Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MISTERII. EVOLUŢIE ŞI CUNOAŞTERE

GA 233

CONFERINŢA I

ISTORIA SUFLETEASCĂ A OMENIRII ÎN CORELAŢIE CU DEZVOLTAREA MEMORIEI

Dornach, 24 decembrie 1923

Iubiţii mei prieteni,

În timpul acestor seri ale Congresului nostru de Crăciun, aş dori să vă dau o privire de ansamblu asupra evoluţiei omenirii pe Pământ, care vă poate aduce în situaţia de a conştientiza mai intens şi mai profund ceea ce este omul astăzi. În epoca actuală, în care putem afirma că se pregăteşte deja ceva extrem de important pentru întreaga civilizaţie omenească, orice om care reflectează cât de cât serios, ar trebui să-şi pună întrebarea: Cum a rezultat printr-o lungă evoluţie, configuraţia actuală a sufletului omenesc, starea sa actuală? Căci nu se poate nega faptul că prezentul nu poate fi înţeles decât dacă i se caută rădăcinile în trecut.

Actualmente există prejudecăţi ciudate privind evoluţia omului şi a omenirii. Mai întâi se consideră că în ceea ce priveşte sufletul şi spiritul, omul a fost în toate epocile anterioare ceea ce este şi astăzi. Desigur, savanţii sunt convinşi că în timpurile de demult oamenii erau naivi şi credeau în tot felul de ficţiuni himerice şi că ei nu au devenit inteligenţi din punct de vedere ştiinţific decât în timpurile din urmă. Dar chiar dacă ne eliberăm de acest punct de vedere pur ştiinţific, gândim în general că dispoziţia actuală a sufletului este chiar cea pe care o avea, în vechime, grecul sau orientalul. Dacă, în detalii, se acceptă unele mici modificări apărute în viaţa sufletului, în ansamblu se consideră că omul a fost întotdeauna, în toate timpurile istorice, ca şi astăzi. Se consideră că viaţa se pierde în preistorie, şi şe afirmă: „De aici încolo, nu se mai ştie nimic sigur”. Ba se merge mai departe, şi se spune: „Pe atunci, omul era încă în stadiu de animal”. De asemenea, se poate merge înapoi în istorie şi să se prezinte viaţa sufletească aproape neschimbată în decursul timpurilor; apoi, pierdută în negura vremurilor, imaginea omului într-un stadiu de extremă nedesăvârşire, ca o maimuţă superioară.

Iată cu aproximaţie concepţia adoptată astăzi. Ea se bazează pe o prejudecată dusă la extrem, căci această concepţie se preocupă foarte puţin de recunoaşterea diferenţei profunde care separă un suflet actual de cel al unei epoci chiar relativ recente, să spunem, din secolele XI, X, IX după Christos; sau, diferenţa între sufletul unui om actual şi cel al unui contemporan cu Misteriul de pe Golgotha, sau chiar cel al vechiului grec. Şi dacă ne întoarcem înapoi mai mult în lumea orientală, pentru care civilizaţia greacă era un fel de colonie – o colonie fondată mai târziu – ajungem la o stare sufletească total diferită de cea de azi. Aş vrea să vă arăt – mai întâi prin exemple, prin nişte cazuri reale – cum acum zece mii sau cincisprezece mii de ani, omul care trăia în Orient era constituit cu totul altfel decât un grec sau decât suntem constituiţi noi înşine.

Să ne reprezentăm o dată viaţa sufletului nostru. Să luăm un fapt oarecare al vieţii sufletului nostru. Facem o experienţă. Despre această experienţă la care am luat parte, această trăire pe care am avut-o, fie prin simţurile noastre fie prin personalitatea noastră, ne formăm o idee, un concept, o reprezentare. Noi păstrăm această reprezentare în gândirea noastră şi, după un anumit timp, ea poate apărea din nou ca amintire în viaţa conştientă a sufletului. Dumneavoastră aveţi astăzi o amintire care vă readuce la o experienţă percepută poate acum zece ani. Realizaţi clar, cu precizie, ceea ce se întâmplă în realitate. Dumneavoastră aţi trăit ceva acum zece ani – să spunem că acum zece ani aţi făcut o vizită unui grup de oameni; aţi avut percepţia fiecăruia dintre aceşti oameni, a chipului lor ş.a.m.d. Aţi luat cunoştinţă de ceea ce v-au spus aceşti oameni, de ceea ce aţi făcut împreună cu ei. Toate acestea pot reapărea astăzi în faţa dumneavoastră, sub formă de imagini. Sunt imagini lăuntrice, prezente în dumneavoastră, ale unui eveniment care a avut loc poate cu zece ani în urmă. Şi nu numai după ştiinţă, dar şi conform unui sentiment general – într-adevăr foarte slab astăzi, dar care există totuşi –, localizăm o asemenea reprezentare prin amintire şi care readuce o experienţă trăită, în capul omenesc. Se spune că amintirea experienţelor trăite se află în cap. 

Să facem acum un salt destul de mare în urmă în evoluţia omenirii, în regiunile orientale, şi să considerăm populaţiile din regiunile orientale pentru care chinezii, hinduşii istorici ş.a.m.d., nu sunt decât succesori ai lor. Să ne întoarcem aşadar într-adevăr cu mii de ani în urmă. Şi dacă avem dinaintea ochilor un om al acelor timpuri trecute, iubiţii mei prieteni, vom constata că modul său de viaţă nu-l determină să-şi spună: Eu am în capul meu amintirea a ceva a cărui experienţă am făcut-o în viaţa mea exterioară. – El nu avea această amintire lăuntrică, pentru el aceasta nu exista. El nu avea nici gânduri, nici idei care să-i umple capul. Omul actual, care este superficial, crede: Astăzi, noi avem idei, noţiuni, reprezentări; acest lucru a existat dintotdeauna, din toate timpurile istorice. – Dar nu este aşa.

Când ne întoarcem suficient de în urmă în timp, cu viziunea noastră spirituală, întâlnim oameni care nu aveau deloc în cap idei, nici reprezentări, care nu simţeau acest conţinut abstract în capul lor, dar oricât de grotesc vă poate părea, ei îşi vieţuiau capul ca pe un tot, pe care, pur şi simplu, îl simţeau, îl resimţeau. Aceşti oameni au ignorat abstracţiunile, în sensul în care le înţelegem noi. Ei nu puteau face să trăiască idei în capul lor, dar ei puteau să-şi vieţuiască propriul cap. Şi aşa cum dumneavoastră, când aveţi amintirea unui eveniment, raportaţi această imagine la eveniment, stabiliţi o legătură între amintirea dumneavoastră şi evenimentul exterior, în mod analog, aceşti oameni raportau faptul de a avea un cap, la Pământul întreg. Ei spuneau: în lume, există Pământul, în lume exist eu şi, împreună cu mine, capul meu. Iar capul meu, pe care îl port pe umerii mei, este amintirea cosmică a Pământului. Pământul a fost întâi, capul meu a venit după aceea. Dar faptul de a avea un cap, este amintirea, amintirea cosmică a existenţei pământeşti. Existenţa pământească este tot aici, dar configuraţia întreagă, alcătuirea întreagă a capului omenesc este în relaţie cu întregul Pământ. – Şi în felul acesta, un vechi oriental resimţea în propriul său cap chiar fiinţa planetei Pământ. El spunea: Din existenţa cosmică generală, zeii au creat, au născut Pământul cu regnurile sale naturale. Pământul cu fluviile şi munţii săi. Dar eu îmi port capul pe umerii mei. Acest cap este o reproducere fidelă a Pământului însuşi. Sângele care străbate acest cap este o reproducere fidelă a fluviilor şi mărilor care brăzdează Pământul. Configuraţia creierului reproduce în capul meu configuraţia munţilor Pământului. Eu port pe umerii mei o copie care îmi aparţine a planetei pământeşti. – Exact aşa cum omul modern îşi leagă amintirile de trăirile sale, acest om îşi raporta capul la planeta Pământ. Vedeţi deci că viziunea lăuntrică a omului era în întregime diferită de cea actuală.

Mai mult. Când omul resimţea împrejurimile Pământului şi îşi făcea despre acestea o idee, lui îi apărea elementul atmosferic înconjurător traversat de Soare, de căldura şi lumina acestuia, iar într-un anumit sens, se poate spune că Soarele trăieşte în această centură aerică a Pământului. Pământul se deschide universului dirijându-şi activităţile spre cercul atmosferic şi primind acţiunea Soarelui. În acea epocă antică, omul resimţea regiunea Pământului unde trăia ca fiind deosebit de importantă, ca fiind esenţială. Astfel, un vechi oriental resimţea ca parte proprie a sa, acea parte din suprafaţa Pământului, cu tot ce era dedesubt şi deasupra Pământului, cu învelişul aeric orientat spre Soare. Iar ceea ce era la stânga şi la dreapta, în faţă şi în spate, restul Pământului, se pierdea într-un întreg imprecis (vezi desenul 1, partea din stângă).

desen 1
Tabla 1
tabla 1
Desenul 1 [mărește imaginea]

Deci când un vechi oriental, trăind pe teritoriul indian, resimţea acest sol ca fiind deosebit de important, tot ceea ce era în altă parte pe Pământ, la est, la sud, la vest, dispărea pentru el. El nu se preocupa prea mult de felul în care avea Pământul legătură cu restul spaţiului cosmic. Dimpotrivă, pentru el conta mai mult teritoriul său pe care se afla el (vezi desenul, stânga roşu). Maniera în care era orientat acest loc în spaţiul cosmic, felul în care trăia Pământul în acel ţinut era foarte important. Modul în care putea respira el pe acest teritoriu era resimţit drept o experienţă deosebit de importantă pentru el. Astăzi, oamenii nu se mai întreabă deloc cum se respiră pe un anumit teritoriu. Desigur, ei trăiesc sub influenţa condiţiilor favorabile sau nefavorabile respiraţiei lor, dar aceasta nu pătrunde în acelaşi fel în conştienţa lor. Vechiul oriental a avut realmente experienţa profundă a modului în care putea respira şi de asemenea pe cea legată de aceasta, anume modul în care se orienta Pământul în spaţiul cosmic.

Ceea ce era Pământul întreg era resimţit de om drept ceea ce trăia în capul său. Dar capul, iubiţii mei prieteni, este închis de pereţi osoşi şi duri, din toate părţile, în sus, lateral şi în spate. Totuşi, el este prevăzut cu „ieşiri”, el are o anumită deschidere liberă în jos, spre piept (vezi desenul 1, dreapta). Şi pentru omul de altădată, era de o mare importanţă să simtă cum capul se deschidea, cu o relativă libertate, înspre piept! El resimţea configuraţia interioară a capului ca pe o imagine a pământescului. Aşa punea Pământul în legătură cu capul său, el trebuia să pună de asemenea în legătură atmosfera care era deasupra Pământului cu ceea ce, în el, era sub cap. Această deschidere în jos, îndreptată spre inimă, era imaginea corespunzătoare deschiderii Pământului spre cosmos. Şi pentru om aceasta era o trăire deosebit de impresionantă, care-l determina să-şi spună: În capul meu eu simt Pământul întreg. Acest cap este un mic Pământ. Dar acest întreg Pământ se deschide spre pieptul meu, spre inima mea. Şi ceea ce se întâmplă aici între capul meu, pieptul meu şi inima mea este o reproducere a ceea ce se întâmplă sus, a ceea ce se ridică din viaţa mea spre cosmos, a ceea ce urcă în atmosfera pătrunsă de Soare. Şi era o experienţă importantă, fundamentală pentru om, să-şi poată spune: Aici, în capul meu, în mine trăieşte Pământul. Dar Pământul se întoarce înspre Soare (vezi săgeata, desenul 1) şi imaginea Soarelui este inima mea.

El atingea astfel ceea ce corespundea altădată sentimentului nostru actual. Noi avem acest sentiment abstract, dar nu ştim nimic direct despre inima noastră. Noi credem că ştim ceva despre ea prin anatomie, fiziologie. De fapt, aceasta nu este nimic mai mult decât ceea ce am putea şti despre o inimă confecţionată din hârtie umezită, ruptă în bucăţi şi făcută ghemotoace. Omul de altădată nu avea sentimentul pe care îl avem noi faţă de lume. El avea trăirea inimii sale. Şi aşa cum noi ne îndreptăm sentimentul spre lumea care trăieşte în jurul nostru, aşa cum noi simţim iubirea pentru cineva sau antipatia faţă de altcineva, bucuria noastră faţă de o floare sau aversiunea faţă de o alta, aşa cum noi ne dirijăm sentimentele spre lume, dar spre o lume, am putea spune, desprinsă dintr-un cosmos solid, material, ca o abstracţiune transparentă, vechiul oriental îşi unea inima cu cosmosul, adică cu ceea ce urca de la Pământ prin aer, spre Soare.

Astăzi, când mergem, spunem: Vrem să mergem. Ştim că voinţa noastră trăieşte în membrele noastre. Omul din vechiul Orient avea o vieţuire total diferită: El nu putea numi astfel, ceea ce noi numim astăzi voinţă. Este o simplă prejudecată să credem că ceea ce noi numim gândire, sentiment, voinţă, exista la aceste vechi popoare orientale. Acestea nu existau. Ei aveau vieţuirea capului, care era cea a Pământului, vieţuirea pieptului sau a inimii, care erau cele ale atmosferei înconjurătoare, până la Soare. Soarele corespundea vieţuirii inimii. Dar ei aveau puterea de a se dilata şi de a intra în membrele lor, de a-şi percepe calitatea lor de oameni în mişcările gambelor şi picioarelor, în mişcările braţelor şi mâinilor. Ei erau în lăuntrul acestora. Dar când fiinţa lor lăuntrică se dilata astfel până în membre, ei nu resimţeau numai o imagine a împrejurimilor Pământului, ci simţeau direct legătura omului cu lumea stelelor (vezi desenul 1). În capul meu, am o imagine a Pământului, în ceea ce se dilată în mod liber în jos, în piept, până la inimă, am o imagine a ceea ce există în jurul Pământului. În ceea ce resimt ca forţe ale braţelor şi mâinilor mele, ale picioarelor şi gambelor mele, eu am relaţia Pământului cu aştrii care trăiesc departe, în spaţiul cosmic.

Astfel încât omul care, în aceste vechi timpuri, ar fi exprimat experienţele pe care le avea un om numit astăzi voluntar ar fi spus: Eu merg. – Dar pe atunci, aceste cuvinte nu existau. El nu ar fi spus nici: Eu mă aşez. Dacă am vrea să redăm conţinutul subtil al vechilor limbaje, am găsi că în loc de eu merg, vechiul oriental spunea: Marte mă impulsionează, Marte este activ în mine. – Faptul de a înainta era resimţit ca un impuls al lui Marte în picioare. Cuprinderea a ceva, atingerea cu mâinile, era exprimată astfel: Venus acţionează în mine. Faptul de a arăta ceva, chiar când, pentru a arăta, un om mai brutal dădea o lovitură cuiva, orice indicare înspre ceva era exprimată astfel: Mercur acţionează în om. Faptul de a se aşeza era resimţit ca fiind datorat acţiunii lui Jupiter. Iar faptul de a se culca, fie pentru odihnă, fie din lenevie, însemna a se deda impulsului lui Saturn. Astfel putea să simtă întinderile cosmice în membrele sale. Omul ştia: Atunci când părăsea Pământul pentru a merge în spaţiul cosmic, trecea de pe Pământ în împrejurimile acestuia, şi apoi ajungea în sfera stelelor. Când cobora de la cap în jos, făcea acelaşi lucru în propria sa entitate. Cu capul său, el se afla în Pământ prin pieptul şi inima sa, el se afla în atmosferă, iar în membrele sale, regăsea cosmosul înstelat.

Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea foarte bine spune: Dar noi, bieţi oameni ai prezentului, noi trăim în gânduri abstracte. Ce sunt acestea? Noi suntem foarte mândri de ele, dar uităm că dincolo de gândurile abstracte cele mai rafinate, se află capul nostru. Şi capul nostru este mai bogat în conţinut decât gândurile noastre cele mai rafinate. O simplă circumvoluţiune a creierului – anatomia şi fiziologia nu ştiu prea mare lucru despre minunatul secret al circumvoluţiunilor cerebrale – este ceva mai grandios şi mai măreţ decât ştiinţa abstractă cea mai genială a unui om. Şi a existat pe Pământ un timp în care omul nu era conştient numai de gândurile ce-l înconjurau, ci era conştient şi de capul său, un timp când îşi resimţea capul şi s-ar fi exprimat despre el în termenii: „Sfera cu patru coline sau cu şase coline”, căci el le resimţea ca pe o reproducere a unor anumite configuraţii muntoase ale Pământului; un timp în care omul nu făcea legătura între inima sa şi Soare în virtutea unei teorii abstracte oarecare, ci când el resimţea: Aşa cum se raportează capul meu la pieptul meu, la inima mea, aşa se raportează Pământul la Soare.

Acesta era timpul în care omul, de-a lungul întregii sale vieţi, creştea în unire cu universul, cu cosmosul. Acest sentiment de creştere în comun se exprima în întreaga sa viaţă. Iar noi, prin faptul că am ajuns să punem în locul capului nostru jalnica gândire actuală, am ajuns în situaţia de a avea amintiri. Noi transformăm ceea ce am trăit în amintiri abstracte păstrate de capul nostru. Cel care nu avea gânduri, dar care-şi resimţea capul, nu putea face acest lucru; el nu îşi putea forma amintiri. Dacă am putea să ne reîntoarcem în acele regiuni din Orientul străvechi în care oamenii mai erau conştienţi de capul lor, dar nu aveau gânduri – şi nici amintiri – am găsi o formă deosebită a ceva de care începem şi noi să avem din nou nevoie. Multă vreme oamenii nu au avut nevoie de aşa ceva, şi dacă încep din nou să aibă această nevoie, e din cauza unei slăbiciuni a vieţii noastre sufleteşti moderne. În epoca despre care vorbesc, dacă se ajungea în regiunile în care trăiau oamenii, care erau conştienţi de capul, de pieptul, de inima şi de membrele lor, aşa cum am arătat, se puteau vedea cam peste tot: ici, un mic stâlp înfipt în pământ şi marcat cu un semn, colo, un perete pe care se scrisese ceva. Toate ţinuturile, toate aşezările locuite de oameni erau presărate cu marcaje clar vizibile, căci nu existau încă amintiri gânduri. Acolo unde se întâmplase ceva, se ridica un mic monument comemorativ, şi când oamenii reveneau în acelaşi loc, regăsind semnul, retrăiau evenimentul. Omul era strâns unit ca Pământul în capul său. În timp ce astăzi omul îşi notează pur şi simplu în cap, căci acum avem din nou nevoie să notăm, şi nu numai în cap, ci şi în agende, ceea ce este doar o slăbiciune a sufletului, şi vom face din ce în ce mai mult acest lucru –, altădată nu se luau notiţe în cap, pentru că nu existau gândurile şi nici ideile; pe atunci, totul era presărat cu semne mnemotehnice. Şi din această dispoziţie naturală a omului s-a născut maniera monumentelor.

Tot ceea ce a intrat în evoluţia istorică a omenirii a provenit din interiorul naturii omeneşti. Ar trebui numai să fim oneşti şi să mărturisim: omul actual ignoră temeiul propriu-zis al monumentelor. El ridică monumente din obişnuinţă. Dar aceste monumente sunt vestigii ale semnelor de altădată, când omul nu avea încă o memorie cum este cea de astăzi şi trebuia să marcheze cu un semn locul unde resimţise ceva, pentru ca, atunci când revenea acolo, să-l retrăiască în capul său, căci acesta retrăia tot ceea ce era în legătură cu Pământul. „Noi încredinţăm Pământului ceea ce a vieţuit capul” – acesta era principiul acestor epoci vechi.

Şi putem zice: În vechiul Orient noi avem o epocă străveche ce poate fi deci denumită epoca amintirii localizate, cea în care tot ceea ce este amintire este legat de semnele care se amplasau pe Pământ. Amintirea nu era atunci în interior, ci în exterior, peste tot unde se înălţau semne, consemnând un fapt. Se puneau semne comemorative pe Pământ. Aceasta constituia memoria localizată, amintirea localizată.

Pentru evoluţia spirituală a omului, este extraordinar de bine şi astăzi să nu lege ceva de amintirea lăuntrică, ci de cea născută dintr-o legătură cu lumea exterioară pământească, şi să-şi spună, de exemplu: Vreau să-mi amintesc anumite lucruri numai în măsura existenţei unor semne exterioare sau: Eu vreau să dezvolt o simţire sufletească interioară numai în conformitate cu semnele mnemotehnice. Voi pune într-un colţ al camerei mele o imagine a Madonei, pentru ca, privind-o, sufletul meu să se dăruiască devoţiunii pe care ne-o inspiră imaginea Madonei. Căci există o legătură foarte subtilă cu ceea ce tocmai am arătat, în acest obicei de a venera imagini, cum este cea a Madonei, pe care le găsim în case, cu cât mergem mai spre răsărit. Nu numai în Rusia le găsim, ci peste tot în Europa de Est. În fond, acestea sunt vestigii din timpul amintirii localizate. Amintirea era fixată în exterior, într-un loc.

Dar a urmat un al doilea stadiu, în care omul a trecut de la amintirea localizată la amintirea ritmică. Avem deci mai întâi amintirea localizată, şi apoi amintirea ritmică. Aceasta nu a apărut datorită unui rafinament oarecare, ci datorită unei exigenţe a entităţii sale, prin care omul s-a dăruit vieţii ritmului. Când auzea ceva, el simţea nevoia să repete în sine cele auzite, până rezulta un ritm. Când auzea vaca mugind – muu –, el nu spunea în sine doar muu, ci muu-muu sau, într-o epocă mai îndepărtată, chiar muu-muu-muu. Ceea ce înseamnă că el înlănţuia sunetele percepute în aşa fel, încât să rezulte din ele un ritm. Şi astăzi veţi regăsi aceeaşi tendinţă în formarea anumitor cuvinte, ca de exemplu ga-ga sau cu-cu. Sau chiar la cuvinte ale căror silabe repetate nu se succed

nemijlocit. Remarcaţi de altfel nevoia pe care o au copiii faţă de astfel de repetiţii. Aceasta este o moştenire a epocii în care s-a născut amintirea ritmică, în care oamenii nu-şi reaminteau decât ceea ce se exprima într-un ritm, într-o repetiţie, într-o repetiţie ritmică. Numai că trebuia să existe cel puţin o analogie între sunetele succesive: casă şi masă, soare şi floare* ş.a.m.d. Această introducere a ritmului în viaţa memoriei este restul unei tendinţe foarte puternice de a ritmiciza totul, căci ceea ce nu era ritmicizat în această perioadă care a urmat memoriei localizate, nu era reţinut de către om. Şi această memorie ritmică se află la originea oricărei versificaţii, şi în mod deosebit a poeziei versificate. Şi ceea ce cunoaştem noi astăzi, nu este decât al treilea stadiu al memoriei: amintirea temporală, care nu se mai leagă nici de spaţiu, nici de ritm, şi în care tot ceea ce este legat de timp poate fi reamintit mai târziu. Această memorie întru totul abstractă a noastră nu este decât a treia treaptă în evoluţia memoriei.

* Exemplele lui Rudolf Steiner. Mann-Maus (bărbat-şoarece) şi Stock-Stein (baston-piatră) (n.tr.).

Şi acum consideraţi momentul precis în care, în evoluţia omenirii, amintirea ritmică trece în amintire temporală, când apare pentru prima dată ceea ce în jalnica noastră abstracţie a oamenilor moderni pare atât de natural: amintirea legată de timp, prin care ne reamintim ceva sub formă de imagini, şi nu mai ştim că altădată a trebuit să înregistrăm lucrurile într-o repetiţie ritmică, într-o activitate semiconştientă sau complet inconştientă, pentru a le putea reţine. Acest moment al trecerii amintirii ritmice în amintirea temporală coincide cu epoca în care vechiul Orient tocmai începe colonizările în Grecia, epoca în care istoria situează întemeierea coloniilor provenite din Asia în Europa. Ceea ce povestesc grecii despre aceşti eroi veniţi din Asia sau Egipt care s-au instalat pe teritoriul grecesc, este de fapt istorisirea al cărei sens real ar fi acesta: Au fost odată nişte mari eroi, care au plecat de pe pământul unde domnea memoria ritmică, pentru a căuta un ţinut unde amintirea ritmică putea trece la memoria temporală, la amintirea temporală.

Această epocă delimitează net începutul civilizaţiei greceşti. Căci ceea ce a reprezentat în Orient pământul-mamă, însăşi rădăcina Greciei, este în fond o regiune unde oamenii aveau o memorie cu caracter ritmic. Acolo trăia ritmul. Şi oamenii nu vor înţelege cu adevărat vechiul Orient, decât atunci când şi-l vor reprezenta ca pe un pământ al ritmului. Şi dacă vom considera Paradisul ca fiind situat doar cu atâta timp în urmă cu cât îl consideră situat Biblia, şi ni-l vom reprezenta ca fiind în Asia, ar trebui să-l vedem ca fiind sfera în care răsunau ritmurile cele mai pure, venind din cosmos, şi erau preluate de către oameni, constituind memoria lor ritmică, un paradis în care omul vieţuia ritmul într-un cosmos care crea ritmul.

Puteţi resimţi încă în Bhagavad-Gita un ecou al acestui ritm grandios, îl puteţi resimţi de asemenea în Vede, chiar şi în multe opere poetice şi scrieri vest-asiatice – pentru a întrebuinţa o expresie modernă: Acolo se regăsesc ecourile ritmului care exista cândva în întreaga Asie, pătrunzând-o cu conţinutul său grandios, care se oglindea ca taină a împrejurimilor Pământului, în pieptul omenesc, în inima omului. Apoi ne întoarcem într-o epocă şi mai veche, când amintirea ritmică se pierde în memoria localizată, când oamenii nu aveau încă amintiri ritmice, când erau obligaţi să-şi reamintească printr-un semn comemorativ ceea ce trăiseră într-un anumit loc. Atunci când nu se aflau în acel loc, ei nu aveau nevoie de acel semn; dar când veneau în locul respectiv, trebuiau să-şi amintească. Dar nu ei erau cei care-şi aminteau; acest lucru îl făcea semnul, Pământul. Căci aşa cum Pământul îşi are imaginea în capul omenesc, la fel semnul plasat pe Pământ trezea copia sa, imaginea sa în capul acestor oameni, având amintire localizată. Omul trăia pe atunci în unire cu Pământul, şi memoria sa era de asemenea legată de Pământ. Evanghelia aminteşte acest lucru [ Nota 1 ]  într-un singur loc, acolo unde spune că Christos scria ceva pe pământ.

desen 2
Tabla 2
tabla 2
Desenul 2 [mărește imaginea]

Am fixat momentul în care amintirea localizată trece în amintire ritmică. Este momentul în care, în timp ce se scufunda vechea  Atlantidă, popoarele primitive postatlanteene au migrat de la vest la est, spre Asia. Căci a existat mai întâi o migraţiune din Europa spre Asia, pornind din această Atlantidă, care formează astăzi fundul Oceanului Atlantic, şi apoi a avut loc reîntoarcerea civilizaţiilor spre Europa (vezi desenul 2). Odată cu migrarea popoarelor atlanteene spre Asia, amintirea localizată trece în amintire ritmică, iar aceasta culminează în viaţa spirituală a Asiei. Apoi, odată cu colonizarea în Grecia, amintirea ritmică devine amintire temporală, cea pe care o mai purtăm şi astăzi în noi.

Sub semnul acestei transformări a amintirii s-a transformat întreaga civilizaţie între catastrofa atlanteană şi naşterea civilizaţiei greceşti şi tot ceea ce ni se transmite dinspre Asia, mai ales sub formă de legende şi de mituri, ca fapte istorice. Ceea ce cunoaştem într-adevăr despre evoluţia oamenilor pe Pământ, nu se poate afla din lucruri exterioare, din obiecte, din documente, ci urmărind evoluţia a ceea ce trăieşte în interiorul oamenilor, maniera în care a evoluat facultatea amintirii din exterior spre interior.

Dumneavoastră ştiţi cu toţii, iubiţii mei prieteni, ce înseamnă pentru omul actual această facultate de amintire. Aţi auzit deja vorbindu-se de acei oameni care, într-un caz patologic, şi-au pierdut în mod brusc amintirea unei părţi a vieţii lor. Eu am avut un

prieten care, înaintea morţii sale, a parcurs o încercare de acest gen; lui i s-a întâmplat într-o zi să plece de acasă, să cumpere la gară un bilet de tren pentru un anumit loc, să coboare acolo, şi să ia un alt bilet; toate acestea fiindcă amintirea vieţii sale dinainte, până la cumpărarea biletului, era momentan stinsă. El a executat aceste acte foarte corect; raţiunea sa era intactă, dar îi lipsea memoria. Şi s-a regăsit, când i-a revenit memoria, într-un azil de noapte din Berlin, unde se prezentase. S-a putut constata că, între timp, el parcursese jumătate din Europa fără să poată lega această experienţă de cele precedente. Memoria nu i s-a limpezit din nou decât în acest azil berlinez pentru cei lipsiţi de cămin. Acesta nu este decât un exemplu, printre multe altele pe care le putem constata în viaţă şi prin care vedem că viaţa sufletului la omul modern încetează de a mai fi intactă dacă firul amintirii nu se întoarce în urmă de o manieră neîntreruptă, până la un anumit punct după naştere.

Situaţia nu era la fel pentru oamenii care dispuneau de amintirea localizată: ei nu aveau acest fir al amintirii. Dar în sufletul lor, şi ei ar fi fost tot atât de nefericiţi cum devenim noi când ceva stinge Eul nostru, dacă nu ar fi fost înconjuraţi pe teritoriul lor de semne care comemorau ceea ce trăiseră, semne pe care ei înşişi le trasaseră peste tot sau pe care le ridicaseră părinţii lor, surorile, fraţii, şi care aveau forme asemănătoare cu cele ale lor. Dar ceea ce încercăm noi în mod lăuntric drept condiţie a integrităţii Eului nostru, era pentru aceşti oameni ceva exterior lor.

Numai evocând înaintea sufletului nostru această transformare a sufletului omenesc, sesizăm importanţa acestei schimbări în evoluţia istorică a omenirii. Şi numai prin faptul că o contemplăm în felul acesta, se aruncă lumină asupra istoriei.

Eu am vrut, în primul rând printr-un exemplu straniu, să vă arăt cum istoria sufletului omenirii este legată de facultatea amintirii. Vom vedea în zilele următoare cum evenimentele istorice se văd în adevărata lor lumină dacă le putem explica prin lumina extrasă din ştiinţa sufletului omenesc.