|
Ieri, urmărind evoluţia culturii druidice, care este în
momentul de
faţă atât de apropiată de mişcarea noastră antroposofică, am vrut
să
ilustrez pe cât posibil mentalitatea existentă în acel
ţinut în vremuri
de mult trecute. Când ne întoarcem în timp cu trei,
patru sau cinci
milenii în urmă – timpul diferă de la o regiune la alta –, putem
să ne
pomenim adesea în contact cu mentalităţi total diferite; la
rândul său
întreaga conduită spirituală şi socială şi orientarea vieţii
omeneşti
se bazează pe mentalitatea epocii respective.
Evoluţia marcată astfel este legată de dezvoltarea generală a
conştiinţei omeneşti. În vremurile de demult oamenii erau cu
totul
altfel de fiinţe decât cei de acum, şi tot astfel, în
vremurile ce vor
veni oamenii vor fi altfel decât acum. Scrierile istorice
obişnuite
vorbesc prea puţin despre astfel de lucruri. De aceea, când este
vorba
despre ceva care s-a petrecut acum câteva secole, faptele pe care
le
putem găsi în lucrări obişnuite de istorie apar în cea mai
mare parte,
pentru adevărata înţelegere, ca fiind de natură iluzorie. V-am
explicat
ieri că trebuie să distingem în principal trei etape ale
conştienţei
omeneşti, desigur cu tot felul de nuanţe. Stările prin care trece
astăzi conştienţa noastră , stare de veghe, visare, somn, sunt toate
legate de timpul prezent, desigur o etapă actuală care cuprinde secole,
poate chiar milenii, care însă în sens istoric este
considerată etapa
actuală. Iar dacă ne întoarcem în vremurile mai vechi ale
evoluţiei
omenirii nu mai întâlnim starea de veghe pe care am
descris-o ieri, cu
reprezentări care se succed într-o ordine logică. Cu cât ne
întoarcem
mai mult în timp, cu atât găsim în mai mică măsură
în evoluţia omenirii
această conştienţă logică care s-a manifestat cu toată rigurozitatea
abia care în secolele XIV–XV după Christos şi îşi are de
fapt
începuturile în perioada târzie a Greciei antice, pe
când în perioadele
anterioare exista o conştienţă mult mai însufleţită, plină de
imagini,
nu de reprezentări, conştienţă pe care o găsim la întreaga
omenire de
atunci.
Omenirea de atunci nu cunoştea expresia de forţe ale naturii
în
forma pe care o folosim noi acum. În epoca despre care v-am
vorbit ieri
nu se pomenea de legi meteorologice care guvernează vântul şi
ploile;
se vorbea, aşa cum v-am spus, de fiinţe care aveau un chip, de duhuri
ale elementelor, făpturi cuprinse în plante, uriaşi, entităţi
spirituale care domneau asupra vântului şi furtunii, gerului,
grindinei, tunetelor şi trăsnetelor şi aşa mai departe. Natura era
concepută ca fiind pe de-a-ntregul însufleţită. Nu se trăgeau
concluzii
logice. Viaţa era contemplată în agitaţia şi freamătul
entităţilor
spirituale din lucruri şi din fenomenele şi elementele naturii.
Fundamentul mentalităţii acestei omeniri de odinioară era cu totul
altul decât astăzi. Această mentalitate făcea ca de fapt omul să
fie
mult mai închis în sine decât astăzi. Dar acest
„în sine“ era în
acelaşi timp o conştienţă care se legăna în imagini vii ale
visului,
dar se şi întindea în largul Universului. Se vedeau
imagini, dar aceste
imagini nu erau ca astăzi, când în interior sunt
gânduri iar obiectele
se află în afară. Nu, prin ceea ce era perceput ca fiinte uriaşe,
uriaşi ai gerului, ai furtunii, ai focului, ceea ce era perceput ca
duhuri ale rădăcinilor, fruzelor, florilor, omul se simiea legat de
plante, de rădăcini, frunze, florile, de fulgere, de tunete. Resimţind
în sinea sa spiritualul, acest element spiritual cuprins în
imagini,
omul nu se desprindea, în viaţa sa sufletească, de natura
exterioară.
Nu chiar în cele mai vechi timpuri pe care le-am descris
în cartea
mea Ştiinţa ocultă pe scurt,
ci în timpurile care le-au urmat se poate
observa în spirit cum această mentalitate a determinat o
dispoziţie
sufletească specială la popoarele care pentru acele timpuri erau un
etalon de civilizaţie. A existat o epocă în care oamenii
încă mai
receptau din interior, în spirit, mult din ceea ce constituie de
fapt
cunoaşterea omenească. Priveau acele imagini despre care v-am vorbit
mai înainte, referitoare nu numai la existenţa lor de acum, ci şi
la
viaţa dinaintea celei terestre; aşa cum noi vedem acum în
perspectivă
spaţială ei puteau vedea în perspectivă temporală. Nu era o
amintire,
ci o vedere. Priveau dincolo de momentul naşterii, în lumea
spirituală
din care coborâseră în viaţa omenească de pe pământ.
Pentru omenirea de
demult era normal să privească înapoi spre această existenţă
preterestră şi să aibă următoarea senzaţie: Ca om eu şunt o fiinţă
spirituală, căci înainte de a mă întrupa într-un trup
pământean mă
aflam în sânul spiritualului, acolo îmi duceam
existenţa, îmi împlineam
destinul meu omenesc, nu încă într-un trup pământean
ci, dacă pot să mă
exprim aşa, deşi pare paradoxal, într-o întrupare
spirituală.
Acestor oameni de demult li s-ar fi părut complet absurd să li se
ceară să creadă în spirit, tot aşa cum oamenilor de acum li s-ar
părea
absurd să li se ceară să creadă în existenţa munţilor. Căci
muntii îi
vedem. Iar oamenii de atunci vedeau într-adevăr în sine
viaţa
spirituală dinanite de naştere, cu ochii sufletului; oamenii aveau
această vedere interioară. A venit o vreme în care oamenii
considerau
chiar acest element omenesc interior, spiritual, ca rezultat al
existenţei dinaintea celei pământeşti, pe când natura
exterioară care
îi înconjura era pentru ei un fel de enigmă. Vreau să spun
că în
evoluţia omenirii pătrundea din ce în ce mai mult observatia
senzorială
efectivă.
De mult de tot, în străvechea Indie, după cum am arătat
în lucrarea
mea Ştiinţa ocultă pe scurt,
omul vedea încă totul în mod spiritual,
chiar şi natura. S-a realizat un progres prin faptul că, dacă
contemplarea spiritualului a rămas interioară, natura, dimpotrivă, a
început treptat, ca să zicem aşa, să se despiritualizeze. Omul a
început să privescă în exterior. Pe când în
interior simţea că este
spirit desprins din spiritual, în afară vedea câmpul
înflorit, norii,
din care porneau fulgerele, vântul şi ploile, cristalele
sclipitoare,
cu formele lor minunate, munţii şi văile. Şi aşa a apărut o anumită
concepţie, care se regăseşte de-a lungul multor epoci dacă privim,
în
lumina Ştiinţei spirituale, spre ceea ce era pe vremuri omenirea
civilizată, o concepţie care s-ar putea exprima cam aşa: Noi oamenii
suntem spirit desprins din lumea spirituală. Înainte de a ne
naşte,
făptura noastră omenească era legată de spiritualitate. Acum suntem
situaţi într-un mediu natural. Vedem frumuseţea florilor, măreţia
munţilor, privim cum se desfăşoară forţele naturii în vânt
şi în
furtună. Dar din acestea lipseşte spiritualul. Din ce în ce mai
mult
s-a răspândit concepţia că în jurul nostru se află numai
elemente
naturale.
Însă omul simţea, observa – mă refer bineînţeles la omul
evoluat,
omul care în limbajul nostru de astăzi ar putea fi numit
civilizat – că
trupul său este alcătuit din materie, din substanţe ce provin din
natura lipsită de spirit, de divinitate. Oamenii moderni, oamenii
vremurilor noastre, observând aceasta fac speculaţii,
filosofează,
meditează asupra acestor lucruri. Aşa ceva nu se întâmpla
în vechime.
Atunci omul nu reflecta asupra acestor lucruri, însă simţea
enorma
neconcordanţă a celor ce se petreceau în interiorul său cam aşa:
Sunt
spirit din lumea spiritelor, adevărata mea esenţă omenească îşi
are
originea în înălţimile divine, dar port o haină care este
luată din
natura lipsită de spirit, fiinţa mea spirituală este învăluită de
ceva
care nu este din domeniul spiritului. Trupul meu este format din
aceeaşi materie din care sunt şi florile de pe câmpii, din
aceeaşi
materie din care este formată apa din nori şi picăturile de ploaie. Dar
această materie nu are caracter divin. Omul resimţea aceasta ca pe o
izgonire din lumea spirituală, ca pe o alungare intr-o lume căreia el
nu-i aparţinea cu fiinţa sa.
Această concepţie a putut să fie combătută, apoi pierdută, aşa cum
se întâmplă astăzi cu multe teorii. Însă oamenii
conştienţi din acele
vremuri o resimţeau, iar omenirea a evoluat prin ceea ce simţea, nu
prin reprezentări şi gânduri. Căci chiar şi evoluţia
gândirii din
vremea noastră este numai un stadiu temporar – aşa cum vom vedea pe
parcursul acestor conferinţe –, iar omul care vorbeşte numai pe baza
ideilor de fapt nu cunoaşte realitatea. Felul cum vorbesc astăzi
oamenii este departe de adevăr. Cei mai mulţi dintre cei care se
consideră practicieni şi sunt foarte mândri de experienţa lor, de
fapt
sunt cei mai mari teoreticieni. Teoreticieni care stau astăzi în
birouri şi bineînţeles şi la catedre universitare. Totul este
stabilit
teoretic, totul este rodul gândirii. Acesta este un stadiu
temporar,
aproape lipsit de adevăr. Adevărul va fi obţinut atunci când
oamenii
vor percepe, vor simţi această viaţă în gândire aşa cum o
simţeau
oamenii odinioară, când natura li se părea lipsită de spirit: Noi
suntem exilaţi, un neam exilat; am părăsit înălţimile spirituale,
divine, unde era de fapt locul nostru, am fost izgoniţi într-o
lume
căreia fiinţa noastră omenească cea mai profundă nu îi aparţine.
Un rezultat al acestei concepţii, apărut ca o expresie, o
concretizare a acestei concepţii, a fost sentimentul căderii în
păcat a
omenirii. Această reprezentare a căderii în păcat a apărut
dintr-o
permutare a unei convingeri. Oamenii îşi spuneau: Am fost
izgoniţi din
lumea spirituală; aceasta trebuie să se fi întâmplat din
cauza unui
păcat originar. Şi aşa s-a ivit în conştiinţa omenească
într-o anumită
perioadă concepţia păcatului originar, a căderii în păcat a
omenirii,
Înţelegem această concepţie asupra păcatului originar, a unei
greşeli
străvechi, a unei căderi strămoşeşti în păcat, atunci când
înţelegem
modul cum s-a transformat conştiinţa neamului omenesc din trecut
până
în prezent şi cum va fi ea în viitor. Iar în epoca
în care omul a ajuns
la această concluzie, el nu avea nevoie de o teorie searbădă, ci de
ceva care puiea fi înveşmântat în cuvinte în
aşa fel, încât aceste
cuvinte să poată fi un balsam pentru suflet, avea nevoie de
mângâiere.
Ceea ce adeseori a fost descris ca o călăuzire a omenirii în
vechile
centre religioase, în vechile sanctuare, în ceremonii de
mistere, sunt
lucruri care s-au ivit în anumite epoci, legate într-o
anumită măsură
de cultura vechii Persii, de cea din străvechea Caldee, sau din Asia
anterioară. Vedem că acestea coincideau cu apariţia in ceremonialul
misterelor a preoţilor, ca mari mângâietori ai omenirii. Ei
trebuiau să
aline suferinţa. Din mistere se revărsa mângâierea. Căci
dezvoltarea
conştiinţei de sine care se petrecea în acele timpuri ducea la
nevoia
de mângâiere. Cuvintele trebuiau să fie pătrunse de ceva
sufletese, ca
un balsam pentru inimi, ca un balsam mângâietor. A fost o
epocă de
realizări artistice si religioase care, deşi erau prin natura lor in
oarecare măsură diferite de cele de mai târziu, reflectă o
grandioasă
forţă creatoare. Multe dintre particularităţile artei noastre şi ale
concepţiilor noastre religioase îşi au originea tocmai în
acele
vrernuri. O serie de simboluri religioase, imagini de cult, ritualuri,
provin din acele vremuri de mult trecute.
De unde se inspirau acei iniţiatori în mistere care trebuiau
să
aducă mângâiere? Pe atunci, când conştiinţa generală
în stare de veghe
consta dintr-o conştienţă vie, în imagini, după cum v-am spus,
existau
şi atunci trei trepte de conştienţă. Aşa cum există acum stările de
somn, visare şi veghe, în vremurile de atunci, în raport cu
visarea din
starea de veghe, care era chiar starea comună de conştienţă a omului
treaz, aşa cum v-am explicat încă de ieri, somnul nu era resimţit
ca
astăzi de conştiinţa obişnuită ca ceva care neutralizează complet
conştienţa. Deşi în timpul somnului conştienţa era foarte confuză
chiar
şi la acei oameni de demult, totuşi la deşteptare mai rămânea
ceva în
urmă. Am exprimat ieri această idee spunând că omul, atunci
când se
trezea, mai simţea încă în sine ceva din gustul somnului.
Majoritatea
oamenilor simteau – nu numai pe limbă sau în cerul gurii –, se
simţeau
pătrunşi în interior de acest gust rămas după somn ca de o
dulceaţă a
existenţei. Din timpul petrecut în somn se revărsa în viaţa
din timpul
zilei această dulceaţă a existenţei. Această dulceaţă era semn de viaţă
sănătoasă, iar dacă în ea se amestecau alte senzaţii acest lucru
era
considerat că indică apariţia unei boli. Pentru cei din ziua de astăzi
pare paradoxal când li se spune că demult omenirea simţea
acţiunea
dulce a somnului în membre, până în vârful
degetelor şi în alte organe
ale corpului. Dar cercetarea prin metodele Ştiinţei spirituale arată
acest lucru. Spiritul limbii a păstrat câte ceva din aceasta, dar
într-un mod materialist, mai lipsit de subtilitate. Licoarea
aducătoare
de somn era odinioară ceva spiritual, era chiar somnul însuşi.
După
aceea a devenit ceva material, un lichid care poate fi băut. Somnul
însuşi era o licoare a naturii, o licoare prin care se ştergea
amintirea obişnuită a celor zilnice. Era în acelaşi timp o
licoare a
uitării.
Simţământul pe care îl avea omul obişnuit în urma
somnului era însă
neclar, în timp ce iniţierea îi dădea maestrului în
mistere,
călăuzitorului omenirii, o cunoaştere precisă a celor ce se petreceau
în timpul somnului. Şi aşa cum în zilele noastre iniţierea
modernă se
desfăşoară pornind de la reprezentări obişnuite şi ajungând la o
înţelegere spirituală, tot aşa omenirea de atunci se ridica de la
visarea din starea de veghe la starea de somn, pe care însă
conştiinţa
şi-o însuşea, astfel că omul obişnuit rămânea cu percepţia
acesteia,
iar oficiantul misterelor, printr-un ritual de el ştiut, simţea, primea
în sine în timpul somnului şi ajungea să cunoască, ca să
zicem aşa,
ceea ce era cuprins în această urmă de gust cu care
rămânea, aşa cum
v-am arătat mai înainte. El învăta să cunoască apa de
dincolo de
existenţa fizică, apa în care se cufundă sufletul omenesc
în timpul
somnului, apa în care sufletul omenesc se adânceşte, se
scaldă în
fiecare noapte: apa existenţei astrale. Dar aceasta era numai a doua
stare, după visarea din starea de veghe.
A treia stare, cea despre care omenirea de astăzi nu mai stie nimic,
era o stare mai profundă decât somnul fără vise din zilele
noastre. Vă
spuneam ieri că am putea s-o numim starea de cuprindere în
pământ. În
această stare ajungea orice om în timpul nopţii, în miezul
somnului
profund, dar numai oficiantul misterelor, datorită faptului că era
iniţiat, putea fi conştient de ce există acolo, putea să
împărtăşească
rezultatele acestei stări de conştienţă care constituiau conoştinţele
ştiinţifice din acea vreme. Atunci omul nu-şi mai spunea doar: Sunt
cuprins de pământ. El îşi spunea aceasta, dar mai adăuga
ceva. El îşi
spunea: Sunt cuprins de pământ – dar simţea acest lucru ca şi cum
în
cursul unei zile obişnuite ar fi ajuns de fapt într-o stare
foarte
apropiată de moarte, dar o moarte din care există înviere.
În cea de a
treia stare de conştienţă, omul se simţea ca şi cum ar fi fost de fapt
cufundat în pământ, ca şi cum ar fi ajuns în
mormânt, dar într-un
mormânt nepământesc.
În cele ce urmează vă voi face să înţelegeţi nu numai
cum era gândit
acel mormânt, ci şi felul în care trebuie să-1
gândim. Vedeţi voi,
razele de soare nu se mărginesc să ajungă pe pământ, să
strălucească în
flori, să scânteieze în stele. Ţăranul cunoaşte acţiunea
lor mai bine
decât orăşeanul, căci el utilizează şi în timpul iernii
căldura solară
pătrunsă în pământ. Căci în pământ se
acumulează ceea ce pătrunde în el
în timpul verii. Dar nu numai căldura pătrunde în
pământ, ci şi alte
forţe solare. Însă acest lucru este mai puţin important pentru
subiectul pe care îl voi aborda acum. Faptul cel mai important
este că
şi influenţele lunare pot pătrunde în pământ, o parte din
ele pot trece
dincolo de suprafaţa pământului. Vreau să spun că printr-o
imagine
frumoasă din acele vremuri, nu doar poetică, ci extraordinar de
poetică, oamenii îşi reprezentau intuitiv, nu doar ca o concepţie
logică ca cele ale noastre de astăzi, ci în imagini, lumina
argintie a
soarelui revărsându-se pe pământ prin razele lunii pline,
pătrunzând
apoi în pământ. Ei îşi reprezentau modul în
care acest argint al lunii
pătrunde până la o anumită adâncime în pământ,
de unde iarăşi, după ce
a dispărut de la suprafaţa pământului, străluceşte, din
adâncul
pământului – nu de la suprafaţă – spre exterior. Aceste valuri de
argint venite din lună erau simţite de om ca o revărsare şi reflectare
de raze, ţesere şi destrămare. Nu era vorba însă numai de o
simplă
imagine frumoasă; oficiantul misterelor ştia ceva foarte precis
referitor la această lumină activă a lunii.
Se ştia că omul cât timp se află pe pământ are o anumită
greutate.
Gravitaţia, această greutate a sa, îl ţine legat de pământ,
pământul în
felul acesta îi atrage făptura datorită gravitaţiei. Cât
despre forţele
lunii, se ştia că ele acţionează în sens contrar gravitaţiei.
În
general ele sunt mai slabe decât forţa zdravănă a gravitaţiei
terestre,
dar ele se opun forţei de atracţie a pământului. Se ştia acest
lucru.
Se ştia că omul nu este pur şi simplu ca un butuc ţinut în loc de
forţa
gravitaţională, ci că se găseşte într-un anumit echilibru, tras
înspre
pământ dar şi atras înspre înălţimi de către lună,
dar că pentru
pământeni atracţia terestră este mai puternică . Dar forţele de
atracţie spre exterior, pe care le-aş putea numi negative în
raport cu
gravitaţia terestră, au efect asupra elementului principal care este
activ în oameni. Dacă sub acţiunea lor nu putem să ne desprindem
de
pământ, putem în schimb să ne ridicăm în spirit
până în spaţiul stelar.
Iar prin această iniţiere, prin intermediul influenţelor lunare,
omenirea din acele timpuri ajungea să cunoască, cu ajutorul
oficianţilor misterelor, ce acţiune are asupra oamenilor de pe
pământ
poziţia stelelor pe bolta cereaseă.
Aceasta era iniţierea astrologică care astăzi este atât de
greşit
înţeleasă şi care în trecut era atât de limpede,
îndeosebi în Caldeea.
Pe această cale ocolită se puteau cunoaşte nu numai unele efecte ale
influenţelor lunare, ci şi ale influenţelor exercitate de Soare, de
Marte, de Saturn şi aşa mai departe. Astăzi omul a devenit sub aspectul
cunoştinţelor sale o râmă – iertaţi-mă că recurg la o metaforă,
dar
astfel de lucruri sunt greu de caracterizat pe cale logică –, ba chiar
mai mult, o rămâ pentru care nu plouă niciodată*, care nu iese
niciodată din pământ. Râmele ies afară din pământ
când plouă şi atunci
au imaginea a ceea ce se petrece la suprafaţa pământului, fapt
care
este în avantajul râmelor. Însă omul sub raport
spiritual-sufletesc
este astăzi o râmă pentru care nu plouă niciodată. Este
închistat cu
totul în lumea pământeană. De exemplu, el crede că părţile
care îi
alcătuiesc trupul sunt legate de pământ cum sunt şi pietrele.
Bineînţeles că oamenii de astăzi nu ştiu de exemplu că părul lor
de pe
cap este un rezultat al acţiunii soarelui, ca şi multe alte lucruri de
acest fel, căci ei sunt râme pentru care nu plouă niciodată,
adică
fiinţe care, deşi poartă în sinea lor acţiunea soarelui, nu ies
la
suprafaţă ca să cerceteze aceste lucruri. Da, vechii oficianţi ai
misterelor ştiau că omul nu a crescut din pământ ca o
căpăţână de
varză, ci s-a ivit ca urmare a acţiunii cosmice comune a întregii
configuraţii a bolţii cereşti. Vedeţi deci că în trecut oamenii
aveau
în faţă pe cei care îi îndrumau, iniţiindu-i în
mistere, iniţiindu-i în
felul pe care vi l-am expus, astfel încât ei ştiau ce
semniflcaţie are
pentru oameni cosmosul care îi înconjoară.
* Joc de cuvinte intraductibil.
În
l. germană râma este numită Regenwurm,
ceea ce textual înseamnă „vierme de ploaie“, în sensul de
vierme care
iese din pământ după ploaie. (Nota trad.)
Însă prin aceasta oficianţii misterelor le comunicau
ceva
oamenilor, ceva ce eu vă expun în cuvinte lipsite de strălucire,
căci
noi astăzi nu mai suntem în stare să vorbim în felul
în care o făceau
vechii oficianţi ai misterelor, care le îmbrăcau pe atunci
în minunate
expresii poetice. Era un rezultat al spiritului de atunci al vorbirii,
noi astăzi nu mai putem vorbi aşa, căci limbajul din zilele noastre nu
mai este potrivit pentru o asemenea exprimare. Iată cam cum s-ar putea
reda astăzi cele spuse de oficianţii misterelor celor care căutau la ei
o mângâiere pentru natura golită de spirit în care
omul se simţea
exilat: Da, câtă vreme viaţa voastră se menţine în starea
de conştienţă
obişnuită din timp de veghe, cele care vă înconjoară vă apar
lipsite de
spirit. Dar atunci când te cufunzi în mod conştient
în starea în care
eşti cuprins în pământ, acolo unde lumina argintie a lunii
străbate şi
împânzeşte pământul, poţi contempla activitatea
zeităţilor stelare.
Atunci când poţi face acest lucru, înveţi să recunoşti –
deşi nu de la
sine, cum se întâmpla în vremurile de demult, ci prin
strădanie
omenească – că şi natura exterioară este pătrunsă pretutindeni de
entităţi spirituale, că poartă în sine ca dar al zeilor entităţi
spirituale, spirite elementale. Şi astfel mângâierea pe
care oficianţii
misterelor o dădeau oamenilor în acele timpuri străvechi consta
în
aceea că ei deveneau conştienii că plantele, pe lângă faptul că
sunt
frumoase, sunt străbătute de un curent spiritual; pe lângă faptul
că
norii plutesc maiestuos în văzduh, în ei roiesc fiinţe
elementale
divine-spirituale şi aşa mai departe. Cele aflate prin iniţiere
îndreptau omenirea tocmai către acel spirit al naturii de care
avea
nevoie. Într-o anumită perioadă din trecutul omenirii rolul
misterelor
era tocmai de a spune oamenilor că golirea de spirit a naturii este
doar o iluzie a visării obişnuite din starea de veghe. În
realitate
spiritul se găseşte pretutindeni în natură.
Astfel, în trecut a existat o societate omenească care trăia
efectiv
spiritualitatea existenţei şi avea cunoştinţă prin intermediul
misterelor de spiritualitatea existenţei chiar în domenii care
mai
târziu vor părea golite de spiritualitate. Tot ce i se arăta
astfel
omului, fie din instinct, cum ar fi contemplarea esenţei sale
spirituale interioare, fie prin învăţătura cuprinsă în
mistere, cum ar
fi faptul că natura este plină de fiinţe spirituale, toate acestea
fâceau ca omul să fie legat de spiritualitate. Dacă omenirea ar
fi
rămas în acest stadiu al evoluţiei sale, nu ar fi putut niciodată
să
ajungă la acea stare de conştiinţă pe care astăzi trebuie să o
considerăm ca una dintre cele mai mari valori ale omenirii, poate ca
valoarea sa principală: sentimentul liberului arbitru, sentimentul
libertăţii voinţei.
Modul de atunci de a concepe lumea, această spiritualitate resimţită
intuitiv, trebuia să se şteargă. Omul trebuia să ajungă la celelalte
trei stări de conştienţă. Cuprinderea în pământ, prin care
vechii
iniţiaţi îşi extrăgeau din natură cunoştinţele despre stele şi
prin
aceasta dobândeau spiritualitate, a dispărut complet. Ca stări
sufleteşti ale omului au rămas numai somnul fără vise, visele şi starea
de veghe. Această situaţie este relativ opusă celei care putea duce
tocmai la anihilarea libertăţii. Ceea ce numim noi acum conştienţa
noastră din starea de veghe, cea în care ne petrecem în
ziua de astăzi
viaţa noastră obişnuită şi în care ne ocupăm de stiinţă, este
ceva ce
nu a fost cunoscut de vechea omenire. Prin această stare a apărut
tocmai posibilitatea gândirii pure, de existenţa căreia ne putem
îndoi,
dar care este singura din care putem prelua imboldul libertăţii. Căci
dacă nu am fi ajuns niciodată la această gândire pură, care nu
garantează automat existenţa, dar este gândire pură, noi ca
oameni n-am
fi ajuns niciodată nici la conştiinţa libertătii.
S-ar putca spune: Pe măsură ce omenirea a evoluat, ceea ce
constituise odinioară legătura oamenilor cu principiul spiritual s-a
pierdut în întuneric. Cele trei stări de conştienţă din
trecut îl
purtau de fapt pe om din înălţimile spirituale şi până
în adâncurile
pământului. Dar în adâncurile pământului el
trebuia să găsească tocmai
forţa originală care să ducă la înflorirea libertăţii. Iar zorii
stărilor sufleteşti de veghe, visare şi somn au apărut deja în
linii
mari cu mii de ani în urmă. Omenirea pe atunci se adâncisc
deja foarte
mult în întuneric, în care, deşi există imboldul
libertăţii, în schimb
nu străluceşte lumina spiritualităţii. Încercaţi să vă
reprezentaţi cum
s-a desfăşurat de fapt evoluţia omenirii. Privind în urmă,
în acele
timpuri de demult, vedem că omul se mai uita încă la cetul
înstelat şi
îşi putea spune, datorită celor aflate, astfel: În mine
trăiese forţe
ale acestui cer înstelat, eu fac parte din Cosmosul acesta. Omul
spiritual a fost aruncat pe pământ. Cerul s-ar putea spune că s-a
întunecat, căci lumina, fie că provenea de la soare sau de la
stele, se
răspândea în mod fizic asupra pământului şi pe atunci
omul nu o putea
vedea. Era ca o cortină care acoperea scena, iar omul nu putea să
găsească nicăicri un sprijin pentru existenţa sa. El nu mai putea să
vadă ce se află în spatele acestei cortine.
Vom vedea în conferinţa de mâine că de fapt această
cortină exista
deja cu mii de ani în urmă, că a devenit din ce în ce mai
compactă, iar
această grosime a cortinei se manifesta în întreaga
concepţie a
oamenilor. Atunci a apărut o lumină care a stăbătut cortina, cortina
s-a despicat. Aceasta a fost lumina care a strălucit de pe Golgota. Aşa
se manifestă evenimentul de pe Golgota în istoria omenirii. Acest
eveniment, care a avut loc pe pământ, le-a arătat oamenilor din
nou
ceea ce văzuseră odinioară în întinderile Cosmosului ca
spiritualitate
a lumii. Trecând prin misterul Golgotei, Christos a adus în
viaţa
pământească ceea ce fusese văzut pe vremuri în ceruri. A
fost nevoie ca
fiinţa divină, spirituală, a lui Christos să se pogoare pe pământ
şi să
se întrupeze într-un trup omenesc, pentru a se aduce
omenirii, care
acum nu mai putea să iasă din sfera pământului, această lumină
în alt
fel, într-un fel nou.
Omenirea se află astăzi doar la începutul înţelegerii
acestui mister
al Golgotei; evoluţia viitoare a vieţii pe pământ va face ca
omenirea
să înţeleagă din ce în ce mai profund acest mister al
Golgotei, va face
ca această strălucire interioară să devină tot mai mult o strălucire
cosmică şi să înceapă să reverse raze peste tot ce se află sub
ochii
omului. Dar pentru a înţelege mai exact aceste lucruri trebuie să
mai
adăugăm astăzi câteva cărămizi la acest edificiu al cunoaşterii.
Dintr-un punct de vedere, acum reînvie ceea ce fusese plin de
viaţă
odinioară în trecutul omenirii. Pentru oficianţii misterelor, aşa
cum
vă spuneam mai înainte, urmărirea efectelor lunii era o
activitate
plină de viaţă. Ei transpuneau influenţele lunare în iniţierile
lor
astrologice. Ei arătau cum poţi fi introdus în tainele aştrilor,
ale
Cosmosului, prin intermediul influenţelor lunare. Un element esenţial
al acestor iniţieri consta în faptul că cel care trebuia să fie
iniţiat, introdus în aceste taine, se pomenea brusc că atracţia
gravitaţională are pentru el mai puţină importanţă decât
până atunci.
Îşi simţea mai puţin propria greutate. Şi i se atrăgea atentia de
către
învăţătorii mai bătrâni să nu cedeze acestui sentiment, ci
atunci când
simte că este mai uşor decât înainte, să-şi mărească singur
greutatea
printr-o încordare a voinţei. Făcea parte oarecum din măiestria
vechilor iniţieri ca ceea ce se pierdea din greutatea naturală sub
influenţa forţelor lunare să fie dirijat prin intermediul voinţei să se
scurgă în om. Aşa se răspândea cunoaşterea aştrilor. Şi aşa
capacitatea
oamenilor din acele vremuri de a depăşi gravitaţia era folosită pentru
a dezvolta în ei voinţa de a rămâne legaţi de pământ
cu sufletul.
Această ataşare sufletească acţiona ca o scânteie care aprindea o
lumină interioară, sufletească, care lumina în depărtările
Cosmosului
şi în felul acesta omul a ajuns să cunoască aceste depărtări
cosmice.
În lumina Ştiinţei spirituale se pot descrie cu exactitate
aceste
lucruri, felul în care s-a format vechea conştienţă. Dar ceea ce
se
găsea în oamenii de atunci se regăseşte şi astăzi. Există
atavisme,
rămăşiţe ale acelor timpuri. Acestea apar din nou în lume, atunci
când
oamenii de atunci revin pe pământ. Şi deoarece legătura cu
forţele
lunare apare la oameni care trăiesc în vremuri în care ea
nu ar mai
trebui să existe, când acest somn profund a dispărut, se
manifestă prin
somnambulism, prin comportament lunatic. Iar oamenii atunci când
sunt
năpădiţi de această stare vor să contracareze pierderea greutăţii nu
prin suflet, ci mergând pe acoperişuri sau măcar dându-se
jos din pat.
Ei realizează cu corpul lor omenesc ceea ce ar trebui de fapt să fie
făcut numai cu corpul astral. Ceea ce în vremurile moderne este
doar o
anomalic, în vremurile de demult era o calitate care ar putea fi
folosită pentru a ajunge la cunoaştere. Şi faptul că popular aceşti
oameni erau numiţi „lunatici“ avea un sens pozitiv, căci această stare
a receptivităţii omeneşti era corelată cu o legătură atavică cu forţele
lunare, rămase din vechi timpuri.
Tot aşa cum omul putea fi legat de forţele lunare, el putea de
asemenea să fie legat şi de forţele solare. Dar legătura cu forţele
solare acţionează în ascunzişul făpturii omeneşti, de aceea nu
poţi da
de ea decât pe căi ocolite. Această legătură cu forţele solare a
fost
desigur căutată de preoţii druizi în timpurile de
înflorire, nu în cele
de declin, ale iniţierii solare. Iniţierea solară ducea la o stare prin
care nu numai că se stimulau în oarecare măsură forţele lunare,
se
putea afla prin iniţiere astrologică câte ceva din tainele
Cosmosului,
ci această iniţiere solară permitea şi un fel de dialog cu fiinţele
divine, spirituale din Univers, dădea un fel de inspiraţie, pe
când
iniţierea lunară producea numai un fel de imaginaţie. Iniţierea solară
este o manieră de a asculta sfaturile entităţilor spirituale din Cosmos
şi în orice caz dă posibilitatea unei pătrunderi în taine
ale
existenţei Universului mult mai adânci decât cele
înţelese prin
iniţiere lunară.
Şi acest lucru poate să iasă din nou la suprafaţă ca un atavism. De
fapt, se păstrează în orice om. Dar mentalitatea omului de astăzi
nu
mai este la fel ca cea din trecut şi ochii lui au în primul
rând rolul
să recepţioneze radiaţia fizică a soarelui. V-am atras atenţia ieri că
în aceste raze fizice ale soarelui se află şi elementul
spiritual,
sufletesc. Dar omul din zilele noastre nu vede acest iucru. De aceea
omul din zilele noastre se comportă faţă de soare cum s-ar comporta
cineva faţă de un om care ar susţine că în ele există ceva
interior,
sufletesc, iar acesta i-ar răspunde că aşa ceva nu există. Atunci
când
îţi mişti braţele, acţionezi de fapt un sistem de pârghii,
trase de
muşchi ca de nişte frânghii. Este un mecanism în funcţiune.
Aşa
consideră omenirea de astăzi şi acţiunile solare. Vede numai efectele
exterioare, în cazul acesta numai lumina fizică. Dar în
timp ce lumina
fizică face să pătrundă în noi influenţele solare, concomitent
pătrunde
în om şi spiritualitatea entităţii solare. Printr-un anumit mod
de
concentrare interioară, nu acel pe care 1-am descris în lucrarea
mea Cum se poate
obţine
cunoaşterea lumilor superioare? ci unul pe care omul îl
are în
mod atavic ca o forţă elementară, omul poate astăzi, chiar printr-o
concentrare interioară a organismului său – când spun astăzi am
în
vedere o etapă istorică care desigur poate cuprinde câteva
milenii – să
înceteze de a mai fi foarte receptiv la acţiunea fizică a
soarelui şi
să devină în schimb receptiv pentru solaritatea spirituală.
Atunci omul
are o altă percepţie. Acolo unde apar aceste elemente atavice, omul are
o altă percepţie decât în viaţa obişnuită din zilele
noastre. Atunci
când vă uitaţi în oglindă, ceea ce se află în faţa
oglinzii este
reflectat spre voi. Tocmai pentru că oglinda nu lasă să se vadă ceea ce
se află în spatele ei, ceea ce se află în faţa ei este
reflectat. La
fel, dacă un om are o construcţie sufletească care îl face ca,
deşi
dispune de toate simţurile, în loc să privească către soare, să
vadă
lumina fizică a soarelui, el să privească întunericul, acest
întunerie
devine o oglindă în care el vede reflectate cele din imediata sa
apropiere, din natură. Şi atunci el nu zice: Aici este o plantă, care
are o rădăcină din care pornesc frunzele, florile, fructele,
sămânţa,
ci zice: Văd aici, în partea de jos a plantei, ceva care este
spiritul
elementar al cunoaşterii, care cuprinde un element conservativ, ceva
care fixează. Mă uit mai departe deasupra acestei părţi şi văd cum
acest caracter conservativ, de fixare, este depăşit şi planta nu mai
tinde să se fixeze, ci fixarea alternează cu detaşarea, ducând la
formarea frunzelor şi, în sfârşit, văd cum planta tinde
spre înălţimi
aşa cum clocoteşte apa sub acţiunea focului. Această viaţă a plantelor
este reflectată de către întunericul, care este de fapt o
claritate
spirituală: în felul acesta a văzut Jakob Böhme plantele,
în mare
măsură în mod atavic, atunci când a considerat că în
partea inferioară
se găseşte principiul salin, în mijloc cel mercuric şi în
partea de sus
cel fosforic*. Astfel, vedem cum se răsfrâng spre noi, în
acelaşi
spirit ca pentru Jakob Bohme, care era în mod natural un iniţiat
solar,
cunoştinţe care au aparţinut civilizaţiei omeneşti din timpurile
străvechi, o civilizaţie preistorică, când încă nu se
cunoştea
scrierea. Dacă avem în vedere vreuna din lucrările lui Jakob
Böhme – Mysterium magnum,
De signatura rerum , Aurora sau ivirea zorilor şi aşa
mai departe – şi nu putem citi această lucrare în aşa fel
încât din
prezentările confuze ale lui Jakob Böhme să descifrăm ceva foarte
asemănător cu cele pe care vi le-am spus despre preoţii druizi,
înseamnă că îl citim incorect. El nu era iniţiat din afară,
ci din
fiinţa sa interioară. Această iniţiere solară ţâşnea ca o
recapitulare
a unei existenţe anterioare. Acest lucru poate fi sesizat chiar din
biografia lui Jakob Böhme.
* Simbolistica alchimiei considera
că există trei principii în natură: sulful,
cu proprietăţi active, inflamabil (de aici şi denumirea de fosforic,
adică purtător de lumină); mercurul,
cu proprietăţi pasive, volatil; sarea,
termenul mijlociu, de unire între celelalte două principii
antagoniste.
Acestea nu erau echivalente cu substanţele chimice cu acelaşi nume, ci
reprezentau anumite calităţi ale materiei. (S. Hutin, Alchimia, Editura de Vest,
Timişoara, 1992). (Nota red.)
În oameni pot să acţioneze forţe şi mai profunde, cele ale
planetelor exterioare cele mai apropiate de noi din sistemul solar.
Pentru astronomia de astăzi ele nu sunt singurele planete exterioare,
căci s-au mai descoperit două. Ele produc nedumeriri chiar pentru
astronomia fizică de astăzi, pentru că nu se încadrează
întu totul în
legile mişcării corpurilor cereşti. Dar sub aspectul poziţiei spaţiale,
fiind încadrate în sistemul solar, Uranus şi Neptun trebuie
luate în
considerare de astronomie. Dar aşa cum v-am spus, ele le dau bătaie de
cap astronomilor, deoarece „lunile“ lor „se poartă nebuneşte“ faţă de
felul cum se comportă ceilalţi sateliţi, normali, ai lui Jupiter şi aşa
mai departe. În realitate se poate spune că sub aspectul
influenţei
concrete active a planetelor Saturn poate fi considerată ultima dintre
planetele sistemului nostru solar. Şi aşa cum omul se poate afla sub
influenţa acţiunii lunii, pe care v-am descris-o detaliat, sub
influenţa acţiunii soarelui, pe care v-am prezentat-o succint, el se
goate afla şi sub influenţa acestei acţiuni a lui Saturn. Saturn
acţionează prin ceea ce revarsă sub aspect spiritual în sistemul
planetar şi prin aceasta şi în interiorul omului, adică memoria
istorică a Cosmosului. Saturn este memoria, amintirea sistemului nostru
solar, şi dacă vrem să ştim ceva despre evenimentele din acest sistem
nu putem să o facem doar prin speculaţii astronomice.
Astăzi aceste lucruri încep să dea de gândit ştiinţei
oficiale, căci
nimic nu se mai potriveşte. Toate acestea sunt gândite
de-andoaselea.
Vedeţi, noi am vorbit adesea în cercul nostru despre aşa-numita
teorie
a relativităţii, de faptul că în lumea fizică nu se poate vorbi
niciodată de mişcare absolută, ci întotdeauna trebuie să vorbim
despre
o mişcare relativă. Aşa cum s-a putut spune: Soarele se mişcă,
Pământul
stă pe loc, mai târziu s-a spus: Pământul se mişcă, Soarele
stă pe loc.
Toate acestea sunt de fapt relative, se poate spune aşa sau altminteri.
Aşa cum, vorbindu-se o dată despre teoria relativităţii aici la
Stuttgart, la o adunare a mişcării antroposofce, un cunoscător al
acestei teorii a explicat în mod foarte sugestiv ascultătorilor
că este
tot una dacă iei un chibrit în mână şi îl freci de
cutie, deci cutia
este fixă şi chibritul este mişcat sau dacă ţii chibritul nemişcat şi
freci de el cutia. Şi într-un caz şi în altul, chibritul ia
foc. Acest
lucru este abordat ştiinţific cu toată seriozitatea şi
bineînţeles că
şi în conferinţa respectivă a fost prezentat în mod serios
şi este ceva
incontestabil. Dacă s-ar fi găsit un suflet naiv care ar fi ţintuit
în
perete cutia de chibrituri, ar fi pătruns acolo o părticică de absolut.
S-ar fi putut – însă ca toată clădirea – pe atunci sediul nostru
era în
strada Primăriei nr. 70 – să fie deplasată şi relativitatea s-ar fi
ivit iar. Doar că ar fi mers ceva mai greu. Dar dacă extindem acest
exemplu asupra întregului Univers, putem spune alături de
Einstein că
în interiorul lumii fizice nu se poate găsi nimic absolut, totul
este
relativ. Deci ne aflăm în faţa relativităţii. Tocmai această
relativitate a lumii fizice trebuie să ne facă să nu căutăm absolutul
în lumea fizică, ci în lumea spirituală. În zilele
noastre ştiinţa
oferă deja o pătrundere în lumea spirituală, atunci când
este înţeleasă
în mod just. Astăzi trebuie să nu fi diletant, ci om de ştiinţă
autentic, cu noţiuni precise, pentru ca să poţi fi călăuzit în
spirit
de ştiinţa autentică, care nu este concepută aici pe pământ, nici
chiar
de către corifeii ei. De aceea în cadrul cercetărilor fizice nu
se
poate afla nimic nici despre ce înseamnă Saturn pentru lumea
noastră.
El este în mare măsură o amintire, memoria sistemului nostru
planetar.
În el se păstrează tot ceea ce s-a petrecut vreodată în
sistemul
planetar. El le spune acelora care sunt iniţiaţi în Saturn ce s-a
petrecut în acest sistem planetar.
După cum se poate întâlni în mod izolat la unii
oameni, ca o
moştenire a unei etape mai vechi de dezvoltare a omenirii, ca o
moştenire de la oamenii din trecut, o afinitate cu luna, oamenii
respectivi fiind somnambuli, după cum pot să iasă la iveală influenţe
spirituale ale soarelui şi oamenii aceia, în loc să privească ca
ceilalţi cu ochii deschişi lumina privesc de fapt întunericul
în care
se oglindeşte natura, văzând lumea ca Jakob Böhme, tot
astfel poate
exista o afinitate cu influenţele lui Saturn, care acţionează în
special asupra capului oamenilor şi sădesc de fapt în oameni
amintirea
care trece dincolo de viaţa pământească. Astfel de influenţe se
pot
întâlni în mod distinct.
Aşa încât se poate vorbi de oameni lunari, cunoscuţi
în mod obişnuit
ca somnambuli, şi despre oameni solari ca Jakob Böhme şi în
mai mică
măsură chiar Paracelsus*. Se poate vorbi şi de oameni aflaţi sub
influenţa lui Saturn. Astfel de om a fost Swedenborg. El este unul
dintre aceia care, deşi nu putem spune că le dă bătaie de cap, ar
trebui să le dea bătaie de cap învăţaţilor de astăzi. Căci acest
Swedenborg a fost la vremea sa la mare înălţime, a fost o
adevărată
autoritate şi în domeniul ştiinţelor exacte. Până pe la
patruzeci de
ani Swedenborg s-a încadrat în mod destul de convenabil
în ştiinţa
oficială, nu a spus nimic ce nu s-ar fi putut potrivi cu concepţiile
acesteia. Doar după aceea s-a tulburat treptat. Trebuie să spunem că
forţele lui Saturn au devenit extrem de active în el. Oamenii
care au o
concepţie materialistă spun că şi-a pierdut minţile. Dar ar trebui să
ne dea de gândit faptul că există atât de multe lucrări
rămase de la
Swedenborg, care au fost recent publicate de o societate suedeză şi au
fost recunoscute ca lucrări ştiinţifice. Cei mai importanţi oameni de
ştiinţă din Suedia se ocupă acum de editarea lucrărilor lui Swedenborg.
Însă acestea sunt lucrări elaborate de el înainte de ceea
ce am putea
numi viziune sa spirituală. Nu este prea plăcut să vorbeşti despre
cineva de care s-ar putea spune că a fost printre cei mai aşezaţi
oameni din vremea sa până la patruzeci de ani şi despre care după
aceea
trebuie să spui că este un nesocotit, ca să nu zicem mai rău.
Însă
Swedenborg nu s-a prostit, ci la un moment dat, când a ajuns pe
culmile
ştiinţei curente din vremea sa, a început să privescă în
adâncul lumii
spirituale. Şi această privire interioară s-ar putea spune că i-a
cuprins capul, acel organ care la el era deosebit de bine dezvoltat. El
a fost cuprins de spiritualitate, de spiritualitate provenită în
esenţă
de la Saturn, şi aşa a putut să privească – nu ca Jakob Böhme,
care
recepţiona tainele interioare ale naturii oglindite de întuneric
–
direct în eter, acolo unde apar chipurile spiritelor superioare
reflectate în eter. Aşa a descris Swedenborg această lume
spirituală.
Ceea ce şi-a reprezentat el nu este ceva văzut de el. Fiinţele
spirituale la care se referă el sunt altele. Dar el nu a văzut doar o
simplă oglindire terestră a acestor spirite, ci a văzut influenţele
spiritelor în eter, a văzut formele eterice. Acestea erau
acţiunile
spiritelor – care nu puteau fi văzute ele însele – în
eterul planetei
noastre. Pe când Jakob Böhme a văzut imagini ale naturii
oglindite, el
a văzut ceea ce se realizase în eter de către aceste spirite ale
căror
acţiuni le-a sesizat. Deci ceea ce descrie Swedenborg ca îngeri
nu sunt
îngeri, ci forme eterice. Dar ceea ce i s-a arătat sub formă de
îngeri,
ca forme eterice, este rezultatul acţiunii îngerilor, este o
reflectare
a ceea ce fac îngerii. Aşa că trebuie să considerăm astfel de
lucruri
ca fiind reale. Este desigur o eroare să spunem că Swedenborg a văzut
lumea spirituală ca atare, căci aceasta nu i-a fost accesibilă. Dar
ceea ce a văzut el este real.
* Theophrastus Bombastus von
Hohenheim (1493–1541), cunoscut sub numele latinizat de Paracelsus,
alchimist şi medic elvetian, pătintele medicinii hermetice. Concepţiile
lui au influenţat puternic doctrinele oculte din secolele care au
urmat. (Nota red.)
Somnambulii comuni, lunaticii, fac ceva real. Ei o fac cu
corpul lor fizic, deşi ar trebui să o facă numai cu corpul astral.
Jakob Böhme este cel dintâi care a privit cu corpul său
fizic, cu ochii
lui, care aveau capacitatea de a exclude ceea ce ţine de fizic, a
privit în întuneric, dar a văzut lumina din
întuneric, reflectarea
spiritelor naturii. Swedenborg nu a văzut imagini reflectate, ci
imagini eterice ale existenţei spirituale de ordin superior. Este o
succesiune gradată: de la pătrunderile spirituale nevăzute, automate,
ale lunaticilor, trecând prin ceea ce aş putea numi o „second sight“ de esenţă naturală a
lui Jakob Bohme, care nu vedea latura exterioară a naturii, ci
reflectarea laturii ei interioare, şi până la Swedenborg, care nu
vedea
reflectări, ci realităţi în eter, forme, nu imagini reflectate,
forme
datorate acţiunii a ceea ce se desfăşoară acolo sus, în regiunile
spirituale superioare.
Vedem deci cum putem vorbi despre trecutul şi prezentul omenirii,
dar trecutul se mai păstrează şi astăzi prin unele semne clare, ca o
moştenire, în aşa-numitele situaţii anormale ce pot fi
întâlnite acum.
Şi atunci când putem privi în acest fel în trecut şi
în ceea ce s-a
păstat până în prezent cu ajutorul unei înţelegeri
pătrunzătoare a
misterului de pe Golgota vom putea privi şi spre viitorul omenirii.
Acest lucru îl vom face în conferinţa de mâine.
