Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OMUL SUPRASENSIBIL ÎN CONCEPŢIA ANTROPOSOFICĂ

GA 231


CONFERINŢA a IV-a

Haga, 17 noiembrie 1923 ‒ seara

Azi după-amiază am văzut că ne putem reprezenta viaţa dintre moarte şi o nouă naştere ca pe o parcurgere a unor domenii spirituale, şi în acelaşi timp am văzut cum putem dobândi capacitatea de a privi sub diverse laturi această trecere prin anumite regiuni spirituale, referindu-ne la anumite locuri stelare. Înainte de a merge mai departe, vom cerceta mai îndeaproape cum trebuie să ne închipuim această trecere prin domeniile care au fost indicate prin locuri stelare.

Ar putea părea că este suficient să se descrie trecerea prin existenţa cuprinsă între două vieţi pământeşti în felul în care am făcut-o, de pildă, în cartea mea Teosofia. Fireşte că pentru început este foarte bine să cunoaştem în felul acesta problema. Dar trebuie să mergem mai departe în domeniul cunoaşterii. Şi atunci este nevoie ca aceste lucruri să fie tratate ţinând realmente seama de unitatea lumii, de interacţiunea armonioasă unitară dintre lumea suprasensibilă şi cea senzorială. Referitor la acest lucru se poate spune că raporturile în care se află diferitele domenii prin care păşeşte omul între moarte şi o nouă viaţă se exprimă, în mod exterior, în întregime prin raporturile reciproce spaţio-temporale dintre stelele implicate în aceasta; aşa încât, de fapt, imaginea celor pe care vreau să vi le descriu este redată în mod corespunzător dacă este descrisă, ca să spunem aşa, prin intermediul stelelor. Şi într-adevăr lucrurile stau aşa: dacă în plan exterior ne orientăm privirile către o stea, ni se arată locul corespunzător spre care trebuie să ne îndreptăm când este vorba de un anumit domeniu suprasensibil. S-ar putea obiecta că ceea ce se întâlneşte între moarte şi o nouă naştere nu se poate reprezenta „în mod spaţial“ sau poate fi reprezentat spaţial numai până la un anumit grad. Este adevărat, dar se produc efecte în spaţiu. Tot ce este supraspaţial şi supratemporal intervine şi în spaţiu şi în timp şi deoarece omul este nevoit să-şi orienteze reprezentarea sa în conformitate cu spaţiul şi cu timpul, imaginea stelelor este cea care, dacă o avem în suflet, este cea mai bună pentru a ne reda în mod optim imaginea corespunzătoare. Şi mai este ceva. Omul poate afla din fizică cum acele fenomene cunoscute din lumea fizică şi care sunt supuse gravitaţiei suferă unele schimbări dacă ieşim în spaţiul cosmic. Fizicianul indică în ce raport scade, ca intensitate, gravitaţia: ea scade proporţional cu pătratul distanţei. Şi intensitatea luminii scade în raport cu pătratul distanţei. Un singur lucru nu-l admite omul: că tot ce se cunoaşte despre lucrurile accesibile simţurilor pe Pământ sunt cunoştinţe dobândite aici şi este foarte plauzibil ca, dacă ceea ce este valabil pentru lumină, gravitaţie etc. în condiţiile de pe Pământ îşi diminuează valabilitatea când iesim în spaţiul cosmic, să nu ne simţim îndreptăţiţi să vorbim de ceea ce se ştie în general în ziua de azi decât ca despre cunoştinţe care au valoare numai în condiţiile de pe Pământ. După cum gravitaţia scade proporţional cu pătratul distanţei, tot astfel scade şi adevărul judecăţilor noastre când ne îndepărtăm de Părrlânt. Dacă, în ziua de azi, astronomul sau astrofizicianul vor să stabilească cu gândirea obişnuită ce se petrece, de pildă, într-o nebuloasă în formă de spirală, este ca şi cum cineva ar vrea să stabilească ce greutate ar avea o piatră din această nebuloasă potrivit condiţiilor de pe Pământ. De aceea nu trebuie să fim surprinşi dacă ştiinţa spirituală trebuie să spună: Da, aici pe Pământ lucrurile par astfel, dar în realitate ele sunt eu totul altfel. Pe Pământ, Luna ne apare aşa cum suntem obişnuiţi să o vedem, dar, în realitate, ea este colonia cosmică care conţine ceea ce am descris azi după-amiază. Astfel stau, prin urmare, lucrurile cu stelele şi constelaţiile. Şi trebuie să avem în vedere acest lucru, pentru a putea analiza ceea ce vă voi prezenta în continuare.

Am ajuns cu consideraţiile noastre până la momentul în care omul pătrunde, între moarte şi o nouă naştere, în domeniul solar. În acest domeniu solar se petrece ceea ce v-am descris ca fiind remodelarea figurii spirituale inferioare omeneşti, având ca rezultat ceea ce va fi capul în viaţa pământească următoare. Dar acum trebuie să ţinem seama de faptul că omul parcurge calea dintre moarte şi o nouă naştere în aşa fel încât trece de fapt de două ori prin toate aceste regiuni stelare. Omul ajunge în apropierea Lunii, după ce a trecut prin poarta morţii, apoi în apropierea lui Mercur, a lui Venus, în domeniul solar. Până aici am ajuns. Atunci începe, de fapt, ceea ce este remodelarea omului de jos în omul de sus; aşa încât fostele membre ale omului se transformă, mai întâi spiritualiceşte, în sistemul capului. Dar această prelucrare este ceva extraordinar de grandios. Şi acela care examinează capul omenesc numai din punct de vedere fizic nici nu bănuieşte de fapt câte elemente trebuie să conlucreze în Univers pentru a realiza structura spirituală a acestui cap ornenesc. Această muncă, munca depusă pentru a forma această structură spirituală a capului omenesc care include în ea structura embrionară fizică, această muncă începe când omul, în drumul său după moarte, a pătruns în regiunea solară; el pătrunde apoi în regiunea lui Marte, apoi în regiunea lui Jupiter şi în regiunea lui Saturn. Acest domeniu este de fapt ultimul în care pătrunde omul, căci Uranus şi Neptun nu intră în discuţie. În timpul trecerii omului prin aceste domenii se lucrează la structura spirituală a capului său. Apoi omul merge mai departe, s-ar putea spune că înaintează în Univers, în valurile Universului, şi această remodelare se continuă acolo până ce el ia calea de întoarcere, trecând din nou prin domeniile lui Saturn, Jupiter şi Marte până la acela al Soarelui şi apoi, până ce ajunge din nou în sfera lunară. Vom vorbi mai târziu despre aceste lucruri; acum, însă, vrem să punem în faţa sufletului nostru ceea ce se petrece cu omul când vieţuieşte în domeniul solar.

Până când ajunge în regiunea solară omul resimte îndeosebi ceea ce este încă în strânsă legătură cu el însuşi. Azi după-amiază v-am putut descrie faptul că omul îmbracă fizionomia Binelui şi a Răului făcute de el şi prin aceasta ajunge să poată percepe alte fiinţe de acelaşi fel, am descris cum el se transformă apoi tot mai mult, figura sa devenind asemănătoare cu entităţile care aparţin lumii suprasensibile, aşa încât i se înfăţişează entităţile ierarhiei a treia şi chiar ale ierarhiei a doua. Prin urmare, dacă vrem să descriem omul până la existenţa solară, acest lucru trebuie realizat în aşa fel încât să se facă, în primul rând, referire la figura sa spirituală. Dar în timp ce omul intră în regiunea solară, el vieţuieşte şi ceea ce am descris deja în prelegerea precedentă fără a mă baza pe astronomie, el este învăluit de muzica cosmică. Aici percepe felul în care se îmbină lumile stelare în armoniile cosmice, în melodia cosmică. Căci această coacţionare a stelelor, în care se exprimă ‒ în acelaşi timp ‒ coacţionarea tuturor entităţilor spirituale care sunt în aceste regiuni, dă naştere, în cele din urmă, acelui fenomen care se exprimă ca melodie cosmică şi ca armonie cosmică. În primul rând, când omul intră în existenţa solară este stimulată viaţa sentimentală în metamorfoza sa spirituală. Şi tot ceea ce resimte omul este perceput în aşa fel încât pare că ar trece prin el vibraţii ale armoniei cosmice, ale melodiei cosmice.

Când suntem în acest stadiu dintre moarte şi o nouă naştere, nu avem nevoie de teorii, nu avem nevoie, în primul rând, de ceea ce se poate exprima prin cuvinte, ci avem nevoie de simţământul universal, plenar, al felului armonios şi melodios în care acţionează împreună toate entităţile Universului. Şi atunci apare iarăşi ceva care ne dezvăluie relaţia dintre cele două lumi: lumea fizică-senzorială şi lumea suprasensibilă-suprafizică.

În clipa în care intrăm în existenţa solară şi când din întregul Cosmos se apropie de noi melodia cosmică şi armonia cosmică, pe scurt, muzica cosmică, simţim încă ultimele resturi ale facultăţilor noastre spirituale din existenţa pe Pământ: ultimele resturi ale graiului. Când, în drumul pe care îl străbatem între moarte şi o nouă naştere, s-a desprins de noi chiar şi chipul spiritual, când, în timpul existenţei solare, făptura noastră proprie, remodelată pentru a forma capul, a ajuns să fie asemănătoare sferei cosmice, când, prin urmare, ceea ce în înfăţişarea noastră amintea încă de existenţa pământească a fost lepădat, atunci ceea ce în timp ce eram pe Pământ s-a exprimat în noi prin faptul că puteam vorbi, că puteam să transpunem gândurile noastre în cuvinte, pe scurt, ceea ce trăia sub aspect sufletesc în grai, ne urmăreşte şi aduce în amintire, cel puţin în felul în care văd aceasta oamenii acum pe Pământ, un fel de disonanţă în muzica cosmică. Este realmente o disonanţă care pătrunde în muzica cosmică prin faptul că omul duce cu sine până în existenţa solară resturile capacităţii sale de a vorbi. Şi ceea ce omul duce prin graiul său în existenţa solară este, în esenţă, baza pentru anumite spirite superioare, care au misiunea de a se ocupa de existenţa de pe Pământ din afară, din Cosmos, un material pe care se bazează pentru a vedea ce a degenerat, ce nu mai este bun pe Pământ, acestea exprimându-se prin graiul omenesc.

Acest grai omenesc nu mai este azi, în nici una din formele sale europene sau americane, ceva ce ţâşneşte din om cu o putere elementară. Am vrea să spunem că ceea ce a fost graiul de odinioară ar putea reveni din nou pe Pământ în modul următor: Unii din noi învaţă azi euritmie. Ce se petrece de fapt când omul învaţă euritmie? Azi oamenii folosesc cu uşurinţă câte un cuvânt fără a bănui cât de legată este întreaga configuraţie a acestuia de trăirile lăuntrice sufleteşti. Folosirea cuvintelor este acum de multe ori convenţională. Oamenii nu se mai gândesc la faptul că, făcând abstracţie de contextul celorlalte litere, spunând pur şi simplu A, exprimăm ceva care, ca sunet, izvorăşte din mirare, din uimire. Şi când pronunţăm B înseamnă că noi creăm un înveliş, învelim ceva. Consoanele înseamnă întotdeauna forme, vocalele înseamnă întotdeauna simţăminte; interiorul sufletului omenesc este redat de vocale, consoanele înseamnă întotdeauna forme. De aceea de sunetul B este legată, de la origine, învăluirea, de fapt casa, căsuţa. Când spun B mă refer la ceea ce învăluie, când spun A, acest lucru este ca o uimire care stă adânc în suflet. Când spun T această consoană semnifică o instalare în ceva, a rămâne în; D este o oprire mai domoală.

figura 3

Prin urmare când pronunţ cuvântul Bad („baie“, în l. germană), dacă m-aş întoarce la origine, când cuvântul era încă pe deplin resimţit şi contemplat, el îmi va spune ceva: aici este o învăluire, aici este apa B... Când este tocmai cât trebuie de caldă eu spun ah! şi am ajuns la A. Şi acum mă aflu în ea: D. Întreaga vieţuire stă în cuvântul acesta. Când se descompune în felul acesta un cuvânt, în prezent lucrul pare puţin cam caraghios, deoarece în ziua de azi oamenii nu mai trăiesc cuvintele. Dar, dacă cineva ar vrea să resimtă în felul acesta cuvântul „Bad“ ar trebui să-şi spună: Casa în care, pentru mine, este uimirea, în care eu stau. Şi în felul acesta graiul este de fapt străbătut pretutindeni de trăiri sufleteşti; vieţuirea sufletească omenească se scurge în mod concret în grai. Odinioară graiul era resimţit în acest fel. În limbile primitive, absolut peste tot limbajul era exclusiv intuiţie de simţăminte şi forme: simţăminte în vocale, forme în consoane. Azi aceste lucruri s-au pierdut şi totul a devenit convenţie. Noi trăim deja în aşa fel, încât cuvintele sunt pentru noi aproape numai concepte. Acum, în euritmie, noi transformăm din nou ceea ce este B, A, D în gesturile corespunzătoare. În timp ce eurythmistul execută gestul, el trebuie să ajungă din nou să vieţuiască graiul. Şi se poate spera că atunci când eurythmia va fi îndrăgită de cercuri mai largi omul va regăsi drumul înapoi către graiul contemplat şi resimţit, către ceea ce au fost graiurile primitive. Astfel, în viitor, euritmia nu va fi numai o nouă artă, ci va fi un îndreptar pentru a putea purta viaţa sufletească-spirituală pe valurile graiului. Astăzi am ajuns deja să articulăm atât de puţin graiul, fără să ne mai gândim la o îmbibare a graiului cu suflet, încât un mare număr de oameni nici nu mai vorbeşte, în fond, ci scuipă cuvintele. Atât de puţin din ceea ce se află în grai mai este născut din suflet! Uneori ajungi să te simţi deznădăjduit când vezi cum cuvintele nu mai sunt străbătute de suflet şi de viaţă, ba nici măcar nu mai sunt articulate! Aşa se face că deja, în ziua de azi, o disonanţă stridentă pătrunde de pe Pământ în muzica cosmică, atunci când omul ajunge, după moarte, în existenţa solară. Şi tocmai după această alcătuire a graiului anumite entităţi spirituale înregistrează fenomenele decadente din existenţa pe Pământ şi felul cum se pot găsi forţele, impulsurile de a ajunge din nou la o oarecare ascensiune.

Apoi, călătoria omului între moarte şi o nouă naştere continuă şi el ajunge în existenţa de pe Marte. Ce înseamnă oare faptul că el ajunge în existenţa de pe Marte?

Acum, spunând aceasta, nu pot să mă mai refer la făptura spirituală a omului, căci omul este cu totul transformat, el a devenit o copie, în spirit, a sferei cosmice. Şi călătoria se desfăşoară mai departe prin Marte, Jupiter şi Saturn, în valurile şi talazurile Cosmosului. Dar când omul ajunge în domeniul lui Marte, el vine în contact cu locuitorii lui Marte, dacă mă pot exprima aşa, reprezentaţi fie de sufletele omeneşti lipsite de trup, fie de entităţi ale ierarhiilor superioare, dar înainte de toate de entităţile acelor ierarhii superioare care fac să răsune din toată fiinţa lor graiul cosmic în regiunea cosmică. Şi atunci omul pătrunde în regiunea în care muzica cosmică devine grai cosmic, unde el mai întâi aude, dar apoi este el însuşi întreţesut în graiul cosmie, unde, prin urmare, nu aude numai graiul imitator al omului, ci graiul creator, din care provin lucrurile. Acestea se petrec în timpul trecerii prin domeniul lui Marte. Aici omul învaţă deja în mod conştient de la entităţile din această regiune. Populaţia spirituală a lui Marte constă din cunoscătorii graiului cosmic ‒ pe lângă acele entităţi care sunt firi de luptător, entităţile cele mai importante pentru om ale populaţiei marţiene sunt, de fapt, acelea care constau, potrivit întregii lor naturi, din cuvântul cosmic răsunător. Ele sunt păstrătorii graiului cosmic.

Călătoria omului continuă. El ajunge în domeniul lui Jupiter. Acolo se află acele entităţi care sunt păstrătorii gândurilor cosmice. Entităţile care există acolo radiază în sistemul nostru planetar şi în vecinătatea lui entităţi-gândire. Şi omul trece, de asemenea, prin această regiune. El trece acum printr-o metamorfoză care s-ar putea reda schematic în felul următor. Gânditi-vă că omul ajunge să fie un fel de copie a sferei cosmice, ajunge să fie ceea ce este structura spirituală a capului pe care îl va purta mai târziu pe Pământ. După ce, în existenţa solară, resimţind disonanţa stridentă a graiului pământesc omul a învăţat să renunţe la acest grai pământesc, el pătrunde, în timpul existenţei pe Marte, în graiul cosmic şi primeşte aici prima premisă pentru a înţelege acest grai cosmic, adică după ce a început transformarea omului inferior în felul descris: gambele se transformă în maxilar inferior, iar braţele în maxilar superior etc., omul plăsmuieşte mai întâi cu entităţile ierarhiilor superioare structura spirituală a viitorului său cap. Dar acest cap va dobândi mai întâi capacitatea de a percepe raţional Universul şi nu Pământul! Acest cap învaţă mai întâi graiul cosmic, gândurile cosmice. Aceste gânduri cosmice şi acest grai cosmic prind viaţă în capul omului, şi după cum pe Pământ omul ştie ceva despre regnul mineral, vegetal şi animal, tot astfel în timpul trecerii prin domeniile lui Marte şi Jupiter el află tainele universului spiritual. Omul nu ajunge să înţeleagă aşa cum trebuie natura omenească decât atunci când devine conştient de faptul că în intervalul dintre moarte şi o nouă naştere el a aflat, în primul rând, numele tuturor entităţilor măreţe şi minunate, al entităţilor superioare, că a învăţat să înţeleagă ce acţiune creatoare au aceste entităţi în Univers, că a învăţat să înţeleagă anumite raţionamente care nu se referă la felul cum se face călătoria de la Haga la Amsterdam, ci la felul cum se nasc perioade ale Universului din alte perioade premergătoare ale Universului prin acţiunea ierarhiilor superioare. Acestea sunt în legătură cu trecerea prin domeniul lui Jupiter.

Apoi urmează trecerea prin Saturn. În existenţa de pe Saturn omul se apropie de ceea ce s-ar putea numi memoria cosmică; căci Saturn este acea sferă din existenţa cosmică în care sunt localizate entităţile spirituale care păstrează memoria tuturor lucrurilor ce s-au petrecut vreodată în sistemul nostru planetar. Saturn este marele purtător de memorie al tuturor întâmplărilor sistemului nostru planetar. După cum omul învaţă mai întâi graiul zeilor în domeniul lui Marte, gândurile zeilor în domeniul lui Jupiter, tot astfel în timpul primei sale treceri prin existenţa de pe Saturn el învaţă să cunoască tot ce-şi amintesc zeii sistemului planetar. Prin acest fapt, capul său în formă de sferă, care este structura spirituală a viitorului său corp de pe Pământ, a fost dotat cu toate cele necesare pentru a fi un cetăţean al Cosmosului şi pentru a trăi, în Cosmos, printre entităţile ierarhiilor superioare, tot astfel cum trăieşte pe Pământ printre fiinţele situate la niveluri inferioare, în regnul mineral, vegetal şi animal. Şi în timp ce omul, în existenţa sa spirituală, se îmbogăţeşte lăuntric, învaţă să înţeleagă graiul marelui Cosmos, al macrocosmosului, în cel mai larg sens al cuvântului, el se înalţă în regiunea care odinioară era numită sfera stelelor fixe. Acolo nu se mai desfăşoară acţiunea planetelor, ci sistemul stelelor fixe. Şi de-abia acolo se realizează în modul cel mai potrivit o structură preliminară izvorâtă din nesfârşitele lumi spirituale, a tot ce face parte din capul omenesc.

Apoi omul porneşte din nou la drum, pe calea de întoarcere. El ajunge în domeniul lui Saturn, dar despre toate acestea vom vorbi mâine. Faptul că în existenţa de pe Saturn el a primit în primul rând amintirile planetare este baza capacităţii de memorare, a memoriei de care are nevoie pe Pământ. Ceea ce i-a fost implantat, ca memorie cosmică, ca să zic aşa, a devenit pământesc; memoria cosmică se transformă în capacitatea omenească de memorare. Iar când omul ajunge din nou în sfera lui Jupiter, ceea ce a dobândit el prin contemplarea gândurilor zeilor se retransformă în facultatea de a cuprinde gânduri omeneşti, care apoi pot fi reoglindite în conştienţa obişnuită când structura capului omului se uneşte cu structura fizică embrionară. Dar acum, cu ocazia acestei treceri prin Satum, poate începe să fie mai precis înfăptuită transformarea omului de jos în părţi componente ale capului. Este o muncă minunată prin care un om lucrează asupra celuilalt şi această muncă se desfăsoară în acord cu entităţile ierarhiilor superioare, realmente se lucrează la capul omului, în aşa fel încât această muncă este similară cu generarea unei lumi întregi. Căci fiecare cap omenesc, văzut în acea sferă în care se găseşte în intervalul dintre moarte şi o nouă naştere despre care vă vorbesc acum, este o lume minunată, cu nenumărate detalii şi munca depusă cere abnegaţia oamenilor care sunt legaţi prin soartă unii de alţii, precum şi munca acelor entităţi din ierarhiile superioare care înţeleg, din taina Cosmosului, cum trebuie să fie plăsmuit un asemenea cap omenesc. Este într-adevăr minunat să aflăm, în felul acesta, din ce este alcătuit omul. Şi totuşi lucrul acesta nu ne face orgolioşi, căci lumea în care suntem între moarte şi o nouă naştere are grijă să nu ne lase să cădem pradă orgoliului. Dragii mei prieteni, ar fi realmente absurd să cădem într-o omenească manie a grandoarei printre entităţile ierarhiilor superioare, printre Serafimi, Heruvimi şi Tronuri, căci acolo ne simţim întotdeauna mici faţă de entităţile acestea alături de care lucrăm. Şi când, în sfârşit, în existenţa pământească aflăm ce este omul în marele macrocosmos al lumilor, între moarte şi o nouă naştere, ne putem spune că prea mult nu am adus cu noi pe Pământ, prin urmare nu trebuie să fim prea încântaţi de situaţia noastră actuală şi mândri de ceea ce am fost printre zei. Însă dintr-o asemenea contemplare a ceea ce se întâmplă cu omul între moarte şi o nouă naştere trebuie să se dezvolte în noi simţul de răspundere, care ne spune: Trebuie să ne străduim foarte mult pentru ca să fim demni de calitatea de oameni şi în existenţa pământească, dacă apreciem întreaga însemnătate a existenţei omeneşti după munca pe care o desfăşoară zeii asupra omului între moarte şi o nouă naştere.

Şi apoi ne întoarcem în existenţa de pe Marte. În această existenţă, munca de transformare a omului continuă. Dar atunci se adaugă deja structurile spirituale pentru noul corp, pentru toracele şi membrele pe care omul le va avea în viitoarea viaţă pe Pământ. Căci lucrurile stau astfel: structurile spirituale ale membrelor din viaţa pământească trecută apar ca fiind structuri ale capului în noua viaţă pământească, iar structurile toracelui şi ale membrelor sunt noi, fiind realizate în decursui trecerii prin lumea stelelor, care pregăteşte următoarea existenţă terestră; numai că ceea ce se realizează astfel este ceva ce se petrece încă numai în domeniul spiritual. Când omul trece, din nou, prin existenţa de pe Marte, atunci ceea ce s-a încorporat în el într-o înaltă spiritualitate când a trecut prima oară prin existenţa de pe Marte, ceea ce l-a făcut să fie capabil de a auzi cuvântul cosmic, este transformat acum din spiritualul superior într-un spiritual întru câtva inferior, în acea substanţă spirituală din care – mai târziu – se revelează Eul omenesc. Şi apoi, în timpul trecerii prin existenţa de pe Marte, i se încorporează structura spirituală, întreaga alcătuire a laringelui şi a plămânilor.

Apoi omul ajunge din nou în existenţa solară. A doua trecere prin existenta solară are o însemnătate deosebită. Căci, de fapt, până acum omul a pornit de la prima existenţă solară, trecând prin Marte, Jupiter şi Saturn în lumea stelelor, şi acum el face drumul înapoi prin Saturn, Jupiter, Marte. În tot timpul acesta el este cu totul dăruit Universului, el a devenit una cu Universul. El trăieste în Univers, a învăţat graiul cosmic, a învăţat să participe la gândurile cosmice, nu trăieşte în amintirea sa, pe care o va redobândi abia mai târziu, ci trăieşte în amintirea întregului sistem planetar; el trăieşte astfel încât se simte una cu entităţile ierarhiilor superioare, în amintirea gândurilor cosmice şi a graiului cosmic, şi ajunge acum, din nou, în existenţa solară. Aici omul începe din nou să se detaşeze, devenind oarecum o fiinţă distinctă. Dar aceasta se leagă de faptul că i se integrează omului structura primordială a inimii omeneşti.

Şi apoi omul îşi continuă drumul de întoarcere prin domeniul lui Venus şi prin cel al lui Mercur. Aici i se adaugă structura spirituală primordială a celorlalte organe pe care le va avea.

Din clipa în care omul trece prin a doua existenţă solară – toate acestea au nevoie de un timp mai îndelungat –, cu mult înainte ca el să pătrundă în existenţa de pe Pământ se petrece o importantă cotitură în destinul lui. Când noi dobândim, acolo, în Cosmos, structura spirituală a inimii omeneşti, când suntem pe drumul reîntoarcerii pe Pământ, atunci fireşte că nu este vorba numai de o formă fizică a inimii ‒ ea este desigur indicată deja ‒, dar această formă fizică a inimii este înconjurată şi legată de tot ce i se cuvine omului ca urmare a vieţilor sale pământeşti anterioare. Nu este atât de important să primim în noi structura primordială a inimii fizice, ci este de o importanţă deosebită ca omul să se concentreze asupra valorii sale spirituale-morale-sufleteşti; căci toate acestea sunt concentrate în inima omenească. Şi înainte ca structura inimii să se unească cu structura embrionară a viitorului corp omenesc inima este, în Cosmos, o esenţă sufletească-morală-spirituală în om, iar omul uneşte această esenţă sufletească-morală-spirituală care acum este trăită în el, este dobândită pe drumul reîntoarcerii pe Pământ, o uneşte cu structura embrionară. Această concentrare a părţii sale spirituale-morale-sufleteşti omul o vieţuieşte în comunitate cu înaltele fiinţe solare, cu acele fiinţe solare care, de fapt, ţin în mână forţele creatoare ale aistemului planetar şi, prin ele, pe cele ale existenţei pe Pământ.

Ca să mă exprim mai plastic – această exprimare sună puţin cam paradoxal, dar este sugestivă –, aş spune că în clipa în care omul îşi capătă inima cosmică el se află deodată în preajma acelor entităţi ale ierarhiilor spirituale care au în mână conducerea întregului sistem planetar, în interacţiune cu existenţa pământească. Şi aici ni se arată ceva grandios, ceva minunat, este greu să găseşti cuvinte pentru a descrie ceea ce vieţuieşte acum omul. Într-o anumită privinţă el simte aşa cum simte şi în existenţa fizică; aşa cum în această existenţă fizică se simte legat de bătăile inimii sale, de întreaga activitate a inimii sale, tot astfel aici, în macrocosmos, se simte legat, prin inima sa spirituală macrocosmică, de întreaga sa făptură morală-sufletească-spirituală. Toate câte s-au petrecut cu el în Univers până în această clipă a vieţuirii sale spirituale ca fiinţă spirituală-morală-sufletească sunt pentru el ca nişte bătăi ale inimii sale sufleteşti. El îşi simte acum întreaga fiinţă în Cosmos aşa cum simte în sine bătăile propriei sale inimi şi simte că de aceste bătăi ale inimii se leagă şi un anumit fel de circulaţie. Aşa cum aici pe Pământ simţim în bătăile inimii circulaţia sângelui şi respiraţia pe care acestea le determină, tot aşa atunci când, ca să mă exprim în mod figurat, simţim în exteriorul nostru cum bate spiritualiceşte inima noastră macrocosmică-spirituală, pe drumul străbătut la întoarcere prin experienţa solară, avem senzaţia că din aceste pulsaţii spirituale ale inimii pornesc ca un fel de curenţi îndreptaţi către entităţile din ierarhia a doua. Şi tot aşa cum în organismul fizic sângele din vene se îndreaptă spre inimă, în finţa noastră sufletească-spirituală pătrund de această dată, localizându-se în om, cele pe care le are de spus omului despre lume, în scopul moralizator, Exusiai, Kyriotetes şi Dynamis. Spiritul Universului în cuvintele sale şi în sunetele sale este circulaţia, care se concentrează în această inimă care bate spiritual-macrocosmic în această făptură omenească sufletească-spirituală-morală. Acolo bate inima omenească spirituală. Şi această bătaie a inimii este în acelaşi timp însăşi pulsaţia inimii lumii în interiorul căreia se află omul. În lumea aceasta curentul sanguin este reprezentat de ceea ce fac entităţile creatoare ale ierarhiei a doua, de forţele care radiază de la ele. Şi, după cum la om fluxul sângelui se concentrează în inimă, unde omul îl simte în mod inconştient – căci inima este un organ senzorial care percepe mişcarea sângelui, iar nu o pompă, cum pretind fizicienii; sângele se mişcă prin spiritualitatea şi vitalitatea omului –, în această perioadă dintre moarte şi o nouă naştere omului i se dă posibilitatea, prin har, să dezvolte în el unul din organele de percepere, una din inimile cosmice, care sunt create din pulsaţiile macrocosmosului, pulsaţii formate din acţiunile fiinţelor ierarhiei a doua. Şi omul, urmându-şi calea înapoi, ajunge din nou, după cum am spus deja, să treacă prin existenţa de pe Mercur şi Venus. Dar, mai înainte, tocmai în clipa cosmică în care omul se poate simţi într-adevăr în inima spirituală a lumii privirea lui se îndreaptă în jos, spre şirul de generaţii la capătul căruia stă perechea de părinţi din care se va naşte: aşa încât omul ia legătura cu genealogia sa relativ de timpuriu. Ca oameni, suntem născuţi dintr-un tată şi o mamă; părinţii noştri au, la rândul lor, tată şi mamă, care şi ei au tată şi mamă; aşa încât atingem aproape de un secol urmărind şirul generaţiilor înapoi. Dacă mergem mai departe în urmă, suntem nevoiţi să parcurgem multe veacuri, căci cu mult timp înainte de a se naşte pe Pământ omul s-a legat de şirul de generaţii care se încheie cu familia sa. Omul se înscrie într-o succesiune de generaţii încă de când, aşa cum am arătat, trece prin existenţa solară. Iar atunci când trece prin coloniile cosmice din Venus şi din Mercur, omul poate să pregătească, să determine în oarecare măsură ceea ce este necesar pentru a pune de acord, pe cât este posibil, destinul său cu ceea ce îl aşteaptă, ca manifestări exterioare ale traiului, prin faptul că va trebui să se nască într-o familie anume, într-un anumit neam.

Şi apoi ajunge din nou în domeniul Lunii. Să ne gândim că atunci când în drumul dintre moarte şi o nouă naştere omul a trecut prima dată prin domeniul Lunii el a primit impulsul de a se gândi, atât în bine cât şi în rău, la înţelepţii învăţători primordiali şi la Pământ, la punctul de pornire a existenţei pământeşti, când învăţători supraumani au dat omului pământean o înţelepciune supraomenească. Acum, când se întoarce, atenţia sa este mai puţin chemată să se îndrepte spre ceea ce a fost odinioară pe Pământ. Acum, lucrurile se prezintă astfel: el petrece acolo sus cosmic, în existenţa lunară, acel timp care jos, pe Pământ, se scurge între zămislire şi naştere, astfel că de fapt faza embrionară a omului este însoţită de o evoluţie cosmică. Sus, în domeniul lunar, omul realizează o anumită evoluţie iar jos i se pregăteşte între timp, în mod succesiv, embrionul fizic cu care se uneşte treptat. Ce se petrece oare sus, macrocosmic, în timpul celei de a doua evoluţii lunare?

Sigur, conştienţa pe care o are omul în toate aceste vieţuiri pe care le-am descris este o conştienţă mult mai clară şi mult mai trează decât aceea pe care o avem pe Pământ în viaţa normală. Este foarte important să ştim limpede că în timpul visării conştienţa este atenuată, conştienţa în stare de veghe este clară, conştienţa de după moarte este şi mai clară şi viaţa întreagă aici pe Pământ este ca un vis faţă de realitate, în comparaţie cu claritatea conştienţei de după moarte. Dar cu fiecare etapă nouă câştigată conştienţa devine şi mai trează, şi mai clarâ. Când trecem, mai întâi, prin existenţa lunară, la urcare, conştienţa noastră devine mai clară prin faptul că ajungem în preajma înţelepţilor învătători primordiali ai omenirii, în domeniul lunar.

Atunci când trecem prin domeniile lui Mercur şi Venus conştienţa noastră devine tot mai clară. Şi în felul acesta conştienţa noastră se face tot mai clară când intrăm într-o nouă regiune stelară. Numai când ne întoarcem către o nouă viaţă pământească această conştienţă se înceţoşează iarăşi în mod treptat. Însă când ajungem în existenţa de pe Mercur avem încă o conştienţă mai clară decât orice conştienţă din existenţa obişnuită. Dar apoi ajungem în domeniul lunar, în acel domeniu lunar care ne înfăţişează cum a fost omul la începutul evoluţiei Pământului. Acest domeniu stinge conştienţa noastră, când ne reîntoarcem. Acolo unde am primit mai întâi iluminarea pentru lumea suprasensibilă, fiind deja într-o stare de conştienţă mai trează decât am putut s-o avem pe Pământ, tot acolo se înăbuşe conştienia noastră la reîntoarcerea pe Pământ, se înăbuşe până ce ajunge să nu mai poată fi decât o putere de creştere ‒ o putere de creştere cum este aceea a copilului care visează. Conştienţa este înăbuşită până la starea de vis. Şi abia când s-a înăbuşit până la starea de vis omul poate uni fiinţa sa sufletească-spirituală, care s-a dezvoltat în felul arătat, cu embrionul său. Pentru ca omul, într-o anumită etapă a evoluţiei sale, să poată avea legătura necesară cu embrionul fizic este nevoie ca el să parcurgă acolo sus, în comunitatea învăţătorilor primordiali ai omenirii, o evoluţie lunară, după cum pe Pământ embrionul parcurge, în corpul mamei, cele zece luni lunare. Evoluţia lunară, de sus, constă în faptul că o întreagă populaţie de învăţători ai omenirii colaborează pentru a înăbuşi conştienţa cosmică pe care omul o are încă chiar şi în existenţa de pe Mercur, s-o înăbuşe, făcând din ea conştienţa de vis care se manifestă când omul păşeşte în existenţa pământească.

Tot ce ni se înfăţişează aici ca om fizic supus simţurilor nu poate fi înţeles decât pornind de la omul suprasensibil. Iar omul suprasensibil nu poate fi înţeles pe Pământ sau prin realităţile Pământului; el nu poate fi înţeles decât prin realităţile cosmice, prin realităţile macrocosmice. Conferinţele acestea au fost, până acum, alcătuite în aşa fel, încât să vă arate că omul, ca om pământean, trebuie să ia fiinţă din Cosmosul spiritual ca Om-spirit.

Pentru conferinţa de mâine ne rămâne să învăţăm să înţelegem, de asemeni, în acest context, însemnătatea vieţii pământeşti însăşi, întrucât ceea ce este supraomenesc coboară în această viaţă pământească, şi să învăţăm să înţelegem însemnătatea faptului că omul trecând prin poarta morţii ia cu sine în lumea spirituală resturile celor dobândite în viaţa de pe Pământ. Acum, după ce am învăţat să cunoaştem, cel puţin sub câteva aspecte, natura spirituală a omului, esenţa sa suprasensibilă, ne vom întoarce mâine din nou la analiza raporturilor dintre omul suprasensibil şi cel senzorial.