Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ŞTIINŢA INIŢIATICĂ ŞI CUNOAŞTEREA AŞTRILOR

GA 228


CONFERINŢA a VIII-a

Omul în trecut, prezent şi viitor din punct de vedere al evoluţiei conştiinţei

(partea a treia)

Stuttgart, 16 septembrie 1923

Aţi reţinut desigur, din cele spuse ieri, că una dintre stările de conştienţă proprie oamenilor în timpuri îndepărtate s-a pierdut treptat. Am spus într-adevăr că genul de conştienţă trează al oamenilor de astăzi, care se manifestă de preferinţă prin reprezentări mai mult sau mai puţin abstracte, sau măcar prin imagini neclare, nu era cunoscut în această formă, că în schimb pe atunci exista un fel de visare în stare de veghe, o stare de veghe plină de visare, dar care nu era resimţită aşa cum sunt astăzi visele, ci ca esenţa unor imagini vii, care corespundeau mai mult sau mai puţin cu o realitate spirituală. Mai exista apoi un fel de stare de somn lipsit de vise, dar după care rămânea acea senzaţie pe care v-am descris-o ieri. Acestora li se adăuga o a treia stare de conştienţă, acea stare care era resimţită ca o odihnă în sânul forţelor lunare pătrunse în adâncul pământului, care de fapt îi înălţau pe oameni într-un fel deasupra gravitaţiei terestre şi le dădeau posibilitatea să simtă apartenenţa lor la Cosmos. Acesta era elementul esenţial al vechii mentalităţi, faptul că omul se simţea părtaş la existenţa cosmică. În prezent, în conştiinţa obişnuită a oamenilor din această veche stare de conştienţă a rămas de fapt doar o reflectare tulbure, care, deşi este observată de orice om, trece prin conştiinţa omenească fără să i se dea atenţie.

Aş vrea acum să caracterizez această rămăşiţă de conştienţă din timpurile străvechi. În zilele noastre, dacă omul îşi analizează visele, va observa că aceste vise, care îmbracă un aspect haotic, se alimentează în modul cel mai variat din evenimentele vieţii sale pământeşti. Lucruri de mult uitate reapar în vis, transformate în cele mai felurite moduri; chiar lucruri care au trecut neobservate în viaţă pot să capete amploare în evenimentele din vis. Iar momentele în care s-au petrecut diferite întâmplări sunt de asemenea amestecate în cele mai variate feluri. Dar dacă urmărim mai îndeaproape cele ce se petrec în vis, reiese ceva foarte banal. O să descoperim că în esenţă toate lucrurile care se regăsesc în conţinutul viselor se leagă într-un fel sau altul, chiar dacă foarte pe departe, de întâmplările din ultimele trei zile. Aţi visat poate că aveţi în faţa ochilor ceva care de fapt s-a petrecut acum douăzeci şi cinci de ani. Vă stă înainte, poate puţin modificat, dar plin de autenticitate. Dar dacă vă gândiţi mai bine, veţi descoperi ceva de felul acesta: în visul care ne face să retrăim o întâmplare de acum douăzeci şi cinci de ani este implicat un personaj care, ca să dăm un exemplu, poartă numele de Eduard. Vă veţi da seama că pe undeva aţi auzit, poate doar trecându-vă întâmplător pe la ureche, sau că v-aţi aruncat în fugă ochii pe un text în care aţi întâlnit numele de Eduard. Întâmplările din vis sunt întotdeauna în legătură, fie cât de îndepărtată, cu ceva care s-a petrecut în ultimele trei zile, fie şi un lucru atât de neînsemnat. Aceasta se datorează faptului că omul poartă în sine întâmplările din ultimele două, trei sau patru zile ‒ desigur intervalul este doar aproximativ ‒ cu totul altfel decât pe cele care au avut loc mai demult.

Omul preia ceea ce percepe în exterior în organismul său astral şi în Eul său. Acolo evenimentele percepute trăiesc laolaltă cu conştiinţa. Cele care s-au petrecut în decursul ultimelor trei zile sunt resimţite în mod mult mai intens decât cele care au avut loc cu mai mult de trei zile în urmă. Aşa cum vă spuneam, în viaţa obişnuită nu observăm aceste lucruri, dar aceasta este realitatea. Aceasta se datorează faptului că tot ceea ce este perceput sau formulat în procesul gândirii de către om, în organismul astral şi în Eu, trebuie să se întipărească, să se imprime în corpul eteric, în corpul forţelor intuitive şi cel puţin, în oarecare măsură, şi în corpul fizic. Iar pentru această impregnare este nevoie de două, trei sau patru zile, astfel că omul ajunge să doarmă de două-trei ori după ce i s-a întâmplat ceva, până ca acest lucru să se imprime în trupul eteric şi în cel fizic. Căci doar atunci, ca să zicem aşa, este destul de bine fixat cel puţin în corpul eteric, încât să poată constitui o amintire durabilă. Şi aşa în om se dă neîncetat un fel de luptă între corpul astral şi cel eteric şi rezultatul acestei lupte este că ceea ce resimte omul ca fiinţă conştientă se imprimă, se fixează în elementele mai grosiere, materiale, ale fiinţei sale. După trei-patru zile omul poartă în sine ceea ce mai înainte a fost doar o trăire senzorială fugară, iar acum s-a înregistrat în corpul său eteric, cel al imaginilor, şi în corpul său fizic.

Gândiţi-vă cât de puţin sunt conştienţi oamenii de astăzi de cele pe care vi le spun eu acum. Dar acestea se produc în continuare în viaţa sufletească şi chiar în cea trupească a oamenilor. Fiecare întâmplare la care suntem părtaşi trebuie de fapt să aştepte trei-patru zile până când se va înscrie pe deplin în patrimoniul nostru. Până atunci oscilează între corpul astral şi cel eteric, fără să se ştie precis dacă într-adevăr se va imprima în corpul nostru eteric şi prin aceasta şi în corpul fizic.

Acolo se petrece de fapt ceva extraordinar de important. Gândiţi-vă că în fond fiinţa noastră adevărată cuprinde numai Eul nostru şi corpul nostru astral. Nu putem să spunem despre corpul nostru eteric că ne aparţine. Oamenii acestui veac materialist îşi permit să considere corpul eteric şi îndeosebi corpul fizic ca fiind al lor. Dar corpul fizic şi cel eteric aparţin de fapt în întregime Cosmosului. Şi deoarece în decurs de trei-patru zile evenimentele trăite de Eul nostru şi de corpul astral sunt preluate de corpul eteric şi de cel fizic, ele nu ne mai aparţin numai nouă, ele aparţin Cosmosului. Deci numai timp de trei zile putem să spunem că cele rezultate din contactul nostru cu lumea ne interesează numai pe noi. După trei-patru zile acestea s-au înscris în Univers, sunt fixate în Univers, nu ne mai aparţin numai nouă ci şi zeilor.

Cu foarte mult timp în urmă, în zorile evoluţiei omenirii, oamenii simţeau limpede acest lucru minunat datorită acelei stări de conştienţă care s-a pierdut în zilele noastre, o stare de conştienţă mai profundă decât somnul obişnuit. Iar iniţiaţii, cei cărora li se dezvăluiau aceste lucruri, puteau să explice ce se află de fapt dincolo de această minunată senzaţie. În epoca despre care am vorbit ieri, epoca culturii egiptene şi a celei caldeene, oamenii nu mai păstrau decât o senzaţie obscură a acestor lucruri. Dar celor iniţiaţi în Mistere li se dezvăluia esenţa adevărată a acestor lucruri, pentru că pe atunci iniţierea era în esenţă un fenomen exterior şi ceea ce se petrecea cu omul în exterior era transpus apoi în interior, pe când acum iniţierea este un fenomen spiritual – sufletesc, pur interior, cel mult însoţit de unele simboluri şi gesturi corporale. Ca să dau numai un exemplu, deşi aş putea să vă relatez şi altele – iniţierea consta adesea în faptul că cel care urma să fie iniţiat era cufundat de către cel care îl iniţia în mistere, pentru vreo trei zile, în starea aceea care astăzi este pe de-a-ntregul dispărută. Timp de trei zile el era cufundat în acea stare, astfel că putea să experimenteze cum se petrec lucrurile, ce îndură omul în această lume în cele trei zile în care el este scos în afara omenirii şi cum cele trăite atunci pătrund într-un fel în esenţa oamenilor. Cel care trecea prin această iniţiere ajungea să-şi dea seama cum evoluează o reprezentare, o senzaţie, un sentiment ca element faptic, înainte de a deveni ceva propriu oamenilor. Dar cele care i se arătau acolo, cunoştinţele atât de tăinuite pentru oamenii de rând, cuprindeau ceva extrem de semnificativ, atât de semnificativ încât concepţia actuală, materialistă, asupra lumii este departe de a bănui cum stau lucrurile. Cuprindea cele care urmează. Veţi putea înţelege mai bine ce vreau să spun despre cele ce se obţineau prin această iniţiere care consta în petrecerea a trei zile într-o stare de conştienţă confuză, dacă vă voi aminti mai întâi ce este visarea, pe care o cunoaşte toată lumea în zilele noastre. Desigur, viaţa visurilor ţine de acele lucruri care trebuie studiate cu precizie. Chiar dacă nu suntem influenţaţi de nici o idee preconcepută, şi bineînţeles că ar trebui să ne ferim de acestea, dacă analizăm visele prin prisma unei concepţii care tinde spre ştiinţa autentică, ne izbim de ceva de o profunzime deosebită.

Căci în ce fel apare această visare? Sigur că există mai multe feluri de vise. Dar ne vom opri la acele vise care reprezintă reminiscenţe ale celor trăite de noi. În aceste vise apar imagini din întâmplările prin care am trecut. Dar în ce fel? Ştiţi bine că ele apar extrem de modificate, puternic transformate. Se poate întâmpla chiar ca prefacerile să fie atât de mari, să fie de aşa natură încât cineva să viseze ceva ce n-ar avea nici cea mai mică sansă să se petreacă vreodată în viaţa sa reală, de exemplu un croitor visează că trebuie să confecţioneze uniforma oficială a unui ministru important. El poate să nu aibă nici cea mai mică perspectivă să i se întâmple aşa ceva, însă el a tot confecţionat diferite costume, printre care probabil şi unele care i-au plăcut mai mult. Or, într-un astfel de vis pot să se interfereze tot felul de lucruri. Persoana respectivă poate că a fost într-o viaţă anterioară servitorul unui om de stat roman şi trebuia să-l îmbrace pe acesta în togă. Unele sentimente nedesluşite rămân şi ceea ce realizează respectivul în această viaţă se nuanţează în funcţie de ceea ce se răsfrânge până aici din existenţa sa anterioară.

V-am relatat doar unul din motivele pentru care conţinutul viselor se transformă. Oricine ştie că aceste prefaceri sunt mari. Şi trebuie să ne punem întrebarea: Ce este cuprins în vise, ce acţionează în interiorul lor? Până la urmă evenimentele exterioare sunt cele care constituie cauza acestui gen de vise, dar aceste evenimente exterioare iau cu totul altă înfăţişare.

Cum de se întâmplă aşa? Vedeţi voi, aceasta provine de la ceva la care nici nu visează concepţia ştiinţifică asupra lumii din zilele noastre. Se trage de la faptul că legile naturii, recunoscute ştiinţific, care sunt cercetate pretutindeni în lumea exterioară prin observare, tehnici experimentale, legitătile, acest ansamblu de legi ale naturii de care vorbim, nu acţionează şi în interiorul omului. Dacă cineva crede că legile naturii, observate de el în laborator, sunt legi care acţionează şi în interiorul fiinţei umane, se află pe un drum greşit. Nu numai substanţele pe care le ingeră omul prin intermediul alimentelor sunt transformate în organismul său, dar şi legile cărora le sunt supuse acestea se modifică până la nivelul celor mai mici particule. Ceea ce apare în vis în faţa omului nu este doar imaginea abstractă a unei realităţi, ci în vis prind viaţă legile organice la care este conectat omul. Visul este mai apropiat de oameni decât gândirea abstractă de peste zi. Visul redă felul şi modul în care se comportă în om substanţele din afară în funcţie de legile lui proprii. Şi ce reprezintă visul? Este un protest faţă de realitate, care este încorsetată în legile naturii. De când adormiţi şi până când vă treziţi trăiţi în lumea despre care cei ce studiază natura spun că după legile ei se petrece totul în lume. În clipa când, prin vis, s-ar putea spune că pătrundeţi ca printr-o pânză de păianjen în lumea spirituală, trăirile din vis alcătuiesc un protest faţă de legile naturii. Visul nu poate să decurgă aşa cum s-au petrecut întâmplările în lumea din afară, căci atunci ar fi prea asemănător cu starea de veghe. Visul, care se iveşte din starea de somn propriu-zisă, protestează prin structura lui împotriva legilor naturii. De aceea el se apropie mai mult de oameni.

Sub acest aspect oamenii cu convingeri materialiste din vremurile noastre fac unele descoperiri ciudate. Există o carte, o carte interesantă, care a apărut acum câţiva ani, despre care nu se poate spune decât că este foarte caracteristică pentru modul de gândire al oamenilor cu preocupări ştiinţifrce din zilele noastre: Magia ca ştiinţă experimentală a naturii, scrisă de un oarecare Staudenmaier*. Probabil că unii dintre dumneavoastră cunosc această carte. Autorul voia să ajungă la analiza a ceea ce se află de fapt în lumea spirituală. El mărturiseşte că în privinţa antroposofiei n-a citit decât criticile care i-au fost aduse. De aceea oamenii nu sunt prea dispuşi să pornească în această direcţie, căci încă le vine foarte greu să se orienteze în antroposofie. Tocmai pentru că sunt încorsetaţi de structura actuală a cunoaşterii ştiinţifice, le vine foarte greu să pătrundă în antroposofie. Astfel că Staudenmaier a făcut mai întâi încercări de a pătrunde în lumea spiritelor, în stilul unor experimente spiritiste. El şi-a înăbuşit conştienţa, a înceţoşat-o până când a ajuns într-o stare asemănătoare cu cea a unui medium. Apoi a realizat o scriere mecanică. După care s-a minunat că a scris tot felul de prostii, că toate acestea nu concordau în nici un fel cu ce ştia el despre realitate. Nu se potrivea nimic. Şi dintre toate nu se potrivea mai ales ceea ce reieşea din cele scrise, şi anume că spiritele îi vorbeau. Căci el era convins că nu este cu putinţă ca spiritele să-i vorbească. Însă ceea ce scria îi dădea de înţeles că spiritele îi vorbeau. Pe lângă aceasta, era ceva de speriat ce îi puneau în spinare aceste spirite inexistente. Căutaţi în cartea lui ce minciuni incredibile i se scurgeau prin vârful creionului. N-aş vrea să spun vreo vorbă rea – era întru totul un comportament de medium, nu se mai regăsea cu nici un chip pe sine în toată această treabă. Atunci un prieten l-a sfătuit să lase în pace toate acestea şi să revină la o viaţă normală, de exemplu, să meargă la vânătoare. Deci el a plecat la vânătoare, s-a apucat să vâneze coţofene. Chiar şi aici a continuat însă să acţioneze ceea ce fusese stârnit în el. N-a mai putut scăpa de asta. Când s-a uitat într-un copac nu a văzut vreo coţofană, ci un balaur înspăimântător cu gheare îngrozitoare, care îl privea cu ochi fioroşi, ceva înfiorător! Şi peste tot dădea peste asemenea lucruri. De atunci a trăit continuu o luptă interioară, străduindu-se să redevină un om normal.

* Ludwig Staudenmaier, Die Magie als experimentelle Naturwissenschaft, apărută în 1912. (Nota red. germane)

V-am spus aceste lucruri pentru că s-a demonstrat experimental că întotdeauna, în momentul când nu numai că se visează cu ochii deschişi, ci se caută să se ajungă prin astfel de manevre la ceea ce se află în adâncul omului, apare numaidecât această contestare a ordinii din natura exterioară. Bineînţeles nouă ni se pare că este o iluzie. Când eşti obişnuit să consideri pe un prieten al tău ca fiind destul de manierat şi observi apoi, atunci când te găseşti în această stare, că scoate mereu limba la cineva, dă cu tifla şi râde ironic, când vezi că se întâmplă astfal de lucruri îţi spui: lumea spiritelor ne amăgeşte! În aceste cazuri se întâmplă ca şi în vis. Dincolo de aceste imagini se află adevărul că atunci când omul ajunge lăuntric în lumea spiritelor, această existenţă în care intră protestează împotriva ordinii naturale. Nu este de mirare că, fiind lipsit de experienţă într-o situaţie în care nu are încă puterea de a judeca clar lucrurile, omul poate fi amăgit de tot felul de entităţi elementale. Dar chiar în visele obişnuite este vorba totuşi de un protest faţă de ordinea din natură care se manifestă atunci când omul ajunge în lumea spiritelor. Iar omul ar trebui de fapt să-şi spună: Acolo pătrund într-o cu totul altă ordine a lucrurilor, şi cu toate că ea apare doar în forma nestatornică a viselor, ea se manifestă ca un protest chiar faţă de cele mai frumoase legi ale naturii care pot fi stabilite în exterior, prin cercetări şi experimente de laborator. Dar să ştiţi că aceasta este doar prima etapă în drumul spre lumea spirituală. În această primă etapă ne întâlnim cu contestarea legilor naturii. Maiestatea legilor naturii este dată la o parte de cum pătrundem în fiinţa interioară a omului.

Vechii iniţiaţi, după ce depăşeau cele trei zile, ajungeau să aibă o imagine clară asupra faptului că nu există numai ordinea din natură, ci că în şi dincolo de aceasta există o ordine spirituală. Cel care cunoaşte în acest fel iniţierea poate chiar şi astăzi, cu mijloacele de acum, să pătrundă înţelesul acestor lucruri, poate să parcurgă trăirile din aceste trei zile, când porneşte pentru prima oară să experimenteze acel chin sufletesc cu adevărat înfricoşător. Căci omul intră de fapt într-o lume în care toate legile naturii se prăbuşesc, în care domneşte păienjenişul viselor, în care, chiar dacă sunt incluse reminiscenţe din viaţa obişnuită, legăturile dintre ele sunt cu totul altele, căci legile naturii nu mai au valabilitate acolo. Şi, într-adevăr, cel care consideră că legile naturii sunt totul se pomeneşte astfel aproape în faţa neantului.

Omul modern, trecând prin iniţiere, resimte în mod extrem de dureros, profund dureros şi tragic, pătrunderea într-o regiune a existenţei unde se produce acest protest împotriva legilor naturii, căci are în primul rând sentimentul că acolo tot ce s-a acumulat mai înainte în intelect, ce a fost judecat după legile naturii, elementul sufletesc intelectual se scufundă. Sufleteşte omul nu mai poate să respire, deoarece a fost prea obişnuit cu ordinea din natură. Ca până la urmă să vadă că în altă parte a lumii există un mod de viaţă care nu se supune legilor naturii ci unei ordini spirituale, care este întrepătrunsă şi întreţesută din toate părţile de ceea ce este resimţit astăzi din adâncurile cugetului omenesc ca fiind o ordine morală a lumii. Omul învaţă să-şi spună: Pe pământ există o ordine naturală pe care simţurile mele o consideră adevărată, căci ştiinţele naturii i-au stabilit legităţile. Dacă ies din această lume, mă cufund într-o lume care contestă ordinea naturală şi în care realitatea acestui protest împotriva ordinii naturale se revarsă pretutindeni ca o nouă apă vie, luminoasă, în care putem din nou să respirăm ordinea morală a lumii, care până la urmă se transformă în ordine spirituală a lumii. Aceasta era marea ştiinţă a iniţiaţilor din vremurile de demult, căci atunci când într-o treaptă intermediară asistau la protestul împotriva ordinii fizice a lumii vedeau cum ordinea morală reală a lumii pătrunde în ordinea fizică a lumii. Acest lucru era resimţit ca un ecou slab în trăirile din cele trei zile despre care v-am vorbit. Cele pe care le trăim în lumea exterioară, fie că este vorba de senzaţiile noastre, fie de acţiunile noastre, au nevoie de trei-patru zile pentru ca să se imprime în organismul nostru. Dar atunci când s-au imprimat, nu iau forma pe care am trăit-o în relaţia cu lumea externă ci se imprimă ca un impuls care reclamă o dotare morală bazată pe cu totul alte legi decât cele care constituie ordinea naturală. Dacă omul si-ar da seama ce devin cele trăite de el după trei zile în interiorul lui, şi-ar zice: Evenimentul trăit de mine în mod natural în existenţa pământească şi-a pus amprenta pe sâmburele de veşnicie din mine, astfel încât el nu este mai puţin real decât în lumea exterioară, dar el trăieşte în mine, de acum înainte, ca un impuls al unei ordini morale a lumii, pe care pornesc mai departe pe oceanul vieţii. În felul acesta evenimentele pe care le-am trăit în realitate devin în noi baze morale pentru viaţa noastră ulterioară.

Dar în etapele ulterioare ale evoluţiei omenirii, atunci când omul se scufunda în aşa-zisa stare mai profundă decât somnul, în starea de cuprindere în pământ, el se scufunda in eterul exterior. Şi cele trăite de om îşi găseau un echivalent în eterul exterior. S-ar putea spune că omul era încadrat din punct de vedere moral în ordinea morală a lumii nu numai sub raportul aspiraţiei sale interne ci şi prin starea mai profundă decât somnul, prin cuprinderea în pământ, prin care el era introdus în morala Cosmosului.

Acesta este lucrul pe care l-a pierdut omenirea prin faptul că printre stările sale de conştienţă nu mai există acest somn profund, că omului nu i-a mai rămas decât un ecou slab al evenimentelor după intervalul de trei zile de care v-am vorbit. S-ar putea spune că până la urmă omul ar fi fost exclus din ordinea morală implicită a lumii, dacă nu s-ar fi ivit ceva în cursul evoluţiei terestre. Încercarea prin care treceau mai înainte anumiţi iniţiaţi, pentru ca să le poată spune oamenilor ce se întâmplă acolo, în cele trei zile, a devenit un eveniment al istoriei universale, un eveniment unic pe pământ, datorită fiinţei lui Christos, care s-a pogorât din lumile spirituale şi, Dumnezeu fiind, a dus viaţa unei făpturi omeneşti în trupul lui Iisus din Nazareth. Iar cele îndurate în timpul celor trei zile au fost îndurate atunci pentru întreaga omenire. Ceea ce pe vremuri putea fi găsit în oameni nu ca ceva conştient, dar cel puţin în subconştientul lor – deci ceea ce era resimţit de oameni numai în mod natural trebuia să fie trăit, pentru ca omul să poată găsi legătura sa cu ceea ce a realizat pentru omenire Christos prin misterul de pe Golgota. Este acţiunea dumnezeiască de răscumpărare. Deoarece omul făcuse un salt în privinţa dezvoltării conştiinţei, a trebuit ca ceea ce mai înainte fusese trăit în mod natural să fie trăit acum în chip moral pe seama lui Iisus Christos. În felul acesta misterul care s-a desfăşurat pe Golgota se leagă de întregul sens al dezvoltării conştiinţei umane. Nu putem înţelege ce trebuia de fapt să se realizeze prin misterul de pe Golgota decât dacă putem privi în urmă la ceea ce odinioară se petrecea în mod natural, iar acum trebuie să se petreacă pe cale morală.

Dar tocmai în această privinţă conştiinţa modernă, care oscilează între starea de veghe, cea de somn şi cea de visare, nu a ajuns incă la un echilibru. Ce răzbate oare din această conştiinţă modernă, ce a răzbătut din ce în ce mai mult începând din secolul al XV-lea, de când această conştiinţă şi-a găsit expresia proprie? O abordare unilaterală a organizării naturii. Da, în aceasta se crede, această organizare a naturii ne închipuim că o înţelegem. Şi numim existenţă reală cele cuprinse în această orânduire a naturii. Mai departe nu se merge. Nu vrem să pătrundem mai departe, până la acea forţă a cunoaşterii omeneşti din care rezultă spiritualul aşa cum rezultă şi orânduirea naturii. Aşa că în mod frecvent în vremurile de astăzi se vorbeşte despre ordinea morală universală ca despre ceva care ne vine de undeva din afară. Este o lipsă de probitate, căci dacă analizăm de fapt organizarea naturii, cum se obişnuieşte din ce în ce mai mult, nu putem acorda un caracter real ordinii morale universale. S-ar putea numai, într-un mod ca să zicem aşa mai puţin riguros, să trecem peste aceste lucruri zicând: Pe de o parte există ştiinţa, pe de alta credinţa. Ştiinţa nu poate deveni credinţă, nici credinţa ştiinţă, şi ordinea morală a lumii ţine de credinţă. Este o formulă comodă, care a devenit foarte obişnuită în ziua de azi. Se consideră chiar că această separare între credinţă şi ştiinţă este ceva pe deplin creştinesc, cu toate că doar cu relativ puţin timp în urmă, până acum cinci-şase secole, în mod sigur nu se făcea nici o deosebire de acest fel, şi cu siguranţă nici în creştinismul mai vechi. Nici astăzi catolicismul nu face această distincţie între credinţă şi ştiinţă, nici în dogmatică nici în practică.

Nu vom reuşi să ne dăm seama care este raportul dintre ordinea naturală şi cea moral-spirituală dacă nu vom cunoaşte, pentru că nu mai înţelegem visurile, acea stare de tranziţie care ne face să ieşim din ordinea naturii şi care reprezintă un protest împotriva acestei ordini, stare care ne pregăteşte pentru aceasta. Dacă treci prin această pregătire, poţi să ajungi la ceea ce este ordinea morală universală, ordinea moral-spirituală universală.

Doar o privire lipsită de prejudecăţi asupra trecutului omenirii şi a ceea ce îi lipseşte încă prezentului poate să ne ducă la o înţelegere mulţumitoare a acestor lucruri, căci altfel mărturiile istorice din vremurile străvechi rămân în esenţă lucruri pe care le privim cu uimire, dar pe care nu le înţelegem pe deplin. Aţi văzut că astăzi de dimineaţă adversarii antroposofiei au spus tot felul de lucruri. Câte ceva poate fi considerat la aceşti adversari nu ca fiind în favoarea lor, ci spre binele lor. În privinţa celor spuse de adversarii antroposofiei trebuie să-mi aduc aminte câteodată de o anecdotă, care probabil porneşte de la un fapt real, pe care o spunea adesea renumitul profesor Kuno Fisher*. El povestea că a avut doi colegi de şcoală care stăteau împreună, probabil erau fraţi, şi care aveau un unchi foarte guguman. A venit vremea să înveţe logaritmii şi a trebuit să-şi cumpere tablele de logaritmi. Unchiul cel prost s-a uitat şi el prin ele, a văzut o mulţime de cifre şi i-a întrebat pe nepoţii lui ce este cu acele cifre. Ei nu ştiau cum să-l lămurească pe unchiul lor. Atunci unul dintre ştrengari a spus: Păi, aici sunt numerele de la toate casele din Europa. Unchiul lui l-a crezut şi s-a gândit că de fapt este foarte folositor să poţi să ştii exact numerele de la toate casele din Londra, Paris şi aşa mai departe. Vedeţi voi, aşa cum se uita acest unchi la tabelele cu logaritmi tot aşa se uită şi oamenii care nu pot privi din interior cele vestite de vechile documente la aceste documente. Cei care le studiază astăzi, care le aduc iarăşi la lumină, nu ne spun până la urmă nimic mai mult decât ceea ce spunea unchiul din anecdotă despre logaritmi, atunci când credea că sunt numerele caselor din Europa. Ar trebui să ştim în ce măsură modul cum pot fi concepute astăzi lucrurile cu ajutorul gândirii abstracte se abate de la esenţa realităţii spirituale. Acest lucru trebuie să ne fie limpede. Dar pentru aceasta trebuie să ai curaj. Altfel nu poţi să-ţi dai seama cum a evoluat omul din trecutul care avea cu totul alte însusiri si până în prezent. De fapt trăim într-o epocă în care omul care este înclinat să se autoobserve, care este capabil să practice introspecţia, este împins în cele mai diferite feluri spre o ruptură, un conflict interior, datorită felului în care se trece acum de la starea de veghe la somn şi la visare. Căci omul este lipsit acum de somnul profund, care într-un trecut îndepărtat era atât de important pentru omenire încât iniţiaţii trebuiau să le explice oamenilor natura celor prin care treceau în acest somn profund, care era cu totul distinct de ceea ce este astăzi somnul. Nu se pune problema că în viitor omul va visa fără întrerupere toată noaptea, dar el va trece de fapt prin această stare în aşa fel, încât visele vor deveni nedesluşite. Aşa cum din vechime şi până acum visarea în stare de veghe s-a transformat în reprezentările noastre abstracte, tot aşa visele noastre haotice se vor estompa şi omul va avea astfel un somn cu vise nedeslusite. El nu va mai fi conştient de aceste vise. Iar starea de veghe de astăzi va fi una de gândire abstractă, aşa-numită logică. Apoi va apărea o supraconştienţă, care începe să se manifeste de pe acum la oamenii care pot să înţeleagă aceste lucruri. Căci această supraconştienţă cuprinde tocmai voinţa omenească şi acţiunea pe care o poate avea această voinţă prin intermediul sistemului nervos. Iar voi astăzi, privind cum voinţa omenească se avântă neîngrădită spre orizonturi tot mai vaste şi înţelegând aceasta prin intermediul ştiinţei iniţiatice, vă puteţi da seama că manifestările exterioare ale stării sufleteşti – mergând până la îmbolnăvirea fizică – sunt impregnate de ceva premergător acestei supraconştienţe, o conştienţă mai elevată decât cea obişnuită din starea de veghe. Dar astăzi aceasta încă nu este ceva ce şi-ar dori oamenii, căci ei ar putea să trăiască această stare numai dacă şi-ar însuşi Ştiinţa spirituală, această ştiinţă spirituală care te face să gândeşti cu totul altfel decât gândesc oamenii obişnuiţi, această ştiinţă spirituală care în fapt este mult mai practică decât actuala practică a vieţii, făcută în mod teoretic, care în realitate este profund nepractică. Ştiinţa spirituală adaugă însă gândirii abstracte obişnuite o gândire interioară vie. Dar aceasta nu este ceva ce se poate obţine după voie sau la care se poate renunţa după voie, ci este ceva care rezultă din faptul că în omenire pătrunde o formă de organizare care nu a existat în timpurile vechi, iar în prezent începe să se facă simţită. Circulaţia sângelui în organele de locomoţie ale omului, picioare, braţe, mâini, se modifică, omul se transformă. Ceea ce numim adesea stare de nervozitate este o expresie a faptului că ceva în om tinde spre o stare mai elevată, pe care însă omul nu o obţine şi de aceea el este agitat, căci în el este ceva străin. El va putea să-şi capete liniştea numai atunci când acest lucru îi va fi propriu.

* Kuno Fischer (1824‒1907), filosof german, profesor de istorie a filosofiei. (Nota red. germane.)

Ne putem reprezenta astfel cele trei stări de conştienţă către care se îndreaptă neamul omenesc, pentru care se pregăteşte neamul omenesc: un somn cu vise nedesluşite, o stare de veghe, o stare de superveghe. Toate câte agită şi tulbură atât de mult omenirea de astăzi se îndreaptă, încă în mare măsură iară să-şi dea seama, spre ceea ce va coborî asupra oamenilor din lumile spirituale. Dar aceste lucruri vor veni, se vor petrece. Atunci omul va trebui să înţeleagă cu totul altfel decât astăzi că, ajungând acolo unde începe domeniul spiritual, s-a înălţat mai sus de regiunea în care se exprimă protestul împotriva legilor naturii. Ca atare omul va ajunge la o înţelegere viitoare a misterului de pe Golgota, atunci când va putea să se ridice până la cunoaşterea faptului că cele cuprinse în misterul de pe Golgota nu pot fi sesizate cu ajutorul cunoştinţelor despre natură, ci trebuie să fie percepute cu ceea ce se formează în sinea omului atunci când el pătrunde, printr-o înţelegere adecvată, dincolo de treapta somnului obişnuit, legat de procese naturale, sensul celor aflate pe celălalt ţărm al existenţei. Căci elementele care vor duce la înţelegerea viitoare a misterului de pe Golgota trebuie luate de pe ţărmul spiritual al existenţei. În felul acesta se poate pune în evidenţă calea pe care merge omul în zilele noastre, între trecut şi viitor, pentru ca el să înveţe să se considere o expresie a acestei tranziţii dinspre trecut spre viitor. În felul acesta omul va putea dobândi din ce în ce mai multă înţelegere privind sensul adevărurilor spirituale alături de adevărurile naturale.

Ni se pare că lucrurile care îl induc în eroare pe om pot fi uşor depistate ca rătăciri, dar afirmaţiile neadevărate pot să fie extrem de logice. Astăzi nici nu ne dăm seama că lucruri care nu sunt adevărate pot fi atât de logice. Ce poate fi mai logic decât faptul că observăm cam de cât timp este nevoie pentru ca un strat de sedimente minerale să ajungă la o anumită grosime; ce poate fi mai natural decât să considerăm, atunci când vedem că un anume strat are o anumită grosime, că dacă socotim de câte ori se cuprinde grosimea micului strat de sedimente în grosimea stratului mare şi această cifră o înmulţim cu timpul de formare a stratului mic putem obţine numărul de ani în care s-a format acel strat; stabilim că o anumită epocă geologică a existat cu douăzeci de milioane de ani sau două sute de milioane de ani în urmă – silurianul, devonianul sau oricare alta. Da, calculul este atât de exact, nu poţi să obiectezi nimic, dar aceasta este tocmai logica de care vorbeam, care te înşală.

Această logică aminteşte de cea pe care unul dintre cei mai mari matematicieni ai tuturor timpurilor a aplicat-o propriei sale vieţi. Atinsese deja o anumită vârstă când s-a îmbolnăvit de plămâni şi a decis să calculeze câte mici abcese trebuie să elimine prin tuse pentru ca să îndepărteze boala. A calculat cum se vor dezvolta mai departe plămânii lui: a obţinut valoarea de cincisprezece ani. Trebuia să mai treacă cincisprezece ani ca să se facă bine. Dar a murit după doi ani. Vedeţi, aceasta este realitatea. Cealaltă fusese logica. În întregul Univers acesta este raportul dintre realitate şi logică. Este foarte uşor să demonstrezi ceva, deoarece logica nu trebuie justificată, ci susţinută. Trebuie să fie prezentată convingător, să se potrivească. Socoteala iese, ca şi cum cineva ar calcula: Inima mea trece printr-o anumită evoluţie. Va ajunge într-un timp dat la o anumită stare. Calculez cât poate dura până când ajunge la acea stare şi obţin valoarea de trei sute de ani. Apoi calculez trei sute de ani înapoi ca să văd cum se prezenta inima mea acum trei sute de ani. Dar eu, ca om fiizic, nu am trăit trei sute de ani cu această inimă fizică. Şi nu voi mai trăi peste trei sute de ani. Dar nici pământul nu a trăit aşa cum socotesc geologii; ce s-a petrecut cu pământul trebuie cunoscut în funcţie de ordinea spirituală. Ceea ce ne atrage la ştiinta de astăzi este faptul că aparenţele se pot demonstra în mod convingător, dar aceste demonstraţii nu ne spun nimic despre adevăr. Astfel că în prezent, deşi nu este conştientă de acest lucru, pentru că nu vrea, omenirea trăieşte de fapt cu teama subconştientă că adevărul îi va scăpa. Vedem deja că această teamă se face simţită în numeroase manifestări ale oamenilor. Este vorba îndeosebi de cei care în mod nefundamentat extrag din materialismul de astăzi concepţii asupra lumii. Se simte peste tot o anumită îngrijorare faţă de limitele pe care pe de o parte oamenii nu vor să le depăşească, dar care pe de altă parte creează piedici serioase pentru o viaţă pe deplin omenească. Oamenii simt deja că dacă se limitează la orânduirea naturală nu vor putea să trăiască numai cu aceasta, că în primul rând ceea ce ne închipuim noi că este ordine naturală nu ne poate îndrepta către trăiri şi reprezentări religioase şi artistice cu adevărat interioare. Nu trebuie să uităm că ceea ce s-a păstrat în zilele noastre ca organizare religioasă îşi are obârşia în acele timpuri în care oamenii şi-au reprezentat Cosmosul, după cum vă spuneam, prin prisma stării de somn profund. Ritualurile noastre religioase se trag toate din acele timpuri străvechi. Ritualurile religioase, dar nu şi misterul de pe Golgota. Acesta nu este legat de vreo concepţie religioasă, ci constituie un eveniment din istoria omenirii. Acest lucru este valabil şi în ce priveşte stările de conştienţă care se pregătesc acum. Capacitatea de creaţie religioasă a omenirii a rămas vreme de secole şi chiar de milenii fără roade; adevărata capacitate artistică a rămas fără roade. Căci de fapt, cu excepţia unor momente de renaştere, noi nu am mai trăit creaţia elementară originară. Dar în prezent aceasta începe să se înfiripe. S-ar putea spune că acea nelinişte a oamenilor care apare astăzi ca un simptom important al civilizaţiei reprezintă chinurile facerii, că se va naşte o nouă eră, atât în domeniul ştiinţei cât şi în domeniul creaţiei artistice, în cel social, religios şi moral. Viitorul oamenilor trebuie să ne preocupe mai mult decât orice altceva, căci în prezent există o contradicţie în omenire. Niciodată urechea omenească n-a fost mai puţin dispusă decât acum să ia seama la ştiinţa iniţierii. Însă pe de altă parte s-ar putea spune că niciodată omul nu a avut mai multă nevoie de ea decât acum.

Din această cauză am dorit să vă vorbesc în această sesiune de conferinţe tocmai despre trecutul, prezentul şi viitorul oamenilor din punct de vedere al evoluţiei conştienţei. Bineînţeles că în numai trei conferinţe aceasta nu s-a putut face decât succint, dar cele spuse vor putea fi dezvoltalte mai departe de către fiecare în inima sa. Căci am impresia că tocmai conştiinţa, care este mai apropiată de esenţa proprie omului, este cea care poate să rodescă mai uşor în fiecare om, poate să-l însufleţească, astfel încât să pătrundă din ce în ce mai mult în însăşi viaţa spirituală. Iar omului de astăzi îi este necesar felul acesta de viaţă spirituală, nu concepţia materialistă, pentru ca omul de astăzi să poată deveni omul viitorului. Dar, într-adevăr, toate cele care sunt – ca să zic aşa – o obişnuinţă în viaţa interioară a omului, datorită faptului că el şi-a însuşit o gândire abstractă, neputincioasă, au ajuns aproape să-l aducă pe om în situaţia ca atunci când se ocupă de înfăptuiri ale prezentului discuţiile despre spiritualitate să-i facă aceeaşi impresie ca şi tablele de logaritmi unchiului din anecdotă. El este atât de lipsit de înţelegere faţă de ceea ce se iveşte necontenit într-un loc sau în altul, ca mărturie grăitoare privind participarea spirituală, de parcă ar fi vorba despre numerele de casă din Europa. Este o comparaţie dusă cam departe, dar edificatoare pentru cele pe care vi le-am spus. Căci ceea ce ne apare ca o obişnuinţă sau mai bine zis ca un mod obişnuit de a înţelege viaţa pătrunde şi în gândirea ştiinţifică comună, unde devine nu doar filistinism pur şi simplu, ci filistinism şi meschinărie ordinară în cel mai înalt grad, devine ipocrizie morală ambalată într-un limbaj ştiinţific. Iar dacă cutezi să faci cea mai mică observaţie, aceasta se consideră ca fiind pentru un om cu gândire limpede, cu concepţii materialiste, ceva care nu poate fi calificat altfel decât ca „sminteală“.

Să ştiţi că şi în legătură cu aceasta există o poveste nostimă, bazată pe o întâmplare adevărată. Pe la începutul anilor 40 din secolul al XIX-lea filosoful Schelling*, care era deja în vârstă, a fost chemat de la München la Berlin. Nu mai vorbise de mult. S-a făcut mare vâlvă în legătură cu venirea lui. Urma să vorbească acolo despre filosofia pozitivă în opoziţie cu cea negativă, aşa cum el însuşi o numise. El dorea să analizeze, la Universitatea din Berlin, într-un mod mult mai profund decât se făcuse până atunci, evoluţia vieţii spirituale a omenirii, evoluţia naturii misterelor şi a esenţei religiei. Când a susţinut prima sa conferinţă la Berlin, în primele rânduri ale auditoriului se aflau capetele cele mai luminate. Nici vorbă de studenţi: acolo se aflau profesorii de la toate facultăţile, îndrumătorii procesului de învăţământ, reprezentanţii cei mai străluciţi ai vieţii spirituale, iar studenţi erau numai în ultimele rânduri. Se aştepta într-adevăr – în măsura în care se putea aştepta în mod serios – se aştepta în mod serios să se realizeze ceea ce fusese anticipat de marea vâlvă prilejuită de aceste conferinţe. Pe măsură ce Schelling îşi ţinea prima sa conferinţă, dezamăgirea se zugrăvea tot mai mult pe feţele celor prezenţi. În prima conferinţă Schelling a vorbit într-adevăr într-un fel deosebit despre spiritualitate, a vorbit despre spirit atunci când epoca materialistă era aproape de apogeu, când atinsese cea mai mare înflorire. A vorbit despre spirit. Cei din sală erau din ce în ce mai descumpăniţi, nu îşi dădeau seama ce vrea să spună. Pur şi simplu nu înţelegeau ce vrea. În primele rânduri se afla şi Trendelenburg, un filosof care a devenit mai târziu renumit. El a spus: Da, cred că am înţeles o mică parte, în rest nu am înţeles chiar nimic din această filosofie, dar nu sunt sigur că am înţeles cum trebuie nici această foarte mică parte. La scurt timp, unul dintre cei care au asistat la conferinţa respectivă s-a întâlnit cu altcineva, care a fost de asemenea acolo. Oamenii se frământaseră zile întregi – şi printre ei şi aceşti doi prieteni, care şi-a pus întrebarea: De ce a fost de fapt chemat Schelling să vorbească la Berlin, dacă nimeni nu înţelege ce vrea el să spună? Unul dintre ei găsise răspunsul la întrebare, putea să-l informeze pe celălalt că fata lui Shelling s-a logodit cu fiul ministrului învăţământului. Acum oamenii puteau să înţeleagă de ce a venit Schelling la Berlin, acum totul avea un substrat real.

* Friederich Wilhelm Joseph Schelling (1775–1854), filosof idealist german. (tvota red.)

Astfel de lucruri ni se par paradoxale, dar trebuie să vorbim despre ele tocmai pentru că ceea ce poate fi înţeles prin modul de gândire caracteristic prezentului se află deocamdată la o distanţă la fel de mare de Ştiinţa spirituală, care într-adevăr ne indică viitorul nu pentru că aşa vrea ea ci pentru că aceasta este o necesitate interioară a omenirii, căci neamul omenesc va ajunge la decădere dacă nu se va ridica la o nouă spiritualitate. Căci numai prin această spiritualitate va putea să beneficieze de cele trei stări depline de conştienţă la care trebuie să se ajungă în viitor: o stare de somn cu vise nedesluşite, starea obişnuită de veghe şi starea de superveghe. Altfel omul nu va putea să-şi trăiască pe viitor pe pământ umanitatea. Divinitatea va făuri aceşti oameni ai viitorului, cu trei faţete, din oamenii cu trei faţete de astăzi, aşa cum i-a făurit pe oamenii de astăzi, cu trei faţete, oameni care visează, dorm şi veghează, din vechii oameni care visau în imagini, dormeau păstrând o urmă a somnului la trezire şi cădeau într-un somn profund. Omul a ajuns astăzi în era libertăţii – am spus adesea antroposofilor acest lucru. El trebuie să se decidă, prin propria sa cunoaştere liberă, să vină în întâmpinarea celor pe care i le-a hărăzit divinitatea în lume.

Atunci se va putea nu numai gândi ci şi percepe în mod adecvat trecutul, prezentul şi viitorul oamenilor. Va fi cu putinţă ca viaţa de pe pământ să fie în concordanţă cu ceea ce trebuie să fie de fapt o orânduire a lumii divină, spirituală, pornind din trecut, trecând prin prezent şi ajungând în viitor.

Acestea sunt lucrurile despre care am vrut să vorbesc. Cu aceasta vreau să închei consideraţiile mele, dorindu-vă în final ca la discuţiile care vor începe mâine* să se vadă că în sânul Societăţii antroposofice se remarcă dorinţa de a structura societatea aceasta în aşa fel, încât în cadrul ei să se poată păstra o conştiinţă vie, să putem să ne dăm seama cum trebuie să fie omul complet, pe care trebuie să-l înţelegem ca om al trecutului, al prezentului şi al viitorului. Căci cele trei ipostaze sunt una. Iar ceea ce a fost omul în trecut, ce este în prezent, ce va fi în viitor vreau să vă spun că vor fi cuprinse în ordinea universală, în întregul Anthropos. Dar pentru aceasta este nevoie de strădanie, trebuie ca antroposofia, îmbrăţişată cu entuziasm, din toată inima, să ne călăuzească spre Anthroposul adevărat, spre omul complet, spre omul deplin.

* După acest ciclu de conferinţe a urmat pe data de 17 septembrie 1923, la Stuttgart, o dezbatere asupra situaţiei Societăţii de antroposofie, de la care însă nu s-au mai păstrat stenogtame. (Nota red. germane.)