna omul în
curentul devenirii
istorice a locuitorilor pământului, au inclus în aceeaşi
linie
evolutivă oamenii de astăzi şi pe cei din zorile istoriei, fie
până la
un anumit punct, aşa cum o face Vechiul Testament, mai mult ca o
istorie a pământului, fie mergând mult mai departe,
până la urmărirea
evoluţiei cosmice a planetei. Concepţiilor orientale şi chiar
concepţiilor europene mai vechi, care nu aparţineau civilizaţiei
moderne, acest lucru le era mai puţin caracteristic. Ele se mulţumeau
în general să situeze omul în spaţiu. Felul nostru de a
simţi, de a
percepe, care ne-a fost imprimat de modul occidental de evoluţie, nu se
poate limita numai la această încadrare spaţială a omului
în Univers.
Simţim nevoia, pornind de la un anumite impuls sufletesc, să stabilim o
conexiune nu numai în spaţiu, cu oamenii de astăzi, ci şi
în timp, cu
cei din preistorie, care de fapt, împreună cu cei de acum şi cu
cei
care vor fi, alcătuiesc în ansamblu neamul omenesc. Dar nu reuşim
să
obţinem o imagine satisfăcătoare asupra dezvoltării istorice a
omenirii, nici într-o accepţiune largă nici într-una mai
restrânsă,
dacă ne bazăm numai pe date antropologice exterioare. Căci omul este o
fiinţă a cărei evoluţie nu poate fi sesizată prin fapte exterioare,
chiar dacă acestea sunt interpretate spiritual. Omul este o fiinţă
corporală, sufletească şi spirituală, omul este o fiinţă în care
spiritul a strălucit întotdeauna, în măsură mai mare sau
mai mică, în
aşa fel încât întotdeauna în el a vieţuit
conştiinţa de sine. Iar prin
dezvoltarea conştiinţei avem în faţa ochilor înrtreaga
natură şi esenţă
a omului, manifestată în această strălucire a conştiinţei, aşa
cum
întreaga esenţă a planetei se dezvăluie simţurilor prin florile
ei.
Deci să pătrundem astăzi, înainte de toate, în acest
moment de cea
mai mare importanţă al evoluţiei omenirii, de dezvoltare a conştiinţei.
Analizând conştiinţa oamenilor, putem distinge următoarele
lucruri. În
starea de veghe obişnuită, în care ne aflăm din momentul
deşteptării şi
până când adormim, se dezvoltă în noi o imagine mai
mult sau mai puţin
clară şi luminoasă, o imagine care creşte ca floarea unei plante - din
adâncurile simţirii. Aceasta reprezintă, în contrast cu
imaginile clare
şi luminoase conştiente, ceva mai mult sau mai puţin semiconştient,
estompat, frământându-se în sine, ceva ce nu este
niciodată resimţit cu
claritate. La o adâncime şi mai mare decât simţămintele,
impulsionând
totuşi reprezentările noastre conştiente în mod foarte direct,
mult mai
adânc în străfundurile fiinţei noastre se află voinţa.
Le-am vorbit
adesea antroposoiilor despre faptul că omul, chiar în stare de
veghe,
este în fond adormit, căci elementul volitiv din interiorul
omului nu
ajunge până la nivelul conştiinţei în starea de veghe
actuală. Simţim
că vrem să realizăm cutare sau cutare lucru, aceasta însă nu se
bazează
pe voinţă, ci pe obiectivul voinţei transpus în reprezentare
conştientă. Ceea ce se află în spatele acestui obiectiv este
cufundat
în străfundurile fiinţei omeneşti şi nu este mai clar pentru
conştiinţă
decât în starea de somn fără vise. Şi se revarsă apoi la
suprafaţă ca
voinţă, se revarsă în ceea ce aduc la îndeplinire braţele
şi palmele
noastre şi picioarele noastre, ceea ce săvârşim cu lucrurile din
lumea
fizică. Cele pe care le îndeplinim în mod voluntar în
propriul nostru
trup, schimbările pe care le provocăm în lumea din afară prin
voinţa
noastră, sunt lucruri de care devenim conştienţi prin reprezentările
noastre, la care se conectează sentimentele noastre. Însă
în mod
obisnuit suntem conştienţi numai de începutul şi sfârşitul
actului de
voinţă de intenţia pe care ne-o reprezentăm; observăm prin
reprezentarea propriilor noastre mişcări sau a mişcărilor din lumea
exterioară, care decurg din aceste obiective. Dar ce se află
între
acestea, cum se scurg aceste intenţii sufleteşti în organismul
nostru,
cum determină sufletul încălzirea corpului, circulaţia
sângelui,
mişcarea muşchilor şi aşa mai departe, pentru a-şi realiza voinţa,
aceste lucruri ne rămân la fel de necunoscute ca şi cele ce se
petrec
în timpul unui somn fără vise. Căci cel care poate observa cu
adevărat
evenimentele vieţii trebuie să-şi spună: Eu mă trezesc de fapt numai
sub aspectul imaginilor, simţurile mele dorm, voinţa doarme. De fapt se
întâmplă acelaşi lucru în ceea ce priveşte voinţa, ca
şi atunci când ne
trezim dimineaţa şi ne dăm seama că organismul nostru s-a odihnit şi
s-a înviorat. Considerăm deci ca adevărat faptul că am dormit,
pentru
că ne trezim din somn. Intenţionăm să vrem ceva sau altceva; aceste
intenţii, fără să ştim, le facem să pătrundă în organismul
nostru, unde
trăiesc ca în somn, manifestându-se apoi,în acţiune,
faptă, iar noi ne
trezim din nou doar în momentul faptei, observând
rezultatele a ceea ce
s-a petrecut în noi fără a fi sesizat în mod conştient.
Acestea sunt în linii mari trăirile interioare esenţiale ale
omului
în stare de veghe, în somn şi în vise. Căci şi visele
nocturne, visele
pe care le avem când dormim, depind prea puţin de reprezentările
noastre. Ele se supun cu totul altor legi decât legilor logice
ale
vieţii noastre conştiente. Însă dacă suntem capabili să le
observăm,
dacă pătrundem în aceste lucruri, ne dăm seama că desfăşurarea
visurilor, spectacolele dramatice uimitoare care reprezintă adesea
trama visurilor prezintă o asemănare izbitoare cu viaţa sentimentală.
Dacă avem anumite sentimente în stare de veghe, sentimentele ce
însoţese imaginile din vis nu vor fi identice, însă
dramatismul lor
interior, tensiunile, soluţiile, imboldurile dorinţei, catastrofele
trăirilor interioare, aşa cum se frământă în lumea simţirii
noastre,
reprezintă sentimentele în toată aşa-zisa lor nesiguranţă, dar
care,
după părerea mea, este o siguranţă, aşa cum apare şi în vise,
numai că
visul trăieşte prin imagini, pe când viaţa sentimentelor se leagă
de
evenimentele obişnuite pe care le denumim cu expresii care redau
senzaţiile interne ale simţămintelor. Aşa încât
sentimentele şi visele
propriu-zise pot fi încadrate la starea de vis a conştiinţei
actuale a
omului, pe când procesele voinţei şi cele ale somnului
propriu-zis,
fără vise, le putem considera ca făcând parte din starea de
conştiinţă
din timpul somnului, în cazul omenirii de astăzi.
Trebuie să ne fie clar că ceea ce descriem acum ca fiind trăsături
esenţiale ale conştiinţei actuale a omenirii a parcurs, într-un
timp
relativ scurt, o evoluţie care în vremurile noastre materialiste
nu
este recunoscută cu plăcere. Dar lucruri care s-au păstrat ca mărturii
ale gândirii omeneşti încă din primele secole ale erei
creştine nu mai
pot fi înţelese astăzi dacă nu suntem conştienţi că
gândirea care trăia
pe atunci în om era cu totul altceva decât gândirea
care se află astăzi
în suflete. În mod special trebuie să insistăm asupra
faptului că
abordarea, cu mentalitatea de astăzi, a unei cărţi ca de exemplu Clasificarea naturii a lui Scotus
Erigena din secolul al IX-lea sau a vechilor concepţii
alchimisto-chimice denotă o ignoranţă sufletească. Dacă ne luăm după
concepţiile de acum, nu înţelegem deloc ce voiau să spună
acestea.
Putem citi cuvintele, dar nu înţelegem semnificaţia lor. Căci
gândirea
omenească a dobândit începând din secolul al XV-lea
un caracter cu
totul deosebit, şi acest caracter, cu toate că s-a dezvoltat lent,
treptat, a ajuns astăzi la un punct culminant. Această gândire,
care în
viaţa oamenilor din zilele noastre se leagă de starea de veghe
propriu-zisă, aşa cum v-am prezentat-o, este ceva ce în fond nu
poate
aduce o mare bucurie oamenilor. Omul consideră că numai ceea ce resimte
atunci când este treaz este clar şi limpede; omul crede că doar
interpretând aceasta în mod creator poate ajunge la cele
mai
remarcabile rezultate ştiinţifice. Dar în esenţă gândirea
actuală nu-i
aduce nici o mulţumire în planul năzuinţelor sale sufleteşti.
Căci, de
fapt, omul se pierde pe sine în gândirea aceasta modernă.
Se pierde în
asemenea măsură, încât resimte această gândire ca
singurul lucru clar,
mult mai evident decât de exemplu circulaţia sângelui sau
respiraţia.
Acestea rămân neclare, obscure, în straturile inferioare
ale
conştiinţei. Simtim că în noi trăieşte o anumită realitate, dar
ea este
adormită, trezindu-se numai în imaginaţie, în
gândire. Dar atunci când
simţim dorinţa să ne preocupăm de cunoaşterea de sine, ne dăm seama că
ne rătăcim în gândirea care este de fapt singurul element
care redă
viaţa noastră interioară. Ne putem raporta – desigur în sens
figurat –
la două cazuri care arată această pierdere în gândire.
A existat un gânditor al epocii moderne – Descartes
(Cartesius). De
la el provine maxima modernă: Cogito ergo sum*.
* În latină: Cuget, deci
exist.
Această maximă dă un răspuns îndoielilor exprimate de unii
filosofi
asupra existenţei reale a omului. Formularea completă este: „Mă
îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist“. (Nota red.)
Este ceea ce ne spune un filosof. Dar mai nou omenirea nu mai
spune aceasta, nu poate s-o mai spună. Căci se spune: Atunci când
mă
gândesc la ceva, când percep acel lucru numai în
gând, el nu există
încă; dacă mă imaginez pe
mine însumi, încă nu sunt;
aceste gânduri sunt cel mult imagini, este ceva sigur în
mine, dar prin
gândire nu capăt fiinţă. Se mai spune iarăşi: Ceea ce este doar
gândit,
este numai un Gând. Deci la Descartes găsim o constatare
chinuitoare:
Am dori să fim şi nu avem
nici un alt punct de sprijin pentru a include această existenţă a
omului în gândirea modernă, de aceea căutăm acest sprijin
tocmai acolo
unde desigur nu se află, dacă ne luăm după percepţia generală: în
gândire. Căci somnul contrazice această sentinţă a lui Descartes.
În
timpul somnului nu gândim. Atunci înseamnă că nu existăm?
Murim în
fiecare seară şi ne naştem din nou dimineaţa? Sau existăm şi în
timpul
care se scurge între momentul adormirii şi cel al deşteptării?
Concepţiile actuale asupra lumii nu ţin seama tocmai de cele mai simple
adevăruri. În această formulă, Cuget,
deci exist, se vădeşte o chinuitoare cramponare de existenţă, nu
o trăire interioară a sinelui. De aşa ceva este vorba.
Cea de a doua situaţie pe care ne putem sprijini afirmaţiile este
următoarea: Pe lângă gândire, de care omul modern este
atât de mândru,
dispunem şi de rezultatele ştiinţelor naturii, rezultate ale
observaţiilor şi experimentelor. Desigur, dar prin acestea nu putem
pătrunde în existenţa propriu-zisă a lucrurilor, ci vedem doar
transformările acestora, ceea ce este trecător. De aceea omul
contemporan consideră o idee justificată doar atunci când aceasta
provine din această existenţă exterioară, manifestată. Şi astfel omul
contemporan a încetat cu totul să-şi conceapă existenţa în
sine însuşi.
Gândirea este ceva mult prea subtil pentru aşa ceva. Dar ce
altceva se
mai există în sinea sa omul nu află decât cel mult aşa cum
află
ştiinţele naturii ce se petrece în domeniul naturii exterioare.
Acolo
îşi caută omul modern esenţa sa. Şi el crede în sine
însuşi numai în
măsura în care el face parte din natură. Şi astfel natura, prin
fiinţa
ei, devine acel Moloch care de fapt le răpeşte oamenilor din epoca
modernă sentimentul de sine. Bineînţeles că mulţi oameni de acum
vor
spune că nu au deloc această senzaţie. Dar aceasta este numai o părere.
Senzaţiile oamenilor contemporani, care încep doar să tindă puţin
spre
cunoaşterea de sine, sunt de fapt în întregime rezultatul
concepţiei pe
care v-am expus-o acum. Omul modern este închistat în
această trăire a
propriei sale fiinţe şi a relaţiilor sale cu lumea
înconjurătoare. Şi
ceea ce rezultă pentru el din această închistare este transpus
apoi
asupra modului în care concepe el lumea. De exemplu, el priveşte
cu
instrumentele sale ‒ spectroscop, telescop ‒ către stele. El descrie
ceea ce îi arată aceste instrumente şi pe această bază elaborează
o
astronomie şi o astrofizică pur spaţiale şi aşa mai departe. El nu
observă că de fapt a transpus asupra boltei cereşti ceea ce a observat
şi a calculat în legătură cu obiectele terestre.
Dacă ne referim la o sursă de lumină, oricine este de acord că dacă
mă aflu la o distanţă de atâtea şi atâtea mii de mile de
sursa de
lumină lumina şi-a pierdut din intensitate în spaţiu, poate că
nici nu
mai este vizibilă. Ştie oricine că intensitatea luminii scade
proporţional cu distanţa. Iar o altă lege a fizicii este că şi forţa de
atracţie, gravitaţia, cum i se spune în fizică, scade
proporţional cu
pătratul distanţei. Dar oamenii nu se gândesc mai departe. Faptul
că
intensitatea gravitaţiei are aici pe pământ o anumită valore şi
descreşte proporţional cu pătratul distanţei, aceasta le este foarte
clar, deoarece trăim aici, pe pământ, determinăm legile naturii,
stabilim adevăruri terestre, le corelăm. Acolo unde gravitaţia are o
anumită valoare, aceste legi sunt adevărate. Pe măsură ce scade
gravitaţia, scade şi adevărul acestor legi. Ceea ce este adevărat pe
pământ încetează să mai fie adevărat dacă urmărim să-l
extindem asupra
Universului. Avem tot atât de puţin dreptul să extindem asupra
Cosmosului în mod simplist, prin analogie, ceea ce stabilim aici
pe
baza fizicii şi chimiei, cât şi să extindem forţa gravitaţiei
terestre
din zona din imediata apropiere a pământului în largul
Universului. Nu
este admisibil să vedem adevărul care domneşte în sferele cereşti
în
felul în care vedem adevărul aici pe pământ. Ştiu că acest
lucru apare
pentru omul contemporan ca un paradox teribil, s-ar putea spune ca ceva
fantastic. Tocmai aceasta se întâmplă în prezent:
închistarea a devenit
atât de puternică pentru conştiinţa comună, încât
atunci când străpungi
puţin cu cea mai mică observaţie acest înveliş, imedit apare un
paradox. Aceasta se leagă de faptul că astăzi omul este în
întregime
robit de pământ, aşa încât adesea nici măcar nu
bănuieşte că s-ar mai
afla ceva deasupra celor trăite pe pământ. Şi procedează şi cu
timpul
cosmic tot aşa ca şi cu spaţiul cosmic.
Vedeţi, adesea am dezvăluit astfel de adevăruri în cercurile
antroposofice; ceea ce vă spun acum este o repetare care se bazează pe
un exemplu concret. Pentru mulţi poate fi foarte semnificativ faptul că
la invitaţia prietenilor noştri antroposofi din Anglia a trebuit să
prezint un ciclu de conferinţe în a doua jumătate a lui august la
Penmaenmawr, în Wales, acolo unde coasta de vest a Angliei are
în faţă
insula Anglesey. Este un ţinut minunat, un ţinut care ne arată că
există pe acest părnânt şi o cu totul altă geografie decât
cea pe care
o găsim în manualele şcolare şi chiar în cele universitare.
Astăzi se
consideră că este mare lucru dacă o descriere geografică are în
vedere
caracterul vegetaţiei, al faunei şi florei, dacă se prezintă
particularităţile geologice, paleontologice şi aşa mai departe. Dar
există şi diferenţieri mai profunde ale teritoriilor decât cele
folosite de obicei în ziua de astăzi de către geografi. În
localitatea
Penmaenmawr, unde s-a ţinut acel ciclu de conferinţe, mergi ca să zicem
aşa numai câţiva paşi, o oră – o oră şi jumătate în munţi
şi găseşti
peste tot urme ale vechiului cult druidic: blocuri de piatră dispuse
în
mod simplu. De exemplu, pietrele sunt aşezate în aşa fel,
încât
alcătuiesc între ele o mică încăpere, acoperită cu o
lespede de piatră,
în care lumina soarelui pătrunde cu greu, deci în care este
întuneric.
Nu poate fi contestat faptul că astfel de cromlehuri erau destinate şi
ca să servească drept încăperi funerare, căci în toate
timpurile
locurile importante de cult au fost ridicate pe mormintele celor din
acelaşi neam. Dar aici mai este vorba şi de altceva, şi aceste
cromlehuri simple schiţează aşa-numitele cercuri ale druizilor.
Într-adevăr, am avut parte de o privelişte foarte frumoasă atunci
când
într-o zi, împreună cu dr. Guenther Wachsmuth*, am
cercetat, în
împrejurimile localităţii Penmaenmawr, un munte unde mai pot fi
încă
văzute ultimele resturi răzleţe a două cercuri ale druizilor, foarte
apropiate unul de altul. Pietrele sunt astfel aşezate,
încât pot fi
contemplate şi astăzi. Iniţial erau câte douăsprezece
într-un cere, şi
cel care vrea să vadă despre ce este vorba de fapt priveşte şi observă
că pe măsură ce soarele îşi urmează calea pe boltă, fie pe
parcursul
zilei, fie în cursul anului, umbra pietrelor îşi schimbă
direcţia.
Fiecare piatră în felul ei. Urmărind cum se mişcă umbra, cum se
modifică pe parcursul zilei şi a anului, se poate observa mişcarea
soarelui.
* Dr. Guenther Wachsmuth
(1893‒1963), din 1921 a lucrat la Goetheanum. L-a însotit pe
Rudolf
Steiner în călătoriile sale. Din 1923 este secretar şi trezorier
al
Societăţii generale de antrosofie, şef al secţiei de ştiinte ale
naturii a Institutului liber de Ştiinţe Spirituale de la Goetheanum.
(Nota red. germane.)
Oamenii de astăzi sunt sensibili la lumină, îndeosebi atunci
când
lumina este însoţită de căldură sau căldura este însoţită
de lumină.
Iar cunoaşterea omenească deosebeşte desigur lumina soarelui din timpul
verii de cea din timpul iernii, deoarece vara lumina este fierbinte pe
când iarna este rece. Sesizăm şi deosebiri mai puţin pregnante.
Dar
aceleaşi deosebiri care apar atât de evidente în lumină,
deoarece o
dată îţi este cald şi altă dată tremuri de frig, se arată şi
în umbră.
Nu este acelaşi lucru dacă umbra este produsă de soare în
octombrie, în
iulie sau în august, nu numai ca direcţie, ci şi în
ceea ce
priveşte calitatea ei interioară. Printre însărcinările druizilor
era
şi cea de a avea câpacitatea de a percepe calitatea umbrei,
în funcţie
de tonurile obişnuite, s-ar putea spune, un ton roşcat la umbra din
august, un ton albăstrui la cea din noiembrie sau decembrie. În
felul
acesta, cu instruirea pe care o avea, preotul druid putea descifra
mersul anual al soarelui după umbră. Privind aceste monumente, ne putem
da seama şi astăzi că una dintre utilizările lor era aceasta. Mai
existau încă multe alte lucruri legate de acest cult. Un
ceremonial
solar, dar un ceremonial care nu era numai ceva abstract, nici măcar ca
o exprimare a evlaviei şi a smereniei. Ne înşelăm total dacă
credem
aceasta, deşi nu trebuie să subestimăm nici evlavia şi smerenia.
Însă
evlavia abstractă şi smerenia abstractă nu erau decisive; cultul acesta
mai cuprindea în sine ceva cu totul deosebit.
Vedeţi, boabele de grâu sau boabele de secară trebuie semănate
într-un anumit moment al anului. Nu este bine dacă sunt semănate
într-un moment nepotrivit. Cel ce cunoaşte bine aceste lucruri
ştie ce
mult contează câteva zile în plus sau în minus.
Există şi alte lucruri
de acest fel în viaţa oamenilor. Viaţa acelei populaţii care
locuia în
regiunea geografică unde se practica cultul druidic poate încă de
acum
trei mii de ani era desigur extraordinar de simplă: cultivarea
pământului şi creşterea vitelor erau principalele lor activităţi
economice. Să ne punem însă întrebarea: De unde puteau să
ştie oamenii
de atunci când să semene şi când să adune roadele în
mod corespunzător,
când trebuie să aibă grijă de alte probleme legate de
modificările ce
au loc în natură în decursul anului? Îmi veţi spune
că acum există
pentru agricultură calendarul fermierului, în care acesta poate
citi ce
zi este şi ce trebuie făcut în ziua respectivă. Este foarte
raţional.
Da, în vremurile noastre aceste lucruri sunt stabilite, tipărite,
la
îndemâna oricui. Nici nu ne dăm seama de acest fapt, de
importanţa
calendarului tipărit. Aşa ceva nu exista, nu erau nici cele mai
rudimentare forme de scriere şi de citit în perioada de
înflorire a
ceremonialului druidic . În loc de aceasta, preotul putea sta
într-un
cerc druidic, urmărea umbrele şi hotăra, în funcţie de aceste
umbre: În
următoarele opt zile agricultorul trebuie să facă ceva sau altceva,
în
următoarele opt zile trebuie să i se dea drumul taurului în
ciurdă,
căci este timpul cel mai prielnic pentru împerechere. Se descifra
Cosmosul şi existau ustensile pentru descifrarea Cosmosului. Se stătea
pe pământ şi pentru a face ceea ce era se făcut pe pământ
se citea ce
spunea însuşi soarele, prin semnele care erau suscitate prin
monumente
ale căror resturi dispersate s-au păstrat până astăzi.
Da, era o cu totul altă mentalitate şi ar fi o aroganţă condamnabilă
din partea oamenilor de astăzi dacă, pentru că ştiu să citească şi să
scrie, ar subestima arta prin care se puteau stabili lucrările necesare
şi vremea muncilor agricole în funcţie de aceste semne cereşti.
Vreau
să spun că uneori eşti nevoit să reaminteşti oamenilor lucrurile care
pot fi cercetate de Ştiinţa spirituală.
Am vorbit deseori în cercul nostru de antroposofi despre
faptul că
tot ceea ce trebuie să fie cercetat în cadrul Ştiinţei spirituale
nu
poate fi gândit prin cugetarea obişnuită, ci aceste gânduri
trebuie să
apară şi în imaginaţie. Sper că ştiţi cu toţii ‒ azi dimineaţă au
fost
unele controverse, dar cred că cei de faţă nu sunt implicaţi ‒ ce am
spus despre aceste imaginaţii în cartea mea Cum se dobândesc
cunoştinţe despre lumile superioare? Aceste imaginaţii, iar
nu
obişnuitele reprezentări, trebuie să le avem în suflet atunci
când
descriem ceva pe baza observaţiei spirituale directe, nu pe baza
observaţiei senzoriale externe. Astfel că descrierile care sunt
într-adevăr bazate pe Ştiinţa spirituală, fie că sunt făcute de
aici,
din locul acesta, fie că sunt făcute de afară, din stradă, pornesc
tocmai de la astfel de imaginaţii. Aceste imaginaţii sunt mult mai
însufleţite decât gândurile abstracte.
Gândurile abstracte sunt de aşa
fel, încât în ele nu poţi sesiza nici o urmă de
fiinţare, ci numai
imaginea reflectată în gândire a fiinţării. Imaginaţiile
pot fi
percepute de gândirea activă, aşa cum percepem o masă sau un
scaun. Te
pătrunzi în mod mult mai substanţial de esenţa vieţii atunci
când o
sesizezi nu prin noţiuni abstracte, ci prin imaginaţie. Cel care
vorbeşte pe baza acestor imaginaţii le are în faţa sa, ca şi cum
le-ar
scrie. Dar nu scrie cu acele litere îngrozitor de abstracte care
alcătuiesc scrierea noastră, ci scrie cu imagini cosmice. Dar cum se
prezintă aceste imaginaţii aici, în ţinuturile noastre? Cel care
cunoaşte lucrurile ştie că este relativ uşor să ajungi aici la astfel
de imaginaţii, că ele se formează destul de uşor. Dacă eşti corect,
dacă eşti conştient de răspunderea pe care o ai atunci când
explici
ceva din domeniul ştiinielor spirituale, atunci fără îndoială că
vei da
curs unei imaginaţii de acest fel – adică o vei aşterne pe
hârtie, căci
ea capătă expresie numai în scris – doar după ce ai
întors-o pe toate
părţile, după ce a fost cu prisosinţă verificată. Cel care iubeşte
adevărul nu este guraliv, el vorbeşte despre lumea spirituală cu foarte
mult simţ de răspundere. Dar cu toate acestea se poate spune: În
ţinuturi ca ale noastre, astfel de imaginaţii se aştern uşor pe
hârtie,
dar tot aşa de uşor se sting. Iar ceea ce alcătuieşte conţinutul
spiritual al imaginaţiei – care altfel nu poate fi descris – în
ţinuturile noastre dispare rapid, ca şi cum ar fi scris şi iarăşi şters
numaidecât. Acolo, în ţinuturile unde uscatul se
întâlneşte cu marea,
unde în fiecare zi se succed fluxul şi refluxul, acolo unde eşti
mereu
în bătaia vântului – în hotelul la parterul căruia am
stat se simţea
cum suflă vântul nu numai la fereastră; chiar pe covor mergeai ca
pe
valuri, căci vântul pătrundea pe sub covor –, deci acolo unde
vântul
bate frecvent şi pe de altă parte natura este atât de
înviorătoare,
prietenoasă, stimulatoare, unde adesea de la o oră la alta cerul
acoperit de nori se înseninează complet, deci unde omul trăieşte
în
mijlocul unei naturi schimăbătoare, prietenoase, te izbeşte pur şi
simplu amintirea felului în care această natură s-a dezvăluit
celor
care odinioară, ca preoţi druizi – aş putea spune chiar ca
învăţaţi
druizi –, o priveau de la înălţimea sanctuarului lor sublim. Cum
se
înfăţişa pământul în faţa ochilor sufleteşti ai
preotului druid, dacă
cerul i se prezenta aşa cum vi l-am descris adineauri?
Este extrem de interesant să observi. Dar pentru o reconstituire
deplină trebuie să sesizăm specificul geografic al locului respectiv.
Acolo trebuie să te străduieşti mult mai mult decât de exemplu
aici,
dacă vrei să formezi imaginaţii. Ele se înscriu relativ dificil
în
atmosfera astrală. Dar acolo ele rămân mai mult timp, sunt mai
durabile, nu se şterg atât de repede. Aşa ne dăm seama de ce
tocmai
astfel de locuri, în care elementul spiritual care se
înfăţişează
omului se exprimă deja cu pregnanţă într-un anumit fel prin
natura
locului, de ce tocmai astfel de puncte au fost alese pentru locurile de
cult cele mai imporante de către aceşti vechi preoţi druizi. Aceste
cercuri ale druizilor, pe care le-am vizitat, dacă ne-am fi ridicat
în
nacela unui balon şi am fi privit în sus la cercul cel mare şi la
cercul cel mic – ele se află la oarecare distanţă, dar de sus, de la o
anumită înălţime nu s-ar mai fi văzut asta –, cele două cercuri
ar fi
fost la fel de evidente ca şi planul de construcţie al Goetheanum-ului
după ce a ars. Poziţia lor este minunată. În timp ce urci pe
munte, ai
o vedere largă asupra muntelui şi mării din cele mai variate puncte.
Apoi ajungi sus. Aceste cercuri ale druizilor se află într-o
vâlcea,
astfel încât locul este înconjurat de munţi, iar
înăuntrul acestui cerc
de munţi se află cercurile druizilor. Acolo îşi aflau druizii
ceea ce
alcătuia înţelepciunea lor, ştiinţa lor, cunoştinţele lor. Acolo
îşi
găseau înţelepciunea solară, dar găseau şi înţelegerea
naturii. Căci
deoarece druidul studia interdependenţa dintre cele care se află pe
pământ şi ceea ce se revarsă din cer, pentru el creşterea
plantelor,
dezvoltarea vegetaţiei, erau cu totul altceva decât ceea ce au
putut fi
acestea pentru gândirea abstractă de mai târziu.
Dacă concepem solaritatea având pe de o parte razele de soare
care
pot fi simţite, care pătrund în ochii noştri, pe de altă parte
umbra cu
toate gradaţiile ei diferenţiate, dacă luăm în considerare toate
acestea, atunci ne dăm seama că partea spirituală a soarelui continuă
să existe în diferenţierile umbrei. Diversele obiecte reţin numai
partea fizică a razelor de soare, făcând ca în spatele lor
să fie
umbră; partea spirituală pătrunde prin ele. În cromlehuri, aşa
cum v-am
spus, se formează un mic spaţiu închis, întunecos. Acolo nu
pătrunde
lumina solară fizică, externă, însă influenţele solare pătrund şi
prin
aceste influenţe druidul se integra în întrepătrunderea
interioară a
for~elor tainice ale existenţei cosmice, el pătrundea în tainele
Universului. Aşa, de exemplu, el vedea limpede cum acţionează soarele
asupra plantelor. El vedea că o plantă se dezvoltă într-o anumită
perioadă a anului, ca urmare a influenţei de un anumit fel a soarelui.
El urmărea soarele în spiritualitatea sa, cum se revarsă, cum se
răspândeşte în flori, în frunze, în rădăcini şi
aşa mai departe. El
urmărea ce efecte are asupra animalelor această influenţă solară.
Deoarece putea recunoaşte din interior acţiunea soarelui, el vedea
limpede cum pătrund în aceste influenţe solare şi alte forţe
active ale
Cosmosului, de exemplu, influenţele lunare. El îşi zicea: Soarele
declanşează în plante ceea ce este viaţă activă, le face să se
înalţe
din pământ, să crească, să se întindă tot mai mult. Şi
druidul ştia că
dacă planta care răsare din pământ ar fi supusă numai
influenţelor
solare, ar creşte la nesfârşit. Soarele dă o viaţă luxuriantă,
plină de
vitalitate. Faptul că această revărsare, această multiplicare este
ţinută în frâu, fixată în forme, faptul că frunzele,
florile, sămânţa
capătă o anumită înfăţişare, faptul că această năzuinţă spre
nesfârşit
este închisă în nenumărate granţie, ţine de influenţele
lunare, care nu
rezidă numai în lumina solară reflectată de lună, căci luna
reflectă
din nou toate influenţele şi acestea sunt preluate de ceea ce creşte
din pământ, din rădăcini, de ceea ce trăieşte în forţele de
reproducere
ale regnului animal şi aşa mai departe.
Să luăm un exemplu. Druidul urmărea creşterea unei plante. El o
privea cum se înalţă, privea pe viu ceea ce mai târziu
Goethe avea să
urmărească în mod mai abstract în metamorfozele sale. El
vedea cum se
revarsă energiile solare, dar vedea şi reflectarea energiilor solare
în
ceea ce dădea formă plantei. Cunoştinţele sale despre natură îl
făceau
să vadă în fiecare plantă, în fiecare animal, în
parte, acţiunea
concomitentă a soarelui şi a lunii. Ştia cum acţionează soarele şi luna
asupra rădăcinilor care sunt încă ascunse în pământ
şi cum le determină
să extragă într-un anumit mod sărurile minerale din pământ.
Soarele şi
luna acţionează asunra rădăcinilor cu totul altfel decât asupra
frunzelor, care se desprind de pământ şi se înalţă în
aer. Şi în alt
fel la floare, care se desprinde de pământ şi se întinde
către soare.
El vedea toate acestea reunite într-un singur tot – acţiunea
soarelui
şi cea a lunii mijlocită de actiunea pământului. Creşterea
plantelor,
traiul animalelor, pe toate acestea le vedea reunite într-un
singur
tot. Desigur că trăia şi el aşa cum am trăit noi, înconjurat de
vânturi
adesea vijelioase, care povestesc despre configuraţia ţinutului, despre
vremea de obicei atât de frumoasă, atât de
înviorătoare. De exemplu, la
începutul unei reprezentaţii de euritmie, într-o sală
construită din
lemn, lumea venise cu umbrelele, căci înainte de reprezentaţie
s-a
produs o aversă de ploaie care mai dura încă atunci când a
început
euritmia. Cortina era complet udă. Această strânsă coexistenţă cu
natura. care mai poate fi simţită şi astăzi în acele locuri, era
desigur simţită şi de druid. Natura nu era atât de distantă, ea
te
înconjura şi te înconjoară şi acum în acele locuri.
Vreau să zic că
efectiv este ceva deosebit de frumos - acolo eşti învăluit
strâns de
forţele naturii, eşti întovărăşit de forţele naturii, te simţi
cuprins
în forţele naturii. Am cunoscut chiar oameni care erau de părere
că
acolo nici nu este nevoie să mănânci raţional, că acolo, sub
influenţa
acestor forţe ale naturii, acest lucru vine de la sine.
Într-adevăr,
preotul druid se afla în interiorul acestor forţe ale naturii –
dar cu
întreaga sa iniţiere solară – şi aşa, cum v-am spus, vedea
laolaltă
soarele, luna, acţiunea mediatoare a pământului, creşterea
plantelor,
creşterea rădăcinilor, a frunzelor, a florilor; toate acestea nu ca
legi abstracte ale naturii, cum le vedem noi astăzi, ci în
existenţa
lor elementală vie. În rădăcini acţionau alte entităţi
elementale, alte
esenţe solare, alte esenţe lunare, decât în frunze sau
în flori.
Însă druidul ştia cum să diferenţieze ceea ce trăia în
plante în
limite benefice în rădăcini, frunze şi flori de ceea ce se
desfăşura în
orizonturile vaste ale naturii. Datorită harului său imaginativ, el
vedea în rădăcini micile entităţi elementale închise
în limite strâmte.
El ştia că ceea ce este benefic în rădăcină poate scăpa de acolo
şi
poate lua dimensiuni uriaşe. Şi astfel considera marile forţe ale
naturii ca fiind micile forţe naturale din plante ajunse la dimensiuni
uriaşe. Şi aşa cum vorbise despre entităţi elementale care trăiesc
în
rădăcini, vorbea şi despre entităţi ale rădăcinilor care s-ar putea
spune că au crescut în mod nepotrivit la dimensiuni cosmice şi se
manifestă în brumă, grindină, rouă. El vorbea despre făpturile
binefăcătoare din rădăcini şi despre uriaşii brumei şi gerului, care
sunt fiinţe la fel ca cele din rădăcini, dar care au căpătat dimensiuni
uriaşe. Vorbea despre micile forţe elementale din frunze, care sunt
înrudite cu cele care acţionează în văzduh. Le urmărea şi
pe acestea în
orizonturile vaste ale naturii şi spunea că ceea ce trăieşte în
frunziş, atunci când scapă de acolo şi iese din limitele
potrivite,
răspândindu-se în largul lumii, ajunge să fie purtat pe
aripile
vântului. Uriaşii vânturilor şi ai furtunilor sunt fiinţele
elementale
din frunzele plantelor, care au crescut peste măsură. Iar ceea ce se
încălzeşte în lumina soarelui în potirul florilor,
ceea ce face să
emane din flori uleiuri eterice cu caracter fosforigen, atunci
când se
emancipează devine uriaş al focului, din neamul cărora era de exemplu
Loki*. Astfel, preotul druid, cu ştiinţa sa solară-lunară vedea
într-un
singur tot ceea ce trăieşte în spaţiul limitat al plantei şi ceea
ce a
scăpat de acolo şi trăieşte în vânturi şi stihii.
* Personaj din mitologia
germanică, cu caracter contradictoriu, care deşi făcea parte dintre
zei, pune la cale uciderea lui Baldur, iar în marea bătălie de la
Sfârşitul Lumii va lupta împotiva zeilor. (Nota red.)
Dar el mergea şi mai departe, spunându-şi: Ceea ce trăieşte
în
rădăcini, frunze şi flori, atunci când este menţinut în
limitele
benefice în care l-au închis zeii cei buni, face să se
dezvolte
vegetaţia normală. Atunci când apare în brumă şi ger, este
potrivnic
zeilor. Fiinţele elementale care au crescut peste măsură, devenind
adversari ai zeilor, se manifestă în acţiunile dăunătoare,
distrugătoare ale naturii. Eu, ca om, pot să preiau acţiunile
distrugătoare ale potrivnicilor zeilor, pot să strâng bruma sau
gerul,
ceea ce este adus de furtună, ceea ce este purtat pe aripile
vântului
sau este legat de ploaie. Pot să le folosesc pentru ceea ce produc eu,
dacă transform aceste forţe uriaşe, dacă ard plantele, le transform
în
cenuşă, în cărbuni şi aşa mai departe. Le iau acestor uriaşi
puterile
ca să apăr creşterea normală a plantelor, folosind forţele, care adesea
devin vătămătoare, ale gerului, grindinei, picăturilor de ploaie şi a
altor fenomene de acest fel, şi pe cele care se află în puterea
uriaşilor focului. Le smulg uriaşilor toate acestea, pentru a putea
cultiva plantele normale, pentru ca din plantele în care forţele
elementale binefăcătoare s-au păstrat în limite normale să prepar
remedii manipulând aceste forţe potrivnice zeilor. Exista o
metodă de
preparare a remediilor din plante prin utilizarea gerului, utilizarea a
ceea ce trăieşte în zăpezi şi gheţuri sau a ceea ce poate fi
obţinut
prin ardere, prin calcinare şi aşa mai departe. Preotul druid simţea că
el este cel care a luat adversarilor zeilor, uriaşilor, ceea ce era
vătămător în aceştia, pentru a le pune din nou în slujba
zeilor buni.
Am putea discuta mult despre aceste lucruri, care se manifestă sub
diferite aspecte.
Dar de ce ne ocupăm de aceste lucruri? Pentru că vrem să clarificăm,
utilizând acest exemplu ‒ menţionez acest exemplu, pentru că am
sentimentul că acest curs asupra istoricului mişcării antroposofice pe
care l-am ţinut la Penmaenmawr se poate efectiv număra printre cele mai
importante evenimente ‒, felul în care conştiinţa, întreaga
înţelegere
sufletească a omenirii într-un trecut nu prea îndepărtat
era cu totul
alta decât cea de astăzi. Omul din zilele noastre nu mai este
conştient
de ceea ce se petrecea în conştiinţa oamenilor de odinioară. Aş
putea
să spun şi despre alte popoare ceea ce v-am relatat despre această
populaţie de demult. Noi astăzi privim aceste lucruri având o cu
totul
altă concepţie sufletească. Pe atunci oamenii nu resimţeau ceea ce
percepem noi astăzi ca gândire abstractă. Întreaga lor
gândire era mai
mult visare. Pe atunci oamenii nu aveau noţiuni şi idei atât de
precis
conturate ca cele pe care le avem noi astăzi. Visele lor erau mult mai
pline de viaţă, pline de conţinut, mai complete, dar de fapt visele
continuau şi în starea de veghe. Aceste vise, pentru cel care
niciodată
nu era pe deplin treaz, alternau ‒ aşa cum alternează astăzi starea
noastră zilnică de veghe cu somnul şi visele ‒ cu somnul fără vise, dar
care pe atunci nu era ca în ziua de azi, ci era de aşa natură,
încât
omul, trezindu-se, revenind la viaţa încărcată de visare din
timpul
zilei, simţea că şi în stare de veghe trăieşte în el ceva
rămas din
somn. Ceva care era ca o hrană sufletească interioară, de care omul se
umplea în timpul somnului, care se făcea simţită în om şi
era chiar
foarte plăcută în om. În vremurile acelea oamenii resimţeau
în întregul
lor organism efectele somnului şi după trezire. Exista şi o a treia
stare, mai profundă decât somnul nostru de astăzi, o stare de
conştienţă care nu mai este trăită astăzi constient de către om.
Această a treia stare era cea de cuprindere în pământ, iar
omul când se
trezea din acea stare simţea nu numai că a dormit, ci pe lângă
aceasta
simţea că a fost luat de forţa gravitaţională a pământului
într-un fel
de mormânt nocturn; forţa de atracţie a pământului îl
acoperea, era
înglobat în pământ.
Deci putem spune că astăzi omul trece prin următoarele stări de
conştienţă: starea de veghe, de visare, de somn. Dar trebuie să spunem
că în trecut omul trecea prin stările de visare, somn,
înglobare în
pământ. Deoarece tot ceea ce s-a dezvoltat în decursul
istoriei are o
anumită reflectare şi în prezent, multe suflete omeneşti din
timpuri
recente vădesc faptul că prezintă în sinea lor în această
viaţă
pământească recentă ceva deosebit, că în ei străluceşte
ceva ca o
amintire a timpurilor de demult, ceva legat de o viaţă
pământească
anterioară. Astfel de oameni ne apar prin ceea ce străluceşte în
ei,
ieşit din comun pentru vremea lor, ca un fel de memoriale vii ale
sufletului. Dintre aceste spirite făcea parte oarecum Jakob
Böhme*, un
astfel de spirit a fost Swedenborg**. În astfel de spirite ni se
arată
lumina ce vine dintr-un trecut foarte îndepărtat în
omenirea mai
apropiată de zilele noastre, legându-se strâns de evoluţia
în timp a
omenirii.
* Jakob Böhme (1575–1624),
teosof
şi mistic german, autorul tratatului Mysterium magnum. (Nota red.)
** Emanuel Swedenborg (1688–1772), savant şi teosof suedez, autorul
doctrinei Noului Ierusalim. (Nota red.)
Dar despre caracterul spiritual deosebit al lui Jakob Böhme,
despre
cum era cel al lui Swedenborg, caractere din care putem deduce trecutul
omenirii, ca şi despre cele trei stări de conştienţă ale omenirii
viitoare vă voi vorbi mai în detaliu mâine, în
continuarea acestei
expuneri.
