Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ŞTIINŢA INIŢIATICĂ ŞI CUNOAŞTEREA AŞTRILOR

GA 228


Relatare despre activitatea şi impresiile din călătoria în Anglia

Dornach, 9 Septembrie 1923

Dragii mei prieteni, în această seară aş dori să vă povestesc câte ceva despre călătorie, pentru ca apoi, mâine, să mai ţin o conferinţă – deoarece săptămâna viitoare trebuie petrecută la Stuttgart – referindu-mă cu acest prilej la ceva care se leagă poate mai mult cu lucrurile pe care le voi expune şi astăzi din punct de vedere al conţinutului, decât de descrierea călătoriei.

Călătoria a început cu Ilkley, acolo unde urma să fie ţinut un curs de pedagogie în nordul Angliei [ Nota 1 ], curs care avea drept conţinut metodica şi didactica şcolilor Waldorf, în legătură cu civilizaţia prezentului. Ilkley se află în nordul Angliei şi este o localitate cu circa 8000 de locuitori. În prezent există în Anglia tendinţa de a ţine în lunile de vară, ca să spunem aşa, cursuri de vară în astfel de locuri şi această sesiune a avut la început tot forma unor astfel de cursuri de vară.

Cursul urma să fie însoţit de ceea ce am dezvoltat în privinţa artistică drept euritmie din Mişcarea antroposofică, şi el urma să fie însoţit şi de ceea ce puteau oferi şase dintre cadrele noastre didactice Waldorf sprijinindu-se în pe ceea ce s-a spus în fiecare conferinţă.

Ilkley este un loc care, deşi este considerat pe bună dreptate un loc pentru popasuri de vară, se află în vecinătatea nemijlocită a acelor oraşe care îl situează pe om de-a dreptul adânc în ceea ce este în timpurile noastre cultura industrial-comercială. În apropiere nemijlocită se află Leeds şi mai sunt şi alte localităţi, de exemplu Bradford, şi nici Manchester nu este departe, – acestea sunt oraşe ce reflectă întru totul viaţa ce poate rezulta din prezent. Ai într-adevăr acolo o impresie care îţi comunică limpede cât de intens are nevoie prezentul de o influenţă spirituală; o influenţă spirituală care nu se limitează însă la a da ceva oamenilor individuali pentru nevoile lor sufleteşti individual-personal directe. Desigur că este întru totul justificat ca oamenii să vadă Mişcarea antroposofică tocmai în această lumină, dar acum vorbesc de simțirile care ţi se impun într-adevăr de către actuala lume exterioară.

Vedeţi dumneavoastră, iubiţii mei prieteni, este totuşi aşa că oamenii ar simţi drept ceva extraordinar, aş spune, drept ceva paradoxal culturii noastre, dacă cineva ar recomanda să se amestece în hrana omenească produse minerale nedigerabile – să zicem, oarece minerale, pietre, ş.a.m.d. –, aşadar ca oamenii să privească drept ceva posibil să se adauge nisip sau ceva asemănător în hrana omenească. Suntem constrânşi, din reprezentările pe care ni le facem asupra organismului omenesc, să ne imaginăm acest fapt drept imposibil. Numai acela care poate privi mai adânc în alcătuirea lumii şi în corelaţiile Universului – asta trebuie spus din adevărata simţire şi adevăratul sentiment antroposofic – acela resimte în mod deosebit o reunire de case şi fabrici în acest stil, care, ca să spunem aşa, nu dă chiar nimic nevoilor estetice ale omului – aşa cum, de exemplu, este cazul la Leeds, unde case incredibil de negre sunt înşiruite una lângă alta în mod abstract, unde de fapt totul arată ca şi cum ar fi o condensare a celui mai negru praf de cărbune, care s-a concentrat şi a apărut formând case, în care oamenii îşi instalează locuinţele. Resimţi, dacă priveşti acestea într-adevăr în legătură cu dezvoltarea culturii, cu dezvoltarea civilizaţiei întregii omeniri numai cu aceeaşi dispoziţie ca cele pe care tocmai le-am spus despre nisipul din stomac, simţi în aşa fel încât, de fapt, trebuie să spui: Este la fel de imposibil pentru civilizaţia omenească ca aşa ceva să se instaleze pe durată în întregul mers al evoluţiei omenirii, şi ca civilizaţia omenească să poată progresa lăuntric cumva în cazul acesta.

Acum, nu este de loc vorba ca ai putea vreodată fi un reacţionar pe baza antroposofiei. Desigur că nu trebuie să vorbeşti în sens negativ despre aceste lucruri. Aceste lucruri au rezultat chiar din viaţa întregii evoluţii a Pământului. Dar ele sunt posibile în evoluţia omenirii numai dacă sunt pătrunse, îmbibate de o adevărată viaţă spirituală, dacă viaţa spirituală pătrunde realmente tocmai în aceste lucruri şi le poate înălţa, măcar treptat, până la un fel de estetică, astfel încât oamenii să nu se abată pe deplin de la omenescul lăuntric prin aceea că aceste lucruri survin în dezvoltarea culturii.

Şi aş dori să spun: Chiar dintr-o asemenea trăire rezultă tocmai cea mai absolută necesitate a pătrunderii impulsurilor spirituale în civilizaţia prezentă. Aceste lucruri nu pot fi concepute doar în sensul unor idei generale pe care şi le face omul, ci ele trebuie înțelese într-adevăr în legătură cu ceea ce este în lume. Dar trebuie ca omul să aibă interes faţă de ceea ce este în lume!

Ilkley însuşi este un loc care în împrejurimile sale pe de o parte poartă ca atmosferă a sa tocmai apropierea acestor alte oraşe pur industriale, dar care pe de altă parte are ceva realmente peste tot, dar numai ca urme, în resturile ce zac de jur-împrejur ale dolmenelor, ale vechilor altare ale druizilor, are orișicât ceva ce aminteşte de vechea spiritualitate, care nu are nicio urmaşă directă. Este, aş spune, mişcător, să percepi atunci când pe de o parte ai chiar impresia pe care tocmai am descris-o şi atunci când, pe de altă parte, urci o colină în această regiune întru totul îmbibată de reminiscenţele acestor impresii, şi găseşti acolo, în locurile extrem de caracteristice, oriunde s-ar afla ele, resturile vechilor altare de jertfă cu semnele corespunzătoare – este ceva extraordinar de mişcător. Astfel, tocmai în apropiere de Ilkley este o asemenea colină, iar sus se află o astfel de piatră, şi pe această piatră este impregnată în esenţă – lucrurile sunt ceva mai complicate –, dar în esenţă este ceea ce este desemnat drept svastică (vezi planșa 5, stânga sus), impregnat pietrelor depozitate pe atunci în diverse locuri, şi care indică ceva cu totul deosebit: indică modul în care în aceste lăcaşuri preoţii druizi [ Nota 2 ] erau plini de acele gânduri care, spunem noi, erau creatoare de cultură în aceste regiuni cu 2-3 milenii înainte. Căci dacă păşeşti acum într-un astfel de lăcaş, dacă stai în faţa unui astfel de bloc de stâncă cu semnele gravate pe el, atunci încă vezi şi astăzi întreaga situaţie, că stai în acelaşi loc în care stătea cândva preotul druid şi unde el simţea gravarea acestui semn în aşa fel încât îşi exprima în acest semn conştienţa sa, pe care o avea din demnitatea, calitatea sa:

plansa 5   Planşa 5
[măreşte imaginea]

Căci ce citeşti în acest semn, dacă stai în faţa unei astfel de pietre? Citeşti cuvintele care erau în inima preotului druid: Iată aici, ochiul senzorialului vede munţii, vede lăcaşurile oamenilor; ochiul spiritului, floarea de lotus, floarea de lotus care se roteşte – căci svastica este semnul ei – el priveşte în inimile oamenilor, priveşte în interiorul sufletului. Şi prin această vedere aş dori eu să fiu legat cu aceia care-mi sunt încredinţaţi drept comunitate. – Aşa cum citeşte omul dintr-o carte un text scris, tot aşa citeşti oarecum aceasta, stând în faţa unei astfel de pietre.

Acesta este cu aproximaţie mediul în care a fost ţinută întrunirea de la Ilkley. Ea a constat în aceea că dimineaţa ţineam întotdeauna conferinţele, care încercau de data aceasta înainte de toate să extragă pedagogia şi didactica Waldorf şi din întreaga evoluţie istorică a artei educaţionale. De data aceasta am pornit de le modul cum a crescut arta educaţiei în cultura greacă din viaţa greacă în general, cum de aici se poate prelua (aspectul) că, de fapt, pentru şcoală nu trebuie inventat nimic ca metode şi practici deosebite, ci că şcoala trebuie să intermedieze ceea ce este conţinut în cultura generală.

Căci este întru totul aşa că nu este corect atunci când, de exemplu, în şcolile de copii mici se născocesc practici deosebite în stilul lui Fröbel [ Nota 3 ] – însă eu nu vreau deloc să-l critic pe Fröbel! –, pentru a face una sau alta cu copiii, practici care nu sunt legate de viaţa culturală generală şi nu au crescut din aceasta. Ci corect este atunci când cel care exercită arta educaţiei se află direct în interiorul vieţii culturale generale, are simţ şi sensibilitate pentru aceasta, şi apoi aduce în metodele de educaţie din viaţa nemijlocită cele în care omul care va fi educat urmează să crească mai târziu.

Şi aşa am vrut să arăt cum trebuie să crească pedagogia şi didactica chiar din viaţa noastră, dar acum pătrunsă de spirit. Aceasta a dat posibilitatea să arunc lumină dintr-un alt punct de vedere asupra metodei şcolii Waldorf. Ceea ce tocmai am amintit, a fost doar punctul de pornire; a fost vorba apoi de a aduce lumină asupra pedagogiei Waldorf, pe care dumneavoastră o cunoaşteţi.

A avut loc apoi o reprezentaţie de euritmie a copiilor de la şcoala Kings-Langley [ Nota 4 ] şi reprezentaţii de euritmie în teatrul de acolo, de la Ilkley, ale euritmiştilor care au venit împreună cu noi. Probabil că ar fi fost mai bine dacă acestea din urmă ar fi avut loc mai întâi, pentru ca şi din ordonare să se fi putut vedea imediat cum creşte şi ceea ce este cultivat în şcoală ca euritmie din euritmia ca o artă ce se află în interiorul vieţii culturale. Or acum, aceste lucruri vor deveni familiare în viitor, astfel încât şi în privinţa rânduielii exterioare să se poată da o imagine a ceea ce vrem de fapt.

În al treilea rând, ca să spunem aşa, s-au înşiruit performanţele acelora care în calitate de cadre didactice ale şcolii Waldorf au venit împreună cu noi. Şi aici trebuie spus într-adevăr că lucrurile au fost întâmpinate cu cel mai mare interes imaginabil. Trebuie să spun că, de exemplu, modul în care cele expuse de Dr. von Baravalle [ Nota 5 ] au avut ceva extraordinar de mişcător pentru acela care se preocupă de dezvoltarea şcolii Waldorf. Atunci când oamenii au văzut cum îşi expunea Dr. von Baravalle concepţiile sale geometrice în modul în care se aplică ele pentru copii, expuse pur şi simplu după metoda pe care dumneavoastră ar trebui să o cunoaşteţi din cartea sa despre metodele fizice şi matematice, şi cum apoi, aş spune, după o dezvoltare artistic-matematică – din transformarea şi metamorfoza suprafeţelor – a reieșit dintr-o dată cu un dramatism interior teorema lui Pitagora, după ce ascultătorii au fost conduşi aşa, pas cu pas, şi de fapt nu ştiau prea bine încotro duc toate acestea, a fost deplasat un număr de suprafeţe până când, la sfârşit, prin deplasarea suprafeţelor, pe tablă a devenit vizibilă limpede teorema lui Pitagora. A fost o uimire lăuntrică la acei spectatori, care au constat din profesori, o dezvoltare dramatică a gândurilor şi sentimentelor şi aş spune o sinceră entuziasmare faţă de ceea ce intră astfel ca metodă în şcoală, încât a avut într-adevăr ceva mişcător – aşa cum, în general, ceea ce au expus profesorii noştri a stârnit cel mai extraordinar interes imaginabil. Am dus cu noi lucrări ale elevilor, care constau în lucrări plastice, în confecţionarea de jucării, picturi ş.a.m.d. – a stârnit cel mai mare interes atunci când s-a descris cum lucrează copiii la ele, cum se integrează aceasta în întregul plan de învăţământ al şcolii.

Modul în care va fi predată muzica, care a fost interperetată de domnişoara Lämmert [ Nota 6 ], a stârnit cea mai mare atenţie imaginabilă, ca şi expunerile Doctorului Schwebsch [ Nota 7 ]. Stilul pătrunzător, plin de iubire al Dr. von Heydebrand [ Nota 8 ], apoi cel plin de forţă al dr. Karl Schubert [ Nota 9 ], toate acestea sunt lucruri care au arătat într-adevăr că este posibil să se aducă ceea ce este esenţa şcolii Waldorf într-un mod intuitiv înaintea sufletelor unui colectiv didactic. Domnişoara Röhrle [ Nota 10 ] a predat apoi euritmie pentru diverşi oameni, ceea ce a constituit o bună întregire, astfel încât totul era reunit de-a dreptul bine şi din punct de vedere pedagogic. Îmi este îngăduit să spun aceasta deoarece eu nu am avut nicio participare la conceperea programului. Toate acestea au fost concepute de prietenii noştri englezi, astfel încât acolo s-a oferit o foarte frumoasă sinteză a disciplinelor pedagogice de predare.

De-a lungul întregii sesiuni s-a format apoi un Comitet care şi-a stabilit drept sarcină să întemeieze o şcoală autonomă, după modelul şcolii Waldorf, şi în Anglia. Perspectivele sunt, de fapt, foarte bune, ca o astfel de şcoală să se poată forma ca şcoală-cămin de zi, pe lângă şcoala Kings-Langley, care s-a declarat deja anul trecut, după conferinţele de la Oxford [ Nota 11 ], pregătită să preia în sine metodica Şcolii Waldorf. După cum am spus, copiii de la şcoala Kings-Langley au fost cei care au expus în teatrul din Ilkley ceea ce au învăţat ei la euritmie. Interesul şi modul în care au fost primite aceste lucruri, ca şi modul plin de înţelegere cu care au fost primite reprezentaţiile de euritmie constituie ceva care te poate umple deja cu o mare satisfacţie. – Aceasta a fost prima jumătate a lui august, până pe 18 august. Apoi ne-am dus dincolo, la Penmaenmawr [ Nota 12 ].

Penmaenmawr este un loc aflat în Nordwales, pe coasta vestică a Angliei, acolo unde se află în faţă insula Anglesey, şi acest Penmaenmawr este un loc cum de fapt nu putea fi altul mai bun în acest an pentru această activitate antroposofică. Căci acest Penmaenmawr este umplut de atmosfera astrală ce poate fi direct vieţuită, în care s-a configurat ceea ce a pornit de la serviciul cultic druid, ale cărui urme pot fi urmărite pretutindeni. El se află chiar pe malul mării, după cum am spus, acolo unde este situată insula Anglesey; la aceasta duce un pod care este construit în mod genial din punct de vedere tehnic. Pe una din părţi se înalţă, peste tot, coline şi dealuri la Penmaenmawr, şi pe aceste dealuri se găsesc presărate peste tot aceste resturi ale aşa-numitelor altare de jertfă, cromlehuri ş.a.m.d.; peste tot sunt acolo urmele acestui vechi serviciu cultic druid.

Aceste amenajări cultice individuale, dacă-mi este îngăduit să le numesc aşa, risipite pe ici, pe colo, sunt aparent dispuse în modul cel mai simplu. Dacă sunt privite dintr-o parte, ele sunt pietre rânduite într-un pătrat sau într-un dreptunghi, iar o piatră se află deasupra. Dacă sunt privite de sus, aceste pietre ar sta aşadar astfel (planșa 5, desen dreapta sus), şi deasupra se află o piatră care delimitează întregul, formând o cămăruţă.

Desigur că astfel de lucruri au fost şi monumente funerare. Dar aş dori să spun că funcţia de mormânt funerar era pretutindeni legată în vremurile vechi de funcţia unui cult care merge cu mult mai departe. Şi atunci nu vreau să mă reţin în a exprima ceea ce ne poate învăţa un asemenea lăcaş de cult.

Vedeţi dumneavoastră, aceste pietre delimitează aşadar un fel de cămăruţă; deasupra se află o piatră acoperitoare. Această cămăruţă este, într-un anumit fel, întunecoasă. Aşadar atunci când razele soarelui cad deasupra, lumina fizică exterioară nu pătrunde înăuntru. Dar lumina solară este pretutindeni umplută şi de iradiere spirituală. Această revărsare spirituală merge mai departe, ea pătrunde în acest spaţiu întunecat. Iar preotul druid, datorită iniţierii sale, avea posibilitatea să vadă prin pietrele druide şi să vadă şi curgerea spirituală care mergea în jos, deci nu lumina fizică a Soarelui – căci aceasta era obturată –, ci ceea ce trăieşte sufletesc-spiritual în lumina fizică a Soarelui. Şi aceasta îl inspira în privinţa a ceea ce se revărsa apoi în înţelepciunea sa în privința Cosmosului spiritual, în privința Universului. Aşadar acestea nu erau numai lăcaşuri mortuare, erau lăcaşuri de cunoaştere.

Dar şi mai mult decât atât. Dacă în anumite timpuri ale zilei era cazul pe care tocmai l-am descris, se poate spune: în alte momente ale zilei era în schimb celălalt caz, când de la Pământ se întorceau curenţi (săgeţile în sus), care puteau fi observaţi când Soarele nu bătea deasupra, şi în care trăia ceea ce erau calităţile morale ale comunităţii preoţilor, astfel încât în anumite momente preotul putea să vadă cum erau calităţile morale ale enoriașilor săi. Lui îi arătau aşadar atât spiritualul ce curgea în jos, cât şi spiritualul ce curgea în sus, ceea ce îi îngăduia să se situeze într-un mod cu adevărat spiritual în întregul său cerc de acţiune (planșa 5, desen mijloc, sus).

Aceste lucruri desigur că nu sunt consemnate în ceea ce împărtăşeşte ştiinţa actuală despre aceste lăcaşuri de cult. Dar în fapt este aşa, că acolo se pot vedea lucrurile nemijlocit, pentru că realmente puterea impulsurilor – a impulsurilor acţiunii preoţilor druizi pe vremea când erau vremurile lor bune –, această forţă a fost atât de puternică, încât şi astăzi mai trăiesc deplin aceste lucruri în atmosfera astrală de acolo.

Am putut apoi vizita şi un alt tip de locaş de cult, împreună cu dr. Wachsmuth [ Nota 13 ]: Pentru acesta se merge de la Penmaenmawr circa o oră şi jumătate pe un munte. Sus este ca un fel de vâlcea. Din această vâlcea ai o perspectivă liberă minunată asupra mulţilor înconjurători, şi chiar şi asupra delimitării vâlcelei de propriul munte. Acolo sus, în această vâlcea, am găsit ceea ce poate fi desemnat drept locaş al cultului solar propriu-zis al vechilor druizi. Acesta este aşa încât pietrele corespunzătoare sunt rânduite împreună cu cele care le acoperă; pretutindeni există urmele acestora (planșa 5, desen jos).

Imaginați-vă lucrurile aşa: Aceste lăcaşuri de cult nu au nici un spaţiu interior. Acolo sus, foarte apropiate unul de altul, avem două asemenea cercuri de pietre druidice. Atunci când Soarele merge pe drumul său de zi desigur că umbrele acestor pietre cad în modurile cele mai diferite, și atunci se poate distinge, să spunem, când Soarele trece prin constelaţia Berbecului, umbra Berbecului, apoi umbra Taurului, apoi umbra Gemenilor, ş.a.m.d. Dacă descifrezi aceste lucruri dobândeşti şi astăzi încă o bună impresie a modului cum din diferitele umbre date de soare, calitativ diferite, ce rezultau în aceste cercuri druidice de piatră, preotul druid putea să citească tainele Universului din ceea ce trăia mai departe în umbra provocată de Soare, când lumina fizică a Soarelui era reţinută, astfel încât realmente în interior era conţinut unul dintre ceasurile cosmice ce exprima tainele lumii. Căci erau întru totul semne ce rezultau în umbrele aruncate acolo, semne care vorbeau despre tainele Universului, despre tainele cosmice.

plansa 6   Planşa 6
[măreşte imaginea]

Cel de-al doilea cerc era apoi ca un fel de control, de verificare a ceea ce rezulta din primul cerc. Dacă te-ai fi urcat într-un avion şi te-i fi îndepărtat într-atât de mult încât distanţa dintre aceste două cercuri ar fi dispărut, privind în jos ai fi avut de fapt, din aceste două cercuri druide de piatră, ceea ce este planul Goetheanumului nostru.

Toate acestea se află acolo, aşadar acolo unde se află în apropiere şi insula Anglesey, pe care s-au desfăşurat multe dintre cele conţinute în relatările despre regele Artus. Centrul activităţii regelui Artus s-a aflat ceva mai la sud, dar şi aici s-au desfăşurat multe lucruri care ţineau de acţiunea regelui Artus. Toate acestea au dat atmosferei astrale din Penmaenmawr ceva care face tocmai din acest loc în mod limpede unul deosebit, un loc despre care se poate spune: dacă vorbeşti despre ceva spiritual, eşti nevoit să vorbeşti în imaginaţiuni. La imaginaţiuni este aşa încât – atunci când sunt formate în decursul expunerilor – în atmosfera astrală dinăuntrul civilizaţiei actuale aceste imaginaţiuni dispar foarte repede. Atunci când încerci să expui spiritualul, lupţi încontinuu împotriva dispariţie imaginaţiunilor. Trebuie să prezinți aceste imaginaţiuni, dar ele se atenuează foarte curând, astfel încât este mereu necesar să produci din nou aceste imaginaţiuni, pentru a le avea dinainte. Atmosfera astrală ce rezultă acolo din aceste lucruri este aşa încât acolo, la Penmaenmawr, este ce-i drept ceva mai dificil să formezi imaginaţiunile, dar această dificultate duce în schimb la o mare uşurare a vieţii spirituale, pentru că aceste imaginaţiuni, după ce au fost formate, se comportă pur şi simplu ca şi cum ar fi înscrise în atmosfera astrală, astfel încât ele rămân înăuntrul ei. Acolo ai peste tot sentimentul, atunci când formezi imaginaţiuni ce redau expresiile lumii spirituale, că ele rămân pe loc în atmosfera astrală de acolo. Şi tocmai prin această situație îți este amintit în mod așa viu cum au ales aceşti preoţi druizi lăcaşurile lor deosebite, acolo unde ei au putut, aş spune, să graveze în mod eficace în atmosfera astrală ceea ce le revenea să modeleze în imaginaţiuni din tainele Universului. Astfel încât realmente simţi ca un fel de adevărată trecere, aproape ca trecerea unui prag, atunci când, venind de la Ilkley – care se află, aşadar, chiar în apropierea industrialismului şi mai prezintă doar foarte uşoare urme ale vechiului timp al druizilor – intri în ceva care este pur şi simplu spiritual în prezentul actual nemijlocit. Toate acestea sunt spirituale.

Putem deja spune: Acest Wales este un petic deosebit de Pământ. Acest Wales este în ziua de azi păstrătorul unei vieţi spirituale extraordinar de intense, care constă, desigur, în amintiri, dar în amintiri reale, care dăinuie. Astfel încât, de fapt, se poate spune: Posibilitatea de a vorbi în acest loc doar despre antroposofie – nu în ceea ce priveşte ramurile antroposofiei, cele care depind de antroposofie, ci eminamente despre antroposofie, despre interiorul antroposofiei, o consider ca fiind una dintre cele mai importante etape din dezvoltarea vieţii noastre antroposofice.

Meritul de a fi organizat aceasta în dezvoltarea vieţii antroposofice îi revine acţiunii estrem de intuitive şi energice a domnului Dunlop [ Nota 14 ], care mi-a expus planul în acest sens cu ocazia prezenţei mele în Anglia de anul trecut, și care s-a ţinut apoi de acest plan şi l-a adus şi la îndeplinire. A fost planificat din capul locului ca în această lună august să aducem în acest loc antroposofie pură împreună cu euritmie.

Domnul Dunlop a mai avut şi un al treilea impuls, care însă a fost imposibil de îndeplinit, şi ne este îngăduit să spunem: Ceea ce a fost posibil, a devenit de fapt posibil numai prin modul cu adevărat inspirat spiritual de a alege acest loc. Este, cred, destul de important să ne punem o dată dinaintea sufletului faptul că există asemenea locuri excepţionale pe suprafaţa Pământului, unde într-o asemenea amintire vie ce dăinuie, este viu ceea ce a fost cândva viu în calitate de cult solar, spre pregătirea primirii creştinismului în Europa de Nord şi de Vest.

Conferinţele au fost înainte de amiază; după-amiezile au fost în parte destinate ca participanţii să poată vedea la faţa locului această atmosferă astrală şi legătura ei cu amintirile lăcaşurilor de jertfă, dolmene ş.a.m.d.; serile au fost umplute cu discuții despre teme antroposofice şi cu reprezentaţii de euritmie. Au fost cinci astfel de reprezentaţii la Penmaenmawr, care au fost primite pe de o parte cu o adevărată mare cordialitate, pe de altă parte cu cel mai intens interes. Ascultătorii erau în parte antroposofi, dar în parte a fost şi un public neantroposofic. A fost din belşug aşa – cum se întâmplă într-o ţară muntoasă ce se învecinează cu marea – că de la o oră la alta să avem mereu frumoasa alternanţă dintre o aproape rupere de nori şi strălucirea luminoasă a Soarelui, ş.a.m.d. Am avut, de exemplu, o seară – amenajarea exterioară era aproape ca acest atelier de tâmplărie – în care am ajuns într-adevăr printr-un fel de rupere de nori la o reprezentaţie de euritmie, la începutul căreia oamenii mai stăteau încă cu umbrelele deschise în sală, fără să se lase însă abătuţi din entuziasmul lor. A fost aşadar întru totul ceva care, după cum am spus deja la Penmaenmawr, poate fi desemnat într-adevăr drept un capitol foarte important în istoria Mişcării noastre antroposofice.

O întrunire a fost dedicată discutării problemelor pedagogice şi la Penmaenmawr. Şi cu această ocazie aş dori să menţionez acum și următoarele, pe care le puteţi citi deja în mica expunere pe care am dat-o în «Das Goetheanum». Când am ajuns în Anglia, la Ilkley, mă aştepta o carte, «Education through Imagination» [ Nota 15 ], Educaţia prin imaginaţiune, pe care am parcurs-o fugitiv la început şi care m-a captivat extraordinar imediat; o carte desemnată de unul dintre prietenii noştri ca fiind una dintre cele mai importante cărţi din Anglia. Autoarea ei este d-ra McMiller. Aceeaşi personalitate a fost apoi cea care a prezidat întâlnirile în prima seară şi în următoarele seri la Ilkley. Miss McMillan a ţinut cuvântarea de deschidere. A fost înălţător să vezi frumoasa entuziasmare şi focul sincer interior faţă de arta educaţiei la această doamnă. Și de o satisfacţie deosebit de puternică a fost totodată pentru noi faptul că tocmai această doamnă susține pe deplin ceea ce poate fi realizat într-o artă a educaţiei avută în vedere într-adevăr cu seriozitate prin metodica şcolii Waldorf.

Apoi în decursul zilelor următoare am citit cartea mai departe şi am rezumat impresiile mele în articolul din ultimul «Goetheanum» [ Nota 16 ]. Apoi am putut, doamna doctor şi cu mine, să şi vizităm în ultima luni locul de activitate al acestei doamne deosebite la Deptford, în apropiere de Londra, în apropiere de Greenwich. Acolo se află, aş spune, stabilimentul de îngrijire şi educaţie al domnişoarei McMillan [ Nota 17 ]. Ea primește în acest stabiliment de îngrijire şi educaţie copii din cele mai de jos, din cele mai sărace straturi sociale; ea se străduieşte să mai aibă şi copii de vârste mai mari. În ziua de azi ea are în şcoală 300 de copii; cu 6 copii a început cu mulţi ani în urmă, astăzi sunt 300. Aceşti copii sunt preluaţi la vârsta de doi ani, vin din cercuri murdare, mizere, sunt bolnavi, subnutriţi sau foarte prost hrăniţi – dacă îmi este îngăduit să spun, rahitici, având tifos şi chiar şi altele, mai rele. În ziua de azi vezi în zonă un fel de barăci şcolare, aşa cum sunt cele de la şcoala Waldorf – barăci nu ca actuala noastră casă clădită îmbelșugat, ci barăci provizorii –, dar ele sunt foarte frumoase acolo, amenajate îngrijit. Ele se află într-o grădină, dar este suficient să faci câţiva paşi de la oricare din acele porţi şi atunci poţi compara populaţia care trăieşte pe stradă în murdărie și o mizerie cumplită, din care provin aceşti copii, cu ceea ce se face din aceşti copii.

În primul rând amenajările băilor sunt exemplare. Acesta este principalul. Copiii vin la ora 8 şi pleacă seara, aşadar în fiecare seară se întorc acasă. Îngrijirea începe dimineața în primul rând cu o baie. Apoi începe un fel de predare; totul este făcut cu o nemăsurată dăruire, cu un simţ de abnegație impresionant, zguduitor; totul este organizat într-un mod practic impresionant. Deoarece Miss McMillan este şi de părere că în toate acestea trebuie să pătrundă cândva pedagogia Waldorf, trebuie să spunem deja: putem privi şi la acestea din acest punct de vedere cu deplină satisfacţie – chiar dacă poate în ziua de azi am dori altfel unele lucruri în metodică; dar pentru început aceasta nu intră deloc în considerare în comparație cu acest simţ al sacrificiului. Lucrurile sunt mereu în dezvoltare. Căci este cu adevărat important cât de civilizaţi devin acești copii, ceea ce se vede în special în timpul mesei, când sunt conduşi la masă, unde se servesc singuri, unde mâncărurile sunt servite tot de unul dintre copii. Ce poate face simţul practic se vede de exemplu din aceea că pentru o întreagă săptămână acest, aş spune, extraordinar de părintesc „ospăț” al copiilor, la care ai lua parte cu multă plăcere, revine pe săptămână la 2 şilingi şi 4 pence. Extraordinar de practic este organizat totul. Minunat a fost, de exemplu, cum au fost chemaţi apoi copiii mai mari, care se află deja de mai mulţi ani în acest aşezământ, şi ne-au reprezentat o lungă scenă din «Visul unei nopţi de vară» a lui Shakespeare, visul nopţii de Sânziene, realmente cu o largă cordialitate şi chiar cu o anumită stăpânire a tehnicii dramatice. Modul în care au expus copiii aceasta a avut ceva măreţ, mişcător, impresiv şi impresionant, cu o adevărată stăpânire lăuntrică a elementului dramatic.

Şi această reprezentare a «Visului unei nopţi de vară» a lui Shakespeare s-a desfăşurat aproximativ în acelaşi loc unde şi-a reprezentat Shakespeare însuşi cândva cu trupa sa piesele pentru Curte. Căci în apropiere de Greenwich se afla Curtea princiară a reginei Elisabeta. Acolo, în încăperile pe locurile cărora se află astăzi clasele şcolii şi alte încăperi, despre care voi vorbi imediat, locuiau chiar oamenii de la curte ai reginei Elisabeta şi, venind de la Londra, Shakespeare a trebuit să-şi reprezinte acolo dramele pentru oamenii de la Curte. În acelaşi loc ne-au reprezentat nouă copiii aceste piese ale lui Shakespeare.

Şi în aceeaşi zonă, legată de acest aşezământ de educaţie şi îngrijire, este o clinică pentru copii, din nou pentru cei mai săraci dintre cei mai săraci. În fiecare an trec 6000 de copii prin această clinică – nu simultan 6000, ci anual. Conducătoarea acestei clinici este tot Miss McMillan. Astfel încât acolo, într-o regiune cu adevărat sărăcită şi murdară, într-o zonă îngrozitoare, o personalitate lucrează cu toată energia şi, de fapt, într-un mod măreţ din perspectiva a ceea ce înfăptuieşte ea acolo.

De aceea a fost pentru mine o profundă satisfacţie atunci când Miss McMillan şi-a exprimat intenţia ca, atunci când va fi cumva posibil, cel devreme de Crăciun, să viziteze şcoala noastră Waldorf din Stuttgart, împreună cu câţiva colegi din colectivul său didactic. Acest colectiv didactic [ Nota 18 ] este extrem de plin de dăruire. Vă puteţi imagina că îngrijirea unor astfel de copii, cu ceea ce tocmai v-am caracterizat, nu este chiar ceva uşor. De aceea, am fost profund satisfăcut că tocmai această personalitate sa fost cea care a prezidat conferinţele de la Ilkley, şi apoi, la Penmaenmawr – unde ea a venit în cele câteva zile pe care şi le-a putut rupe – inaugurând o discuţie pe teme pedagogice, la care au vorbit Dr. von Baravale şi Dr. von Heydebrand. Astfel, ceea ce s-a desfăşurat în Penmaenmawr şi ceea ce a fost legat de acestea, a fost ceva foarte satisfăcător.

Ca să spun aşa, ultima parte, cea de-a treia, au fost apoi zilele de la Londra. Pentru ceea ce era în primul rând sarcina mea la Londra, a venit şi doamna dr. Wegman [ Nota 19 ]. Trebuia să prezentăm în faţa unui număr de medici englezi metoda şi esenţa strădaniilor noastre medicale antroposofice. Fuseseră invitaţi 40 de medici, care s-au și prezentat în cea mai mare parte în casa dr. Larkins [ Nota 20 ]. Am putut vorbi în două conferinţe [ Nota 21 ] mai întâi despre natura deosebită a remediilor noastre în corelația lor cu fenomenele maladive şi entitatea omului. Şi apoi, în cea de-a doua conferinţă, am putut da o bază de tip fiziologic-patologică despre funcţiile omului; apoi am putut expune ceva despre modurile de acţiune ale remediilor individuale, din nou în raport cu această argumentare – analizând acţiunea remediului pe bază de antimoniu, efectele vâscului ş.a.m.d. –  şi cred că putem să ne spunem pe drept cuvânt că probabil oamenii au întâmpinat lucrurile cu o bună înţelegere şi în cercuri mai largi, lucru care s-a arătat prin faptul că numărul consultaţiilor la care a fost solicitată doamna dr. Wegman a fost de-a dreptul mare. Astfel că s-a afirmat şi această latură a acţiunii antroposofice.

Încheierea a format-o o reprezentaţie de euritmie la Royal Academy of Art, care – se poate deja spune aceasta – a avut un succes extraordinar. Încăperea nu este deosebit de mare, dar nu numai că s-au vândut toate locurile, ci au trebuit chiar să fie și refuzați oameni. Euritmia a fost primită deosebit de entuziast. Se poate spune, de fapt, despre euritmie: oriunde ajunge, ea răzbate. Numai dacă nu ar fi în timpul actual piedici atât de extraordinar de mari! Tocmai când pe de o parte priveşti la tot ce se oferă acolo, de exemplu chiar tendinţa întreprinderilor de la Ilkley de a face să se nască un fel de şcoală Waldorf în Anglia, priveşti totuși pe de altă parte cu o mare îngrijorare, ce nu te poate părăsi în ziua de azi, la ceea ce, aş spune, te întâmpină ca răspuns imprecis, dureros, atunci când te întrebi: În Germania atât de cumplit de periclitată acum, ce se va alege de Şcoala Waldorf, de la care, de exemplu, au pornit strădaniile noastre? Nu spun aceasta atât din cauza aspectului pecuniar al lucrurilor, ci din cauza relaţiilor extrem de periclitate în cadrul Germaniei. Aici sunt deja unele lucruri faţă de care trebuie să ne spunem: Dacă lucrurile merg aşa în continuare, cum merg acum, atunci abia dacă ne putem imagina unde trebuie să se ajungă tocmai cu strădaniile Şcolii Waldorf.

Dacă lucrurile merg în continuare, aşa cum se prezintă ele acum, aşa cum rezultă ele din ceea ce tocmai se petrece, la urma-urmelor abia dacă va exista vreo posibilitate să duci mai departe în mod neprimejdios aceste lucruri prin starea de confuzie actuală. Ai această inimă grea când vezi cum sunt aceste lucruri, şi cum de fapt în ziua de azi toate lucrurile se petrec în lume din miopie şi fără ca oamenii să aibă vreo presimţire că la dezvoltarea culturală trebuie să participe curenţi spirituali, şi că, de fapt, în cele mai largi cercuri oamenii s-au dezobişnuit de orice interes direct față de lucruri, de orice pătrundere temerară în lucruri. În fond, dorm cu toţii în privinţa lucrurilor care atacă atât de cumplit rădăcina devenirii terestre și omeneşti. Omenirea doarme. Oamenii se vaită cel mult despre lucruri atunci când sunt direct atacaţi. Dar lucrurile nu merg fără dezvoltarea de mari idei! Şi în lume există o asemenea obtuzitate faţă de impulsurile care trebuie să intervină: oamenii fie că nu vor să audă nimic în această privinţă, fie se simt neconfortabil în lume atunci când li se indică aşa ceva, aşa cum se indică acum situaţia periclitată din Europa Centrală. Oamenii se simt neconfortabil, nu vorbesc cu plăcere despre aceasta, sau îşi schimbă culoarea într-un anumit mod și împing lucrurile astfel încât vorbesc mereu despre lucruri neesenţiale, despre vină şi altele asemănătoare. Cu aceasta, oamenii se eliberează de aceste lucruri care le stau în gât. Poziția omenirii în ziua de azi față de evenimentele generale din lume este ceva care poate trece cumplit de dureros printr-un suflet. Acest somn general în privinţa culturii, care câștigă o răspândire tot mai mare, este, în fond, ceva teribil de jalnic. Realmente nu există conştienţa faptului că Pământul în ziua de azi, în civilizaţia sa, formează o unitate, chiar în cazul unor evenimente elementare – despre care nu vreau să vorbesc acum aici, dar ele s-au petrecut totuşi – cum ar fi tragedia japoneză cutremurătoare, pricinuită de natură [ Nota 22 ]. Atunci când compari modul în care priveau oamenii cu un timp relativ scurt în urmă la aceste lucruri şi cum le privesc ei în ziua de azi, aceasta are deja ceva care îţi asează într-adevăr, iar şi iar, în faţa sufletului necesitatea de a indica cât de imperios necesară este trezirea omenirii.

Aceasta stă firește mereu în faţa ta, exact atunci când vezi, pe de altă parte, ceea ce ar putea deveni dacă oamenii ar acorda interes, dacă oamenii ar ajunge să ia lucrurile aşa cum sunt, dacă nu le-ar lua după împărţirea în ţări, în state, ci în sens omenesc general! Atunci când vezi, pe de o parte, ce ar putea deveni în felul acesta, şi vezi, pe de altă parte, cum din cauza somnolenţei generale, este aproape imposibil să devină ceva din ele, aceasta pune de fapt, aş spune, în cea mai mare măsură, semnătura epocii noastre actuale. Aşa stau lucrurile – nu poţi vorbi deloc despre unul, fără ca să rezulte şi cealaltă imagine în context.

Am vrut să vă dau cu aceasta astăzi, iubiţii mei prieteni, un fel de descriere a călătoriei. Mâine voi vorbi despre chestiuni ale vieţii spirituale care se află într-un context mai îndepărtat și care la rândul lor sunt conţinut antroposofic.

Mâine la ora 8 va avea loc conferinţa mea; marţi la ora 8 va avea loc aici o reprezentaţie de euritmie.