|
Ieri
mi-am îngăduit să vă
prezint care este calea pe care omul poate să se îndrepte spre
cunoaşterea lumii spirituale şi să arăt că, prin faptul că acum această
cale ni se dezvăluie ca fiind posibilă, îşi poate găsi
împlinirea o
nevoie profundă a omenirii de astăzi, s-ar putea spune o sete pentru o
cunoaştere suprasensibilă. Din expunerea de ieri s-a putut vedea că
această cale către cunoaşterea spirituală este foarte apropiată de
strădania omenească cea mai elementară, de viaţa sufletească lăuntrică
cea mai elementară. A trebuit să vă arăt că o astfel de cunoastere a
ceea ce este vesnic în sufletul omenesc este posibilă doar după
ce omul
a trecut mai întâi prin anumite evenimente sufleteşti
pregătitoare
datorită cărora a fost trezită conştienţa până atunci adormită
faţă de
lumea spirituală.
Prin aceasta,
cunoaşterea suprasenzorială de care v-am vorbit ieri, cunoaşterea a
ceea ce este nepieritor în fiinţa omenească, se deosebese
esenţial de
ceea ce se consideră în momentul de fată că este singurul mod de
cunoaştere acceptabil şi care, aşa cum aţi putut vedea din expunerea de
ieri, ne face să ne izbim în toate sensurile de limite ale
cunoaşterii.
Cunoştinţele obţinute astăzi, fie prin observaţii, fie experimental,
dar în orice caz numai ca rezultat al unei activităţi raţionale
de
observare sau experimentare, au un caracter cu totul impersonal. Acest
caracter impersonal ni se înfăţişează în modul cel mai
pregnant dacă
destinul ne-a făcut să avem contacte mai strânse cu actualul
sistem de
învăţământ. Dar unde oare se află această viaţă a
cunoaşterii? S-ar
putea spune că în cărţi. Se află într-o tradiţie mai rnult
sau mai
puţin fixată în scris, pe care adeseori oamenii o preiau datorită
unor
conjuncturi exterioare. Dacă analizăm în mod cinstit faţă de noi
înşine
felul în care omul este constrâns astăzi să se
încadreze în sistemul de
cunoştinţe recunoscut oficial şi având în vedere toate
metodele prin
care se realizează acumularea acestor cunoştinţe, constatăm că el este
adeseori foarte bucuros atunci când, începând să aibă
de-a face cu
problemele vieţii practice, poate lăsa iarăşi aceste lucruri în
seama
cărţilor, sau, să zicem, a obiectivităţii, ca să sune mai frumos.
Atunci, el vrea să fie din nou om întreg, nu vrea să se mai
oprească la
ceea ce se spune întotdeauna cu atâta semeţie: „S-a
descoperit că...“
Cum ne întâmpină totuşi acest „s-a descoperit că...“
în toate
domeniile! Atunci când omul, din adâncurile experienţei
sale de viaţă,
afirmă că a descoperit ceva, apare imediat cineva versat în
domeniul
vieţii ştiinţifice şi îi spune: Acest lucru nu este în
concordanţă cu
ceea ce „s-a descoperit“, cu cunoaşterea ştiinţifică.
Aşa că aş spune că această cunoaştere este ceva care s-a separat de
trăirea directă a omului individual. Se crede chiar că ceva nu poate fi
adevărat decât atunci când este trăit în mod separat,
desprins de tot
ceea ce provine din simţirea directă a naturii omeneşti. Eu,
dimpotrivă, am considerat necesar să vă descriu ieri o cale de
cunoaştere cu totul diferită, care ţine seama de personalitatea
fiecăruia, care implică direct, în mod elementar, simţirea
omenească.
Nu o putem gusta, ca că spunem aşa, fără a participa la ea din
străfundul inimii. Astfel, cunoaşterea este pusă în legătură cu
personalitatea umană. Iar astăzi aş vrea să vă vorbesc despre toate
consecinţele pe care le are asupra vieţii omeneşti această conectare a
cunoaşterii cu elementul personal.
Cunoaşterea despre care am vorbit ieri, când ne-o însuşim,
nu este un
fel de continuare a ceea ce este considerat astăzi cunoaşterea, sub
semnul lui „s-a descoperit că...“. Nu se modifică doar cantitatea de
cunoştinţe, se modifică cu totul modul în care trăim acest proces
de
cunoaştere.
Să vedem care este caracteristica cea mai evidentă a genului de
cunoaştere pe care omenirea de astăzi l-a înălţat pe cele mai
înalte
culmi. Prin aceasta nu vreau în nici un caz să aduc vreo obiecţie
acestui gen de cunoaştere. În domeniul său el a obţinut cele mai
mari
succese, sub raport exterior a adus omenirii un belşug extraordinar,
belşug care însă în epoca actuală a civilizaţiei prezintă o
scădere
semnifictivă. Însă această cunoaştere are o caracteristictă, ea
susţine
că ceva este „adevărat“ sau că este „fals“ sau „eronat“. Şi omul caută,
prin raţiune sau cu ajutorul celor pe care poate să le desprindă
raţiunea din lumea exterioară, să stabilească ce este adevărat şi ce
este greşit. Vrea să fie logic, vrea să se bazeze pe fapte, vrea să
deosebescă adevărul de eroare pe cale experimentală. Desigur există
deja metode pentru a stabili experimental ce este adevărat şi ce nu.
Aşa cum v-am spus, nu am obiecţii la adresa acestei metode, însă
trebuie văzut că metoda despre care v-am vorbit ieri acţionează asupra
oamenilor în cu totul alt mod. Când s-a descoperit
într-adevăr ceva
despre care se spune că este adevărat sau fals, că este ceva real,
atunci, ceva rămâne totusi în faţa noastră ca într-un
tablou abstract.
Este ceva care se separă atât de mult de noi în adevărul
sau în eroarea
sa, încât personalitatea noastră participă extrem de puţin
la acest
adevăr sau la această eroare. Desigur, ne putem entuziasma şi trebuie
să ne entuziasmăm în faţa adevărului, putem şi trebuie să
detestăm
greşeala, dar atunci când raportăm tot ceea ce poate fi
determinat ca
adevărat sau ca eronat la alte împrejurări ale vieţii omeneşti
constatăm că există o mare deosebire. Să vă dau un exemplu foarte
grosier: atunci când ne potolim foamea ştim că prin aceasta
acţionăm
asupra noastră prin ceva care are un caracter foarte personal. În
acest
caz, omul nu este eliminat din ceea ce facem; nu este ceva care să stea
în faţa noastră ca o imagine obiectivă. Dimpotrivă, atunci
când
distingem adevărul de eroare, nu intenţionăm ca acest demers să se afle
în intracţiune directă cu noi. Faptul că ieri eram încă,
într-o
problemă oarecare, pe o cale greşită, iar astăzi nu mai persistăm
în
această părere greşită este desigur o rezolvare abstractă, dar ea nu
produce vreo transformare esenţială în propria noastră persoană,
în
sinea noastră. Dacă însă de ieri încoace am mâncat
ceva ce nu mai
mâncasem înainte, ceva ce s-a încorporat în
noi, atunci, în noi
personal s-a schimbat ceva.
Noţiunile acestea de „adevăr“ şi „eroare“, de „just“ şi „greşit“ se
transformă în decursul trăirii directe a adevărurilor știinţei
spirituale. Pătrunzând, aşa cum am arătat ieri, pe calea
cunoaşterii,
începem treptat să nu ne mai exprimăm aşa, să nu mai spunem că
ceva
este adevărat sau că ceva este eronat sau fals. Cuvintele acestea se
potrivesc în esenţă pentru ceea ce poate fi acceptat sau respins
de noi
în lumea exterioară, materială, şi prea puţini sunt aceia care
ştiu ce
este de fapt cu acest adevăr sau cu această eroare. Căci dacă pătrundem
puţin în ceea ce se cheamă că ceva este adevărat, că ceva este
fals,
trebuie să ne întoarcem la concepţia pe care o au oamenii despre
aceste
noţiuni de adevăr şi greşeală şi atunci dăm peste ceva cu totul
neaşteptat. Dacă analizăm denumirile utilizate în diferite limbi
pentru
adevăr şi greşeală, ne dăm seama că aceste două noţiuni, în forma
lor
actuală, abstractă, au apărut abia acum. Ele nu au existat în
vremurile
de demult, ele sunt un rezultat al evoluţiei. În trecut o anumită
chestiune, pe care omul trebuia să o accepte, era considerată ca ceva
voit de zei, iar ceea ce omul nu trebuia să accepte era ceva care
contravenea voinţei zeilor. Lumea se diferenţia astfel în ceea ce
era
voit de zei şi ceea ce nu era voit de zei. Şi întrucât omul
accepta
ceea ce era din voia zeilor, el era drept, era credincios zeilor. Găsim
în diferite limbi cuvântul fidel, „credincios“
cu sensul de „adevărat, drept“*. Adevărat: fidel ordinii
divine a
lucrurior; neadevărat: lipsit de fidelitate faţă de ordinea divină a
lucrurilor. Cealaltă semnificaţie a apărut abia mai târziu.
Când
intelectul a ajuns să domine întreaga cunoaştere, a fost uitat pe
ce
bază au apărut iniţial expresiile adevăr şi greşeală. Şi astfel astăzi
avem o atitudine impersonală şi chiar în mare măsură indiferentă
faţă
de cunoaşterea acceptată.
* În l. germană treu – credincios, fidel wahr – adevărat. În l.
română, în
mod analog, cuvântul drept are
atât sensul de just, adevărat, cât şi de cel care face voia
Domnului
(în texte religioase, sau în expresii ca „lumea
drepiilor“). (Nota
trad.)
Modul de cunoaştere despre care v-am vorbit ieri ne determină să
asociem iarăşi ceva real, ceva concret, cu ceea ce acceptăm şi cu ceea
ce respingem. De aceea, în ştiinţa spirituală de orientare
antroposofică nu spunem pur şi simplu că ceva este adevărat, ci ajungem
la o expresie foarte asemănătoare cu cea care ar numi ceva care este
sănătos pentru noi oamenii. Şi cele expuse de mine ieri referitor la
această ştiinţă spirituală sunt numite de cel care le-a pătruns mai
degrabă ca fiind „sănătoase“ decât ca fiind „adevărate“. Se
vorbeşte de
cunoştinţe sănătoase şi de cunoştinţe bolnave, care trebuie să fie
respinse. Treptat conceptele adevărat
şi greşit, care sunt
valabile numai în lumea fizică, sunt înlocuite cu noţiunile
sănătos şi bolnav. Dar prin aceasta omul este
determinat să se apropie personal de întreaga cunoaştere. Căci
noi
suntem obişnuiţi în mod conceptual să considerăm că este sănătos
ceea
ce dorim, ceea ce voim, spre ce ne împinge personalitatea
noastră.
Dimpotrivă, respingem, pe cât putem, ca fiind bolnav, lucrul
lipsit de
atracţie pentru personalitatea noastră.
Întrucât în felul acesta, pentru noi, ceea ce este
adevărat se
transformă în ceva favorabil vieţii, în ceva sănătos, ceva
care
îmbogăţeşte viaţa, iar ceea ce nu este adevărat, eroarea, devine
ceva
care sărăceşte viaţa, care o îmbolnăveşte, o schilodeşte şi o
pustieşte, reprezentările pe care le avem se dovedesc din ce în
ce mai
mult ca fiind ceva care se află în strânsă legătură cu
simţirea noastră
şi cu întreaga noastră viaţă personală. De aceea ne purtăm faţă
de
ştiinţa obişnuită din ziua de astăzi ca faţă de o persoană care ne este
mai mult sau mai puţin indiferentă, cu care de cele mai multe ori nu
avem decât o relaţie formală, convenţională. Dimpotrivă, ştiinţa
spirituală pe care o avem în vedere aici nu este
întâmpinată în felul
acesta convenţional. O întâmpinăm ca pe o prietenă, chiar
ca pe o
entitate pe care o putem iubi din adâncul fiinţei noastre celei
mai
elementare. Prin acest fapt, ştiinţa spirituală este din ce în ce
mai
mult o problemă personală.
Când ne apropiem astfel de adevărurile pe care ieri le-am putut
prezenta doar tangenţial, privitoare la viaţa dinainte de naştere,
dinainte de existenţa pământească a omului, la fiinţa
sprituală-sufletească a omului care prin zămislire şi naştere coboară
dintr-o lume pur spirituală în corpul fizic al omului; sau
când, după
cum puteţi vedea din literatura antroposofică, pătrundem tot mai mult
în domeniul lumilor spirituale, prin care trece omul de la
moartea sa
şi până în momentul când se naşte din nou, aşa cum
trece prin acestă
lume fizică cu simţirea sa, când pătrundem tot mai adânc
în aceste lumi
ne simţim atât de legaţi de ceva ce este cuprins în aceste
lumi, încât
putem conecta propria noastră fire la o cunoaştere sănătoasă, la
concepţii sănătoase. Şi simtim de asemenea că trebuie să ne
îndepărtăm
faţă de ceea ce trebuie să desemnăm ca fiind concepţii bolnave.
Ştim, de exemplu, ca să vă arăt printr-o comparaţie ce am în
vedere, că
omul, pentru ca să-şi poată dezvolta normal fiinţa sa fizică, consumă
alimente, că aceste alimente trec în interiorul lui prin procese
de
transformare datorită cărora omul poate să înlocuiască ceea ce a
folosit pentru activitatea sa corporală şi ştim că el se simte bine,
sănătos, datorită acestei preluări a substanţelor nutritive exterioare
în beneficiul existenţei sale fizice personale. Mai ştim
însă că pot
apărea şi situaţii în care fiinţa omenească să nu poată primi
substanţe
nutritive deoarece organismul său nu este în stare să le digere
aşa cum
trebuie, sistemul său digestiv fiind bolnav; pot exista şi alte motive
care fac ca omul să nu poată să înlocuiască prin hrană ceea ce
pierde.
Atunci consumă substanţele care se află în propriul său corp,
începe să
se autoconsume.
Aceasta ne duce cu gândul la legătura dintre manifestările unor
boli şi
distrugerea corpului propriu. Însă este şi ceva prin care creştem
lăuntric atunci când dobândim treptat cunoştinţe despre
lumea
spirituală. Chiar avem, faţă de cunoştinţele care sunt dătătoare de
sănătate, următorul sentiment: prin ele ajungem să fim laolaltă cu
lumea spirituală, ne trezim în lumea spirituală, prin ele ne
contopim
cu lumea spirituală, ne croim drum către zei, ne croim drum către
propriul nostru suflet nemuritor. Ne croim drum spre ceea ce vom simţi
când vom trece prin poarta morţii şi ne vom găsi în lumea
spirituală,
dar şi spre ceea ce am trăit înainte de a ne fi coborât,
prin zămislire
sau prin naştere, din lumea spirituală pe acest pământ. Resimţim
toate
acestea ca şi cum ne-am fi dăruit fiinţa noastră proprie lumii
exterioare, dar prin aceasta am fi devenit în interior mai
împliniţi,
mai bogaţi. Abia prin faptul că treptat ajungem să fim chiar lumea, ne
putem concepe în deplina noastră interioritate omenească. Şi din
felul
în care îşi însuşeşte o astfel de cunoaştere, o
cunoaştere sănătoasă,
omul simte că întreaga sa existenţă depinde de integrarea sa
în lume.
Ne dăm seama încetul cu încetul că dacă am fi lipsiţi de
aceste
adevăruri sănătoase ar fi ca şi cum ar trebui să trăim în lumea
exterioară fără organe de preluare a hranei şi ar trebui să ne
autoconsumăm. Iar această parte a lumii care ne dă sentimentul că este
ceva care trebuie respins, ceea ce se prezintă ca fiind aducător de
boală ne face să simţim, atunci când o preluăm, că ne consumăm pe
noi
înşine, că ne tot împuţinăm.
Aceasta este deosebirea între acea căutare a adevărului care
rămâne
numai intelectuală şi cea prin care se pătrunde la cunoştinţele cu
adevărat sprirituale către care v-am arătat drumul ieri. Aici, în
sfera
intelectului, se poate discuta despre idealism, spiritualism şi
materialism, una din ele ne dă o stare de bună dispoziţie, alta nu ne
provoacă durere, dar în toate acestea nu găsim nimic care să fie
intens
omenesc. Dimpotrivă, dacă cuprindem adevărurile sprituale, deci
cunoaşterea spirituală sănătoasă, atunci ideile orientate în
direcţie
materialistă ne dor, pentru că ştim că prin aceste realităţi vopsite
în
culori materialiste omul se distruge. Prin aceasta însă
adevărurile
spirituale dobândesc două nuanţe noi, nuanţe pe care le putem
distinge
foarte clar pe măsură ce pătrundem în însuşirea cunoaşterii
spirituale.
Atunci învăţăm să cunoaştem înrudirea adevărului cu
iubirea, a
cunoaşterii sănătoase cu altruismul, dar nu cu acel altruism care-l
face pe om să se piardă pe sine, ci cu acela care tocmai prin
dezvoltarea sa determină câştigarea Sinelui. Când omul ştie
să iasă din
sine însuşi şi să pătrundă în lume, când este
altruist în acest sens –
nu devenind gol de conţinut, ci umplându-se cu conţinutul lumii
–,
atunci acest altruism îl îndreaptă spre adevărata existenţă
omenească,
spre adevărata afectivitate omenească mai cu seamă, spre conţinut
sufletesc.
Această dăruire faţă de realităţile spirituale ale vieţii, similară cu
iubirea, este ceea ce ni se impune apoi ca un fel de particularitate a
caracterului. De aceea ea ajunge să fie un fenomen caracteristic la
aceia care pot să-şi însuşească cunoştinţe spirituale. Situaţia
este
următoarea: omul nu resimte prea multe imbolduri caracterologice ca
urmare a cunoştinţelor raţionale, pur intelectuale, deoarece acestea nu
se leagă de ceva persoanl, însă atunci când îşi
însuşeşte cunoaşterea
spirituală în miezul esenţei sale celei mai profunde va şti, de
asemenea, că această cunoaştere nu poate fi receptată dacă nu-ţi
transformă caracterul, dacă nu determină particularităţi ale
caracterului care, s-ar putea spune, într-o exprimare paradoxală,
pătrund parcă în carnea şi sângele sufletului, şi anume
în primul rând
înclinarea spre altruism, spre iubire. Aceasta este deosebirea
dintre
însuşirea adevărurilor spirituale şi însuşirea adevărurilor
fizice.
Învățăm de asemenea să recunoaştem faptul că omul, atunci
când preia
cunoştinţe nesănătoase, trăieşte consumându-se pe sine,
rămâne închis
în sine, de fapt se distruge prin aceasta pe sine însuşi
sub raport
spiritual. Şi învăţăm să recunoaştem cu cele două nuanţe ale
simţirii
ce poate să fie egoismul cel mai profund al naturii omeneşti. Aşadar,
învăţăm să recunoaştem prin aceste cunoştinţe iubirea şi egoismul
şi
printre cele mai de seamă cuceriri obţinute de om prin cunoaştere
ştiinţifică spirituală se înscrie faptul că rezultatele acestei
cunoaşteri spirituale pot să fie caracterologice, că asemenea trăsături
de caracter pot deveni necesare. Cunoaşterea raţională pur abstractă se
comportă de fapt ca o rădăcină de plantă artificială, făcută din ceară.
Din ea nu răsare nici o plantă, şi ea este realizată artificial prin
raţiunea noastră. Toate cunoştinţele pe care le preţuim atât de
mult
acum, oricât ar fi ele de utile şi oricât nu trebuie să fie
atacate,
sunt formate în mod artificial de către raţiune. Dar din rădăcina
adevărată răsare şi planta adevărată. Iar din cunoaşterea adevărată,
prin care omul poate să-şi unească spiritul cu spiritele lumii, iese la
iveală încetul cu încetul întregul om lăuntric: omul
care înţelege
printr-un simţământ viu ce este altruismul, dragostea
dezinteresată, şi
ce este egoismul, şi care din această înţelegere dobândeşte
impulsuri
de a acţiona în viaţă, de a acţiona, acolo unde este cazul,
în mod
altruist sau, acolo unde îi este necesar să dezvolte acest
egoism, să
extragă ceva din sine însuşi, de exemplu pentru a pregăti viaţa,
în
deplină conştienţă, neascunzând nimic.
Prin aceasta, ia naştere o anumită clarviziune în introspecţia
umană pe
care o realizează şi în transpunerea acestei introspecţii
în
activitatea exterioară. Din ceea ce poate deveni cunoaştere spirituală
se iveşte şi creşte un om spiritual-sufletesc. Prin aceasta ajungem
însă practic printr-o astfel de cunoaştere până la morală.
Dacă
practicăm cunoaşterea acceptată astăzi în mod curent, va fi
mândria
noastră de a nu găsi cu nici un chip trecerea spre morală. Noi vrem să
fim „obiectivi“ prin aceea că spunem: Da, desigur, procesele care au
loc în natura anorganică, neînsufleţită, trebuie să fie
analizate pe
baza legilor naturii, în aşa fel încât să putem
urmări cauzele şi
efectele lor, dar aici nu găsim nimic care să aibă legătură cu morala.
Ne ambiţionăm să continuăm cu această metodă şi în sfera
proceselor
care au loc în natura vie, în domeniul vegetal, animal şi
uman şi să
acceptăm ca ţinând de morală doar ceea ce izvorăşte din anumite
profunzimi ale naturii omeneşti, despre care însă nu putem spune
că ar
putea să-şi manifeste caracterul valabil prin forţa şi impulsivitatea
sa internă şi în lumea exterioară şi că ar putea avea acces la o
existenţă obiectivă.
În timp ce suntem astfel împinşi, printr-o cunoaştere
spirituală, pe de
o parte să dezvoltăm în noi, în mod viu, intens, trăirea
altruistă,
dăruirea de sine plină de iubire în această privinţă – căci fără
aceasta cunoaşterea spirituală nu este posibilă –, iar pe de altă parte
să ne însuşim o percepere subtilă a ceea ce este egoism
automistuitor,
pătrundem prin cunoaşterea spirituală direct în ordinea morală a
lumii.
De aceea, această ordine morală a lumii ni se înfăţişează
realmente tot
mai mult sub aspectul ei concret şi izbutim să privim nu numai în
mod
abstract viaţa care a precedat-o pe cea terestră, adică viaţa pe care a
parcurs-o omul ca fiinţă spirituală-sufletească înainte
de a coborî pe Pământ prin zămislire şi naştere, ci reuşim
pe lângă
aceasta să privim cu adevărat în adâncul lumii spirituale,
aşa cum cu
ajutorul simţurilor noastre fizice privim lumea fizică care ne
înconjoară. Şi învăţăm în acest mod să cunoaştem că
acolo, în lumea
spirituală, suntem înconjuraţi de entităţi spirituale care nu
îmbracă
niciodată un corp fizic, tot aşa cum aici, în lumea fizică,
suntem
împreună cu fiinţe care sunt ca şi noi întrupate
într-un corp fizic.
Învăţăm însă să cunoaştem concret această lume spirituală
şi entităţile
sale; nu învăţăm să le cunoaştem dacă nu ne-am însuşit
lăuntric,
caracterologic, cu însufleţire, pe calea cunoaşterii, sentimentul
de
altruism, de dăruire de sine dezinteresată. Căci aceasta este taina
existenţei pământeşti corporale: în timp ce
începând de la naştere şi
trecând prin vârsta copilăriei, când suntem
încă mai mult sau mai puţin
dominaţi de instincte (inconştient sau semiconştient), creştem,
afundându-ne tot mai rnult în corpul nostru, păşim – şi
tocmai acest
lucru apare foarte clar în faţa ochilor sufleteşti ai omului –
în lumea
aceasta exclusiv prin intermediul organelor noastre fizice. Ne pierdem
sub aspect sufletesc şi spiritual în vreme ce activăm în
mod creator
mai cu seamă asupra corpului nostru. Această latură
spirituală-sufletească se stinge din conştienţa noastră. Tot ce este
cuprins în lume ajunge la noi prin mijlocirea corporalului. De
aceea
materialismul are dreptate în domeniul conştienţei terestre, căci
pentru ceea ce este pe Pământ trebuie să ne slujim de corpul
nostru,
dacă rămânem la nivelul conştienţei terestre, pe care nu o putem
obţine
decât prin ceea ce este corporal. Pentru conştienţa terestră
trebuie să
rămânem la percepţii corporale, dacă nu dorim să ne ridicăm la
conştienţa independentă de corporal.
Trebuie să spunem, aşadar, că pentru a ajunge la cuprinderea lumii
spirituale şi a propriei sale fiinţe suprasensibile omul trebuie să
dezvolte în sine ceva, căci corpul îl împiedică să le
sesizeze. Corpul
ne smulge din lumea spirituală, ne înstrăinează de lumea
spirituală şi
ne trage tot mai mult înapoi spre propria persoană şi spre
egoism, iar
pentru cunoaşterea spirituală trebuie, ca şi în dragoste, să
ieşim din
noi înşine. Atunci când omul ajunge la o conştienţă
independentă de
corporal, iese la iveală îndeosebi adevărul profund semnificativ
că
omul trece de repetate ori prin viaţa pământească. Nu ne dăm
seama de
cele care au pătruns în sufletul nostru prin aceste vieţi
repetate de
pe Pământ, deoarece suntem închişi în corp. În
decursul vieţii noastre
facem cunoştinţă cu cineva care reprezintă pentru noi un destin.
Întâlnim acea persoană la o anumită vârstă şi trăim
împreună momente
care îşi vor pune amprenta asupra întregii noastre vieţi
ulterioare.
Dacă însă privim în mod obiectiv înapoi la
desfăşurarea vieţii noastre
până în momentul acestei întâlniri, ne dăm
seama, cu ajutorul vederii
spirituale, de ceva ce nu putem observa cu privirea fizică, de faptul
că, în realitate, întreaga noastră viaţă pământească
de până atunci a
fost o căutare a acelei persoane. De aceea, oamenii care au ajuns
în
acest spirit la bătrâneţe, privind în urmă la cursul vieţii
lor
pământeşti, au spus întotdeauna: Ceea ce am găsit în
această viaţă
pământească ni se înfăţişează ca fiind întru totul
în concordanţă cu un
anumit plan. Este ca şi cum încă de mic copil porneşti în
direcţia în
care mai târziu te vei întâlni cu un anumit om.
Când îţi priveşti cu
ochii spiritului drumul vieţii, trebuie să-ţi spui că fiecare pas a
fost dirijat în aşa fel încât până la urmă să
se poată realiza un
asemenea eveniment. Şi cu cât pătrundem mai mult în această
trăire,
ajungem să înţelegem că tot ceea ce facem, tot ceea ce se află
sub
influenţa forţelor fizice terestre, este dirijat din altă parte.
Ajungem să recunoaştem că viaţa pe care o trăim în prezent este
dependentă de vieţile pământeşti anterioare şi că în
intervalele dintre
ele, între moarte şi următoarea naştere, au existat şi alte
vieţi, în
lumea spirituală.
Dar nu ajungem la confirmarea acestor vieţi dacă nu suntem în
stare să
ne dezvoltăm dragostea de cunoaştere şi cunoaşterea plină de iubire.
Căci nu este atât de uşor, aşa cum ne închipuim adesea, să
ajungem la
cel care am fost odinioară. Pentru actuala noastră personalitate, cel
care am fost într-o existenţă pământească anterioară este
tot atât de
străin ca şi un alt om pe care l-am întâlni. Numai dacă
suntem în stare
să realizăm o cunoaştere plină de iubire şi o dragoste de cunoaştere
putem să concepem cu adevărat prin cunoaştere pe acest altul faţă de
care la început ne simţim cu totul străini. Dar atunci el
pătrunde în
conştienţa noastră.
La fel stau lucrurile cu fiecare pas făcut spre o cunoaştere spirituală
superioară; trebuie să realizăm ceva de felul cunoaşterii pline de
iubire, deci ceva legat intim de personalitatea noastră, ceva în
care
suntem implicaţi direct, personal, ceva ce nici nu arn putea avea dacă
nu am fi implicaţi personal în problema respectivă. Dar prin
faptul că
noi ne integrăm într-o astfel de lume, că în fond ne
extindem
cunoaşterea existenţei dincolo de naştere şi de moarte, că o extindem
mai presus de lumea simţurilor – vedem peste tot, în regnul
vegetal,
animal, mineral, entităţi care acţionează spiritual –, prin aceasta ne
ridicăm într-un regn al adevărului pe care acum impulsurile
morale îl
pot primi în cunoaşterea noastră. Pentru om, în special,
aceasta se
prezintă în felul următor. Zicem că de multe ori este
extraordinar de
greu să ne îndurăm soarta. Desigur, dacă ne limităm la viaţa
pământească fizică, senzorială, putem vedea că mult prea des
lucruri
care izvorăsc din cele mai bune impulsuri morale nu au succes, pe
când
altele care nu pornesc din impulsuri bune, morale, pot determina mari
succese. De ce se întâmplă aşa? Se întâmplă aşa
tocmai din motivul că
această lume fizică, senzorială, cu care în oarecare măsură ne-am
„îmbrăcat“, o părticică din ea fiind haina trupului nostru, nu
cuprinde
în nici un fel impulsuri morale. Impulsurile morale se sting
în contact
cu întreaga noastră activitate şi comportare în cadrul
lumii fizice,
cel mult poate să apară o compensare convenţională. Dar prin cunoaştere
spirituală învăţăm să ne dăm seama că lumea aceasta nu este
unică, ci
este îmbibată pretutindeni de spiritualitate şi învăţăm de
asemenea să
cunoaştem cum ceea ce aducem prin comportarea noastră morală sau
imorală este luat cu noi în această lume a spiritualităţii. Dacă
învăţăm să recunoastem că adevărul este ceva sănătos iar greşeala
ceva
maladiv, atunci extindem această cunoaştere şi asupra realităţii morale
şi a erorii imorale şi învăţăm să cunoaştem că omul, prin faptul
că se
dăruieşte adevărului moral, devine în domeniul interior,
spiritual-sufletesc, un om pe deplin format. Nu este necesar ca acest
lucru să se manifeste direct în trupul pământesc actual.
Prin faptul că
trăieşte în sine un impuls moral, el devine un om spiritual-moral
pe
deplin format lăuntric. Cel care se abandonează greşelii ajunge să fie
lăuntric un infirm, sub aspect spiritual-sufletesc. Apoi el
învaţă să
recunoască ceea ce este moral ca fiind ceva sănătos, iar greşeala ca
fiind un factor de îmbolnăvire şi învaţă să recunoască că
viaţa
desfăşurată în adevărul moral îl modelează pe om în
mod armonios. Însă
aceasta este ceva care nu se exteriorizează imediat, în ciclul
evolutiv
în care ne aflăm acum, în trupul fizic pe care îl
avem ca rezultat a
ceea ce ne-am însuşit prin activitatea noastră dintr-o existenţă
pământească anterioară. Dar după cum ne orientăm spre adevărul
care
este sănătos rnoral sau spre greşeala nesănătosă moral, ajungem să fim
fie oameni sănătoşi, echilibraţi în spirit şi în suflet,
fie infirmi
din punct de vedere spiritual şi sufletesc. Atunci când trecem
pragul
morţii şi lepădăm corpul fizic, acesta nu mai reprezintă o piedică.
Atunci fiinţa noastră spirituală-sufletească dobândeşte în
totalitate
fizionomia pe care ne-am însuşit-o prin înfăptuirea celor
bune sub
aspect moral sau a celor rele sub aspect moral; atunci trăim fie ca om
desăvârşit în suflet şi spirit fie ca infirm în
spirit şi suflet.
Trecem aşa prin lumea spirituală până ajungem iar într-un
corp fizic,
pământesc, prin care ne clădim singuri, dinăuntru, propriul
nostru
destin, astfel încât fie că, datorită faptului că aducem
din existenţa
terestră anterioară un echilibru spiritual-sufletesc, putem să ne
alcătuim un corp omenesc fără cusur, pe care îl putem orienta
în viaţă
spre diverse activităţi, fie că, datorită faptului că ajungem aici cu o
infirmitate morală, ne comportăm cu stângăcie şi nepricepere
în
dirijarea corpului nostru pămânesc, din faza embrionară şi
până la
vârsta adultă; prin aceasta ne pregătim un destin lăuntric care
se
manifestă apoi şi ca destin exterior. Cel care este capabil să
analizeze viaţa fără idei preconcepute îşi va da seama cum se
înlănţuie
formarea interioară a destinului cu trăirea destinului exterior, prin
faptul că suntem în stare să ne folosim de trup şi de tot ce se
leagă
de acesta, că, prin intermediul trupului, avem de-a face cu lumea
fizică, sensibilă, că îl putem dirija din interior cu
îndemânare sau cu
nepricepere. Pregătim prin aceasta, măcar în parte, şi
evenimentele
exterioare, astfel că destinul nostru exterior apare ca un rezultat
parţial al destinului interior. Iar aceste încercări prin care
trecem
se compensează mereu pe parcursul existenţelor terestre care se succed
una după alta.
În felul acesta dobândim de fapt în lumea spirituală
– şi ea este cea
în care ceea ce este drept şi ceea ce este greşit sub aspect
spiritual
se transformă în ceea ce este sănătos şi ceea ce este bolnav –
forţele
modelatoare ale spiritual-sufletescului şi ale impulsurilor morale.
Lumea morală devine pentru noi o realitate incontestabilă şi noi ne
spunem: În aceeaşi existenţă pământească impulsul moral nu
poate să
exercite o acţiune directă asupra fizicului; când trece
însă dintr-o
viaţă pământescă în următoarea, influenţa sa dătătoare de
sănătate se
resimte în întreaga sa realitate, aşa cum în lumea
fizică acţionează
forţele căldurii, lumina si electricitatea. Părerea că ordinea morală a
lumii ar fi numai o abstracţiune pornită de la oameni se datorează
convingerii că putem cunoaşte numai condiţiile care caracterizează
lumea fizică. În acest caz pornim de la efecte către cauze. Dar
şi în
lumea spirituală putem cunoaşte condiţiile care determină interacţiunea
forţelor, numai că trebuie să avem în vedere că, pentru efectele
care
se manifestă într-o existenţă pământească, cauzele se află
într-o viaţă
pământească anterioară – între acestea două
aflându-se şi o etapă de
viaţă în lumea spirituală. Cu alte cuvinte, trebuie să ne dăm
seama la
ce nivel se fac simţite cauzele şi acţiunile care determină destinul
omenesc. Prin aceasta, ceea ce era considerat altminteri numai o
cunoaştere fizică solidă se extinde şi în domeniul ordinii
morale-spirituale a lumii, şi astfel cucerim această ordine
morală-spirituală a lumii.
S-ar putea însă aduce, la adresa acestei cunoaşteri spirituale,
obiecţia pe care am menţionat-o deja ieri: toate acestea sunt foarte
frumoase, dar în primul rând oamenii nu posedă această
cunoaştere
spirituală; numai acela care este cercetător spiritual poate să
îmbrace
în cuvinte şi idei ceea ce vede el în lumea spirituală, şi
doar aşa pot
fi sesizate aceste idei. V-am spus încă de ieri că pentru a
realiza un
tablou trebuie să fii pictor, dar pentru a resimţi frumusetea si
conţinutul lăuntric al tabloului nu este nevoie să fii pictor, ci
trebuie să te laşi numai în voia naturii omeneşti, fără rezerve
şi
prejudecăţi. Aceasta este situaţia şi în privinţa ştiinţei
spirituale.
Pentru a o „zugrăvi“ tu însuţi în idei trebuie să fii
cercetător
spiritual, dacă însă este prezentată în conferinţe şi
în literatura
corespunzătoare dedicate acestui subiect, ea se înfăţişează ca şi
tabloul privit de cineva care nu este pictor. Nu este nevoie de nimic
altceva decât să te lasi în voia simţului realităţii, fără
rezerve şi
prejudecăţi, şi vei obţine o imagine sănătoasă a lumii spirituale! Da,
trebuie chiar să vă spun ceva cu totul deosebit în această
privinţă.
Astăzi se întâmplă mereu aşa: deoarece ştiinţa spirituală
despre care
vorbim acum este ceva relativ nou pentru civilizaţia noastră, acela
care este susţinătorul ştiinţei spirituale pe baza cunoaşterii sale
directe este foarte izolat şi este nevoit să se limiteze la
înveşmântarea ei în cuvinte şi idei pentru ca să o
poată împărtăşi
oamenilor. S-ar putea crede că ceea ce are de spus l-ar privi de fapt
doar pe el însuşi. După cum stau astăzi lucrurile – încă
mai stau aşa,
dar trebuie să sperăm că foarte curând această situaţie se va
schimba,
căci ştiinţa spirituală este ceva care îl însufleţeşte pe
om –,
omenirea apare numai ca receptoare faţă de cel care are cunoaşterea
spirituală. Însă pentru cel care pătrunde astăzi în această
cercetare
la cunoaşterea spirituală printr-o contemplare proprie, directă, pentru
acela această ştiinţă spirituală este totuşi altceva decât pentru
oamenii care, după cum tocmai v-am arătat, o preiau printr-un simţ
sigur al realităţii. V-am spus încă de ieri: într-un anumit
punct al
cunoaşterii spirituale trebuie să treci printr-o durere care nu poate
fi asemuită cu nici o altă durere din lume. Este punctul în care
pătrundem dincolo de propria noastră existenţă spirituală dintre
naştere şi moarte, ieşim în marea largă a veşniciei spirituale
în care
ne găsim atunci când trecem pragul morţii şi în care am
fost înainte de
a coborî prin naştere în viaţa fizică de pe Pământ.
Trebuie să trecem
printr-o durere nespusă atunci când cunoaşterea noastră ajunge să
părăsească lumea fizică, senzorială, şi vrea să pătrundă în lumea
spirituală. S-ar putea spune că această durere influenţează
întreaga
viaţă a omului. Şi; mai înainte de toate, celui care astăzi –
căci aşa
trebuie să fie în prezent – parcurge prin propriile sale forţe
iniţierea, pătrunderea în cunoaşterea superioară, această
cunoaştere
superioară i se înfăţişează ca ceva care la început
cuprinde omul
integral, dar care apoi se desprinde de el în mod incredibil de
intens.
Daţi-mi voie ca în acest loc să vă relatez ceva care în
aparenţă are un
caracter cu totul personal; dar ceea ce este cu totul personal aici –
astăzi voi intra mai mult în aspectul personal – are şi un
caracter
impersonal, ceea ce poate fi resimţit de oricine care ajunge
într-o
situaţie similară.
Mai întâi cunoaşterea în spirit cuprinde omul
în întregime. Cunoaşterea
intelectuală obişnuită cuprinde numai mintea omului, raţiunea, adică
ceea ce în fond are o atitudine foarte neutră faţă de trăirea
personală
directă. Se ştie că numai capul trebuie supus efortului, pe când
celelalte sunt pe de lături. Desigur, pentru a obţine anumite lucruri
în cunoaşterea actuală trebuie să stăm mult timp aşezaţi. Mulţi
ar avea
ceva de spus despre această sedere, pe care deseori au
întrerupt-o,
pentru că nu este plăcută. Însă de fapt în cunoaşterea
obişnuită omul
nu se solicită în întregime. Dacă însă pătrundem,
după cum v-am arătat,
în cunoaşterea adevărată a lumii suprasensibile, avem această
senzatie:
dacă îţi soliciţi numai raţiunea, al cărei organ este capul,
această
cunoaştere spirituală se risipeşte ca un vis, se şterg atât
ideile de
largă cuprindere cât şi amănuntele. Într-adevăr, atunci
când păşeşti în
lumea spirituală, când treci pe lângă ceea ce se numeşte
„păzitorul
pragului“ spre lumea spirituală, înduri un chin cumplit, nu
datorită
conţinutului celor dobândite prin cunoaştere – căci acesta este
foarte
real –, ci datorită necesităţii de a pune existenţa în deplină
realitate în interiorul conştienţei. De fapt, foarte mulţi oameni
sunt
capabili să aibă relativ repede trăiri în lumea spirituală. Dar
pentru
aceasta este nevoie de prezenţă de spirit, adică de o percepere rapidă.
Pentru cei mai mulţi oameni ceea ce li se întâmplă în
lumea spirituală
este într-adevăr acolo, dar înainte de a reuşi să-i acorde
atenţie a şi
dispărut. Trebuie să ai prezenţă de spirit ca să-ţi îndrepţi
repede
privirea sufletească spre ceea ce ai trăit. Prezenţa de spirit este
ceva extrem de necesar pentru cunoaşterea spirituală. Trebuie să dăm
foarte mare atenţie prezenţei de spirit, aşa cum am arătat în
cartea
mea Cum putem
ajunge la cunoaşterea lumilor superioare? Când reuşim să
cuprindem aceste cunoştinţe situate în afara spatiului şi
timpului – de
aceea ne şi scapă cu atâta uşurinţă, pentru că se află în
afara acestor
coordonate – atunci, sub aspect exterior, ele ni se prezintă ca visele.
Este foarte greu să treci dincolo de acest caracter de vis al lor. Dacă
le abordăm numai cu mintea, ele ne scapă ca şi visele. Aş
îndrăzni să
spun că cel care vorbeşte în idei desprinse din lumea spirituală
trebuie întotdeauna să aibă, chiar în momentele când
vorbeşte, această
lume spirituală în faţa sa. Dar el nu se poate obişnui cu această
şedere în interiorul lumii spirituale dacă nu participă la
cunoaştere,
cel puţin într-un anumit fel, cu întreaga sa făptură. Unii
pot realiza
aceasta într-un fel, alţii într-alt fel. De exemplu, pentru
mine este
întotdeauna o necesitate să-mi fixez, fie prin câteva
cuvinte
disparate, fie prin mici desene simbolice, rezultatul contemplării
spirituale. Nu este vorba de a realiza în vreun fel o scriere
mediumică. Este o scriere complet lucidă, absolut conştientă, prin care
însă este activat nu numai capul ci şi altceva, care face ca
activitatea omului să fie extinsă prin implicarea integrală a făpturii
sale, atunci când se şi scrie concomitent. Nu contează dacă ceea
ce s-a
scris în acest fel va fi utilizat ulterior ca notiţe, contează
numai
ceea ce faci. Pot să vă mărturisesc că în viaţa mea am adunat cu
carul
astfel de caiete de însemnări la care nu m-am mai uitat niciodată
după
aceea – căci ceea ce contează este să poţi reţine ceea ce ai văzut
în
lumea spirituală cu o forţă mai mare decât simpla forţă a minţii.
Reţinem cu o fortă mai mare atunci când trăirea respectivă se
revarsă
prin mâna noastră, datorită acelui impuls al voinţei care ne
determină
să scriem. Această fixare a evenimentelor interioare din lumea
spirituală este condiţionată de trăirea adevărurilor, s-ar putea spune
„în mod organic“, cu întreaga făptură.
Se mai adaugă ceva aici, ceva ce nu trebuie să rămână aşa
în
civilizaţia noastră, după cum nu era aşa nici în trecut,
când căile
spre cunoaşterea iniţiatică erau total diferite. Am în vedere o
problemă care astăzi se prezintă în mare măsură în felul
următor. Dacă
ai realizat pe vremuri ceva în domeniul ştiinţei spirituale la
care ai
vrea să revii mai târziu şi când, ca de exemplu în
cazul meu, eşti deja
un om în vârstă şi ceea ce ai vrea să comunici acum a fost
înfăptuit de
tine poate cu patruzeci de ani în urmă, aceasta pare ceva de
domeniul
trecutului şi deci activitatea spirituală pe care o depui arată de fapt
aproape ca şi când ai vrea să prezinţi cuiva ceva ce ai citit
într-o
carte veche de care eşti complet străin. Aş vrea să mă
înţelegeţi: ceea
ce ai realizat tu însuţi cu ani în urmă ajunge să-ţi fie
tot atât de
străin ca ceva care este scris într-o carte din anul respectiv cu
care
nu ai nici o legătură. Se desprinde, nu ca în cazul cunoaşterii
abstracte de care v-am vorbit, dar, spiritual, se desprinde de tine.
Ceea ce în alte situaţii, în afara cunoaşterii iniţiatice,
este
resimtit ca fiind în mod foarte justificat legat de propria
noastră
fiinţă ni se înfăţişează aici ca o altă persoană. Pot să spun că
unele
cărţi primite din partea prietenilor îmi sunt astăzi mai
apropiate
decât cele pe care le-am scris eu însumi mai demult.
Îmi recitesc
cărţile din tinereţe numai dacă este neapărată nevoie, de exemplu,
atunci când trebuie să fac corectura la reeditări, căci deja ele
sunt
străine de mine. Deci contribuţia pe care trebuie s-o aducă astăzi
cercetătorul spiritual se desprinde de persoana sa, devine ceva
obiectiv. De aceea nu poţi resimţi în mod cu totul elementar vreo
bucurie extraordinară sau vreo înălţare extraordinară şi aşa mai
departe. Însă acest lucru nu este legat de cunoaştere ca atare,
ci de
modul şi condiţiile în care încă mai este necesar să se
ajungă la ea în
zilele noastre – în singurătate. În vremurile de demult,
când încă
domnea o manieră mult mai instinctivă, mai puţin conştientă, de a
ajunge la ştiinţa iniţiatică, singurătatea nu era deloc favorabilă
pentru cultivarea acestei ştiinţe iniţiatice. Dacă urmăriţi istoria
în
această direcţie, veţi constata că ştiinţa iniţiatică este
întotdeauna
cultivată în cadrul unor societăţi. Astfel de societăţi există şi
astăzi, dar acum ele nu fac decât să întreţină tradiţia.
Cel care
vorbeşte astăzi, direct din cele desprinse din calea sa personală spre
cunoaştere, este deja sortit într-o anumită măsură singurătăţii.
Dar cum erau orânduite societăţile de acest fel şi cum vor fi ele
din
nou organizate atunci când cunoaşterea celor spirituale va fi
acceptată
iarăşi de civilizaţie, când va fi chemată iarăşi să se implice
în toate
domeniile vieţii şi în practică? Căci ea va putea face aceasta
când
oamenii îşi vor însuşi cunoaşterea spirituală. În
astfel de societăţi
se proceda aşa: prin propriul acord liber consimţit, fiecare prelua o
anumită parte a cunoaşterii. Unul îşi concentra cercetarea
spirituală
proprie pentru a studia influenţa lumii aştrilor asupra vieţii
omeneşti, un altul studia calea parcursă de viaţa omenească de la
existenţa spirituală premergătoare celei terestre la pătrunderea
în
sfera terestră. Prin aceasta se urmărea să se creeze posibilitatea
cercetării în amănunt a diferitelor domenii. Căci dacă este
nevoie de
zece ani numai pentru ca să se ştie câte ceva despre influenţa
aştrilor
asupra vieţii omeneşti, pentru a cerceta în detaliu doar
câţiva paşi de
pe calea ce duce de la viaţa premergătoare celei pământeşti la
viaţa
pământească sunt necesari nu zece ani, ci o întreagă viaţă
de om. De
aceea, această împărţire a cunoaşterii în mai multe domenii
distincte
era pe de-a-ntregul îndreptăţită. În felul acesta fiecare
se încadra în
domeniul asupra căruia se concentra în mod special, lăsând
ca toate
celelalte să le primească de la confraţii săi. Astfel că el avea parte
în acelaşi timp de acea trăire interioară care constă în
producerea
cunoaşterii şi de cealaltă trăire, care constă în receptarea unor
cunoştinţe pe care nu le-ai produs tu însuţi. Când omenirea
va ajunge
în sfârşit să fie mai caldă, când în
sfârşit inimile se vor deschide
pline de căldură, ştiinţa spirituală va trebui să se prezinte ca o
imagine pictată. Atunci omul va putea recepta, prin simţul său natural
al realităţii, ce anume este cuprins în ideea pe care n-a
produs-o el
însuşi, dar pe care o resimte direct prin faptul că o preia prin
intermediul simţului său neîngrădit al realităţii. În altă
ordine de
idei, el va resimţi şi acea durere şi suferinţă despre care v-am
vorbit, pe scurt toate nuanţele implicării personale, la contactul cu
cunoaşterea care i se înfăţişează. Datorită acestui fapt, el va
răzbi
pe baza propriilor sale forţe sufleteşti până la
înţelegerea celor
spirituale. Omul poate face aceasta atunci când primeşte
adevărurile
spirituale. În ziua de astăzi de multe ori omul trebuie să
renunţe la
acest lucru, să se resemneze sub acest aspect, atunci când el
însuşi
produce ceva într-un domeniu anume al adevărurilor ştiinţei
spirituale.
De aceea, roadele adevărurilor ştiinţei spirituale pot să ajungă tocmai
la aceia care, având o inimă plină de căldură, receptează aceste
adevăruri. În vechile confrerii spirituale-ştiinţifice oamenii
tocmai
asta trebuiau să facă, să recepteze. De aceea i se delimita cuiva – sau
el însuşi îşi selecta – un anumit domeniu de cercetare
spirituală în
care acesta renunţa la orice receptare însufleţitoare, care
îmbogăţeşte
viaţa. În schimb el beneficia de această îmbogăţire a
vieţii prin cele
receptate de la ceilalţi confraţi. Ceva asemănător ar trebui să se
producă din nou în viitor.
Vă relatez acestea nu pentru a vă prezenta o situaţie relativ
personală, ci pentru ca prin această latură personală, afectivă, să vă
atrag atenţia că roadele ştiinţei spirituale despre care am vorbit nu
sunt condiţionate de necesitatea de a fi produse de cineva personal. Şi
la aceasta poate ajunge oricine dacă ţine seama cât de cât
de ceea ce
am arătat de exemplu în cartea mea Cum putem ajunge la
cunoaşterea lumilor spirituale? ca exerciţii sufleteşti,
meditaţie, concentrare şi aşa mai departe. Dacă prin aceasta el
realizează o activitate sufletească în sinea sa, chiar numai
pentru a
înainta cu câţiva paşi în adâncul vieţii,
aceasta face să i se deschidă
inima pentru ceea ce poate fi receptat de la cercetătorii spirituali de
vocaţie. Şi atunci darul spiritual primit devine ceva ce se poate ataşa
strâns de ceea ce este personal, deoarece se adresează
elementului
personal din om. Atunci omul ajunge personal la izvoarele acelei vieţi
din care se trage veşnicia în esenţa sa. Atunci se cufundă
în ceea ce a
fost înainte de viata pământească, a omului; în ceea
ce va fi după
această viaţă pământească, se cufundă în trăirile pe care
le-a avut în
lumea spirituală înainte de viaţa pământească şi pe care le
va avea
după această viaţă pământească, după ce, trecând prin
poarta morţii, va
ajunge în lumea spirituală. Din omul iniţial, inferior, creşte al
doilea om, superior. Dar cel de-al doilea om, superior, nu poate să ia
avânt, nu putem dobândi înţelegerea ideilor ştiinţei
spirituale, dacă
nu putem simţi că ne aflăm cu ceva în lumea spirituală aşa cum
aici, în
lumea fizică, cu idei ferme despre natură, ne simţim ancoraţi în
ceva.
Faptul că avem muşchi şi oase ne leagă de natura exterioară, prin
aceasta suntem ancoraţi cu propria noastră natură fizică în
natura
fizică exterioară. Atunci când înţelegem conţinutul
adevărat al ideilor
spirituale şi le recunoaştem ca fiind acelaşi lucru cu lumea
spirituală, învăţăm să ne simţim integraţi într-o lume
spirituală,
divină, aşa cum prin corpurile noastre ne simţim integraţi în
lumea
sensibilă. Şi acest sentiment de apartenenţă este important, căci prin
el ne putem concepe şi în fiinţa noastră spirituală, aşa cum prin
corpul nostru ne concepem în fiinţa noastră fizică. Aşa cum
însă prin
corpul nostru sesizăm numai fiinţa trecătoare, existenţa dintre naştere
şi moarte, tot aşa prin existenţa noastră spirituală-sufletească ne
vedem pe noi înşine în lumea veşnică, spirituală-divină.
Tocmai pentru
că ne cufundăm mai adânc în personal, aflăm cum nu numai
omul în
general, omul abstract, îşi are rădăcinile într-o lume
spirituală, ci
mai aflăm cum fiecare ins tocmai prin ceea ce are el personal – prin
aceea că poate să trăiască pe Pământ în deplină
individualitate,
într-un anumit loc şi într-o anumită perioadă – îşi
are rădăcinile, în
mod cu totul elementar, într-o lume spirituală, în lumea
spirituală
căreia îi aparţine şi care are caracter etern. Deoarece simte
aceasta,
el simte, ca să spunem aşa, glasul care îi strigă: Fereşte-te să
devii,
prin conţinuturi spirituale nesănătoase, un infirm din punct de vedere
spiritual-sufletesc, căci şi tu ai fost pus la socoteală ca oricare om
nu numai în general, ci ai fost pus la socoteală pentru că eşti
un om
cu propria ta personalitate, cu individualitatea ta.
În această umanitate personală, cea mai individualizată, omul se
cufundă prin gândurile sale religioase şi cele mai elevate
senzaţii
artistice pe care le poate încerca în raport cu Universul.
De aceea,
ştiinţa spirituală duce direct la sentimente religioase. Oricine poate
să vadă din cărţile noastre cum creştinismul este aprofundat, cum este
prezentat în deplină lumină şi în adevărata sa esenţă abia
prin
adâncirea în trăirile personal-omeneşti ale lui Christos,
care s-a
arătat sub o înfăţişare personală. Prin faptul că în
această manieră,
pe o cale personală, pătrundem până la o entitate spirituală
veşnică,
doar prin acest fapt personalitatea noastră se integrează cu nuanţa
potrivită în lumea reală, căci astfel devenim conştienţi că
fiecare
dintre noi este luat în considerare în mod personal. Şi
atunci dobândim
într-adevăr cunoaşterea spiritului ca ceva care devine direct un
drum
personal al omului în viaţă. Ne simţim atunci ca şi cuprinşi
lăuntric
de conţinutul cunoaşterii spirituale, aşa cum corpul nostru este
cuprins de forţa năvalnică a sângelui care îi
întreţine viaţa.
Ne simtim ca şi când existenţa noastră individuală, personală, pe
Pământ ar putea fi oarecum caracterizată prin următoarea
comparaţie.
Undeva are loc o adunare. Se insistă să venim la acea adunare. Se
insistă în mod individual să venim la acea adunare,
întrucât acolo se
aşteaptă să se spună tocmai ceea ce numai noi, numai Eul nostru propriu
ca individualitate personală poate aduce în discuţie. Să
presupunem că
înainte de a merge la această adunare unde suntem aşteptaţi facem
un
anumit lucru care are drept urmare faptul că nu mai putem merge acolo.
Nu mai mergem. Vom fi cel care este aşteptat – şi care nu vine!
Întrucât ştiinţa spirituală devine o chestiune personală,
omenească,
învăţăm să cunoaştem treptat că ceea ce facem în viaţă prin
ştiinţa
spirituală îmbogăţeşte viaţa şi sub aspectele cele mai practice
ale ei.
Învăţăm să recunoaştem faptul că drumul nostru personal în
viaţă este
orientat într-o direcţie în care suntem aşteptaţi.
Contemplând lumea
spirituală, lumea în care entităţi spirituale divine acţionează
în mod
creator asupra existenţei noastre individuale, vedem în acelaşi
timp un
loc unde ne dăm seama că suntem aşteptaţi şi vom răspunde acestei
aşteptări care ni se adresează şi vom ajunge la aceia care ne vor fi
alături într-o lume superioară, spirituală, numai atunci
când pe calea
vieţii omeneşti personale vom găsi în lumea spirituală pe omul
acesta
etern în armonia sa deplină, în deplina sa putere, primind
de la el
elementul spiritual-sufletesc. În felul acesta cunoaşterea
spirituală
adâncită în ceea ce este omenesc ne conduce la situaţia de
a trebui să
decidem dacă vom pătrunde acolo sus, în domeniul în care
omenescul
convieţuieşte cu spiritualul, acolo unde suntem aşteptaţi sau dacă –
noi trecem, doar, prin naşteri şi morţi – vom ajunge o dată până
acolo
unde ni se vor adresa aceste cuvinte pline de reproş: Tu ai fost
aşteptat – şi nu ai venit!
