|
În
momentul de faţă părerea
generală este că există anumite limite ale cuoaşterii omeneşti, nu
numai limite temporale determinate de faptul că în decursul
timpului
care s-a scurs nu s-a putut realiza totul şi unele lucruri au rămas pe
seama viitorului, ci şi limite care sunt numite, într-un sens cu
totul
general, „limite ale cunoaşterii“, ca graniţe ale posibilităţii
omeneşti de înţelegere. Se consideră că omul este astfel alcătuit
încât
nu poate percepe decât anumite lucruri, că nu ar putea avea
cunoştinţe
clare decât despre unele lucruri, în timp ce altele s-ar
afla dincolo
de capacitatea sa de înţelegere. În general, se consideră
că la
lucrurile care aparţin aşa-zisei lumi suprasensibile omul nu poate
ajunge prin cunoaştere, că în privinţa lor omul trebuie să se
mulţumească cu ceea ce adesea este numit credinţă, acceptarea unor
presupuneri provenind din sentimente sau alte trăiri obscure. Tocmai
strădaniile ultimelor secole ca şi cele actuale, care sub raport
ştiinţific au dus la obţinerea celor mai mari succese, acelea obţinute
de ştiinţele naturii, care au adus şi foloase practice cât se
poate de
mari, sunt considerate de omenirea de astăzi ca fiind dovada faptului
că ar trebui să ne limităm la ceea ce poate fi sesizat prin simţuri, la
ceea ce poate fi stabilit pe cale experimentală; dar această lume este
adevărată numai pentru simţuri. Dacă ne referim la oameni, aceasta nu
este decât acea lume pe care omul o traversează, atunci
când se află în
corpul fizic, între naştere şi moarte sau între zămislire
şi moarte.
Desigur, nu putem nega faptul că ştiinţele naturii îşi datorează
succesele atât de mari tocmai faptului că au păstrat nişte
limite, s-au
mărginit la cercetarea, sub toate aspectele, a lumii perceptibile, fără
a-şi lua libertatea de a trage în vreun fel, din observaţii
făcute
asupra lumii accesibile simţurilor, concluzii privind lumea
suprasensibilă. Dar, pe de altă parte, pentru omul chibzuit tocmai
această acceptare a caracterului limitat al cunoaşterii, care pare pe
deplin demonstrat, are în sine ceva din cale afară de tragic, un
tragism de care, în prezent, puţini oameni sunt conştienţi, dar
care în
sufletele multora se reflectă în sentimente nedesluşite, în
tot felul
de trăiri subconştiente, care îi fac adesea să fie nesiguri şi
ineficienţi în viaţă, în activitatea lor, în
relaţiile cu semenii lor
şi în alte privinţe. Căci începem să simţim din ce în
ce mai mult că
limitele la care urmează să ne oprim în acest mod nu sunt numai
limitele unei lumi suprasensibile exterioare aflate mai presus de
simţuri, ci că de aceste limite ale cunoaşterii, dacă le
înţelegem aşa
cum trebuie, se leagă încă ceva, de cu totul altă natură. Omul
simte
treptat că însăşi adevărata sa fiinţă trebuie să fie de natură
suprasensibilă, că adevărata sa fiinţă, prin care se afirmă valoarea şi
demnitatea sa de om, trebuie să se afle în spirit, deci în
ceea ce este
mai presus de simţuri. Dacă ne oprim cu toată cunoaşterea
înaintea
lumii suprasensibile, înseamnă că ne oprim înaintea
cunoaşterii de
sine. Se renunţă la înţelegerea a ceea ce este mai de preţ, mai
important în însăşi fiinţa omenească.
Dar prin această renunţare este înăbuşită şi încrederea
în sine
lăuntrică corectă. Prin ce simte oare omul că aparţine lumii naturale,
cercetată cu atâta succes în ziua de azi? Doar prin faptul
că el poartă
în sine însuşi această lume naturală, în primul
rând în corpul său
exterior, fizic. Purtăm în noi în mare măsură tot ceea ce
există în
ambianţă, ca substanţe şi legi naturale, cel puţin în mare parte.
Prin
aceasta ne putem simţi legaţi de natura perceptibilă. Nu am simţi că
existăm în această natură perceptibilă prin simţuri dacă nu am
face
parte din ea cu propriul nostru corp, sau dacă nu am putea să ne
studiem pe noi înşine ca fiinţe supuse simţurilor. Dar tot aşa
stau
lucrurile, chiar dacă oamenii nu sunt pe deplin conştienti de aceasta,
cu ceea ce se află mai presus de simiuri, cu ceea ce umple, ca fiinţă
umană reală, interioritatea spirituală umană. Dacă nu putem să simţim
că facem parte dintr-o natură spirituală, dacă nu putem să simţim că
suntem făpturi care îşi iau în sine forţele, substanţele
spiritualului,
atunci nu putem nici măcar să ne recunoaştem ca fiinţe omeneşti
spirituale. Şi ca urmare ne va lipsi încrederea în sine,
în ceea ce
simţim că este lucrul cel mai de preţ, cel mai important, ceea ce ne
face de fapt să fim oameni, acel lucru prin care vrem să fim cu
adevărat oameni.
Pe de altă parte, aceasta se mai leagă de un anumit fapt. Simţim că
ceea ce numim impulsuri morale, ceea ce constituie continutul puterilor
noastre morale-spirituale, nu decurge din ceva care ar ţine de materie,
în nici un caz nu din procesele care au loc în muşchi,
în oase sau în
sânge. Simţim că ele provin dintr-o lume spirituală, dar plutim
în
incertitudine cu privire la această lume cu desăvârşire
spirituală,
dacă cunoaşterea noastră se opreşte la frontierele lumii suprasensibile.
Astfel, omenirea actuală nu este în stare să creeze în mod
corect
puntea între ceea ce îi oferă, aş putea spune, în mod
brut, existenţa
naturală exterioară şi ceea ce primeşte din miezul spiritual cel mai
intim şi care este conţinutul ordinii morale cosmice. Ne lipseşte
curajul de a lămuri întotdeauna aşa cum se cuvine ceea ce există
acolo
pentru simţirea omenească. Ştiinţele naturii au contribuit în mod
substanţial la stabilirea, cel puţin ipotetică, a unor noţiuni despre
fiinţele vii actuale din care ar fi evoluat omul. Se descrie, cel puţin
ipotetic, cum s-a format lumea noastră din nebuloasa cosmică; se emit
ipoteze şi despre sfârşitul sistemului nostru planetar, deci al
sistemului căruia îi aparţinem de fapt. Se imaginează că acest
întreg
sistem care se desfăşoară în timp se adună, se alcătuieşte
într-un fel
din substanţe naturale sub acţiunea unor forţe naturale. Se imaginează
apoi că la un moment dat o parte a acestor forţe a dus la apariţia
omului fizic. Electricitatea, magnetismul, energia calorică şi aşa mai
departe sunt accesibile observaţiilor exterioare, în domeniul
acestora
omul care gândeşte se simte sigur de conţinutul conştientului
său. Dar
atunci când apare în el nevoia să gândească asupra a
ceea ce nu provine
din natura sa fizică, şi anume asupra impulsurilor morale-spirituale,
ca fiind active în lume, dacă trebuie să gândească în
mod eficient la
ceea ce poate să realizeze printr-o forţă spirituală elementară,
rezultatul trebuind să apară astfel în mod concret în lume,
dacă
trebuie să aibă trăiri care să nu dispară o dată cu ceea ce este fizic,
atunci omul nu mai are un punct de sprijin pentru a deduce din ceea ce
a recunoscut a fi limitele cunoaşterii: aceste forţe morale sunt la fel
de active ca şi ceea ce rezultă din acţiunea brutală a forţelor
naturale fizice.
De aici izvorăsc pentru omul de astăzi nu numai îndoieli
teoretice, ci
şi incertitudini ale întregului suflet, incertitudini ale
temperamentului, care pot fi observate pretutindeni de către cei care
pot să urmărească neîngrădit mersul civilizaţiei noastre, deşi
oamenii
se înşală adesea cu privire la aceste lucruri. Căci este o
caracteristică a civilizaţiei actuale faptul că oamenii se înşală
tocmai în privinţa celor mai profunde probleme ale civilizaţiei.
Însă
în subconştient aceste întrebări sunt totuşi active şi ele
se
exteriorizează, nu teoretic, ci prin întreaga dispoziţie
sufletească,
prin seriozitatea şi caracterul activ al vieţii sufleteşti. În
aceasta
rezidă tragismul interior, care se află de fapt în străfundul
oricărui
suflet, chiar şi a celui mai superficial. Deşi poate părea ceva
paradoxal în epoca noastră – de aici izvorăşte tocmai dorinţa de
cunoaştere suprasensibilă a multor oameni. S-ar putea spune că şi
în
domeniul spiritual se petrece ceva asemănător cu foamea şi setea. Omul
nu îşi doreşte mâncare şi băutură când este sătul, ci
le doreşte când
este lipsit de ele. Iar omenirea actuală tânjeşte după cele
suprasensibile dintr-o necesitate profundă, deoarece este lipsită de
ele. În timp ce, pe de o parte, filosofii şi cercetătorii naturii
din
ziua de astăzi vor să dovedească din ce în ce mai mult că există
piedici şi graniţe de netrecut spre lumea suprasensibilă, vedem, pe de
altă parte, dimpotrivă, o sete nepotolită a foarte multor suflete
omeneşti pentru cunoaştere suprasensibilă, iar numărul acestora va
creşte tot mai mult.
Acestei cunoaşteri suprasensibile i se opune o concepţie sau mai bine
zis un mod de cercetare despre care vă voi vorbi azi. Nu vă voi vorbi
însă de un mod de cercetare de felul celor prin.care unii doresc
să
ajungă cu foarte mare uşurinţă la cunoaştere suprasensibilă, ci despre
un mod de cunoaştere care este de fapt o problemă exclusiv interioară,
intimă, a sufletului omenesc, fiind totuşi tot atât de
ştiinţifică, tot
atât de precisă şi sigură, nu numai ca datele ştiinţelor naturii
exterioare, ci ca însăşi datele matematice sau geometrice ale
ştiinţei.
Dar în timp ce tindem către o astfel de cunoaştere şi ne apropiem
de
cunoaşterea a ceea ce este suprasensibil în om, ajungem şi la
ceva care
ne stârneşte de la început toate îndoielile posibile,
ne induce de la
început incertitudini.
Dacă privim spre exterior, ajungem foarte repede să remarcăm că,
în
ceea ce priveşte concepţia exterioară imediată, naturaliştii şi
filosofii au dreptate atunci când vorbesc despre limite ale
cunoaşterii. Trebuie deci să privim spre interior. Dar atunci
când
privim spre interior rămânând în starea de conştienţă
obişnuită, la
ceea ce se leagă de viaţa obişnuită şi de ştiinţa curentă, nu găsim mai
întâi nimic altceva decât, într-un fel de
imagine gândită, tot lumea
exterioară. Dacă suntem perfect sinceri în privinţa cunoaşterii
de sine
spre care năzuim şi ne întrebăm: Ce găseşti atunci când,
în loc să
priveşti lumea, te întorci cu privirea spre interiorul tău, ce
este de
fapt acolo înăuntru, în tine?, ne dăm seama clar că acolo
în interior
găsim aeeeaşi lume, chiar dacă numai ca imagine. Evenimentele pe care
le-am trăit s-au imprimat în viaţa noastră de reprezentare,
în
sensibilitatea noastră. Vieţuim, ca să zicem aşa, o imagine – trecută
prin gândirea şi sensibilitatea noastră – a ceea ce se află
în afara
noastră. Am îndreptat numai privirea în sens retrospectiv.
La început
acest lucru nu ne oferă nimic nou, ci doar ceea ce se află şi în
exterior, dar în imagini estompate. Omul este stăpânit
atunci numai de
un sentiment general că în acest vârtej de gânduri,
idei şi senzaţii se
află el ca un Eu, ca o individualitate. Dar acest sentiment este
atât
de general şi neclar, încât la început nu-i serveşte
la mare lucru.
De aceea în evul mediu, în vremuri când se pătrunsese
în mod intensiv
în cunoaşterea de sine, în cunoaşterea sufletului omenese,
la început
nu se dădea mare atenţie la ceea ce ar putea obţine cineva în
starea
obişnuită de conştienţă printr-o simplă introspecţie retrospectivă, ci
se căuta în mult mai mare măsură să se obţină pe altă cale
cunoaşterea
sufletească. Această cale este oricum interesantă şi, pentru ca să
putem să înţelegem acea autocunoaştere la care mă refer eu,
trebuie să
pornim de la această cunoaştere sufletească de alt gen, adesea foarte
dorită. Remarc din capul locului că pornesc de la celălalt gen de
cunoaştere numai pentru a vă lămuri ce vreau să spun, nu pentru că i-aş
acorda o valoare în sine. Deci să nu creadă cineva că dacă
pornesc de
la vis deja îi atribui acestuia o valoare cognitivă. Totuşi
această
viaţă de vis este deosebit de importantă. Cine a căutat vreodată
cunoaşterea sufletească prin viaţa de vis a putut să observe că
într-o
privinţă ceea ce ţine de suflet iese la iveală în vis
într-un mod mult
mai caracteristic decât atunci când omul se închide
în sine şi, aşa cum
se spune adesea, caută să se autoanalizeze. Urmărind visele aţi putut
constata că ele sunt de două feluri. Este ca şi cum visul creează
imagini unduitoare, de o evidenţă fantastică, care nu sunt atât
de
abstracte ca gândurile pe care le avem în mod constient
în timpul
zilei. Dar visul formează în primul rând ceva ce pare
enigmatic, pe de
o parte, prin structura lui, pe de altă parte, prin conţinutul său.
Omului i se înfăţişează în vis două feluri de imagini:
primele sunt
imagini ale evenimentelor prin care am trecut în existenţa
noastră
terestră, reminiscenţe din viaţă. Acestea ies la suprafaţă
indicând tot
felul de evenimente pe care le-am trăit cu ani în urmă. Dar se
remarcă
că ele se combină între ele în alt mod decât în
viaţa reală. Fapte care
s-au petrecut acum zece ani sunt amestecate cu altele care au avut loc
alaltăieri. Lucruri îndepărtate între ele ne apar
alăturate. Pentru că
pune laolaltă crâmpeie de viaţă, visul alcătuieşte imagini
imposibile,
imagini haotice. Toate evenimentele pe care le-am trăit în viaţa
exterioară ne sunt readuse în vis într-un mod haotic.
Aceasta este una
dintre formele de visare. Cealaltă formă este cea prin care visul ne
înfăţişează printr-un fel de imagini simbolice ceea ce se află
chiar în
interiorul nostru. Cine n-a visat că este chinuit de dogoarea unei sobe
încinse? Vede cum pâlpâie flăcările, se trezeşte şi
simte că inima îi
bate cu putere. Sau visăm să trecem pe lângă un gard, vedem parii
care
alcătuiesc gardul şi observăm că unul sau doi pari sunt stricaţi; ne
trezim apoi cu dureri de dinţi. În primul caz, când am
visat soba
încinsă şi dogoarea, aceasta era imaginea inimii noastre care
şi-a
accelerat ritmul. În celălalt caz, când am visat gardul, el
a
reprezentat dantura noastră şi începutul durerilor de dinţi. Iar
cel
care poate pătrunde mai mult în înţelegerea acestor lucruri
ştie că un
domeniu aparte al visului este cel care se caracterizează prin faptul
că redă simbolic organele sau procesele interne. Însă trebuie să
poţi
pătrunde fiind cât de cât informat asupra tuturor relapilor
care
guvernează visele, dacă vrei să recunoşti adesea ce anume exprimă
imaginile din vis din ceea ce se petrece în interiorul fiinţei
omeneşti. Atunci descoperi că aproape nu există organ sau proces intern
care să nu poată fi înfăţişat în această formă ascunsă
în vis.
Unii dintre cei care s-au ocupat în trecut de cercetarea
sufletului
omenesc, abordând problema viselor, au elaborat o concepţie
foarte
corectă privind relaţia omului cu visul. Ei şi-au spus că ceea ce se
află în noi poate fi cel mult simţit, dar nu-l privim ca pe un
obiect
exterior care se află în faţa noastră. Dar atunci când
pulsaţiile
propriei noastre inimi ni se înfăţişează sub forma unei sobe
încinse
avem cel puţin o imagine în conştientul nostru pe care ne-o facem
noi
şi care se prezintă ca un obiect exterior. Pentru ca în noi să se
contureze imaginea unui obiect exterior, trebuie să fim detaşaţi de el.
Ceea ce eşti tu însuţi, chiar dacă este vorba de corpul tău, o
simţi
câteodată chiar dureros, atunci când ceva organic nu este
în regulă;
dar de văzut nu se vede. Pentru a privi ceva sub formă de imagine, omul
trebuie să se afle în afara acelui lucru. De aceea cei care au
cercetat
sufletul mai de mult şi care aparţin secolului al XIX-lea şi-au zis:
Dacă visez în imagini despre corpul meu şi procesele care se
petrec în
el, nu pot să fiu în propriul meu corp, pentru că altfel nu l-aş
sesiza. De aceea trebuie ca în astfel de cazuri să mă aflu
în afara
corpului meu. Imaginea îmi prezintă de fiecare dată o viaţă
spirituală-sufletească independentă de corp. Ei îşi spuneau, de
asemenea: Dacă în vis mi se arată, chiar în felul acesta
camuflat,
reminiscenţe ale vietii, atunci ar trebui ca lumea fizică să mi se
prezinte aşa cum este. Dar în vis necontenit se schimbă
câte ceva;
visul ne derutează cu cele mai fantastice combinaţii. Înseamnă că
mă
aflu din nou în interiorul meu, căci altfel natura care mă
înconjoară
n-ar putea să-mi arate nici evenimentele trăite în cadrul ei,
nici
evenimentele vieţii mele omeneşti într-o cu totul altă ordine.
Astfel s-a alcătuit ceva despre care s-ar putea spune: A fost o
convingere justificată a acestor cercetători mai vechi ai sufletului
omenesc cum că au surprins ceva din suflet într-o stare în
care acesta
este despărţit de corpul fizic. Căci în primul rând omul nu
poate să
fie unit cu trupul atunci când procesele care se petrec în
trup îi apar
în vis ca fiind separate, chiar şi numai ca simboluri; el trebuie
să se
afle în afara trupului. Dar pe de altă parte trebuie să fim
în
interiorul întâmplărilor prin care am trecut, atunci
când avem vise de
al doilea fel, căci natura nu modifică contextul în care au avut
loc
evenimentele. Această modificare trebuie să o facem noi înşine.
De
aceea, înseamnă că trebuie să ne aflăm în afara corpului
în cazul
primului tip de vise şi în aceeaşi măsură trebuie să ne aflăm
în
interiorul trăirilor noastre în cazul celui de al doilea tip.
Aceasta
înseamnă că de fapt trebuie să ne aflăm în afara corpului
nostru fizic
împreună cu trăirile noastre sufleteşti atunci când visăm.
Astfel, ceea
ce au spus cercetătorii mai vechi este absolut inatacabil; nu poate
exista nici o obiecţie la aceste afirmatii.
Dar mai trebuie spus şi altceva. Visul nu poate să ne dea nici o
siguranţă în privinţa cunoaşterii Sinelui, dar poate să ne indice
cum
putem ajunge pe drumul spre o astfel de siguranţă. Deci spre ceea ce
suntem lăuntric în intervalul dintre momentul adormirii şi cel al
deşteptării, când ne aflăm în afara corpului. În mod
sigur nu suntem
ceea ce ne arată visele, căci acestea sunt pe de o parte imagini din
interiorul corpului nostru, la care se adaugă simbolurile acestui
interior corporal, deci tot ceva ce provine din interiorul corpului
nostru. Deci nu se poate ca atunci când, în somn, ne aflăm
în afara
corpului să fim tot acelaşi lucru cu ceea ce suntem în interiorul
corpului fizic. Deci trebuie să fie vorba de altceva. Trebuie să fim
ceva în afara corpului nostru, dar aceasta nu o sesizăm. Noi nu
suntem
în stare să sesizăm de la început adevărata esenţă a
sufletului în timp
ce dormim. Aceasta se ascunde, se travesteşte; se acoperă cu imagini
ale corporalităţii proprii şi nu arată decât frânturi din
propria sa
existentă combinate în mod arbitrar. Cei care au cercetat
în trecut
sufletul omenesc au avut dreptate spunând că ne aflăm în
afara corpului
fizic atunci când visăm; dar faptul că visele ne pot arăta
câte ceva
despre fiinţa care se găseşte în afara corpului fizic ei au
crezut-o,
dar nu este adevărat. Căci visele nu ne arată nimic altceva decât
evenimentele prin care am trecut în corpul nostru pământesc
şi imagini
senzoriale din propriul nostru trup. Deci ceea ce suntem în afara
ţrupului nostru, în vis, se ascunde după o mască, se deghizează.
Dacă
dorim să dăm de urmele propriei noastre esenţe, trebuie să putem da jos
această mască a visului, adică cea care ascunde sufletul, căci visul
este de fapt această mască. Până aici ne-a condus o concepţie mai
profundă despre vise. Deoarece cei care au cercetat mai demult sufletul
omenese au remarcat că până la urmă visul nu ne arată nimic
altceva
decât ceea ce el însuşi preia din lumea simţurilor, au
început să aibă
îndoieli în această privinţă. Erau tot atât de
nemulţumiţi de
rezultatele la care pot duce observaţiile asupra lumii viselor, pe
cât
erau de neîncrezători în ceea ce s-ar putea obţine prin
introspecţia
retrospectivă obişnuită.
Acestora li se contrapune ceea ce eu numesc întotdeauna concepţia
antroposofică asupra lumii sau modul de cercetare antroposofic. Aceasta
porneşte mai întâi de la următorul principiu: atunci
când visul ne
arată că ne aflăm parţial în afara corpului, el se dovedeşte prea
slab
în sine pentru a-şi manifesta, a-şi dezvălui propria sa esenţă.
Pentru
a se putea dezvălui el foloseşte crâmpeie din amintirile vieţii,
imagini simbolice ale propriei corporalităţi. Trebuie să ne intărim, să
ne fortificăm viaţa sufletească pentru ca să putem răzbate până
la ceea
ce este ascuns sub masca visului. Acest lucru este realizabil. Se poate
înfăptui, aşa cum am explicat în cartea mea Cum putem ajunge la
cunoaşterea lumilor superioare? şi în alte lucrări, dacă,
în
deplină
conştienţă, printr-o viaţă aşa-numită „meditativă“ trăită sistematic
exact imităm visul, dar nu în sensul de a produce în vreun
fel vise
artificiale, ci prin faptul că ceea ce în vise iese la iveală
în mod
involuntar din subconştient poate fi trezit în suflet în
mod pe deplin
conştient. La acest rezultat ajungem dacă ne deprindem să procedăm aşa
cum se întâmplă în mod involuntar în vis – dacă
facem aşa încât în
meditaţia interioară ne reprezentăm simbolic lucruri pe care le
cunoaştem foarte bine. Visul ne amăgeşte cu imagini simbolice ale
propriei noastre corporalităţi. Deoarece nici interiorul nostru nici
natura nu ne dau simboluri, trebuie să ajungem, prin exerciţiu,
în mod
strict sistematic, la reprezentări simbolice. În acest fel,
aducem
reprezentările noastre în mod voluntar în formă de
simboluri, aşa cum
în vis ele apar în mod involuntar. Lucrul acesta trebuie
realizat prin
activitate interioară, ceea ce de fapt înseamnă că visul trebuie
să fie
întărit.
În viaţa noastră exterioară ne lăsăm în mod pasiv în
voia celor
observate şi percepute în exterior. În acest caz,
activitatea
interioară se aseamănă cu o umbră. Într-adevăr, oricine îşi
poate da
seama cât de asemănătoare unei umbre este reprezentarea
abstractă, cât
de repede se pierd, ca umbrele, gândurile închinate lumii
exterioare.
Se vorbeşte curent de gândurile inconsistente, în contrast
cu
realitatea concretă. Dar atunci când vrei să te ridici la nivelul
unor
reprezentări simbolice trebuie să creezi astfel de simboluri. Dacă eşti
un om pe deplin conştient, nu un bezmetic, ştii că le creezi tu
însuţi.
Aşa că nu eşti în nici un caz un visător, ci un om treaz obişnuit
şi
chiar mai mult decât un om treaz obişnuit. Visătorului imaginile
simbolice îi apar involuntar, pe când celui treaz
reprezentările îi
apar prin stimulare exterioară. Omul treaz, care realizează prin
propria sa încordare cele ce apar de obicei în vis, care
îşi reprezintă
în suflet cu toată forţa interioară imaginile simbolice şi imită
visele
în deplină claritate conştientă, se trezeşte putem spune la o
formă
superioară de gândire şi de reprezentare şi prin aceasta la o
formă de
activitate sufletească superioară celei pe care o avea în starea
obişnuită de conştienţă. Dar acest lucru trebuie să fie înfăptuit
în
mod cu adevărat sistematic.
În aceeaşi măsură poate fi imitat şi celălalt aspect al visului.
Ne
oprim la unele evenimente din viaţa noastră care s-au putut petrece la
distanţă de ani unele de altele. Le alăturăm în funcţie de un
anumit
punct de vedere, aşa încât ele sunt acum împreună,
dar nu în mod
haotic, ca în vise, ci în funcţie de anumite criterii, care
şi ele pot
fi rezultatul fanteziei noastre, dar pe care le trecem în revistă
în
mod conştient, fără să ne fie impuse de nimic din interior, ci pe care
le creăm noi înşine în sinea noastră. Şi aşa ne obişnuim
treptat să
stăruim într-o viaţă sufletească interioară, să ne integrăm
într-o
viaţă sufletească care porneşte întru totul din activitatea
interioară.
Astăzi nu se acordă importanţa cuvenită stărilor prin care trece omul
care face astfel de exerciţii, deoarece acţiunea interioară a
gândului
nu este agreată, ci se consideră că este foarte activ cel ale cărui
gânduri sunt conduse de efectul percepţiilor exterioare.
Însă acela
care reuşeşte într-adevăr să devină în mod serios un
imitator al
visului în stare de deplină conştienţă resimte o intensificare
puternică a forţei sale sufleteşti, o fortificare absolută. Însă
dacă
nu este un bezmetic, ci un om raţional, este pe deplin conştient că
îşi
creează el însuşi toate aceste imagini şi corelaţii ale
evenimentelor
vieţii, deci că şi el trăieşte în iluzie. În cazul viselor,
trebuie mai
întâi să te trezeşti pentru ca să poţi privi de pe
poziţiile stării de
veghe caracterul iluzoriu al visului. Visul poate fi înţeles ca
atare
numai din perspectiva stării de veghe, cel care visează cansideră că
cele care se petrec în vis sunt adevărate, deşi simţul realităţii
nu
este unul născocit in felul acesta. Cel care ajunge să imite visele
devine conştient că în el se trezeşte năvalnic ceva lăuntric plin
de
viaţă, activ, dar care are drept conţinut o creaţie proprie, o iluzie.
Aşa că ajunge să nu acorde nici o importanţă conţinutului celor care i
se înfăţişează, ci are în atenţie numai ceea ce lucrează
în el, ceea ce
este activ, însufleţitor. Pe scurt, ceea ce în general este
numai un
simţământ vag al Eului devine o activitate internă intens
resimţită.
Dacă aspiri să devii un cercetător al spiritului iar nu un mistic
confuz, trebuie să-ţi păstrezi luciditatea şi exactitatea.
Rămânând
astfel ajungi să resimţi din ce în ce mai mult şi natura
iluzoriului.
Este ştiut: nu reprezinţi nimic, dar îţi reprezinţi. Aşa se
ajunge şi
la posibilitatea de a dezvolta anumite facultăţi sufleteşti prin care
cu adevărat nu-ţi reprezinţi nimic şi eşti totuşi tot atât de
activ cum
ai învăţat din imitarea visului.
Vă recomand acum o activitate sufletească care trebuie neapărat
dezvoltată de cel care cercetează spiritualul. Se crede, de obicei, aşa
cum susţin cei care judecă superficial lucrurile, că cercetarea
spirituală este ceva prin care omul se lasă în voia
gândurilor sale şi
îşi închipuie câte ceva, că ar fi ceva foarte uşor,
pe când cercetarea
în laborator, în clinică sau într-un observator
astronomic este ceva
dificil, care cere abnegaţie. Dar nu este aşa. Căci pentru ca omul
să-şi poată dezvolta o asemenea capacitate sufletească este nevoie de o
strădanie interioară cel putin la fel de îndelungată, chiar mult
mai
îndelungată decât în oricare disciplină ştiinţifică
orientată spre
lumea exterioară, cum se obişnuieşte în prezent în
ştiinţele naturii.
Cei care vor să aibă cunoştinţă de ceea ce numim noi cercetare
spirituală nu trebuie să ridice obiecţia că în domeniul
cercetării
naturii nu este admis diletantismul, când vrei să participi la o
discuţie trebuie să fii cu adevărat în deplină cunoştinţă de
cauză.
Ceea ce este prezentat de cercetătorul din domeniul spiritualului este
de obicei considerat ca ceva obtinut cu uşurinţă în raport cu
ceea ce
este dobândit cu mult efort de către cel care studiază natura.
Doar
căile sunt diferite. Studierea naturii are în vedere
interpretarea
percepţiilor şi realităţilor exterioare. Cel care studiază spiritualul
trebuie, dimpotrivă, să-şi dezvolte mai întâi propria sa
capacitate de
intuire interioară. El şi-o dezvoltă prin imitarea viselor, dar numai
prin faptul că reuşeşte în activitatea sa meditativă să
înlăture
elementul înşelător din visele noastre. În timpul visului
nu suntem
conştienţi de vreo activitate, imaginile din vis ne înşală
în această
privinţă; însă chiar de pe prima treaptă a cunoaşterii
suprasenzoriale
iluzia se destramă. Se ştie: nu imaginezi nimic, dar devenind conştient
de această activitate interioară întărită, fortificată, reuşeşti
până
la urmă, după exerciţii îndelungate, să înveţi să faci apel
la această
activitate fără a mai avea nevoie mai înainte de o activitate
iluzorie,
fără să mai fie nevoie să imiţi visul.
Prin imitaţie se obţine, aşadar, această capacitate sufletească. După
ce a fost obţinută, omul ştie ce poate să facă cu ea. Căci atunci el a
atins o stare în care conştienţa sa este goală, dar complet
trează şi
are şi o activitate interioară. După ce elementul iluzoriu al acestei
activităţi a fost înlăturat, la început nu mai există nici
un conţinut.
Totuşi, starea vieţuită tocmai atunci când ajungi să dezvolţi
facultatea de a avea o activitate interioară, care însă la
început nu
are şi un conţinut, această stare necesită o puternică autodepăşire. De
fapt, această autodepăşire, care este necesară în această
situaţie,
este piatra de încercare şi dovada faptului că cercetarea
spirituală
respectivă este autentică şi onestă. Căci în clipa când ne
pomenim că
trăim cu o conştienţă goală, cu simpla conştienţă a stării de veghe,
fără ca această conştienţă a stării de veghe să aibă vreun conţinut,
în
acea clipă întreaga viaţă sufletească este cuprinsă de o durere
nespusă, de o suferinţă nemărginită. Orice altă durere îndurată
pe
Pământ pare neînsemnată faţă de această durere
spirituală-sufletească
resimţită în acest moment al cunoaşterii. Iar această durere
trebuie
s-o depăşim. Căci această durere este expresia unei forţe care se
manifestă fizic în toate lipsurile posibile: foamea, care ne
determină
să mâncăm, setea, care ne obligă să bem şi aşa mai departe.
Simţim în
suflet ceva care trebuie să ajungă la noi şi simţim aceasta ca pe o
durere de nespus. Dar după ce trăim un timp în durere simţim
chiar
fiinţa noastră lăuntrică ca fiind plină de durere, adică suntem un
timp-durere, propria noastră fiinţă omenească pentru un timp se
înfăţişează conştienţei noastre ca nefiind altceva decât un
ghem de
durere, după aceea conştienţa noastră nu mai este goală, această
conştienţă se umple, şi nu cu un conţinut senzorial obţinut prin
intermediul ochilor, urechii şi aşa mai departe, ci de data aceasta
conţinutul ei este spiritual. Şi în primul rând în
conţinutul spiritual
obţinut în felul acesta se află propria noastră fiinţă
spirituală, aşa
cum se desfăşoară ea, ca o entitate spirituală unitară – dar trăind
în
timp, nu în spaţiu –, de la naştere sau zămislire şi până
în clipa de
faţă, atât cât am trăit pe Pământ până în
acel moment. Aşa cum în mod
obişnuit în perspectivă spaţială putem ajunge să privim din nou
obiecte
care sunt departe de noi, învăţăm să privim din momentele vieţii
noastre prezente în propriul nostru trecut. În astfel de
momente nu
vedem ceea ce este corporal, doar ne amintim de aceste lucruri; trebuie
să ne amintim, căci altfel conştienta noastră este distrusă. Însă
cel
care doreşte să fie cercetător al celor spirituale nu trebuie să devină
un fantezist sau un mistic confuz, ci trebuie să-şi păstreze conştienţa
şi luciditatea exact la fel ca matematicianul care rezolvă o problemă
matematică. După cum în mod obişnuit vedem luerurile din spaţiu
în
perspectivă, acum putem privi într-o perspectivă temporală. Tot
ce s-a
petrecut în cursul existenţei noastre ni se înfăţişează
acum într-un
tablou temporal, dar un tablou temporal plin de viaţă. Dar nu numai
cele trăite de noi ni se înfăţişează astfel, ci şi ceea ce ne
arată cum
am evoluat, cum au acţionat forţele interne, spirituale-sufleteşti,
asupra corpului nostru, de la naştere sau de la zămislire, cum sunt
acele forţe plastice care au construit corpul nostru. Ne privim pe noi
înşine din exterior. Dar ceea ce vedem astfel, propria noastră
viaţă
sufletească care se înfătişează în acest mod sufletului
nostru se
deosebeşte şi sub aspect calitativ de vieţuirea acestui tablou
temporal. În mod obişnuit, când priveşti în urmă la
viaţa pe care ai
dus-o, retrăieşti evenimentele prin care ai trecut. Revezi de exemplu
felul în care ai cunoscut pe cineva, cum te-a
întâmpinat omul
respectiv, cu amabilitate sau cu răutate, cum a înfăptuit un
lucru sau
altul în contextul acestei întâlniri. Te retrăieşti
în aceste imagini
din amintire, aşa cum ţi le-a înfăţişat lumea exterioară.
Dimpotrivă,
în celălalt tablou al amintirilor de care am vorbit sunt
prezentate
acum imagini reale, despre care ştim că redau natura spirituală proprie
a omului; aşa cum imaginile obişnuite ale amintirii redau natura
exterioară, în acest celălalt tablou al amintirilor ne
întâmpină felul
în care ne-am apropiat noi de lumea exterioară. Aici se vede cum
eram
noi înşine de exemplu atunci când am venit în contact
cu o altă
persoană, cum s-au dezvoltat în noi forţe ale simţirii care şi-au
găsit
tocmai în acea persoană mulţumirea, plăcerea,
încântarea, bucuria.
Privim într-adevăr spre noi, aşa cum eram noi înşine ca
oameni
pământeni. Şi în felul acesta vedem cum se contopesc
în realitate cele
două laturi în care era mascat visul.
Acum, visul se transformă într-o realitate conştientizată pe
deplin.
Ajunge chiar să fie ceva mai mult decât ceea ce se
înfăţişează
conştienţei obişnuite. Privim mai întâi esenţa spirituală,
cea care
trăieşte în interiorul corpurilor, cea care în timpul
somnului se
desprinde de ele, cea care este creatoarea corpului. O vedem
într-adevăr. Şi atunci observăm că această esenţă spirituală
contine
încă ceva asemănător legilor naturii, dar într-un mod
spiritual,
metamorfozat, într-o existenţă spirituală. În cele trăite
acolo intră
deja în joc lumea morală. Acolo se desfăşoară deja legile morale,
pătrund atât de mult în interior încât acum
ştii că aşa cum acţionează
propria ta spiritualitate aşa acţionează şi legile morale. Acolo legile
morale încep să fie pe picior de egalitate cu legile naturii.
În felul acesta se ajunge însă numai până la
vieţuirea fiinţei
spirituale proprii a omului în viaţa pământească. Dacă
dorim să mergem
mai departe trebuie să dezvoltăm în suflete şi alte facultăţi.
Precizări mai exacte puteţi găsi în lucrarea deja menţionată,
căci o
imagine exactă se poate obţine numai pe baza exersării a numeroase
detalii. Aici vom prezenta numai aspectele de principiu.
Gândiţi-vă că
într-un anumit moment al zilei incepeţi să vă amintiţi cele
petrecute
din clipa când v-aţi trezit, v-aţi sculat de dimineaţă. Dacă vă
daţi
osteneala să faceţi acest lucru, puteţi avea în faţa sufletului
desfăşurarea activităţii acelei zile până în momentul
respectiv. Dar
dacă nu vă reprezentaţi acest lucru în modul în care s-au
desfăşurat
evenimentele, începând de dimineaţă, mergând către
amiază şi aşa mai
departe, ci vă reprezentanţi în suflet evenimentele zilei
în
desfăşurare inversă, începând de la momentul prezent şi
mergând înapoi
tot mai departe, puteţi să ajungeţi până în vremea nopţii,
când aţi
dormit. Dar mai departe ceva nu se leagă, rămâne incomplet, iar
dacă
încercaţi să mergeti mai mult înapoi nu vă puteti lega
decât de ultimul
lucru care s-a petrecut înainte de a adormi, iar de aici puteţi
parcurge iarăşi înapoi toată desfăşurarea zilei de ieri. Pe
scurt,
atunci când omul îşi aminteşte în acest fel viaţa
obişnuită, rămân
mereu pauze între evenimentele ştiute, perioade pe care le-am
parcurs
în stare de inconştienţă în timpul somnului.
Pentru a putea merge mai departe cu exerciţiile legate de această
retrăire regresivă a evenimentelor vieţii se cere să avem un deosebit
de pronunţat simţ al realităţii. Oamenii de astăzi nu prea excelează
în
acest domeniu. De fapt nu este prea uşor să dobândim aşa ceva,
căci în
ceea ce priveşte amintirile oamenii rămân de obicei la cele care
sunt
legate în cel mai strict sens de propria lor persoană
într-un fel sau
altul. Gândurile lor nu se întind atât de mult
în lumea exterioară
încât în şiragul amintirilor lor să fie prinse
elemente din această
lume exterioară. În general, oamenii nu au tendinţa să trăiască
cu
amintirile lor în lumea exterioară, să trăiască în mod real
în lumea
exterioară. Ne putem convinge uşor analizând în viaţa de zi
cu zi cât
de des se întâmplă să trăim desprinşi de lumea reală. Am
cunoscut
oameni care, de exemplu, au stat de vorbă în dimineaţa unei zile
cu o
doamnă care i-a interesat foarte mult, dar dacă îi întrebi
ce culoare
avea rochia pe care o purta acea doamnă nu ştiu să-ţi răspundă. Deci
este ca şi cum nici n-ar fi văzut-o, căci dacă ar fi văzut-o ar fi
observat şi ce culoare avea rochia ei. Ce inconsistentă este legătura
omului cu lumea exterioară, dacă nici măcar nu mai ştie, în
după-amiaza
aceleiaşi zile, ce culoare avea îmbrăcămintea omului pe care l-a
văzut
de dimineaţă! Am cunoscut oameni care au stat un timp într-o
încăpere,
dar după aceea nu puteau să spună dacă erau sau nu tablouri pe pereţi.
Poţi face astfel cele mai neaşteptate constatări.
Acela care doreşte să-şi însuşească simiul realităţii trebuie mai
întâi
să se antreneze să trăiască pe deplin şi în realitatea senzorială
exterioară, astfel încât cele cu care vine în contact
să i se
înfăţişeze aşa cum sunt ele în realitate. Cel care
cercetează spiritual
nu trebuie să se lase în voia fanteziei, el trebuie să-si
însuşească
simţul realităţii în aşa măsură, încât să nu i se
poată întâmpla să nu
mai ştie după-amiaza ce fel de rochie purta doamna cu care a stat de
vorbă de dimineaţă. Trebuie să poată trăi deja cu adevărat şi în
lumea
sensibilă cu simţul realităţii.
Doar atunci când ne obişnuim să conectăm ceea ce ne rămâne
în amintire
la lumea exterioară reală ni se dezvoltă simţul care dă cunoaşterii
spirituale posibilitatea de a realiza o privire retrospectivă
eficientă. Căci în cazul capacităţii obişnuite de rememorare a
omului
ultimele amintiri dinainte de culcare se leagă foarte uşor de cele de
după deşteptarea din dimineaţa următoare. Fără nici o ezitare oamenii
lasă pur şi simplu deoparte intervalul nocturn dintre aceste două
imagini, ei înnoadă firul primelor întâmplări de după
trezire de-a
dreptul cu cel al ultimei întâmplări dinainte de adormire.
În general,
nici nu sunt conştienţi de faptul că între acestea ar mai exista
ceva.
Dar dacă dorim să ne însuşim o conştienţă în care ceea ce
se petrece în
interior se conectează cu imaginile din lumea exterioară, trebuie să ne
fie clar că cele care se petrec dimineaţa la trezire se leagă cu
întreaga natură care îşi pune amprenta asupra noastră, se
leagă de
răsăritul soarelui, cu toate impresiile pe care le produce acesta, şi
aşa mai departe, pe când ultimele fenomene dinainte de adormire
se
leagă de ceva care nu este comun cu natura, şi anume de lucrurile care
s-au desfăşurat începând cu deşteptarea anterioară. Atunci
îţi dai
seama că între aceste imagini aşezate una lângă alta
lipseşte ceva. Dar
prin exerciţiu, redeşteptând facultăţi sufleteşti inexistente
în viaţa
obişnuită, dobândeşti puterea ca la o privire retrospectivă,
având
prima imagine de după cea mai recentă trezire din somn şi dorind să
ajungi până la cea din urmă imagine dinainte de a fi adormit
ultima
oară, să nu mai vezi între ele doar o dâră de
întuneric; întunericul
acesta începe să se lumineze în spirit, se zăreşte ceva
în acest
întuneric. Cum de obicei nu eşti conştient decât de cele
trăite în
starea de veghe zilnică, dintr-o dată vezi că între prima
întâmplare ce
a avut loc după ce te-ai trezit şi ultima întâmplare
înainte de a fi
adormit cu o seară înainte pătrunde ceva, care îţi
aminteşte ceva –
doar ceva – despre care n-ai ştiut nimic până acum. Lucrurile se
petrec
ca şi în cazul amintirilor obişnuite, numai că mai înainte
n-ai ştiut
nimic despre cele care ies acum la iveală. Acum începi să-ţi
aminteşti
cele care s-au petrecut în timpul somnului, chiar şi în
timpul somnului
fără vise. Timpul lipsit de continut de care erai conştient că s-a
scurs între ultima întâmplare dinainte de a adormi şi
prima de după
trezirea din somn începe să se umple. Aşa cum conştienţa noastră
obişnuită se umple cu întâmplările din lumea naturală, tot
aşa
conştienţa noastră de acum se umple cu ceea ce ni se înfătişează
ca o
amintire, dar amintirea a ceva ce îţi dai seama că s-a petrecut
în
inconştient. Conştienţa noastră se umple acum cu un conţinut sufletesc
care nu a participat la evenimentele exterioare, ci care s-a retras din
evenimentele lumii exterioare, care a trecut în stare dormindă.
Acum
înveţi să recunoşti cum este cu adevărat sufletul care doarme,
care nu
are puterea de a fi conştient de întâmplările prin care
trece în timpul
somnului în lumea spirituală în felul în care
în timpul zilei omul este
constient de întâmplările din existenţa sa fizică. Acum
înveţi să
cunoşti cu adevărat interiorul omenesc ca spirit şi suflet şi în
aceste
clipe priveşti dincolo de viaţa terestră. Şi vei putea acum să legi
ceea ce îţi apare prin evocare ca un tablou vast dar concret de
amintiri din viaţa pe care ai trăit-o până acum pe Pământ
cu ceea ce ai
fost ca om spiritual-sufletesc într-o lume pur spirituală
înainte de
cobarârea în lumea fizică prin naşterea sau zămislirea ta.
Iar această experienţă este însoţită de o alta. Dacă în
decursul
întregii perioade de exerciţiu dezvolţi şi o facultate care
în mod
obişnuit nu este considerată a fi o facultate cognitivă, dar care
totuşi este şi aşa ceva, dacă dezvolţi ceea ce este iubire a
sufletului, dăruire deplină de sine faţă de cele care îţi ies
acum în
cale, atât de intens, încât această iubire îţi
rămâne chiar dacă
priveşti acum spre propriul tău Eu, vezi că ceea ce îţi pătrunde
nou în
suflet poate fi iubit cu o dragoste plină de devotament, devine posibil
ca în mod pe deplin conştient, în stare de veghe, să te
eliberezi în
trăirile tale interioare de ceea ce este corporal. Însă în
clipa în
care te-ai eliberat în trăirile tale interioare de corporalitate
ştii
cum se petrec lucrurile când omul îşi trăieşte viaţa
în afara
corporalităţii sale. Şi sufletului nostru i se înfăţişează
imaginea
trecerii pragului ultim al morţii. Dacă ai simţit o dată ce
înseamnă să
te vezi în plenitudinea forţelor spirituale, să nu depinzi de
trup,
ştii ce vei fi în existenţa spirituală, când îţi vei
părăsi trupul şi
vei trece prin poarta morţii. Înveţi să cunoşti şi ambianţa care
există
acolo pentru oameni. Înveţi să recunoşti cum se desprinde de
tine,
atunci când îţi părăseşti corpul, tot ceea ce te leagă de
lumea
simţurilor. Rămâne însă ceea ce ne-a făurit ca oameni,
partea
spirituală-sufletească a omului. Înveţi să recunoşti contactele
pe care
le-ai avut cu alţi oameni. Reuşeşti însă să recunoşti ceea ce s-a
realizat prin aceste trăiri senzoriale, cum s-au găsit sufletele
între
ele, ce a rezultat din relaţiile cu alţi oameni, mai apropiaţi sau mai
îndepărtaţi, ce s-a petrecut în spaţiu şi în timp, ce
este etern
spiritual, cum se desprinde de forma terestră de trăire. Atunci
sufletul resimte cu mai multă intensitate contribuţia spirituală a
raporturilor cu ceilalţi oameni. Astfel ceea ce până acum era de
domeniul credinţei devine o certitudine obţinută prin cunoaştere.
Este ceea ce resimt oamenii atunci când trec ei înşişi prin
poarta
morţii. Nemurirea după care tânjesc de obicei sufletele noastre
ajunge
să intre cu adevărat în cunoaşterea umană numai pe această cale.
Dar
deoarece noi am ajuns să recunoaştem ceea ce este într-adevăr
veşnic în
om datorită faptului că ne-am amplificat atât de mult forţele, că
am
reuşit să recunoaştem ceea ce este veşnic în existenţa
spirituală-sufletească premergătoare celei terestre, dobândim şi
această certitudine a continuării vieţii noastre dincolo de moarte.
Existenţa premergătoare celei terestre ca element veşnic al sufletului
omenesc nu spune nimic civilizatiei actuale, care recunoaşte numai pe
jumătate veşnicia, vorbind de nemurire. În limbile mai vechi
exista şi
cealaltă latură, nenaşterea, adică ideea că noi am existat şi
înainte
de începutul vieţii noastre terestre. Doar la un loc aceste două
laturi – nenaşterea şi nemurirea – alcătuiesc veşnicia. Iar faptul că
năzuinţa
omului către nemurire rămâne doar la nivelul unei credinţe
incerte este
o consecinţă a renunţării sale la recunoaşterea inexistenţei naşterii,
căci omul nu poate avea o imagine clară a veşniciei dacă nu cunoaşte
ambele ei părţi, care alcătuiesc un singur tot, nenaşterea şi nemurirea
fiinţei sale. De aceea omul trebuie să tindă spre o înţelegere
adevărată a ceea ce este el, spre o adevărată autocunoastere.
Trebuie întotdeauna, în astfel de ocazii, să subliniez
faptul că,
bineînţeles, o astfel de cercetare a celor spirituale poate fi
întreprinsă doar de cel care posedă facultăţile adecvate,
datorită
exerciţiului sau poate datorită destinului, dar atunci când
rezultatele
acestor cercetări sunt dezvăluite, ele sunt tot atât de
plauzibile ca
şi cele obţinute de exemplu de cercetările astronomice. Aşa cum nu este
nevoie să fii pictor pentru a putea aprecia frumuseţea unui tablou –
căci, dacă ar fi aşa, numai pictorii ar putea să le aprecieze –, nu
este nevoie nici să devii tu însuti neapărat un cercetător al
celor
spirituale pentru ca să poţi beneficia de cunoştinţele obţinute prin
această cercetare, deşi poţi să le studiezi în oarecare măsură,
căci
omul este atras de adevăr şi nu de confuzie şi rătăcire. Aşa cum cu
simţirea ta sănătoasă poti să stai în faţa unui tablou şi să-i
admiri
frumuseţea, tot aşa, dacă nu-ti pui singur beţe în roate prin
prejudecăţile tale, poţi să beneficiezi de rezultatele pe care ţi le
prezintă cercetarea spirituală. Putem să înţelegem acest lucru
dacă ne
implicăm efectiv, cu simţul realităţii, în această acţiune,
infirmând
astfel spusele celor care pretind că adepţii ştiinţei spirituale
manifestă o credinţă oarbă. În perioada actuală, dacă oamenii,
prin
folosirea simţului realităţii sau prin cercetare, ajung, în felul
despre care v-am vorbit, la autocunoaşterea esenţei umane, antroposofia
poate aduce sufletelor omeneşti tocmai acel lucru de care sunt
însetate
aceste suflete în ziua de astăzi, după cum am arătat la
începutul
acestei prelegeri. Deşi această cerinţă a epocii noastre nu este
resimţită în mod conştient decât de foarte puţină lume,
deşi nu se
arată decât în mod nedefinit sau chiar nepotrivit, ea se
manifestă clar
în civilizaţia actuală.
Ştiinţele naturii şi multe concepţii filosofice ne vorbesc despre
limitele de netrecut ale cunoaşterii. Prin aceasta pragul care ar
permite abordarea omului însuşi devine de netrecut pentru ele.
Dar omul
nu se poate lipsi la nesfârşit de o autocunoaştere autentică.
În conferinţa de mâine voi porni din locul în care mă
opresc acum şi vă
voi arăta cum se îmbogăţeşte şi se interiorizează viaţa
etică-religioasă în oameni. În felul acesta voi putea să vă
înfăţişez
cum se aplică aceste lucruri de-a dreptul la viaţa practică. În
prelegerea de astăzi, am dorit să vă prezint mai întâi
modul în care
această cerinţă a epocii noastre, care se face simţită ca o năzuinţă a
simţirii şi a sufletului la tot mai multi oameni în condiţiile
impuse
de civiliziaţia modernă, poate fi satisfăcută printr-o cunoaştere
spirituală autentică, prin cunoaşterea celor pe care vrea să le ştie şi
trebuie să le ştie omul cu privire la propria sa nemurire şi la tot ce
se leagă de aceasta. Numai aşa se poate ajunge la o adevărată
cunoaştere de sine şi numai de această cunoaştere de sine autentică se
poate lega o autoînţelegere şi o percepere a propriei fiinţe.
Căci în
sufletul său omul se poate vedea în esenţa sa veşnică numai
atunci când
ajunge să-şi dea seama în ce fel, ca fiinţă
spirituală-sufletească,
este înglobat în sfera spirituală-sufletească a
Universului, tot aşa
cum, ca fiinţă corporală, îşi are locul în lumea celor
corporale. Doar
atunci când omul ajunge să se cunoască pe sine ca spirit printre
spirite, poate să dobândească adevărata certitudine interioară.
Doar
atunci când ştie care este valoarea şi rolul său în lume
poate, în
deplină conştienţă de sine, să se conceapă ca om în Univers,
poate să
desluşească în acel sentiment nedefinit unica conştienţă
omenească
justă. Şi doar prin aceea că oamenii vor căuta necontenit această
lumină a cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii spirituale a lumii setea
lumii moderne de a înţelege cu adevărat natura proprie a omului
va
putea fi potolită. Căci omenirea nu va putea face faţă tuturor
presiunilor legate de progresele civilizaţiei decât dacă
îşi va da
seama că autocunoaşterea umană nu poate fi altceva decât o
cunoaştere
spirituală, căci omul nu poate vieţui într-adevăr ca om
decât dacă se
recunoaşte pe sine ca spirit printre spirite, aşa cum în trecerea
sa
prin viaţa pământească el nu se poate simţi decât ca o
fiinţă corporală
printre fiinţe corporale.
