|
Aţi reţinut desigur, din cele spuse ieri, că una dintre stările de
conştienţă proprie oamenilor în timpuri îndepărtate s-a
pierdut
treptat. Am spus într-adevăr că genul de conştienţă trează al
oamenilor
de astăzi, care se manifestă de preferinţă prin reprezentări mai mult
sau mai puţin abstracte, sau măcar prin imagini neclare, nu era
cunoscut în această formă, că în schimb pe atunci exista un
fel de
visare în stare de veghe, o stare de veghe plină de visare, dar
care nu
era resimţită aşa cum sunt astăzi visele, ci ca esenţa unor imagini
vii, care corespundeau mai mult sau mai puţin cu o realitate
spirituală. Mai exista apoi un fel de stare de somn lipsit de vise, dar
după care rămânea acea senzaţie pe care v-am descris-o ieri.
Acestora
li se adăuga o a treia stare de conştienţă, acea stare care era
resimţită ca o odihnă în sânul forţelor lunare pătrunse
în adâncul
pământului, care de fapt îi înălţau pe oameni
într-un fel deasupra
gravitaţiei terestre şi le dădeau posibilitatea să simtă apartenenţa
lor la Cosmos. Acesta era elementul esenţial al vechii mentalităţi,
faptul că omul se simţea părtaş la existenţa cosmică. În prezent,
în
conştiinţa obişnuită a oamenilor din această veche stare de conştienţă
a rămas de fapt doar o reflectare tulbure, care, deşi este observată de
orice om, trece prin conştiinţa omenească fără să i se dea atenţie.
Aş vrea acum să caracterizez această rămăşiţă de conştienţă din
timpurile străvechi. În zilele noastre, dacă omul îşi
analizează
visele, va observa că aceste vise, care îmbracă un aspect haotic,
se
alimentează în modul cel mai variat din evenimentele vieţii sale
pământeşti. Lucruri de mult uitate reapar în vis,
transformate în cele
mai felurite moduri; chiar lucruri care au trecut neobservate în
viaţă
pot să capete amploare în evenimentele din vis. Iar momentele
în care
s-au petrecut diferite întâmplări sunt de asemenea
amestecate în cele
mai variate feluri. Dar dacă urmărim mai îndeaproape cele ce se
petrec
în vis, reiese ceva foarte banal. O să descoperim că în
esenţă toate
lucrurile care se regăsesc în conţinutul viselor se leagă
într-un fel
sau altul, chiar dacă foarte pe departe, de întâmplările
din ultimele
trei zile. Aţi visat poate că aveţi în faţa ochilor ceva care de
fapt
s-a petrecut acum douăzeci şi cinci de ani. Vă stă înainte, poate
puţin
modificat, dar plin de autenticitate. Dar dacă vă gândiţi mai
bine,
veţi descoperi ceva de felul acesta: în visul care ne face să
retrăim o
întâmplare de acum douăzeci şi cinci de ani este implicat
un personaj
care, ca să dăm un exemplu, poartă numele de Eduard. Vă veţi da seama
că pe undeva aţi auzit, poate doar trecându-vă
întâmplător pe la
ureche, sau că v-aţi aruncat în fugă ochii pe un text în
care aţi
întâlnit numele de Eduard. Întâmplările din vis
sunt întotdeauna în
legătură, fie cât de îndepărtată, cu ceva care s-a petrecut
în ultimele
trei zile, fie şi un lucru atât de neînsemnat. Aceasta se
datorează
faptului că omul poartă în sine întâmplările din
ultimele două, trei
sau patru zile ‒ desigur intervalul este doar aproximativ ‒ cu totul
altfel decât pe cele care au avut loc mai demult.
Omul preia ceea ce percepe în exterior în organismul său
astral şi
în Eul său. Acolo evenimentele percepute trăiesc laolaltă cu
conştiinţa. Cele care s-au petrecut în decursul ultimelor trei
zile
sunt resimţite în mod mult mai intens decât cele care au
avut loc cu
mai mult de trei zile în urmă. Aşa cum vă spuneam, în viaţa
obişnuită
nu observăm aceste lucruri, dar aceasta este realitatea. Aceasta se
datorează faptului că tot ceea ce este perceput sau formulat în
procesul gândirii de către om, în organismul astral şi
în Eu, trebuie
să se întipărească, să se imprime în corpul eteric,
în corpul forţelor
intuitive şi cel puţin, în oarecare măsură, şi în corpul
fizic. Iar
pentru această impregnare este nevoie de două, trei sau patru zile,
astfel că omul ajunge să doarmă de două-trei ori după ce i s-a
întâmplat ceva, până ca acest lucru să se imprime
în trupul eteric şi
în cel fizic. Căci doar atunci, ca să zicem aşa, este destul de
bine
fixat cel puţin în corpul eteric, încât să poată
constitui o amintire
durabilă. Şi aşa în om se dă neîncetat un fel de luptă
între corpul
astral şi cel eteric şi rezultatul acestei lupte este că ceea ce
resimte omul ca fiinţă conştientă se imprimă, se fixează în
elementele
mai grosiere, materiale, ale fiinţei sale. După trei-patru zile omul
poartă în sine ceea ce mai înainte a fost doar o trăire
senzorială
fugară, iar acum s-a înregistrat în corpul său eteric, cel
al
imaginilor, şi în corpul său fizic.
Gândiţi-vă cât de puţin sunt conştienţi oamenii de
astăzi de cele pe
care vi le spun eu acum. Dar acestea se produc în continuare
în viaţa
sufletească şi chiar în cea trupească a oamenilor. Fiecare
întâmplare
la care suntem părtaşi trebuie de fapt să aştepte trei-patru zile
până
când se va înscrie pe deplin în patrimoniul nostru.
Până atunci
oscilează între corpul astral şi cel eteric, fără să se ştie
precis
dacă într-adevăr se va imprima în corpul nostru eteric şi
prin aceasta
şi în corpul fizic.
Acolo se petrece de fapt ceva extraordinar de important.
Gândiţi-vă
că în fond fiinţa noastră adevărată cuprinde numai Eul nostru şi
corpul
nostru astral. Nu putem să spunem despre corpul nostru eteric că ne
aparţine. Oamenii acestui veac materialist îşi permit să
considere
corpul eteric şi îndeosebi corpul fizic ca fiind al lor. Dar corpul fizic şi cel
eteric aparţin de fapt în întregime Cosmosului. Şi deoarece
în decurs
de trei-patru zile evenimentele trăite de Eul nostru şi de corpul
astral sunt preluate de corpul eteric şi de cel fizic, ele nu ne mai
aparţin numai nouă, ele aparţin Cosmosului. Deci numai timp de trei
zile putem să spunem că cele rezultate din contactul nostru cu lumea ne
interesează numai pe noi. După trei-patru zile acestea s-au
înscris în
Univers, sunt fixate în Univers, nu ne mai aparţin numai nouă ci
şi
zeilor.
Cu foarte mult timp în urmă, în zorile evoluţiei
omenirii, oamenii
simţeau limpede acest lucru minunat datorită acelei stări de conştienţă
care s-a pierdut în zilele noastre, o stare de conştienţă mai
profundă
decât somnul obişnuit. Iar iniţiaţii, cei cărora li se dezvăluiau
aceste lucruri, puteau să explice ce se află de fapt dincolo de această
minunată senzaţie. În epoca despre care am vorbit ieri, epoca
culturii
egiptene şi a celei caldeene, oamenii nu mai păstrau decât o
senzaţie
obscură a acestor lucruri. Dar celor iniţiaţi în Mistere li se
dezvăluia esenţa adevărată a acestor lucruri, pentru că pe atunci
iniţierea era în esenţă un fenomen exterior şi ceea ce se
petrecea cu
omul în exterior era transpus apoi în interior, pe
când acum iniţierea
este un fenomen spiritual – sufletesc, pur interior, cel mult
însoţit
de unele simboluri şi gesturi corporale. Ca să dau numai un exemplu,
deşi aş putea să vă relatez şi altele – iniţierea consta adesea
în
faptul că cel care urma să fie iniţiat era cufundat de către cel care
îl iniţia în mistere, pentru vreo trei zile, în
starea aceea care
astăzi este pe de-a-ntregul dispărută. Timp de trei zile el era
cufundat în acea stare, astfel că putea să experimenteze cum se
petrec
lucrurile, ce îndură omul în această lume în cele
trei zile în care el
este scos în afara omenirii şi cum cele trăite atunci pătrund
într-un
fel în esenţa oamenilor. Cel care trecea prin această iniţiere
ajungea
să-şi dea seama cum evoluează o reprezentare, o senzaţie, un sentiment
ca element faptic, înainte de a deveni ceva propriu oamenilor.
Dar cele
care i se arătau acolo, cunoştinţele atât de tăinuite pentru
oamenii de
rând, cuprindeau ceva extrem de semnificativ, atât de
semnificativ
încât concepţia actuală, materialistă, asupra lumii este
departe de a
bănui cum stau lucrurile. Cuprindea cele care urmează. Veţi putea
înţelege mai bine ce vreau să spun despre cele ce se obţineau
prin
această iniţiere care consta în petrecerea a trei zile
într-o stare de
conştienţă confuză, dacă vă voi aminti mai întâi ce este
visarea, pe
care o cunoaşte toată lumea în zilele noastre. Desigur, viaţa
visurilor
ţine de acele lucruri care trebuie studiate cu precizie. Chiar dacă nu
suntem influenţaţi de nici o idee preconcepută, şi bineînţeles că
ar
trebui să ne ferim de acestea, dacă analizăm visele prin prisma unei
concepţii care tinde spre ştiinţa autentică, ne izbim de ceva de o
profunzime deosebită.
Căci în ce fel apare această visare? Sigur că există mai multe
feluri de vise. Dar ne vom opri la acele vise care reprezintă
reminiscenţe ale celor trăite de noi. În aceste vise apar imagini
din
întâmplările prin care am trecut. Dar în ce fel?
Ştiţi bine că ele apar
extrem de modificate, puternic transformate. Se poate
întâmpla chiar ca
prefacerile să fie atât de mari, să fie de aşa natură
încât cineva să
viseze ceva ce n-ar avea nici cea mai mică sansă să se petreacă
vreodată în viaţa sa reală, de exemplu un croitor visează că
trebuie să
confecţioneze uniforma oficială a unui ministru important. El poate să
nu aibă nici cea mai mică perspectivă să i se întâmple aşa
ceva, însă
el a tot confecţionat diferite costume, printre care probabil şi unele
care i-au plăcut mai mult. Or, într-un astfel de vis pot să se
interfereze tot felul de lucruri. Persoana respectivă poate că a fost
într-o viaţă anterioară servitorul unui om de stat roman şi
trebuia
să-l îmbrace pe acesta în togă. Unele sentimente
nedesluşite rămân şi
ceea ce realizează respectivul în această viaţă se nuanţează
în funcţie
de ceea ce se răsfrânge până aici din existenţa sa
anterioară.
V-am relatat doar unul din motivele pentru care conţinutul viselor
se transformă. Oricine ştie că aceste prefaceri sunt mari. Şi trebuie
să ne punem întrebarea: Ce este cuprins în vise, ce
acţionează în
interiorul lor? Până la urmă evenimentele exterioare sunt cele
care
constituie cauza acestui gen de vise, dar aceste evenimente exterioare
iau cu totul altă înfăţişare.
Cum de se întâmplă aşa? Vedeţi voi, aceasta provine de
la ceva la
care nici nu visează concepţia ştiinţifică asupra lumii din zilele
noastre. Se trage de la faptul că legile naturii, recunoscute
ştiinţific, care sunt cercetate pretutindeni în lumea exterioară
prin
observare, tehnici experimentale, legitătile, acest ansamblu de legi
ale naturii de care vorbim, nu acţionează şi în interiorul
omului. Dacă
cineva crede că legile naturii, observate de el în laborator,
sunt legi
care acţionează şi în interiorul fiinţei umane, se află pe un
drum
greşit. Nu numai substanţele pe care le ingeră omul prin intermediul
alimentelor sunt transformate în organismul său, dar şi legile
cărora
le sunt supuse acestea se modifică până la nivelul celor mai mici
particule. Ceea ce apare în vis în faţa omului nu este doar
imaginea
abstractă a unei realităţi, ci în vis prind viaţă legile organice
la
care este conectat omul. Visul este mai apropiat de oameni decât
gândirea abstractă de peste zi. Visul redă felul şi modul
în care se
comportă în om substanţele din afară în funcţie de legile
lui proprii.
Şi ce reprezintă visul? Este un protest faţă de realitate, care este
încorsetată în legile naturii. De când adormiţi şi
până când vă treziţi
trăiţi în lumea despre care cei ce studiază natura spun că după
legile
ei se petrece totul în lume. În clipa când, prin vis,
s-ar putea spune
că pătrundeţi ca printr-o pânză de păianjen în lumea
spirituală,
trăirile din vis alcătuiesc un protest faţă de legile naturii. Visul nu
poate să decurgă aşa cum s-au petrecut întâmplările
în lumea din afară,
căci atunci ar fi prea asemănător cu starea de veghe. Visul, care se
iveşte din starea de somn propriu-zisă, protestează prin structura lui
împotriva legilor naturii. De aceea el se apropie mai mult de
oameni.
Sub acest aspect oamenii cu convingeri materialiste din vremurile
noastre fac unele descoperiri ciudate. Există o carte, o carte
interesantă, care a apărut acum câţiva ani, despre care nu se
poate
spune decât că este foarte caracteristică pentru modul de
gândire al
oamenilor cu preocupări ştiinţifrce din zilele noastre: Magia ca ştiinţă experimentală a naturii,
scrisă de un oarecare Staudenmaier*. Probabil că unii dintre
dumneavoastră cunosc această carte. Autorul voia să ajungă la analiza a
ceea ce se află de fapt în lumea spirituală. El mărturiseşte că
în
privinţa antroposofiei n-a citit decât criticile care i-au fost
aduse.
De aceea oamenii nu sunt prea dispuşi să pornească în această
direcţie,
căci încă le vine foarte greu să se orienteze în
antroposofie. Tocmai
pentru că sunt încorsetaţi de structura actuală a cunoaşterii
ştiinţifice, le vine foarte greu să pătrundă în antroposofie.
Astfel că
Staudenmaier a făcut mai întâi încercări de a
pătrunde în lumea
spiritelor, în stilul unor experimente spiritiste. El şi-a
înăbuşit
conştienţa, a înceţoşat-o până când a ajuns
într-o stare asemănătoare
cu cea a unui medium. Apoi a realizat o scriere mecanică. După care s-a
minunat că a scris tot felul de prostii, că toate acestea nu concordau
în nici un fel cu ce ştia el despre realitate. Nu se potrivea
nimic. Şi
dintre toate nu se potrivea mai ales ceea ce reieşea din cele scrise,
şi anume că spiritele îi vorbeau. Căci el era convins că nu este
cu
putinţă ca spiritele să-i vorbească. Însă ceea ce scria îi
dădea de
înţeles că spiritele îi vorbeau. Pe lângă aceasta,
era ceva de speriat
ce îi puneau în spinare aceste spirite inexistente. Căutaţi
în cartea
lui ce minciuni incredibile i se scurgeau prin vârful creionului.
N-aş
vrea să spun vreo vorbă rea – era întru totul un comportament de
medium, nu se mai regăsea cu nici un chip pe sine în toată
această
treabă. Atunci un prieten l-a sfătuit să lase în pace toate
acestea şi
să revină la o viaţă normală, de exemplu, să meargă la vânătoare.
Deci
el a plecat la vânătoare, s-a apucat să vâneze coţofene.
Chiar şi aici
a continuat însă să acţioneze ceea ce fusese stârnit
în el. N-a mai
putut scăpa de asta. Când s-a uitat într-un copac nu a
văzut vreo
coţofană, ci un balaur înspăimântător cu gheare
îngrozitoare, care îl
privea cu ochi fioroşi, ceva înfiorător! Şi peste tot dădea peste
asemenea lucruri. De atunci a trăit continuu o luptă interioară,
străduindu-se să redevină un om normal.
* Ludwig Staudenmaier, Die
Magie als experimentelle Naturwissenschaft, apărută în
1912.
(Nota red.
germane)
V-am spus aceste lucruri pentru că s-a demonstrat experimental că
întotdeauna, în momentul când nu numai că se visează
cu
ochii deschişi,
ci se caută să se ajungă prin astfel de manevre la ceea ce se află
în
adâncul omului, apare numaidecât această contestare a
ordinii din
natura exterioară. Bineînţeles nouă ni se pare că este o iluzie.
Când
eşti obişnuit să consideri pe un prieten al tău ca fiind destul de
manierat şi observi apoi, atunci când te găseşti în această
stare, că
scoate mereu limba la cineva, dă cu tifla şi râde ironic,
când vezi că
se întâmplă astfal de lucruri îţi spui: lumea
spiritelor ne amăgeşte!
În aceste cazuri se întâmplă ca şi în vis.
Dincolo de
aceste imagini se
află adevărul că atunci când omul ajunge lăuntric în lumea
spiritelor,
această existenţă în care intră protestează împotriva
ordinii naturale.
Nu este de mirare că, fiind lipsit de experienţă într-o situaţie
în
care nu are încă puterea de a judeca clar lucrurile, omul poate
fi
amăgit de tot felul de entităţi elementale. Dar chiar în visele
obişnuite este vorba totuşi de un protest faţă de ordinea din natură
care se manifestă atunci când omul ajunge în lumea
spiritelor. Iar omul
ar trebui de fapt să-şi spună: Acolo pătrund într-o cu totul altă
ordine a lucrurilor, şi cu toate că ea apare doar în forma
nestatornică
a viselor, ea se manifestă ca un protest chiar faţă de cele mai
frumoase legi ale naturii care pot fi stabilite în exterior, prin
cercetări şi experimente de laborator. Dar să ştiţi că aceasta este
doar prima etapă în drumul spre lumea spirituală. În
această primă
etapă ne întâlnim cu contestarea legilor naturii.
Maiestatea legilor
naturii este dată la o parte de cum pătrundem în fiinţa
interioară a
omului.
Vechii iniţiaţi, după ce depăşeau cele trei zile, ajungeau să aibă o
imagine clară asupra faptului că nu există numai ordinea din natură, ci
că în şi dincolo de aceasta există o ordine spirituală. Cel care
cunoaşte în acest fel iniţierea poate chiar şi astăzi, cu
mijloacele de
acum, să pătrundă înţelesul acestor lucruri, poate să parcurgă
trăirile
din aceste trei zile, când porneşte pentru prima oară să
experimenteze
acel chin sufletesc cu adevărat înfricoşător. Căci omul intră de
fapt
într-o lume în care toate legile naturii se prăbuşesc,
în care domneşte
păienjenişul viselor, în care, chiar dacă sunt incluse
reminiscenţe din
viaţa obişnuită, legăturile dintre ele sunt cu totul altele, căci
legile naturii nu mai au valabilitate acolo. Şi, într-adevăr, cel
care
consideră că legile naturii sunt totul se pomeneşte astfel aproape
în
faţa neantului.
Omul modern, trecând prin iniţiere, resimte în mod
extrem de
dureros, profund dureros şi tragic, pătrunderea într-o regiune a
existenţei unde se produce acest protest împotriva legilor
naturii,
căci are în primul rând sentimentul că acolo tot ce s-a
acumulat mai
înainte în intelect, ce a fost judecat după legile naturii,
elementul
sufletesc intelectual se scufundă. Sufleteşte omul nu mai poate să
respire, deoarece a fost prea obişnuit cu ordinea din natură. Ca
până
la urmă să vadă că în altă parte a lumii există un mod de viaţă
care nu
se supune legilor naturii ci unei ordini spirituale, care este
întrepătrunsă şi întreţesută din toate părţile de ceea ce
este resimţit
astăzi din adâncurile cugetului omenesc ca fiind o ordine morală
a
lumii. Omul învaţă să-şi spună: Pe pământ există o ordine
naturală pe
care simţurile mele o consideră adevărată, căci ştiinţele naturii i-au
stabilit legităţile. Dacă ies din această lume, mă cufund într-o
lume
care contestă ordinea naturală şi în care realitatea acestui
protest
împotriva ordinii naturale se revarsă pretutindeni ca o nouă apă
vie,
luminoasă, în care putem din nou să respirăm ordinea morală a
lumii,
care până la urmă se transformă în ordine spirituală a
lumii. Aceasta
era marea ştiinţă a iniţiaţilor din vremurile de demult, căci atunci
când într-o treaptă intermediară asistau la protestul
împotriva ordinii
fizice a lumii vedeau cum ordinea morală reală a lumii pătrunde
în
ordinea fizică a lumii. Acest lucru era resimţit ca un ecou slab
în
trăirile din cele trei zile despre care v-am vorbit. Cele pe care le
trăim în lumea exterioară, fie că este vorba de senzaţiile
noastre, fie
de acţiunile noastre, au nevoie de trei-patru zile pentru ca să se
imprime în organismul nostru. Dar atunci când s-au
imprimat, nu iau
forma pe care am trăit-o în relaţia cu lumea externă ci se
imprimă ca
un impuls care reclamă o dotare morală bazată pe cu totul alte legi
decât cele care constituie ordinea naturală. Dacă omul si-ar da
seama
ce devin cele trăite de el după trei zile în interiorul lui,
şi-ar
zice: Evenimentul trăit de mine în mod natural în existenţa
pământească
şi-a pus amprenta pe sâmburele de veşnicie din mine, astfel
încât el nu
este mai puţin real decât în lumea exterioară, dar el
trăieşte în
mine, de acum înainte, ca un impuls al unei ordini morale a
lumii, pe
care pornesc mai departe pe oceanul vieţii. În felul acesta
evenimentele pe care le-am trăit în realitate devin în noi
baze morale
pentru viaţa noastră ulterioară.
Dar în etapele ulterioare ale evoluţiei omenirii, atunci
când omul
se scufunda în aşa-zisa stare mai profundă decât somnul,
în starea de
cuprindere în pământ, el se scufunda in eterul exterior. Şi
cele trăite
de om îşi găseau un echivalent în eterul exterior. S-ar
putea spune că
omul era încadrat din punct de vedere moral în ordinea
morală a lumii
nu numai sub raportul aspiraţiei sale interne ci şi prin starea mai
profundă decât somnul, prin cuprinderea în pământ,
prin care el era
introdus în morala Cosmosului.
Acesta este lucrul pe care l-a pierdut omenirea prin faptul că
printre stările sale de conştienţă nu mai există acest somn profund, că
omului nu i-a mai rămas decât un ecou slab al evenimentelor după
intervalul de trei zile de care v-am vorbit. S-ar putea spune că
până
la urmă omul ar fi fost exclus din ordinea morală implicită a lumii,
dacă nu s-ar fi ivit ceva în cursul evoluţiei terestre.
Încercarea prin
care treceau mai înainte anumiţi iniţiaţi, pentru ca să le poată
spune
oamenilor ce se întâmplă acolo, în cele trei zile, a
devenit un
eveniment al istoriei universale, un eveniment unic pe pământ,
datorită
fiinţei lui Christos, care s-a pogorât din lumile spirituale şi,
Dumnezeu fiind, a dus viaţa unei făpturi omeneşti în trupul lui
Iisus
din Nazareth. Iar cele îndurate în timpul celor trei zile
au fost
îndurate atunci pentru întreaga omenire. Ceea ce pe vremuri
putea fi
găsit în oameni nu ca ceva conştient, dar cel puţin în
subconştientul
lor – deci ceea ce era resimţit de oameni numai în mod natural
trebuia
să fie trăit, pentru ca omul să poată găsi legătura sa cu ceea ce a
realizat pentru omenire Christos prin misterul de pe Golgota. Este
acţiunea dumnezeiască de răscumpărare. Deoarece omul făcuse un salt
în
privinţa dezvoltării conştiinţei, a trebuit ca ceea ce mai
înainte
fusese trăit în mod natural să fie trăit acum în chip moral
pe
seama
lui Iisus Christos. În felul acesta misterul care s-a desfăşurat
pe
Golgota se leagă de întregul sens al dezvoltării conştiinţei
umane. Nu
putem înţelege ce trebuia de fapt să se realizeze prin misterul
de pe
Golgota decât dacă putem privi în urmă la ceea ce odinioară
se petrecea
în mod natural, iar acum trebuie să se petreacă pe cale morală.
Dar tocmai în această privinţă conştiinţa modernă, care
oscilează
între starea de veghe, cea de somn şi cea de visare, nu a ajuns
incă la
un echilibru. Ce răzbate oare din această conştiinţă modernă, ce a
răzbătut din ce în ce mai mult începând din secolul
al XV-lea, de când
această conştiinţă şi-a găsit expresia proprie? O abordare unilaterală
a organizării naturii. Da, în aceasta se crede, această
organizare a
naturii ne închipuim că o înţelegem. Şi numim existenţă
reală cele
cuprinse în această orânduire a naturii. Mai departe nu se
merge. Nu
vrem să pătrundem mai departe, până la acea forţă a cunoaşterii
omeneşti din care rezultă spiritualul aşa cum rezultă şi
orânduirea
naturii. Aşa că în mod frecvent în vremurile de astăzi se
vorbeşte
despre ordinea morală universală ca despre ceva care ne vine de undeva
din afară. Este o lipsă de probitate, căci dacă analizăm de fapt
organizarea naturii, cum se obişnuieşte din ce în ce mai mult, nu
putem
acorda un caracter real ordinii morale universale. S-ar putea numai,
într-un mod ca să zicem aşa mai puţin riguros, să trecem peste
aceste
lucruri zicând: Pe de o parte există ştiinţa, pe de alta
credinţa.
Ştiinţa nu poate deveni credinţă, nici credinţa ştiinţă, şi ordinea
morală a lumii ţine de credinţă. Este o formulă comodă, care a devenit
foarte obişnuită în ziua de azi. Se consideră chiar că această
separare
între credinţă şi ştiinţă este ceva pe deplin creştinesc, cu
toate că
doar cu relativ puţin timp în urmă, până acum cinci-şase
secole, în mod
sigur nu se făcea nici o deosebire de acest fel, şi cu siguranţă nici
în creştinismul mai vechi. Nici astăzi catolicismul nu face
această
distincţie între credinţă şi ştiinţă, nici în dogmatică
nici în
practică.
Nu vom reuşi să ne dăm seama care este raportul dintre ordinea
naturală şi cea moral-spirituală dacă nu vom cunoaşte, pentru că nu mai
înţelegem visurile, acea stare de tranziţie care ne face să ieşim
din
ordinea naturii şi care reprezintă un protest împotriva acestei
ordini,
stare care ne pregăteşte pentru aceasta. Dacă treci prin această
pregătire, poţi să ajungi la ceea ce este ordinea morală universală,
ordinea moral-spirituală universală.
Doar o privire lipsită de prejudecăţi asupra trecutului omenirii şi
a ceea ce îi lipseşte încă prezentului poate să ne ducă la
o înţelegere
mulţumitoare a acestor lucruri, căci altfel mărturiile istorice din
vremurile străvechi rămân în esenţă lucruri pe care le
privim cu
uimire, dar pe care nu le înţelegem pe deplin. Aţi văzut că
astăzi de
dimineaţă adversarii antroposofiei au spus tot felul de lucruri.
Câte
ceva poate fi considerat la aceşti adversari nu ca fiind în
favoarea
lor, ci spre binele lor. În privinţa celor spuse de adversarii
antroposofiei trebuie să-mi aduc aminte câteodată de o anecdotă,
care
probabil porneşte de la un fapt real, pe care o spunea adesea renumitul
profesor Kuno Fisher*. El povestea că a avut doi colegi de şcoală care
stăteau împreună, probabil erau fraţi, şi care aveau un unchi
foarte
guguman. A venit vremea să înveţe logaritmii şi a trebuit să-şi
cumpere
tablele de logaritmi. Unchiul cel prost s-a uitat şi el prin ele, a
văzut o mulţime de cifre şi i-a întrebat pe nepoţii lui ce este
cu
acele cifre. Ei nu ştiau cum să-l lămurească pe unchiul lor. Atunci
unul dintre ştrengari a spus: Păi, aici sunt numerele de la toate
casele din Europa. Unchiul lui l-a crezut şi s-a gândit că de
fapt este
foarte folositor să poţi să ştii exact numerele de la toate casele din
Londra, Paris şi aşa mai departe. Vedeţi voi, aşa cum se uita acest
unchi la tabelele cu logaritmi tot aşa se uită şi oamenii care nu pot
privi din interior cele vestite de vechile documente la aceste
documente. Cei care le studiază astăzi, care le aduc iarăşi la lumină,
nu ne spun până la urmă nimic mai mult decât ceea ce spunea
unchiul din
anecdotă despre logaritmi, atunci când credea că sunt numerele
caselor
din Europa. Ar trebui să ştim în ce măsură modul cum pot fi
concepute
astăzi lucrurile cu ajutorul gândirii abstracte se abate de la
esenţa
realităţii spirituale. Acest lucru trebuie să ne fie limpede. Dar
pentru aceasta trebuie să ai curaj. Altfel nu poţi să-ţi dai seama cum
a evoluat omul din trecutul care avea cu totul alte însusiri si
până în
prezent. De fapt trăim într-o epocă în care omul care este
înclinat să
se autoobserve, care este capabil să practice introspecţia, este
împins
în cele mai diferite feluri spre o ruptură, un conflict interior,
datorită felului în care se trece acum de la starea de veghe la
somn şi
la visare. Căci omul este lipsit acum de somnul profund, care
într-un
trecut îndepărtat era atât de important pentru omenire
încât iniţiaţii
trebuiau să le explice oamenilor natura celor prin care treceau
în
acest somn profund, care era cu totul distinct de ceea ce este astăzi
somnul. Nu se pune problema că în viitor omul va visa fără
întrerupere
toată noaptea, dar el va trece de fapt prin această stare în aşa
fel,
încât visele vor deveni nedesluşite. Aşa cum din vechime şi
până acum
visarea în stare de veghe s-a transformat în reprezentările
noastre
abstracte, tot aşa visele noastre haotice se vor estompa şi omul va
avea astfel un somn cu vise nedeslusite. El nu va mai fi conştient de
aceste vise. Iar starea de veghe de astăzi va fi una de gândire
abstractă, aşa-numită logică. Apoi va apărea o supraconştienţă, care
începe să se manifeste de pe acum la oamenii care pot să
înţeleagă
aceste lucruri. Căci această supraconştienţă cuprinde tocmai voinţa
omenească şi acţiunea pe care o poate avea această voinţă prin
intermediul sistemului nervos. Iar voi astăzi, privind cum voinţa
omenească se avântă neîngrădită spre orizonturi tot mai
vaste şi
înţelegând aceasta prin intermediul ştiinţei iniţiatice, vă
puteţi da
seama că manifestările exterioare ale stării sufleteşti – mergând
până
la îmbolnăvirea fizică – sunt impregnate de ceva premergător
acestei
supraconştienţe, o conştienţă mai elevată decât cea obişnuită din
starea de veghe. Dar astăzi aceasta încă nu este ceva ce şi-ar
dori
oamenii, căci ei ar putea să trăiască această stare numai dacă şi-ar
însuşi Ştiinţa spirituală, această ştiinţă spirituală care te
face să
gândeşti cu totul altfel decât gândesc oamenii
obişnuiţi, această
ştiinţă spirituală care în fapt este mult mai practică
decât actuala
practică a vieţii, făcută în mod teoretic, care în
realitate este
profund nepractică. Ştiinţa spirituală adaugă însă gândirii
abstracte
obişnuite o gândire interioară vie. Dar aceasta nu este ceva ce
se
poate obţine după voie sau la care se poate renunţa după voie, ci este
ceva care rezultă din faptul că în omenire pătrunde o formă de
organizare care nu a existat în timpurile vechi, iar în
prezent începe
să se facă simţită. Circulaţia sângelui în organele de
locomoţie ale
omului, picioare, braţe, mâini, se modifică, omul se transformă.
Ceea
ce numim adesea stare de nervozitate este o expresie a faptului că ceva
în om tinde spre o stare mai elevată, pe care însă omul nu
o obţine şi
de aceea el este agitat, căci în el este ceva străin. El va putea
să-şi
capete liniştea numai atunci când acest lucru îi va fi
propriu.
* Kuno Fischer (1824‒1907),
filosof german, profesor de istorie a filosofiei. (Nota red. germane.)
Ne putem reprezenta astfel cele trei stări de conştienţă către care
se îndreaptă neamul omenesc, pentru care se pregăteşte neamul
omenesc:
un somn cu vise nedesluşite, o stare de veghe, o stare de superveghe.
Toate câte agită şi tulbură atât de mult omenirea de astăzi
se
îndreaptă, încă în mare măsură iară să-şi dea seama,
spre ceea ce va
coborî asupra oamenilor din lumile spirituale. Dar aceste lucruri
vor
veni, se vor petrece. Atunci omul va trebui să înţeleagă cu totul
altfel decât astăzi că, ajungând acolo unde începe
domeniul spiritual,
s-a înălţat mai sus de regiunea în care se exprimă
protestul împotriva
legilor naturii. Ca atare omul va ajunge la o înţelegere viitoare
a
misterului de pe Golgota, atunci când va putea să se ridice
până la
cunoaşterea faptului că cele cuprinse în misterul de pe Golgota
nu pot
fi sesizate cu ajutorul cunoştinţelor despre natură, ci trebuie să fie
percepute cu ceea ce se formează în sinea omului atunci
când el
pătrunde, printr-o înţelegere adecvată, dincolo de treapta
somnului
obişnuit, legat de procese naturale, sensul celor aflate pe celălalt
ţărm al existenţei. Căci elementele care vor duce la înţelegerea
viitoare a misterului de pe Golgota trebuie luate de pe ţărmul
spiritual al existenţei. În felul acesta se poate pune în
evidenţă
calea pe care merge omul în zilele noastre, între trecut şi
viitor,
pentru ca el să înveţe să se considere o expresie a acestei
tranziţii
dinspre trecut spre viitor. În felul acesta omul va putea
dobândi din
ce în ce mai multă înţelegere privind sensul adevărurilor
spirituale
alături de adevărurile naturale.
Ni se pare că lucrurile care îl induc în eroare pe om
pot fi uşor
depistate ca rătăciri, dar afirmaţiile neadevărate pot să fie extrem de
logice. Astăzi nici nu ne dăm seama că lucruri care nu sunt adevărate
pot fi atât de logice. Ce poate fi mai logic decât faptul
că observăm
cam de cât timp este nevoie pentru ca un strat de sedimente
minerale să
ajungă la o anumită grosime; ce poate fi mai natural decât să
considerăm, atunci când vedem că un anume strat are o anumită
grosime,
că dacă socotim de câte ori se cuprinde grosimea micului strat de
sedimente în grosimea stratului mare şi această cifră o
înmulţim cu
timpul de formare a stratului mic putem obţine numărul de ani în
care
s-a format acel strat; stabilim că o anumită epocă geologică a existat
cu douăzeci de milioane de ani sau două sute de milioane de ani
în urmă
– silurianul, devonianul sau oricare alta. Da, calculul este atât
de
exact, nu poţi să obiectezi nimic, dar aceasta este tocmai logica de
care vorbeam, care te înşală.
Această logică aminteşte de cea pe care unul dintre cei mai mari
matematicieni ai tuturor timpurilor a aplicat-o propriei sale vieţi.
Atinsese deja o anumită vârstă când s-a îmbolnăvit de
plămâni şi a
decis să calculeze câte mici abcese trebuie să elimine prin tuse
pentru
ca să îndepărteze boala. A calculat cum se vor dezvolta mai
departe
plămânii lui: a obţinut valoarea de cincisprezece ani. Trebuia să
mai
treacă cincisprezece ani ca să se facă bine. Dar a murit după doi ani.
Vedeţi, aceasta este realitatea. Cealaltă fusese logica. În
întregul
Univers acesta este raportul dintre realitate şi logică. Este foarte
uşor să demonstrezi ceva, deoarece logica nu trebuie justificată, ci
susţinută. Trebuie să fie prezentată convingător, să se potrivească.
Socoteala iese, ca şi cum cineva ar calcula: Inima mea trece printr-o
anumită evoluţie. Va ajunge într-un timp dat la o anumită stare.
Calculez cât poate dura până când ajunge la acea
stare şi obţin
valoarea de trei sute de ani. Apoi calculez trei sute de ani
înapoi ca
să văd cum se prezenta inima mea acum trei sute de ani. Dar eu, ca om
fiizic, nu am trăit trei sute de ani cu această inimă fizică. Şi nu voi
mai trăi peste trei sute de ani. Dar nici pământul nu a trăit aşa
cum
socotesc geologii; ce s-a petrecut cu pământul trebuie cunoscut
în
funcţie de ordinea spirituală. Ceea ce ne atrage la ştiinta de astăzi
este faptul că aparenţele se pot demonstra în mod convingător,
dar
aceste demonstraţii nu ne spun nimic despre adevăr. Astfel că în
prezent, deşi nu este conştientă de acest lucru, pentru că nu vrea,
omenirea trăieşte de fapt cu teama subconştientă că adevărul îi
va
scăpa. Vedem deja că această teamă se face simţită în numeroase
manifestări ale oamenilor. Este vorba îndeosebi de cei care
în mod
nefundamentat extrag din materialismul de astăzi concepţii asupra
lumii. Se simte peste tot o anumită îngrijorare faţă de limitele
pe
care pe de o parte oamenii nu vor să le depăşească, dar care pe de altă
parte creează piedici serioase pentru o viaţă pe deplin omenească.
Oamenii simt deja că dacă se limitează la orânduirea naturală nu
vor
putea să trăiască numai cu aceasta, că în primul rând ceea
ce ne
închipuim noi că este ordine naturală nu ne poate îndrepta
către trăiri
şi reprezentări religioase şi artistice cu adevărat interioare. Nu
trebuie să uităm că ceea ce s-a păstrat în zilele noastre ca
organizare
religioasă îşi are obârşia în acele timpuri în
care oamenii şi-au
reprezentat Cosmosul, după cum vă spuneam, prin prisma stării de somn
profund. Ritualurile noastre religioase se trag toate din acele timpuri
străvechi. Ritualurile religioase, dar nu şi misterul de pe Golgota.
Acesta nu este legat de vreo concepţie religioasă, ci constituie un
eveniment din istoria omenirii. Acest lucru este valabil şi în ce
priveşte stările de conştienţă care se pregătesc acum. Capacitatea de
creaţie religioasă a omenirii a rămas vreme de secole şi chiar de
milenii fără roade; adevărata capacitate artistică a rămas fără roade.
Căci de fapt, cu excepţia unor momente de renaştere, noi nu am mai
trăit creaţia elementară originară. Dar în prezent aceasta
începe să se
înfiripe. S-ar putea spune că acea nelinişte a oamenilor care
apare
astăzi ca un simptom important al civilizaţiei reprezintă chinurile
facerii, că se va naşte o nouă eră, atât în domeniul
ştiinţei cât şi în
domeniul creaţiei artistice, în cel social, religios şi moral.
Viitorul
oamenilor trebuie să ne preocupe mai mult decât orice altceva,
căci în
prezent există o contradicţie în omenire. Niciodată urechea
omenească
n-a fost mai puţin dispusă decât acum să ia seama la ştiinţa
iniţierii.
Însă pe de altă parte s-ar putea spune că niciodată omul nu a
avut mai
multă nevoie de ea decât acum.
Din această cauză am dorit să vă vorbesc în această sesiune de
conferinţe tocmai despre trecutul, prezentul şi viitorul oamenilor din
punct de vedere al evoluţiei conştienţei. Bineînţeles că în
numai trei
conferinţe aceasta nu s-a putut face decât succint, dar cele
spuse vor
putea fi dezvoltalte mai departe de către fiecare în inima sa.
Căci am
impresia că tocmai conştiinţa, care este mai apropiată de esenţa
proprie omului, este cea care poate să rodescă mai uşor în
fiecare om,
poate să-l însufleţească, astfel încât să pătrundă
din ce în ce mai
mult în însăşi viaţa spirituală. Iar omului de astăzi
îi este necesar
felul acesta de viaţă spirituală, nu concepţia materialistă, pentru ca
omul de astăzi să poată deveni omul viitorului. Dar, într-adevăr,
toate
cele care sunt – ca să zic aşa – o obişnuinţă în viaţa interioară
a
omului, datorită faptului că el şi-a însuşit o gândire
abstractă,
neputincioasă, au ajuns aproape să-l aducă pe om în situaţia ca
atunci
când se ocupă de înfăptuiri ale prezentului discuţiile
despre
spiritualitate să-i facă aceeaşi impresie ca şi tablele de logaritmi
unchiului din anecdotă. El este atât de lipsit de
înţelegere faţă de
ceea ce se iveşte necontenit într-un loc sau în altul, ca
mărturie
grăitoare privind participarea spirituală, de parcă ar fi vorba despre
numerele de casă din Europa. Este o comparaţie dusă cam departe, dar
edificatoare pentru cele pe care vi le-am spus. Căci ceea ce ne apare
ca o obişnuinţă sau mai bine zis ca un mod obişnuit de a înţelege
viaţa
pătrunde şi în gândirea ştiinţifică comună, unde devine nu
doar
filistinism pur şi simplu, ci filistinism şi meschinărie ordinară
în
cel mai înalt grad, devine ipocrizie morală ambalată
într-un limbaj
ştiinţific. Iar dacă cutezi să faci cea mai mică observaţie, aceasta se
consideră ca fiind pentru un om cu gândire limpede, cu concepţii
materialiste, ceva care nu poate fi calificat altfel decât ca
„sminteală“.
Să ştiţi că şi în legătură cu aceasta există o poveste
nostimă,
bazată pe o întâmplare adevărată. Pe la începutul
anilor 40 din secolul
al XIX-lea filosoful Schelling*, care era deja în vârstă, a
fost chemat
de la München la Berlin. Nu mai vorbise de mult. S-a făcut mare
vâlvă
în legătură cu venirea lui. Urma să vorbească acolo despre
filosofia
pozitivă în opoziţie cu cea negativă, aşa cum el însuşi o
numise. El
dorea să analizeze, la Universitatea din Berlin, într-un mod mult
mai
profund decât se făcuse până atunci, evoluţia vieţii
spirituale a
omenirii, evoluţia naturii misterelor şi a esenţei religiei. Când
a
susţinut prima sa conferinţă la Berlin, în primele rânduri
ale
auditoriului se aflau capetele cele mai luminate. Nici vorbă de
studenţi: acolo se aflau profesorii de la toate facultăţile,
îndrumătorii procesului de învăţământ, reprezentanţii
cei mai
străluciţi ai vieţii spirituale, iar studenţi erau numai în
ultimele
rânduri. Se aştepta într-adevăr – în măsura în
care se putea aştepta în
mod serios – se aştepta în mod serios să se realizeze ceea ce
fusese
anticipat de marea vâlvă prilejuită de aceste conferinţe. Pe
măsură ce
Schelling îşi ţinea prima sa conferinţă, dezamăgirea se zugrăvea
tot
mai mult pe feţele celor prezenţi. În prima conferinţă Schelling
a
vorbit într-adevăr într-un fel deosebit despre
spiritualitate, a vorbit
despre spirit atunci când epoca materialistă era aproape de
apogeu,
când atinsese cea mai mare înflorire. A vorbit despre
spirit. Cei din
sală erau din ce în ce mai descumpăniţi, nu îşi dădeau
seama ce vrea să
spună. Pur şi simplu nu înţelegeau ce vrea. În primele
rânduri se afla
şi Trendelenburg, un filosof care a devenit mai târziu renumit.
El a
spus: Da, cred că am înţeles o mică parte, în rest nu am
înţeles chiar
nimic din această filosofie, dar nu sunt sigur că am înţeles cum
trebuie nici această foarte mică parte. La scurt timp, unul dintre cei
care au asistat la conferinţa respectivă s-a întâlnit cu
altcineva,
care a fost de asemenea acolo. Oamenii se frământaseră zile
întregi –
şi printre ei şi aceşti doi prieteni, care şi-a pus întrebarea:
De ce a
fost de fapt chemat Schelling să vorbească la Berlin, dacă nimeni nu
înţelege ce vrea el să spună? Unul dintre ei găsise răspunsul la
întrebare, putea să-l informeze pe celălalt că fata lui Shelling
s-a
logodit cu fiul ministrului învăţământului. Acum oamenii
puteau să
înţeleagă de ce a venit Schelling la Berlin, acum totul avea un
substrat real.
* Friederich Wilhelm Joseph
Schelling (1775–1854), filosof idealist german. (tvota red.)
Astfel de lucruri ni se par paradoxale, dar trebuie să vorbim despre
ele tocmai pentru că ceea ce poate fi înţeles prin modul de
gândire
caracteristic prezentului se află deocamdată la o distanţă la fel de
mare de Ştiinţa spirituală, care într-adevăr ne indică viitorul
nu
pentru că aşa vrea ea ci pentru că aceasta este o necesitate interioară
a omenirii, căci neamul omenesc va ajunge la decădere dacă nu se va
ridica la o nouă spiritualitate. Căci numai prin această spiritualitate
va putea să beneficieze de cele trei stări depline de conştienţă la
care trebuie să se ajungă în viitor: o stare de somn cu vise
nedesluşite, starea obişnuită de veghe şi starea de superveghe. Altfel
omul nu va putea să-şi trăiască pe viitor pe pământ umanitatea.
Divinitatea va făuri aceşti oameni ai viitorului, cu trei faţete, din
oamenii cu trei faţete de astăzi, aşa cum i-a făurit pe oamenii de
astăzi, cu trei faţete, oameni care visează, dorm şi veghează, din
vechii oameni care visau în imagini, dormeau păstrând o
urmă a somnului
la trezire şi cădeau într-un somn profund. Omul a ajuns astăzi
în era
libertăţii – am spus adesea antroposofilor acest lucru. El trebuie să
se decidă, prin propria sa cunoaştere liberă, să vină în
întâmpinarea
celor pe care i le-a hărăzit divinitatea în lume.
Atunci se va putea nu numai gândi ci şi percepe în mod
adecvat
trecutul, prezentul şi viitorul oamenilor. Va fi cu putinţă ca viaţa de
pe pământ să fie în concordanţă cu ceea ce trebuie să fie
de fapt o
orânduire a lumii divină, spirituală, pornind din trecut,
trecând prin
prezent şi ajungând în viitor.
Acestea sunt lucrurile despre care am vrut să vorbesc. Cu aceasta
vreau să închei consideraţiile mele, dorindu-vă în final ca
la
discuţiile care vor începe mâine* să se vadă că în
sânul Societăţii
antroposofice se remarcă dorinţa de a structura societatea aceasta
în
aşa fel, încât în cadrul ei să se poată păstra o
conştiinţă vie, să
putem să ne dăm seama cum trebuie să fie omul complet, pe care trebuie
să-l înţelegem ca om al trecutului, al prezentului şi al
viitorului.
Căci cele trei ipostaze sunt una. Iar ceea ce a fost omul în
trecut, ce
este în prezent, ce va fi în viitor vreau să vă spun că vor
fi cuprinse
în ordinea universală, în întregul Anthropos. Dar
pentru aceasta este
nevoie de strădanie, trebuie ca antroposofia, îmbrăţişată cu
entuziasm,
din toată inima, să ne călăuzească spre Anthroposul adevărat, spre omul
complet, spre omul deplin.
* După acest ciclu de conferinţe a
urmat pe data de 17 septembrie 1923, la Stuttgart, o dezbatere asupra
situaţiei Societăţii de antroposofie, de la care însă nu s-au mai
păstrat stenogtame. (Nota red. germane.)
